vineri, 16 ianuarie 2009

Petru Aruştei: „tocmai liber fiind, dintre cei liberi, care mor liberi“ (1978)




„Către cerul ascuns, către neant, către ceea ce trebuie văzut şi arătat, te înalţ, gând liber, cum liber sunt să te trimit către ceea ce te poate învia sau ucide; tocmai liber fiind, dintre cei liberi, care mor liberi.“

Petru Aruştei, manuscris, Privire creatoare, 1978




Petru Aruştei, 18 iunie 1968, scrisoare adresată lui Cezar Ivănescu


Mult iubite,
Prietene,

Ţi-am primit scrisoarea şi te regăsesc acelaşi – din fericire – plin de Revoltă şi încrâncenat! Mă bucur: trăieşti! Pe noi ne poate Salva numai Furia şi veşnica nemulţumire a Revoltei! (Deşi, în fond, nu există Salvare, nu poate să existe, nu ar avea sens şi asta e groznic!) Dar Lumina care-ţi luminează interiorul, Prietene, este mare şi plină de compasiune!

Îţi înţeleg mâhnirea exaltării tale: acum acţionăm numai în noi înşine. Acum e timpul potrivit când putem continua să câştigăm, într-un sens, totul sau să pierdem totul!Este nebunia care luminează interiorul, goana care nu ne mai îngăduie să vedem şi să ocolim gropile; şi printre aceste gropi nu se află, oare, şi Prăpastia în care ne vom prăbuşi pentru totdeauna?

Am pierdut totul dar am câştigat Totul: puterea de a înţelege că am rămas singuri (însinguraţi) în Pustiul de care nu vom şti întotdeauna să ne izbăvim! Lumea înconjurătoare este primăvăratică, tânără, frumoasă, ţipător colorată, şi de câte ori nu ne „înveselim“ şi noi trăind în mijlocul ei?

Voi spune: cu atât mai mult îmi sunt rezervate dreptul şi datoria de a cuceri Transcendentul! Dar voi mai spune, oare, aşa, voi mai avea curajul de a rosti această frază? Acolo m-a „împins“ doar nu numai voinţa mea ci şi Nenorocirea! Voi avea puterea să fiu atât de naiv încât să numesc altfel ceea ce pentru mine este exilare? Dacă acum continui să mă pregătesc pentru Moarte – câte ritualuri pregătitoare nu s-au oficiat până acum! Dar nu: drumul acesta l-am ales eu, nenorocirile nu m-au lovit ci le-am acceptat eu!

Nu-mi datorez Destinul lumii, ar fi o ruşine, lumea m-a ajutat, numai, să mă descopăr răpindu-mi multe bucurii care – pentru ea – erau Totul! Este îngrozitor: ceea ce se numeşte sau se va numi „transcendent“ este acum muncă şi viaţă în subterane, în beznă şi singurătate!

Ce paradox! Trebuie să ne bucurăm doar pentru că se vor bucura alţii de roadele muncilor noastre istovitoare! Trebuie să ne bucurăm şi să fim recunoscători celor care ne răpesc tot ceea ce ne-ar putea ferici şi îndulci viaţa! Cu cât corzile viorii vor vibra mai profund şi mai dureros cu atât mai... Cu cât cântecul nostru va fi mai „trăit“ cu atât vor fi mai iubite oasele noastre putrede din pământ! Şi, nu-i aşa? Tot mai mult gurile noastre se închid! Milă (Milă = Iubire) tot mai mult ne înăbuşă Sufletul, cu tot mai multă compasiune, parcă, ne iubim!

Şi Delirul (Ură + Milă + Milă = sentimentele Spiritului, supremaţie a eu-rilor esenţializate) pare a ne izbăvi uneori...

Dar există pentru fiecare o Stea şi nimeni nu-i cu adevărat singur!
cu afecţiune, Petrică

salutări călduroase pentru Mary!

Niciun comentariu:

Constantin Brâncoveanu

Constantin Brâncoveanu a fost un mare „ctitor” de cultură şi de lăcaşuri sfinte, un sprijinitor prin cuvânt şi faptă al Ortodoxiei de pretutindeni, o figură de seamă din istoria neamului românesc. Iar prin moartea lui cu adevărat mucenicească, el a oferit tuturor o minunată pildă de dăruire şi de jertfă pentru ţară să şi pentru credinţa creştină. (Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu)

...toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie

„Eu sunt convins că existenţa noastră de aici, de pe pământ, este negativul alteia, plină de lumină. Moartea este doar un ritual de trecere spre adevărata noastră esenţă şi fiinţă. Nu trebuie să credem că această experienţă a călătoriei noastre pe pământ este o experienţă în totalitate negativă. Iisus strigă pe cruce: «Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?» Se întunecă. Pentru că pământul este un loc atât de sinistru, încât fiul divin îşi poate uita tatăl şi poate crede că a fost părăsit. Şi totuşi, în acest infern, învăţăm să iubim, să ne sacrificăm, să ne dăruim, să fim generoşi. Este un infern feeric. Anamneza angelică pe care ne-o facem, din când în când, ne indică spre ce ne îndreptăm. Spre Dumnezeu. Şi toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie.“ Cezar Ivănescu

Mircea Eliade

Este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi al acestei asimilări a fost naşterea poporului român. În perspec­tiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor, şi emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia oară pe orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi a descendenţilor lor. Într-adevăr prin­cipatele române au fost întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi. Or, mitul genealogic al genghis-hanizilor proclamă că strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborît din Cer şi s-a unit cu o căprioară... (Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980)