„După fiecare revoluţie românească
se atacă valorile şi cel mai atacat
după decembrie '89 a fost Eminescu“
Poezia modernă este o erezie
– Stimate Cezar Ivănescu, iată, ne întâlnim din nou (şi din nou) la CASA POGOR, aici unde s-a produs inteligenţa aurorală a românilor sau „visul inteligenţei libere“, cum a definit Titu Maiorescu faimoasa „Junime“. Aţi vorbit astăzi despre un proiect: în toamnă intenţionaţi să începeţi la Iaşi un Curs de poezie...
– Nu ştiu dacă o să se cheme Curs de poezie sau Prelegeri de poezie ori o să aibă o altă denumire. Oricum, este vorba de nişte cursuri de poezie care vor încerca să facă un lucru nemaifăcut până acum în lume...
– Vorbeaţi de un efort de redescoperire a artei poetice la un asemenea curs...
– După toată experienţa pe care am parcurs-o ca artist român şi european, consider că mi-am încheiat misiunea şi pentru ţara mea, şi pentru Europa, de altfel puteam să fiu şi dispărut la ora actuală şi, depăşind limitele europene, încerc să ajung pe o cale mistică la esenţa unei arte pe care, de fapt, am practicat-o o viaţă. E vorba deci de depăşirea limitelor de gândire europeană. Poezia modernă este o formă de poezie, dacă vreţi, degradată, o erezie. Este, oricum, o cale lăturalnică, nu este calea regală a poeziei. Esenţa poeziei a fost cea de artă magică, de artă totală, unită cu muzica. Astfel a fost poezia în primele forme din care s-au născut apoi alte forme. La greci, de pildă, din ditirambi – care erau versuri, cum ştiţi, scandate, rostite – s-a născut tragedia greacă, apoi poezia lirică ş.a.m.d. Tot ce a fost poezie şi artă magică la egipteni, la tibetani, la indieni era o artă completă,o rostire în marginea sacrului în care poezia era însoţită întotdeauna de muzică. Muzica ce însoţea Odele lui PINDAR sau poemele trubadurilor era şi ea scrisă. Această muzică s-a pierdut la europeni. După epoca medievală am intrat în această epocă a tiparului şi am făcut câteva sute de ani poezie exclusiv scrisă, tipărită, semnată şi destinată unui public relativ restrâns, care nu e o artă directă; este o artă convenţională.
Adevărata mare poezie a lumii, dacă luăm marile texte chinezeşti, indiene, Vedele, era muzică şi conţinea un mesaj religios, filosofic, poetic, totul fiind susţinut de muzică. Noi am pierdut această mare tradiţie. Totul este falsificat acum în poezie,o abatere de la sincretismul şi esenţa ei de artă completă. Forma literei tipărite este reductivă, fără bătaie lungă, în orice caz. Eu vreau să impunem arta completă a poeziei.
– Concret, aveţi în vedere ce: cântarea, recitarea poeziei?
– Nu recitare actoricească, care e rostire convenţională.
– Până la urmă, totul e convenţional în artă. Dar probabil eu am o vedere îngustă, sunt încorsetat, prizonier în teritorul gândirii şi simţirii europene. În vremea noastră se află omenirea într-o criză generală, deci şi spirituală? Poezia este, şi ea, în criză?
– Dar unde situăm noi omenirea? De la 2000-2500 de ani înainte de eră şi istoria de după Hristos. Deci vreo 5000 de ani de civilizaţie cunoscută. Or, toate descoperirile infirmă ideea istoriei evolutive, de la simplu la complex, de la primitiv la modern; noi suntem un ciclu de civilizaţie care vine după alte mari civilizaţii.Toate marile civilizaţii – indiană, chineză, greacă ş.a.m.d. – au preluat nişte tradiţii. Avem mult mai multă istorie în spatele nostru. Ce înseamnă criză? Criza este o stare de tensiune, istoria este o tensiune continuă. Deci criza este, de fapt, o stare normală, ea dispare când mori, când ai dispărut ca civilizaţie.
„Când eu citeam cărţile fundamentale ale omenirii, mata te ocupai de realismul socialist...“
– Un critic scria, zilele trecute, despre opera dv., afirmând că LA BAAAD este una din marile cărţi ale poeziei naţionale. „De la Eminescu şi Bacovia nici un alt liric român n-a mai atins profunzimile afective pe tema morţii aşa cum a făcut-o acest poet atât de puţin cunoscut la adevărata lui dimensiune.“ Vă consideraţi puţin cunoscut sau nedreptăţit de critică?
– Puţin cunoscut, da; nedreptăţit de critică, nu. La nivelul foarte jos al criticii literare de după război, chiar consider o performanţă că un om politic că Nicolae Manolescu a reuşit să scrie o cronică literară, despre mine, destul de onorabilă. Oricum, un om politic care scrie despre poezie e un lucru destul de bun. N-am avut mari critici – în afară de cei care aveau deja operă, de la Călinescu la Vladimir Streinu – pentru că cei de după război nu au avut o formaţie culturală corespunzătoare – limbi clasice, filosofie, arte. I-am spus odată, la Mogoşoaia, d-lui Eugen Simion – era şi Marin Preda de faţă, şi Mihai Ursachi – că eu nu pot avea pretenţie ca dânsul să scrie un rând despre mine, cel mult să scriu eu despre dânsul. „Dumneata – i-am spus – nu mă poţi pune pe mine în valoare. Când eu citeam cărţile fundamentale ale omenirii, mata te ocupai cu realismul socialist“.
Eu şi alţii n-am urmat calea oficială, ortodoxă, ne-am dus la textele sacre. Ne-am iniţiat singuri şi suntem tobă de carte. Şi atunci cum să vii dumneata, Eugen Simion, să-mi dai mie lecţii, să vorbeşti despre influenţele ce s-au exercitat asupra mea. Aşa stând lucrurile, critica literară se poate ridica cel mult de la un grad onorabil de opinie. Apoi, falimentul literar, care se vede şi din starea revistelor U.S. Era foarte bine ca U.S. să fie puternică, să schimbe preşedinţi sau şefi de guvern în ţara asta. Acolo era o centrală de energie care însă s-a distrus. Sub comunişti, U.S. m-a sprijinit, m-a ajutat să trăiesc şi aş fi dorit să trăiesc în această breaslă şi după Revoluţie. Nu s-a putut.
– Nu o consideraţi o instituţie, o structură stalinista?
– Absolut deloc!
– L-aţi cunoscut bine pe Marin Preda. Mulţi spun că, dacă ar fi trăit acum, personalitatea sa ar fi unit forţele scriitoriceşti. Ar fi condus el oare chiar o societate a scriitorilor români?
„Marin Preda a fost ultimul mare scriitor român respectat de puterea comunistă. [...] Curios este că la U.S. ceea ce nu s-a putut întâmpla sub comunişti s-a petrecut în democraţie: plătirea poliţelor în mod oribil.“
– În ultimii 5-6 ani din viaţa lui Marin Preda, am fost cel mai bun prieten al său. Mie şi soţiei mele,Preda ne-a lăsat scrisoarea testamentară pe care am publicat-o. Am trăit în preajma lui şi am fost al doilea consilier al său după Ion Caraion. Era, sigur, o autoritate incontestabilă din toate punctele de vedere. Ar fi putut face mult pentru echilibrul U.S. în ce priveşte biografia lui, se spun acum, inclusiv de către unii din familia sa, foarte multe aberaţii. Eu ce pot să spun este că Marin Preda a fost ultimul mare scriitor român respectat de puterea comunistă. Ceauşescu nu se atingea de Marin Preda. A fost ultimul autor tabu pentru ei. Mai ales după Revoluţie ne-ar fi trebuit o asemenea personalitate care, în mod normal, trebuia să fie preşedintele U.S. El ar fi împăcat toate partidele şi facţiunile din Uniunea Scriitorilor. A mai reuşit asta un mare preşedinte, nu şi un mare scriitor, George Macovescu. Curios este că la U.S. ceea ce nu s-a putut întâmpla sub comunişti s-a petrecut în democraţie: plătirea poliţelor în mod oribil.
– Mihai Ursachi se referea astăzi, aici, în faţa publicului venit la Casa Pogor, la Constantin Noica. M-a şocat sintagma noicismul găunos.
– Nici un fel de exagerare în ceea ce-l priveşte pe Noica nu e bună. Astea sunt formele la Mihai Ursachi.
– Chiar putem vorbi de pactul lui cu totalitarismul comunist?
– Aici s-ar putea spune ceva, dar nu în plan filosofic, ci în plan politic.
– A făcut Noica politică?
– Cam da. Nu activă, e drept. Dar dincolo de asta, în ţara noastră care, în general, nu are structuri culturale puternice, personalităţi şi linii bine întărite în filosofie, gândire etc. este nevoie de Noica. În filosofie, el se situa pe poziţia tradiţională europeană. Un exeget german spunea că toată filosofia de la Platon la moderni este un comentariu la Platon. Aşa este. N-a evoluat mult filosofia de la greci la cea clasică germană. Dar Noica cuprindea bine această întindere: două mii de ani de filosofie europeană. Deşi a făcut pasul până la Heidegger şi a fost influenţat de acesta, el se oprea totuşi, ca viziune, la filosofia clasică germană, excluzând ceea ce, pentru generaţia noastră, a mea şi a lui Ursachi, a însemnat enorm: existenţialismul – de la Kierkegaard la francezi. El considera existenţialismul o erezie sau o filosofie neserioasă. Or, existenţialismul a deschis nişte porţi, ne-a apropiat de un filon de filosofie vie. Aici Constantin Noica era rigid, închistat.
„Eminescu a fost făcut fascist de un fascist tipic“
– Revin, a făcut Noica politică? Unii afirmă că a fost legionar, alţii că ar fi fost comunist. E o confuzie totală, ca şi în cazul lui Eminescu – când protolegionar, când apt de „a motiva“ comunismul.
– Eminescu a fost făcut fascist de un fascist tipic: Moses Rosen. Noica a fost un simpatizant legionar, dar cei de azi nu ştiu ce a însemnat legionarismul în România de atunci. Când a intervenit alianţa cu Germania, Noica şi-a părăsit soţia, care era fiica unui englez, proprietarul Cazinoului din Sinaia, a trimis-o cu copil cu tot în Anglia pentru că era un simpatizant al Germaniei lui Hitler. Era convins că viitorul Europei îl va face Hitler. Astea sunt lucruri care nu mai trebuie ascunse, din moment ce nemţii publică fotografia lui M. Heidegger, cu mustăcioară a la Hitler, şi toate mărturisirile lui ca partizan deschis al führerului. Trebuie să depăşim planul incidenţelor biografice şi să venim la operă, trebuie să depăşim şi momentul legionar, şi momentul comunist ale lui Noica,pentru că el răscumpără aceste păcate prin operă şi prin marea temă naţională. A „căzut“ pe această mare temă. În cultură, în filosofie, în limbă, în poezie prin Eminescu, această temă este veşnică pentru români. Nu a avut, e drept, toate deschiderile – eu m-am întrebat, de pildă, cum el, care l-a înţeles atât de profund pe Eminescu; a fost complet opac la gândirea extrem-orientală, mai ales cea indiană.
– A fost opac şi la literatură?
– Da, dar nu atât cât se vorbeşte şi se crede. El a citit mai multă literatură decât mulţi literaţi şi critici din vremea lui. În orice caz, nu a fost atât de opac cât acreditează Epistolarul lui Liiceanu. Eu aş fi vrut să adaug Epistolarului corespondenţa pe care o am de la Constantin Noica, din care se vede că el, şi în materie de literatură, a avut nişte mari intuiţii. El voia să ne ia, şi pe mine, şi pe Ursachi, ca pe discipolii lui de la Păltiniş, să ne facă filosofi. Am rămas la
poezie.
– Să rămânem deci la poezie, la literatură. Cum vedeţi refăcută scara valorilor, ce părere aveţi despre revizuirea de care se face atât caz, unii trecând chiar la demolări?
„Când dl. N. Manolescu scria pagini întregi, în România literară despre Dumitru Popescu, eu ştiam că autorul respectiv este o nulitate şi-l tratam ca atare.“
– Am urmărit la televiziune o emisiune în două părţi – SIMPOZION, cu nişte invitaţi acolo, printre care şi unul care nu ştia să lege două fraze: Augustin Buzura. Eu nu discut valoarea lui ca scriitor, nici faptul că i-a închinat lui Nicolae Ceauşescu laude, în 1971, ca să-şi salveze o carte care era să fie topită. E treaba lui. Dar de ce să vină la TV, când el nu poate exprima coerent nici o idee. Mai era un domn care nici el nu ştie să lege două cuvinte, numit Marin Sorescu, care s-a bâlbâit încât, în a doua parte a emisiunii, n-a mai apărut. Apoi, dl. Octavian Paler, care nu prea acroşează ideile şi vorbeşte şi mult. Şi dl. Eugen Simion, care, spre stupoarea mea, a fost cel mai coerent. Dar nici unul n-a răspuns, de fapt, la întrebarea pusă – dacă istoria se repetă sau nu?
O revizuire fundamentală ar însemna că acum începem să gândim autentic. Eu am gândit însă totdeauna aşa cum trebuie, n-am nevoie să-mi revizuiesc ceva. Când dl. N. Manolescu scria pagini întregi, în România literară despre Dumitru Popescu, eu ştiam că autorul respectiv este o nulitate şi-l tratam ca atare. Critica să-şi revizuiască judecăţile şi – e drept – are mult de revizuit, pentru că, în general, a fost obedientă. Noi, scriitorii autentici din România, nu avem ce să revizuim, să rectificăm. Înainte însă de a rectifica, criticul român are datoria morală şi şcolară de a parcurge cărţile scriitorilor români. El n-a citit literatura din diasporă, de samizdat...
– Nu cred că literatura de care vorbiţi, importantă, fără îndoială, modifică esenţial tabloul literaturii române. Mai grav este, şi nu pentru opera lui Eminescu, care e eternă, ci pentru tinerii care pot fi şi total derutaţi şi deturnaţi, că se încearcă „dislocarea“ lui Eminescu, precum nu ştim care statuie a lui Lenin. Şi nu numai dv. ştiţi că sunt unii care se şi văd în manualele şcolare, în locul lui Coşbuc sau al lui Marin Preda.
– Asta e adevărat. A fost acest moment de haos postdecembrist, când s-au lansat veleitarii. Dar asta nu durează. O să ne echilibrăm, fiindcă nouă, românilor, nu ne plac extremele. După fiecare revoluţie românească se atacă valorile şi cel mai atacat, după decembrie '89, a fost Eminescu.
– Unora a început să le fie „ruşine“ cu DOINA lui Eminescu, scrisă acum exact 110 ani...
–Am făcut o emisiune la televiziune – CERCUL DESCHIS AL ARHETIPULUI, care cuprindea fragmente dintr-un spectacol de trei ore, realizat de mine pe 10 decembrie 1989 la Casa de cultură „Mihai Eminescu“ din Bucureşti. Se chema „Închinare lui Eminescu“. Am cântat DOINA la începutul şi la sfârşitul spectacolului.
–Şi nu v-a arestat Securitatea?
– Securitatea lui Ceauşescu nu era chiar aşa de rea cum zic unii securişti de azi. Gabriela Negreanu l-a invitat la acea emisiuneşi pe Victor Rebenciuc, care, în decembrie 1989, imediat după Revoluţie, a citit DOINA la TV. N-a recitat-o, pentru că nu o ştia pe de rost. Acum a refuzat, motivând că nu vrea să fie considerat naţionalist sau şovin. Eu o cântasem înainte de '89, inclusiv în 1983, la Casa Scânteii, în cenaclul meu, la o sută de ani de când fusese citită de poet aici, la CASA POGOR, unde ne aflăm acum. Am recitat-o, am cântat-o şi am răspândit-o la toţi cenacliştii mei, să o înveţe pe de rost –, pentru că este imnul nostru românesc. Emisiunea la care mă refer a fost difuzată însă după miezul nopţii,ca şi cum ar fi fost o emisiune porno. Deci, şi la ora actuală, o asemenea emisiune este considerată periculoasă. Atacurile se fac la valorile fundamentale.
Nicolae Labiş – cel mai talentat, de la Eminescu până când voi muri eu
– Cel mai talentat, de la Eminescu până când voi muri eu, se numeşte Nicolae Labiş. Nici Arghezi, nici Bacovia, nici Blaga, nici Ion Barbu nu au avut geniul lui Labiş. Dacă avea şansa să mai trăiască măcar până la 25 de ani şi să mai scrie vreo 2-3 cărţi, geniul său s-ar fi împlinit într-o operă. Aşa, el este un geniu nerealizat. Pentru că mă consider primul şi cel mai legitim urmaş al lui, în linie directă, vreau să scot o ediţie LABIŞ de vreo 50 de poeme, din care să se vadă că el este un mare poet român în linia lirismului moldovenesc. Eu ştiu că Securitatea ieşeană, în vremea studentei mele aici, deţinea primele poeme antisovietice şi anticomuniste ale lui Labiş. Prin intermediul dv., aş lansa un apel că, dacă cineva le mai are, să facă un act pios şi să le scoată la iveală. Nu e nimic urât în asta. Se ştie că au fost şi securişti oameni de caracter, au fost, cum sunt toţi oamenii, şi buni, şi răi. Labiş a scris acele poeme chiar aici la Iaşi, când era elev.
– Vă consideraţi urmaşul lui Labiş. Dar filiaţia Eminescu–Bacovia, de care vorbea criticul pe care l-am citat mai înainte?
– Da, însă criticul Theodor Codreanu, la care vă referiţi şi pe care îl preţuiesc – între altele, a publicat două cărţi despre EMINESCU – se referă la tema morţii. Dar linia moldovenească este mult mai complexă. Să nu-l uităm pe Alecsandri, de exemplu, un mare poet ignorat, necitit. Vibraţia mallarmeană am aflat-o prima dată la el, după aceea la Eminescu, după aceea la un alt poet de geniu, care este Bacovia, şi, în fine –, Labiş, al cărui urmaş direct sunt eu.
Numai spiritul ne va salva
– Deci Moldova – forţa meditaţiei româneşti. Parcă lui Mircea Eliade îi aparţine ideea...
– Au spus-o mai mulţi, nu numai Eliade. Şi este un adevăr, pentru că partea aceasta de ţară a fost mai puţin maculată. Cele mai vechi producţii folclorice româneşti s-au găsit în zona Rădăuţilor. E aici un filon de rasă veche şi bătrână cu o neîntreruptă continuitate şi cu un mare simţ al autohtoniei. „Nemişcându-ne“, am comunicat pe verticală cu Cosmosul, cu Dumnezeu, cu valorile absolute. De aici profunzimea şi fiorul metafizic.
– Ne aflăm într-un loc fără asemănare, la „Junimea“ lui Maiorescu, Eminescu, Alecsandri, Creangă, Conta, Xenopol, a atâtor altora şi, să nu uit totuşi, să-i pomenesc pe Iacob Negruzzi şi pe acel personaj teribil Vasile Pogor, stăpânul intelegentissim al acestei Case. În 1977, Nichita Stănescu îmi spunea, într-un interviu pe care i-l luam aici, în incinta acestei Case, că, păşindu-i pragul, „simţi cum MIORIŢA se transformă în ODĂ, în METRU ANTIC“...
„Nichita avea geniul lingvistic şi al formulării memorabile“
– Dar frumos, foarte frumos. Nichita avea geniul lingvistic şi al formulării memorabile. În timpul vieţii l-am înjurat în scris, destul de violent. Aş vrea să spun acum că el avea tremurul afectiv moldav în el. Nu era un muntean. Este un mare poet cu o operă foarte importantă. Eu însă nu comunic deloc cu poezia lui. Iar afirmaţiile criticii despre el sunt de un fals strigător la cer. De pildă, poezia lui nu are nimic comun cu Eminescu, el este un continuator perfect al lui Arghezi, un lirism verbios şi înflorit.
– Toţi poeţii români şi toţi românii, nu numai poeţii, au ceva comun cu EMINESCU... Dar aş vrea să vă întreb, în încheierea acestui dialog, pentru care vă mulţumesc, dacă, în epoca antipoetică şi... antiutopică în care trăim, mai putem striga, într-un glas cu prietenul nostru, poetul Ioanid Romanescu –„Trăiască poezia şi marii visători!“
– Da, cred că da. Altă lozincă decât asta foarte frumoasă este exclusă în acest final de secol, de Eon şi de zodie, pentru că intrăm în Vărsător. Spiritul va mai câştiga ceva. Ne va salva pe toţi. Şi pe cei aflaţi în derută, şi pe cei frustraţi, şi pe cei ce trăiesc în bunăstare. Numai Spiritul ne va salva. În nici un caz valorile astea materiale. Da, îi dau dreptate lui Ioanid Romanescu – „Trăiască poezia şi marii visători!“.
Constantin Coroiu, interviu cu Cezar Ivănescu, Adevărul literar şi artistic, 27 iunie 1993, pp. 3-4
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu