Eminescu şi Basarabia
Eminentul istoric literar şi exeget al operei eminesciene, Mihai Cimpoi strînge între coperţile unei cărţi cu titlul Basarabia (CTRL, Verba, Chişinău, 1991) o parte dintre articolele publicate de Eminescu în Timpul în cursul anului 1878, articole care dezbat chestiunea retrocedării Basarabiei către Rusia, retrocedare impusă României prin Congresul de la Berlin care avea să inaugureze şirul nefast de decizii, pacturi şi dictate europene menite să zdruncine construcţia statală românească şi să favorizează monstruoasă creştere a imperiului ruso-mongolic.
În prefaţa cărţii, Basarabia, parte din vatra strămoşilor noştri, (care reia o expresia eminesciană din articolul publicat în 25 ianuarie 1878), Mihai Cimpoi notează cu mare fineţe:
„Dacă Bucovinei şi mai cu seamă Maramureşului Eminescu le atribuia o origine fabuloasă de patrie primă a dacoromânilor, de matrice a descălecătorilor de ţară, Basarabiei îi revine rolul de patrie istorică.“ întrucît „Acest petec de pământ, spune Eminescu, pe care Le Nord ar voi să-l sacrificăm prieteniei noastre cu Rusia, nu are pentru noi nici un equivalent în lume. El însemnează misiunea noastră istorică (subl.n.), tăria noastră.“
De la primul enunţ al cărţii („Cestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi o cestiune de existenţă pentru poporul român.“) şi pînă la ultimul, articolele eminesciene ni se par a fi de o actualitate copleşitoare căci „Basarabia întreagă a fost a noastră, pe cînd Rusia nu se megieşa cu noi“ şi azi pare-se a sunat ceasul istoric să scăpăm de această torturantă „megieşă“, ultima fantomă imperială care a mai bîntuit la hotarele noastre şi care, într-un chip ciudat, continuă să mai seducă încă o Europă care a tremurat dar nu a urlat, supliciată, ca noi, cealaltă Europă, de Est.
Am căutat, spre a proba actualitatea analizei eminesciene, să descopăr în cartea lui Denis de Rougemont, Vinght-huit siècle d'Europe (Payot, Paris, 1961) acea viziune exactă, chiar profetică a vreunui gînditor european care să o poată egala pe-a lui Eminescu, dar peste Karl Marx care afirma că „steaua polară a politicii imperialismului rus este dominaţia mondială“ nu trece nimeni. Cît despre „gînditorii ruşi“, iată ce scrie Denis de Rougemont: „Est-ce à la France, à l'Italie ou à l'Allemagne, voire à la Suisse fédéraliste, de faire l'Europe et de s'y fondre, accomplissant ainsi une vocation nationale, universelle? Non, disent les Russes, c'est à la Russie! Pour la plupart des penseurs russes du XIX-ème siècle – c'est elle qui a pour mission de régénérer l'Europe et de l'unir, car c'est ainsi seulement que la Russie pourra devenir européenne.“ Să o vedem acum pe „regeneratoarea“ Europei analizată de necomplezentul geniu eminescian: „Din parte-ne ni se pare însă că nici onoarea de stat şi cea militară a Rusiei nu poate pretinde de a se lua de la un popor un pămînt care de cinci sute de ani este al lui şi pe care de bunăvoie nu voieşte să-l dea.“... şi să ne întrebăm, stupefiaţi, ce caută cazacii ruşi pe pămîntul Moldovei cînd în întreaga Rusie, aşa cum am aflat de la o seamă de ziarişti ruşi şi români la Chişinău, sînt pustii cam 50000 de sate echivalînd teritoriul actual al Franţei?
În calea tuturor răutăţilor, din est ca şi din vest, poporul nostru poate spera să vadă şi sfîrşitul Fiarei Apocaliptice de la Răsărit căci a crezut în sinea sa aşa cum vorbele profetice o spun: „Şi crează-se că cel din urmă răzaş din vremea lui Ştefan Vodă sau a măriţilor Basarabi are mai mult simţ istoric şi mai multă iubire de ţară decît veniturile cari decid astăzi asupra ţării româneşti.“
„Dacă Bucovinei şi mai cu seamă Maramureşului Eminescu le atribuia o origine fabuloasă de patrie primă a dacoromânilor, de matrice a descălecătorilor de ţară, Basarabiei îi revine rolul de patrie istorică.“ întrucît „Acest petec de pământ, spune Eminescu, pe care Le Nord ar voi să-l sacrificăm prieteniei noastre cu Rusia, nu are pentru noi nici un equivalent în lume. El însemnează misiunea noastră istorică (subl.n.), tăria noastră.“
De la primul enunţ al cărţii („Cestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi o cestiune de existenţă pentru poporul român.“) şi pînă la ultimul, articolele eminesciene ni se par a fi de o actualitate copleşitoare căci „Basarabia întreagă a fost a noastră, pe cînd Rusia nu se megieşa cu noi“ şi azi pare-se a sunat ceasul istoric să scăpăm de această torturantă „megieşă“, ultima fantomă imperială care a mai bîntuit la hotarele noastre şi care, într-un chip ciudat, continuă să mai seducă încă o Europă care a tremurat dar nu a urlat, supliciată, ca noi, cealaltă Europă, de Est.
Am căutat, spre a proba actualitatea analizei eminesciene, să descopăr în cartea lui Denis de Rougemont, Vinght-huit siècle d'Europe (Payot, Paris, 1961) acea viziune exactă, chiar profetică a vreunui gînditor european care să o poată egala pe-a lui Eminescu, dar peste Karl Marx care afirma că „steaua polară a politicii imperialismului rus este dominaţia mondială“ nu trece nimeni. Cît despre „gînditorii ruşi“, iată ce scrie Denis de Rougemont: „Est-ce à la France, à l'Italie ou à l'Allemagne, voire à la Suisse fédéraliste, de faire l'Europe et de s'y fondre, accomplissant ainsi une vocation nationale, universelle? Non, disent les Russes, c'est à la Russie! Pour la plupart des penseurs russes du XIX-ème siècle – c'est elle qui a pour mission de régénérer l'Europe et de l'unir, car c'est ainsi seulement que la Russie pourra devenir européenne.“ Să o vedem acum pe „regeneratoarea“ Europei analizată de necomplezentul geniu eminescian: „Din parte-ne ni se pare însă că nici onoarea de stat şi cea militară a Rusiei nu poate pretinde de a se lua de la un popor un pămînt care de cinci sute de ani este al lui şi pe care de bunăvoie nu voieşte să-l dea.“... şi să ne întrebăm, stupefiaţi, ce caută cazacii ruşi pe pămîntul Moldovei cînd în întreaga Rusie, aşa cum am aflat de la o seamă de ziarişti ruşi şi români la Chişinău, sînt pustii cam 50000 de sate echivalînd teritoriul actual al Franţei?
În calea tuturor răutăţilor, din est ca şi din vest, poporul nostru poate spera să vadă şi sfîrşitul Fiarei Apocaliptice de la Răsărit căci a crezut în sinea sa aşa cum vorbele profetice o spun: „Şi crează-se că cel din urmă răzaş din vremea lui Ştefan Vodă sau a măriţilor Basarabi are mai mult simţ istoric şi mai multă iubire de ţară decît veniturile cari decid astăzi asupra ţării româneşti.“
Cezar Ivănescu, 1991
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu