Mircea Dinescu, pervertirea adevărului, P.C.R.-ul şi organizaţia de partid a revistei România literară

Mircea Dinescu şi Marius Chicoş Rostovan
*** Vasile Băran, 1993

Mircea Dinescu este: „bufon, bandit, bursier, calomniator, chiaun, du­bios, cameleonic, duplicitar, elucumbratist, farseor, fraticid, golan, hahaleră, hoţ, infatuat,limfatic, leneş, mitoman, nărod, obraznic, oligofrenic, prost, ridicol, stalinist“

Ca să-mi dau seama mai bine ce în­seamnă a fi un personaj dubios am luat din raftul bibliotecii mele un dicţionar pu­blicat de Mircea Sântimbreanu, pe când era director al Editurii Albatros, în colec­ţia Cogito, exact cu 15 ani în urmă, în­tr-o ediţie îngrijită de Mircea Duduleanu, purtând titlul: Calităţi şi defecte.

Şi am notat următoarele calităţi: altruist, bun, cinstit, darnic, deschis, drept, jovial, lu­minat, modest, om, parolist, prietenos, ro­mân, săritor, sincer, vioi. Sunt chiar atri­butele folosite în urmă cu 4 ani în adu­narea generală de alegeri a biroului de partid de la revista „România literară“ de Mircea Dinescu propunându-mă, cu puţină vreme înainte de cel de-al XIV-lea Congres al Partidului Comunist Ro­mân, secretar.

El a spus (ridicându-se respectuos şi abţinându-se să nu dea din picioare ca un cal nărăvaş, cum îi este obiceiul, ci numai din mâini) textual:

„Vasile Bâran, colegul nostru de redac­ţie, prozator talentat, mai talentat decât mulţi despre care scrie la nesfârşit cri­tica literară şi publicist de primă linie, invidiat de reporteri cândva renumiţi, este un om cu calităţi demne de toată preţuirea, cinstit, drept, sincer şi deschis în relaţiile colegiale, prietenos, bun, săritor, gata, ca românul, oricând să le ajute să ieşi din impas, garantând pen­tru celălalt cu propria-i bogăţie morală, om luminat, jovial, parolist în care poţi avea oricând încredere deplină, iată de ce îi propun să fie ales secretarul birou­lui organizaţiei noastre de partid“. Sigur că eram emoţionat, mai ales că privindu-l clipă de clipă, lumina ochilor săi pătrundea de-a dreptul în fiinţa mea în­fierată.

Aveam senzaţia că trăiam un moment fericit. Nu te naşti decât o dată să ai norocul să fii lăudat în acest chip de un poet ca Mirceo Dinescu. Un poet admirat de-atâţia cititori, băieţi şi fete care-l lăudau apreciindu-i talentul, bă­trâni ce lăcrimau la versurile sale ca la superbe Creaţii ale propriilor lor nepoţi. N-am fost ales chiar secretar, ci adjunct. Secretar a fost ales poetul Ion Horea, la ale cărui calităţi s-a adăugat şi aceea de a fi avut o mai bogată experienţa uma­nă. Oricum, trăisem, cum spuneam, dato­rită lui Mircea Dinescu, o clipă de in­tensă satisfacţie sufletească. Poetul mă descrisese mulţimii din sală ca pe un om pe care-l preţuia din foarte importante puncte de vedere. Eram, deci, pentru el, omul neduplicitar, omul – om.

Şi iată că mai acum câteva săptămâni în numărul din 27 iulie-2 august 1993, al hebdomadarului său „Caţavencu“, adică după patru ani de la acea adunare de partid, Mircea Dinescu mă face la o rubrica semnată golăneşte „Platon şi Aristotel, stânjeniţi de-un stânjenel“ (nici handicapaţii mintali nu şi-ar permite un asemenea ridicol joc de prostie umană) nici mai mult nici mai puţin decât un „personaj dubios“.

Agăţându-se de un articol publicat de Corneliu Băran despre Premiile Uniunii Scriitorilor (manifestare la care în calitatea lui de preşedinte nici n-a participat) Mircea Dinescu pu­blică în „Caţavencul“ un microfoileton care începe aşa:

„Băiatul lui Vesile Băran, personaj dubios, dar ataşat par­tidului (ăla de dinainte)“ ...adică Partidul Comunist Roman Aşadar, să repetam : „...personaj dubios, dar ataşat partidului (ăla de dinainte)“ Cum, adică, dubios, dar ataşat partidului? Unde este defec­tul şi unde calitatea? Sau, mai exact, unde-i logica propoziţiunii, măi băiatule, că te dau acum pe mâna lui Marius !? „Ai auzit tu, gioarso, de Marius... Chicoş Rostovan? Ai auzit, tu de logică, mă, scârnavule, sau n-ai auzit ? Atunci dacă n-ai auzit scoate-ţi deştu din nara şi-ascultă colea: pune mâna şi-nvaţă, loazo, că ţi-oi rupe urechile din capul tău sec!“

Vasăzică, acum patru ani, în plină vară, ca şi acum, Mircea Dinescu mă propune secretar de partid într-o organizaţie comunistă din care el însuşi făcea parte (altminteri n-ar fi avut ce să caute acolo, bagabondul!). Garantând cu fiinţa lui de om devotat Partidului Comunist Român, că meritam prin cali­tăţile dovedite să fi condus acea organizaţie de bază cu rol important în viaţa revistei, „România literară“ la care lu­cram amândoi ca redactori.

Iar azi, într-o revistă făcută de el, mă taxează ca personaj dubios nu se ştie pentru ce? Că sunt ataşat acelui partid de dinainte, în cadrul căruia el însuşi m-a recomandat să fi fost secretar sau că pe de o parte sunt dubios, iar pe de alta ataşat? Şi el care m-a recomandat atunci, el studentul Şcolii superioare de partid „Ştefan Gheorghiu“, el fostul secretar el Birou­lui Uniunii Tineretului Comunist de la Uniunea Scriitorilor, el, cel care urca zil­nic scările C.C. al P.C.R. cerşind funcţii pe le reviste, el ajutat de Gogu Rădulescu să devină din pompier redactor al Almanahului Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, el ingratul şi cameleonul de azi, cum este? Nu el este cu adevărat personajul dubios?

Răsfoiesc dicţionarul Cogito şi notez de acolo defectele uma­ne, tot pe alfabet şi-mi dau seama că Mircea Dinescu le-a adunat în fiinţa lui pe toate. Dar nu ca pe lacune, ci ca pe nişte merite! Ia să vedem: anormal, analfabet (nici liceul nu l-a absolvit ca lumea!) bufon, bandit (i-a înşelat pe toţi; scriitorii care l-au ales în fruntea Uniu­nii, făcând afaceri veroase pe seama lor) bursier (aşa cum este el, calitatea devine defect) calomniator, chiaun, du­bios (aici ar avea dreptate Marius Chicoş Rostovan) cameleonic, duplicitar, elucumbratist (întâmplare a unui ames­tec haotic de idei absurde), farseor, fraticid (în sens de trădător al scriitorilor români), golan, hahaleră, hoţ, infatuat, jidovit (în sensul de a se subjuga ideilor sioniste) Kiwist (păsăroi fără aripi) limfatic, leneş, mitoman, nărod, obraznic, oligofrenic, prost, ridicol, stalinist (rudă cu Brejnev şi Gorbaciov) sinucigaş (în sensul că şi-a nenorocit talentul poetic, devenind businessman), şamanist, şleathtenist (în sensul că lucrează în şlepcă, cum zicea Marin Preda), tolomac, taumaturg, uzurpator (în sensul că şi-a însuşit: drepturi şi bunuri care nu erau ale sale). Viclean, vicios, xenofob (în sensul că şi-ar vinde pentru afacerile sale şi ţara la străini), tifoid, zooparazit (în sensul că s-a lăsat demult de munca serioasa, cinstită) zerovalent.

Încă o dată:

Ce pot spune despre un individ care-mi subliniază în faţa colegilor calităţi de om de onoare propunându-mă într-o funcţie meritorie în acele vremuri, iar astăzi, datorită aceloraşi calităţi pe care spre deosebire de el le păstrează, mă face personaj dubios?

Vasile Băran, Mircea Dinescu şi Marius Chicoş Rostovan, Vremea, 18 august 1993