Nicolae Labiş, Dans de odinioară, „Cu inima-n piept speriată vibrînd/Să dansăm tremurînd, să dansăm/Ca şi cum i-am greşi cuiva să dansăm.“

Dans de odinioară
+++++ Nicolae Labiş

Cînd din sat am plecat
Aveam părul moale şi cîrlionţat;
Palmele îmi erau cupă şi cleşte,
Ştiam să înjur şi să rîd nebuneşte
Şi dacă beam la un han
De ochii satului doar o făceam.

Mă speria larma tramvaielor, vaerul,
înaltele blocuri şi aerul.
Mă gîndeam oare cum
Poţi trăi într-atîta pucioasă şi fum ?
Dar inima mea
Ca un clopot, şăgalnic în piept hohotea.

Mă mîngîiau fetele fără sfială
Aruncîndu-mi mere-aruncate în poală;
Fete cu care cînd azi mă-ntîlnesc
îşi şoptesc — şi nici ele nu ştiu ce-şi şoptesc.
Ori cu tîlc îşi apleacă privirile-n lut
De-mi dau seama, mirat, c-am crescut.

Mi s-au scuturat din păr firele de otavă,
Tramvaiele mă-ncîntă c-o muzică gravă,
Coşurile-şi cern spuza-n puzderie —
Vor să mă sperie — nu mă mai sperie,
De fum mi-i tot una — din zori pînă seara
Mi-afumă mustaţa, ţigara.

Doamne, cît m-am schimbat!
Parcă altfel plecasem din sat,
Pe-atunci parcă inima mea
Ca un clopot, şăgalnic în piept hohotea...

Nedesluşit acum îmi sună
Cînd a linişte, cînd a furtună,
Ori se preface-n duioasă lăută.
Ori fără pricină se strînge durută.

Şi totuşi în suflet rămîn
Acelaşi copil din căpiţa de fîn,
Căruia-i place să cînte, să-njure
Triluri şi vorbe acum mai mature.

Prietenă, haide, oraşu-şi aprinde
Stelele-albastre ca în colinde,
Zboară-avioane prin noapte cu stelele
Oraşul îşi suie trufaşe castelele,
Muzica sună acum mai amar
Decît stropul de vin nebăut din pahar.

Să dansăm amîndoi, să dansăm
Dansul copiilor care-au crescut
Flori plămădite din glii şi din ploi.
Să dansăm amîndoi, să dansăm
Valsul ciudat învăţat de curînd,
Cu inima-n piept speriată vibrînd
Să dansăm tremurînd, să dansăm
Ca şi cum i-am greşi cuiva să dansăm.

Nicolae Labiş, Dans de odinioară, un poem inedit, Iaşul literar, nr. 2, anul XVI, Iaşi, 1965

Accesaţi şi:
Nicolae Labiş – primul disident al literelor româneşti
(http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/pasrea-cu-clon-de-rubin-s-rzbunat-iat-o.html)

Cezar, de Mihai Ungheanu

Dupa 1965 au aparut, deodata, cateva figuri charismatice de la Iasi care jurau pe poezie. Pareau desprinsi de context, traind numai pentru mistica literaturii si a poeziei. Ce climat de exceptie vor fi pastrat Iasii si cum, intr-o tara ocupata, martelata si contorsionata dupa ultimul razboi mondial, nu stiu!? M-a mirat intotdeauna. Atunci am scris in Contemporanul o insemnare despre “Cei trei Cavaleri ai melancoliei”, adica despre Cezar Ivanescu, despre Dan Laurentiu si Mihai Ursachi.

Am facut ce se putea face si pe Cezar Ivanescu si pe Dan Laurentiu i-am avut colegi de redactie la revista “Luceafarul”. Poezia, scrisul lor, intrau in sfera magiei. Cezar Ivanescu era o persoana de o mare energie si recalcitranta, dincolo de care se ascundea o fiinta atrasa de universuri subtile si de esente tari. Cultura lui poetica era exceptionala. Il iubea, dincolo de orice pitoresc, pe Eminescu, cel din Oda in metru antic. Acorda ceva din aceasta admiratie si lui Nicolae Labis. Traia pentru litere si pentru poezie. A scris pe langa Rod, pe linga Baaad, pe langa Doina, carti de poezie serafica, de neuitat, si doua carti revendicative, amandoua, dupa 1989, una despre Marin Preda (Pentru Marin Preda), cel chinuit si impins in moarte, si alta despre “Timpul asasinilor”, acuzand pe cei care l-au lichidat pe Nicolae Labis. I s-au pus si acestea la socoteala, alaturi de altele.

In decembrie 1989, descinsese in cladirea Uniunii Scriitorilor, pe care voia sa o transforme in Societatea Scriitorilor Romani. Citadela veteranilor ilegalismului era aparata de Dan Desliu, unul dintre parintii realismului socialist. I s-a pus si asta la socoteala.

Totusi, fiind un mare poet a luat la Botosani marele premiu de poezie Mihai Eminescu care i se potrivea. A murit dramatic, calomniat fiind putin mai inainte, de impostorii pe care i-a contestat intotdeauna. Poezia lui Cezar Ivanescu ramine una din minunile inexplicabile, ca orice minune, aparuta in literatura romana postbelica.

Ave Cezar!

Sursa: Mihai Ungheanu, Cezar, Cronica Română, 20 mai 2008

De ce a fost lichidat Cezar Ivănescu? Posibile explicaţii într-un interviu din 1993. C. Ivănescu: „cel mai atacat după decembrie '89 a fost Eminescu“

Cezar Ivănescu:
„După fiecare revoluţie românească
se atacă valorile şi cel mai atacat
după decembrie '89 a fost Eminescu“

Poezia modernă este o erezie

– Stimate Cezar Ivănescu, iată, ne întâlnim din nou (şi din nou) la CASA POGOR, aici unde s-a produs inteligenţa aurorală a românilor sau „visul inteligenţei libere“, cum a definit Titu Maiorescu faimoasa „Junime“. Aţi vorbit astăzi despre un proiect: în toamnă intenţionaţi să începeţi la Iaşi un Curs de poezie...

– Nu ştiu dacă o să se cheme Curs de poezie sau Prelegeri de poezie ori o să aibă o altă denumire. Oricum, este vorba de nişte cursuri de poezie care vor încerca să facă un lucru nemaifăcut până acum în lume...

– Vorbeaţi de un efort de redescoperire a artei poetice la un asemenea curs...

– După toată experienţa pe care am parcurs-o ca artist român şi european, consider că mi-am încheiat misiunea şi pentru ţara mea, şi pentru Europa, de altfel puteam să fiu şi dispărut la ora actuală şi, depăşind limitele europene, încerc să ajung pe o cale mistică la esenţa unei arte pe care, de fapt, am practicat-o o viaţă. E vorba deci de depăşirea limitelor de gândire europeană. Poezia modernă este o formă de poezie, dacă vreţi, degradată, o erezie. Este, oricum, o cale lăturalnică, nu este calea regală a poeziei. Esenţa poeziei a fost cea de artă magică, de artă totală, unită cu muzica. Astfel a fost poezia în primele forme din care s-au născut apoi alte forme. La greci, de pildă, din ditirambi – care erau versuri, cum ştiţi, scandate, rostite – s-a născut tragedia greacă, apoi poezia lirică ş.a.m.d. Tot ce a fost poezie şi artă magică la egipteni, la tibetani, la indieni era o artă completă,o rostire în marginea sacrului în care poezia era însoţită întotdeauna de muzică. Muzica ce însoţea Odele lui PINDAR sau poemele trubadurilor era şi ea scrisă. Această muzică s-a pierdut la europeni. După epoca medievală am intrat în această epocă a tiparului şi am făcut câteva sute de ani poezie exclusiv scrisă, tipărită, semnată şi destinată unui public relativ restrâns, care nu e o artă directă; este o artă convenţională.

Adevărata mare poezie a lumii, dacă luăm marile texte chinezeşti, indiene, Vedele, era muzică şi conţinea un mesaj religios, filosofic, poetic, totul fiind susţinut de muzică. Noi am pierdut această mare tradiţie. Totul este falsificat acum în poezie,o abatere de la sincretismul şi esenţa ei de artă completă. Forma literei tipărite este reductivă, fără bătaie lungă, în orice caz. Eu vreau să impunem arta completă a poeziei.

– Concret, aveţi în vedere ce: cântarea, recitarea poeziei?

– Nu recitare actoricească, care e rostire convenţională.

– Până la urmă, totul e convenţional în artă. Dar probabil eu am o vedere îngustă, sunt încorsetat, prizonier în teritorul gândirii şi simţirii europene. În vremea noastră se află omenirea într-o criză generală, deci şi spirituală? Poezia este, şi ea, în criză?

– Dar unde situăm noi omenirea? De la 2000-2500 de ani înainte de eră şi istoria de după Hristos. Deci vreo 5000 de ani de civilizaţie cunoscută. Or, toate descoperirile infirmă ideea istoriei evolutive, de la simplu la complex, de la primitiv la modern; noi suntem un ciclu de civilizaţie care vine după alte mari civilizaţii.Toate marile civilizaţii – indiană, chineză, greacă ş.a.m.d. – au preluat nişte tradiţii. Avem mult mai multă istorie în spatele nostru. Ce înseamnă criză? Criza este o stare de tensiune, istoria este o tensiune continuă. Deci criza este, de fapt, o stare normală, ea dispare când mori, când ai dispărut ca civilizaţie.

„Când eu citeam cărţile fundamentale ale omenirii, mata te ocupai de realismul socialist...“

– Un critic scria, zilele trecute, despre opera dv., afirmând că LA BAAAD este una din marile cărţi ale poeziei naţionale. „De la Eminescu şi Bacovia nici un alt liric român n-a mai atins profunzimile afective pe tema morţii aşa cum a făcut-o acest poet atât de puţin cunoscut la adevărata lui dimensiune.“ Vă consideraţi puţin cunoscut sau nedreptăţit de critică?

– Puţin cunoscut, da; nedreptăţit de critică, nu. La nivelul foarte jos al criticii literare de după război, chiar consider o performanţă că un om politic că Nicolae Manolescu a reuşit să scrie o cronică literară, despre mine, destul de onorabilă. Oricum, un om politic care scrie despre poezie e un lucru destul de bun. N-am avut mari critici – în afară de cei care aveau deja operă, de la Călinescu la Vladimir Streinu – pentru că cei de după război nu au avut o formaţie culturală corespunzătoare – limbi clasice, filosofie, arte. I-am spus odată, la Mogoşoaia, d-lui Eugen Simion – era şi Marin Preda de faţă, şi Mihai Ursachi – că eu nu pot avea pretenţie ca dânsul să scrie un rând despre mine, cel mult să scriu eu despre dânsul. „Dumneata – i-am spus – nu mă poţi pune pe mine în valoare. Când eu citeam cărţile fundamentale ale omenirii, mata te ocupai cu realismul socialist“.

Eu şi alţii n-am urmat calea oficială, ortodoxă, ne-am dus la textele sacre. Ne-am iniţiat singuri şi suntem tobă de carte. Şi atunci cum să vii dumneata, Eugen Simion, să-mi dai mie lecţii, să vorbeşti despre influenţele ce s-au exercitat asupra mea. Aşa stând lucrurile, critica literară se poate ridica cel mult de la un grad onorabil de opinie. Apoi, falimentul literar, care se vede şi din starea revistelor U.S. Era foarte bine ca U.S. să fie puternică, să schimbe preşedinţi sau şefi de guvern în ţara asta. Acolo era o centrală de energie care însă s-a distrus. Sub comunişti, U.S. m-a sprijinit, m-a ajutat să trăiesc şi aş fi dorit să trăiesc în această breaslă şi după Revoluţie. Nu s-a putut.

– Nu o consideraţi o instituţie, o structură stalinista?

– Absolut deloc!

– L-aţi cunoscut bine pe Marin Preda. Mulţi spun că, dacă ar fi trăit acum, personalitatea sa ar fi unit forţele scriitoriceşti. Ar fi condus el oare chiar o societate a scriitorilor români?

„Marin Preda a fost ultimul mare scriitor român respectat de puterea comunistă. [...] Curios este că la U.S. ceea ce nu s-a putut întâmpla sub comunişti s-a petrecut în democraţie: plătirea poliţelor în mod oribil.“

– În ultimii 5-6 ani din viaţa lui Marin Preda, am fost cel mai bun prieten al său. Mie şi soţiei mele,Preda ne-a lăsat scrisoarea testamentară pe care am publicat-o. Am trăit în preajma lui şi am fost al doilea consilier al său după Ion Caraion. Era, sigur, o autoritate incontestabilă din toate punctele de vedere. Ar fi putut face mult pentru echilibrul U.S. în ce priveşte biografia lui, se spun acum, inclusiv de către unii din familia sa, foarte multe aberaţii. Eu ce pot să spun este că Marin Preda a fost ultimul mare scriitor român respectat de puterea comunistă. Ceauşescu nu se atingea de Marin Preda. A fost ultimul autor tabu pentru ei. Mai ales după Revoluţie ne-ar fi trebuit o asemenea personalitate care, în mod normal, trebuia să fie preşedintele U.S. El ar fi împăcat toate partidele şi facţiunile din Uniunea Scriitorilor. A mai reuşit asta un mare preşedinte, nu şi un mare scriitor, George Macovescu. Curios este că la U.S. ceea ce nu s-a putut întâmpla sub comunişti s-a petrecut în democraţie: plătirea poliţelor în mod oribil.

– Mihai Ursachi se referea astăzi, aici, în faţa publicului venit la Casa Pogor, la Constantin Noica. M-a şocat sintagma noicismul găunos.

– Nici un fel de exagerare în ceea ce-l priveşte pe Noica nu e bună. Astea sunt formele la Mihai Ursachi.

– Chiar putem vorbi de pactul lui cu totalitarismul comunist?

– Aici s-ar putea spune ceva, dar nu în plan filosofic, ci în plan politic.

– A făcut Noica politică?

– Cam da. Nu activă, e drept. Dar dincolo de asta, în ţara noastră care, în general, nu are structuri culturale puternice, personalităţi şi linii bine întărite în filosofie, gândire etc. este nevoie de Noica. În filosofie, el se situa pe poziţia tradiţională europeană. Un exeget german spunea că toată filosofia de la Platon la moderni este un comentariu la Platon. Aşa este. N-a evoluat mult filosofia de la greci la cea clasică germană. Dar Noica cuprindea bine această întindere: două mii de ani de filosofie europeană. Deşi a făcut pasul până la Heidegger şi a fost influenţat de acesta, el se oprea totuşi, ca viziune, la filosofia clasică germană, excluzând ceea ce, pentru generaţia noastră, a mea şi a lui Ursachi, a însemnat enorm: existenţialismul – de la Kierkegaard la francezi. El considera existenţialismul o erezie sau o filosofie neserioasă. Or, existenţialismul a deschis nişte porţi, ne-a apropiat de un filon de filosofie vie. Aici Constantin Noica era rigid, închistat.

„Eminescu a fost făcut fascist de un fascist tipic“

– Revin, a făcut Noica politică? Unii afirmă că a fost legionar, alţii că ar fi fost comunist. E o confuzie totală, ca şi în cazul lui Eminescu – când protolegionar, când apt de „a motiva“ comunismul.

– Eminescu a fost făcut fascist de un fascist tipic: Moses Rosen. Noica a fost un simpatizant legionar, dar cei de azi nu ştiu ce a însemnat legionarismul în România de atunci. Când a intervenit alianţa cu Germania, Noica şi-a părăsit soţia, care era fiica unui englez, proprietarul Cazinoului din Sinaia, a trimis-o cu copil cu tot în Anglia pentru că era un simpatizant al Germaniei lui Hitler. Era convins că viitorul Europei îl va face Hitler. Astea sunt lucruri care nu mai trebuie ascunse, din moment ce nemţii publică fotografia lui M. Heidegger, cu mustăcioară a la Hitler, şi toate mărturisirile lui ca partizan deschis al führerului. Trebuie să depăşim planul incidenţelor biografice şi să venim la operă, trebuie să depăşim şi momentul legionar, şi momentul comunist ale lui Noica,pentru că el răscumpără aceste păcate prin operă şi prin marea temă naţională. A „căzut“ pe această mare temă. În cultură, în filosofie, în limbă, în poezie prin Eminescu, această temă este veşnică pentru români. Nu a avut, e drept, toate deschiderile – eu m-am întrebat, de pildă, cum el, care l-a înţeles atât de profund pe Eminescu; a fost complet opac la gândirea extrem-orientală, mai ales cea indiană.

– A fost opac şi la literatură?

– Da, dar nu atât cât se vorbeşte şi se crede. El a citit mai multă literatură decât mulţi literaţi şi critici din vremea lui. În orice caz, nu a fost atât de opac cât acreditează Epistolarul lui Liiceanu. Eu aş fi vrut să adaug Epistolarului corespondenţa pe care o am de la Constantin Noica, din care se vede că el, şi în materie de literatură, a avut nişte mari intuiţii. El voia să ne ia, şi pe mine, şi pe Ursachi, ca pe discipolii lui de la Păltiniş, să ne facă filosofi. Am rămas la
poezie.

– Să rămânem deci la poezie, la literatură. Cum vedeţi refăcută scara valorilor, ce părere aveţi despre revizuirea de care se face atât caz, unii trecând chiar la demolări?

„Când dl. N. Manolescu scria pagini întregi, în România literară despre Dumitru Popescu, eu ştiam că autorul respectiv este o nulitate şi-l tratam ca atare.“

– Am urmărit la televiziune o emisiune în două părţi – SIMPOZION, cu nişte invitaţi acolo, printre care şi unul care nu ştia să lege două fraze: Augustin Buzura. Eu nu discut valoarea lui ca scriitor, nici faptul că i-a închinat lui Nicolae Ceauşescu laude, în 1971, ca să-şi salveze o carte care era să fie topită. E treaba lui. Dar de ce să vină la TV, când el nu poate exprima coerent nici o idee. Mai era un domn care nici el nu ştie să lege două cuvinte, numit Marin Sorescu, care s-a bâlbâit încât, în a doua parte a emisiunii, n-a mai apărut. Apoi, dl. Octavian Paler, care nu prea acroşează ideile şi vorbeşte şi mult. Şi dl. Eugen Simion, care, spre stupoarea mea, a fost cel mai coerent. Dar nici unul n-a răspuns, de fapt, la întrebarea pusă – dacă istoria se repetă sau nu?

O revizuire fundamentală ar însemna că acum începem să gândim autentic. Eu am gândit însă totdeauna aşa cum trebuie, n-am nevoie să-mi revizuiesc ceva. Când dl. N. Manolescu scria pagini întregi, în România literară despre Dumitru Popescu, eu ştiam că autorul respectiv este o nulitate şi-l tratam ca atare. Critica să-şi revizuiască judecăţile şi – e drept – are mult de revizuit, pentru că, în general, a fost obedientă. Noi, scriitorii autentici din România, nu avem ce să revizuim, să rectificăm. Înainte însă de a rectifica, criticul român are datoria morală şi şcolară de a parcurge cărţile scriitorilor români. El n-a citit literatura din diasporă, de samizdat...

– Nu cred că literatura de care vorbiţi, importantă, fără îndoială, modifică esenţial tabloul literaturii române. Mai grav este, şi nu pentru opera lui Eminescu, care e eternă, ci pentru tinerii care pot fi şi total derutaţi şi deturnaţi, că se încearcă „dislocarea“ lui Eminescu, precum nu ştim care statuie a lui Lenin. Şi nu numai dv. ştiţi că sunt unii care se şi văd în manualele şcolare, în locul lui Coşbuc sau al lui Marin Preda.

– Asta e adevărat. A fost acest moment de haos postdecembrist, când s-au lansat veleitarii. Dar asta nu durează. O să ne echilibrăm, fiindcă nouă, românilor, nu ne plac extremele. După fiecare revoluţie românească se atacă valorile şi cel mai atacat, după decembrie '89, a fost Eminescu.

– Unora a început să le fie „ruşine“ cu DOINA lui Eminescu, scrisă acum exact 110 ani...

–Am făcut o emisiune la televiziune – CERCUL DESCHIS AL ARHETIPULUI, care cuprindea fragmente dintr-un spectacol de trei ore, realizat de mine pe 10 decembrie 1989 la Casa de cultură „Mihai Eminescu“ din Bucureşti. Se chema „Închinare lui Eminescu“. Am cântat DOINA la începutul şi la sfârşitul spectacolului.

–Şi nu v-a arestat Securitatea?

– Securitatea lui Ceauşescu nu era chiar aşa de rea cum zic unii securişti de azi. Gabriela Negreanu l-a invitat la acea emisiuneşi pe Victor Rebenciuc, care, în decembrie 1989, imediat după Revoluţie, a citit DOINA la TV. N-a recitat-o, pentru că nu o ştia pe de rost. Acum a refuzat, motivând că nu vrea să fie considerat naţionalist sau şovin. Eu o cântasem înainte de '89, inclusiv în 1983, la Casa Scânteii, în cenaclul meu, la o sută de ani de când fusese citită de poet aici, la CASA POGOR, unde ne aflăm acum. Am recitat-o, am cântat-o şi am răspândit-o la toţi cenacliştii mei, să o înveţe pe de rost –, pentru că este imnul nostru românesc. Emisiunea la care mă refer a fost difuzată însă după miezul nopţii,ca şi cum ar fi fost o emisiune porno. Deci, şi la ora actuală, o asemenea emisiune este considerată periculoasă. Atacurile se fac la valorile fundamentale.

Nicolae Labiş – cel mai talentat, de la Eminescu până când voi muri eu

– V-am auzit astăzi vorbind cu aceeaşi admiraţie ca şi cu mulţi ani în urmă despre NICOLAE LABIŞ.

– Cel mai talentat, de la Eminescu până când voi muri eu, se numeşte Nicolae Labiş. Nici Arghezi, nici Bacovia, nici Blaga, nici Ion Barbu nu au avut geniul lui Labiş. Dacă avea şansa să mai trăiască măcar până la 25 de ani şi să mai scrie vreo 2-3 cărţi, geniul său s-ar fi împlinit într-o operă. Aşa, el este un geniu nerealizat. Pentru că mă consider primul şi cel mai legitim urmaş al lui, în linie directă, vreau să scot o ediţie LABIŞ de vreo 50 de poeme, din care să se vadă că el este un mare poet român în linia lirismului moldovenesc. Eu ştiu că Securitatea ieşeană, în vremea studentei mele aici, deţinea primele poeme antisovietice şi anticomuniste ale lui Labiş. Prin intermediul dv., aş lansa un apel că, dacă cineva le mai are, să facă un act pios şi să le scoată la iveală. Nu e nimic urât în asta. Se ştie că au fost şi securişti oameni de caracter, au fost, cum sunt toţi oamenii, şi buni, şi răi. Labiş a scris acele poeme chiar aici la Iaşi, când era elev.

– Vă consideraţi urmaşul lui Labiş. Dar filiaţia Eminescu–Bacovia, de care vorbea criticul pe care l-am citat mai înainte?

– Da, însă criticul Theodor Codreanu, la care vă referiţi şi pe care îl preţuiesc – între altele, a publicat două cărţi despre EMINESCU – se referă la tema morţii. Dar linia moldovenească este mult mai complexă. Să nu-l uităm pe Alecsandri, de exemplu, un mare poet ignorat, necitit. Vibraţia mallarmeană am aflat-o prima dată la el, după aceea la Eminescu, după aceea la un alt poet de geniu, care este Bacovia, şi, în fine –, Labiş, al cărui urmaş direct sunt eu.

Numai spiritul ne va salva

– Deci Moldova – forţa meditaţiei româneşti. Parcă lui Mircea Eliade îi aparţine ideea...

– Au spus-o mai mulţi, nu numai Eliade. Şi este un adevăr, pentru că partea aceasta de ţară a fost mai puţin maculată. Cele mai vechi producţii folclorice româneşti s-au găsit în zona Rădăuţilor. E aici un filon de rasă veche şi bătrână cu o neîntreruptă continuitate şi cu un mare simţ al autohtoniei. „Nemişcându-ne“, am comunicat pe verticală cu Cosmosul, cu Dumnezeu, cu valorile absolute. De aici profunzimea şi fiorul metafizic.

– Ne aflăm într-un loc fără asemănare, la „Junimea“ lui Maiorescu, Eminescu, Alecsandri, Creangă, Conta, Xenopol, a atâtor altora şi, să nu uit totuşi, să-i pomenesc pe Iacob Negruzzi şi pe acel personaj teribil Vasile Pogor, stăpânul intelegentissim al acestei Case. În 1977, Nichita Stănescu îmi spunea, într-un interviu pe care i-l luam aici, în incinta acestei Case, că, păşindu-i pragul, „simţi cum MIORIŢA se transformă în ODĂ, în METRU ANTIC“...

„Nichita avea geniul lingvistic şi al formulării memorabile“

– Dar frumos, foarte frumos. Nichita avea geniul lingvistic şi al formulării memorabile. În timpul vieţii l-am înjurat în scris, destul de violent. Aş vrea să spun acum că el avea tremurul afectiv moldav în el. Nu era un muntean. Este un mare poet cu o operă foarte importantă. Eu însă nu comunic deloc cu poezia lui. Iar afirmaţiile criticii despre el sunt de un fals strigător la cer. De pildă, poezia lui nu are nimic comun cu Eminescu, el este un continuator perfect al lui Arghezi, un lirism verbios şi înflorit.

– Toţi poeţii români şi toţi românii, nu numai poeţii, au ceva comun cu EMINESCU... Dar aş vrea să vă întreb, în încheierea acestui dialog, pentru care vă mulţumesc, dacă, în epoca antipoetică şi... antiutopică în care trăim, mai putem striga, într-un glas cu prietenul nostru, poetul Ioanid Romanescu –„Trăiască poezia şi marii visători!“

– Da, cred că da. Altă lozincă decât asta foarte frumoasă este exclusă în acest final de secol, de Eon şi de zodie, pentru că intrăm în Vărsător. Spiritul va mai câştiga ceva. Ne va salva pe toţi. Şi pe cei aflaţi în derută, şi pe cei frustraţi, şi pe cei ce trăiesc în bunăstare. Numai Spiritul ne va salva. În nici un caz valorile astea materiale. Da, îi dau dreptate lui Ioanid Romanescu – „Trăiască poezia şi marii visători!“.

Constantin Coroiu, interviu cu Cezar Ivănescu, Adevărul literar şi artistic, 27 iunie 1993, pp. 3-4

Nicolae Labiş – primul disident al literelor româneşti

„Pasărea cu clonţ de rubin
S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
Nu mai pot s-o mîngîi.
M-a strivit
Pasărea cu clonţ de rubin.
Iar mîine
Puii păsării
cu clonţ de rubin
Ciugulind prin ţărînă
Vor găsi poate
urmele poetului Nicolae Labiş
Care va rămîne o amintire frumoasă...“

Pasărea cu clonţ de rubin, Nicolae Labiş

Nicolae Labiş a fost ucis
a doua oară!

La Tîrgul de carte din Bucureşti, la Piatra Neamţ, Suceava, Botoşani şi Iaşi volu­mul Timpul asasinilor de Cezar Ivănescu şi Stela Covaci (Editura Libra, 1997) a stîrnit, pe bună dreptate, un imens scandal, atît în lumea scriitoricească, cît şi în aceea din umbră, securisto-poliţienească.

După 40 de ani de la dispariţia prematură şi mascat-dirijată a poetului din Mălini, la nici 20 de ani şi încă unul, iată că se încearcă o modestă, dar revigorantă reabilitare a celui aflat permanent în luptă cu inerţia. Prin natura sa polemic-acuzatoare, dar şi memorialistic-edificatoare, cartea se dovedeşte a fi, în cele din urmă, una de ex­cepţie.

Pentru că pune pe tapet moartea unui tînăr poet de geniu, într-o epocă stalinistă, dirijată subversiv şi malefic de Pintilie Bodnarenco, zis şi Pantiuşa, emi­nenţa cenuşie şi sfetnicul de taină al lui Gheorghiu-Dej; dar şi pentru că, în datele sale esenţiale, epoca respectivă, înţesată de teroare, delaţiune, vînzarea de frate, tră­dare pe toate fronturile moralei şi ale culturii, este surprinsă exemplar. Confraţii noştri, ziarişti şi scriitori, au căzut în acele mias­me bicisnice, cu cravata şi cu gulerele albe, cu tot.

Acesta este cli­matul, aceasta este epoca. Acesta este anul fatidic 1956, în jurul căruia se desfăşoară tragica isto­rie, tragicul eveniment, la care vom face referire.

Autorii Cezar Ivănescu şi Stela Covaci fac dezvăluiri senza­ţionale despre mielul de osîndă al poeziei româneşti, Nicolae Labiş, pus prematur pe jertfelnicul patriei, dar şi pe acela al turnătorilor de ocazie, al inşilor cu vocaţia jumătăţilor de valoare şi de măsură în sînge. Chiar dacă Cezar Ivănescu pune sub lupă zeci de perso­nalităţi din lumea culturii şi a scrisului româ­nesc, o lupă care uneori măreşte excesiv, de­mersul său se vrea a fi de a-l repune pe Labiş în litera şi spiritul unei istorii literare corecte şi inclusiv între copertele manualelor şcolare, din care a fost scos fără temei, după revoluţia tinerilor din 1989.

Se poate spune, fără teama de a greşi, că Nicolae Labiş a fost ucis, astfel, a doua oară, cu bună ştiinţă, şi fără ca ai săi confraţi întru penel şi călimară să fi mişcat talent care nu s-a putut apăra măcar un deget! N-au mişcat nici atunci cînd au ştiut sigur că a fost ucis de mînă criminală. N-au mişcat nici acum, cînd au aflat că a fost scos din cartea şcolară. Deci, este vorba de repunerea lui Nicolae Labiş în drepturile sale legitime, necesare, fireşti.

Un proces moral post-mortem
închinat puiului de cerb

Incitant chiar titlul cărţii: Timpul asasi­nilor. Autorii se justifică:

„De la urcarea pe cruce a lui Hristos şi pînă acum, umanitatea abjectă
în care am trăit, cum aprins un sfint, un iluminat sau o fiinţă genială
sau excepţio­nal dotată, i-a luat capul.“

Adevăr grăit-a Zarathustra! Numai că ciracii autohtoni ai lui Pantiuşa şi-au pus stigmatul şi asupra acestui destin curmat meteoric. Din toate datele pe care le deţinem, rezultă cu claritate, cu evi­denţă de rechizitoriu, că Labiş s-a trezit brusc din lingoarea şi gîngureala bolşevică şi a dat pe piaţă un set de poeme incitatoare, care astăzi se află în arhivele SRI. La 20 de ani, Labiş recita în public Doina lui Eminescu şi cînta Imnul regelui. Ocazie cu care, o ştim de la foştii săi colegi de grup şi de şcoală, a intrat brusc în colimatorul Securităţii. De aici încolo începe drama ilustrului moldovean Nicolae Labiş.

Un tînăr poet moldav, al cărui destin, precum a lui Petru Aruştei sau Ioan Petru Culianu, a fost curmat timpuriu. Într-adevăr, moartea lui Nicolae Labiş, precum acelora ale lui Marin Preda şi Ioan Petru Culianu, se asemu­ieşte în datele lor esenţiale şi sînt suspecte de asasinat politic. Datele în plus pe care ni le aduc autorii cărţii despre Labiş sînt relevante pînă la nuanţă. Atît că nu este pomenit autorul crimei!

Să rememorăm. Anul 1956 a fost unul dezastruos, primejdios, în mai multe privinţe, atît pentru România, cît şi pentru ţările din fostul lagăr socialist. Conducerea stalinistă de la Bucureşti a făcut masive arestări, în special în rîndul tinerilor şi studenţilor de la laşi, Cluj, Timişoara, Bucureşti etc. Grupul lui Labiş era în vizorul Securităţii. Grup care avea să înfunde puşcăria în anul 1958, după moartea, nu tocmai intempestivă, a autorului Morţii căprioarei şi al Baladei.
Cunoscuţi scriitori şi editori sînt acu­zaţi, în cartea la care facem referinţă, de complicitate la uciderea lui Nicolae Labiş, „vînat de turnători şi ucis de Securitate“.
„Don Cezar“ merge ceva mai departe şi afirmă tăios: „Tot ce s-a scris despre Labiş pînă acum e fals şi mincinos.“ Exceptînd car­tea lui Lucian Raicu, mă tem că în bună pri­vinţă are dreptate. De aceea scoate din insectar afirmaţii de felul acesteia.

Iată ce spune ziaristul Ilie Purcaru: „Domnule, am plecat cu Tomozei la munte, într-o cabană, la mult timp după moartea lui Labiş. (...) Într-o seară l-am întrebat: Tom, ia spune, dragă, cum l-aţi omorît voi pe Labiş, tu şi cu Nae Stoian?... Şi Tom mi-a răspuns: Eram prea tineri. Nu ştiam ce facem!... L-au dat afară din UTM, ei doi, apoi l-au dat afară şi de la Gazeta literară, dacă nu murea îl umfla Securitatea.“ (Timpul asasinilor, p. 60)

Pe patul de spital, Labiş i-a mărturisit Mioarei Cremene că autorul crimei a venit la spital pentru a-i cere o declaraţie, din care să reiasă că este completamente nevinovat. Nu­mele acestui individ dubios nu este specificat în carte.

Margareta Labiş, sora poetului, ştia, de asemenea, despre acest personaj sinistru, care a obligat-o şi pe ea la tăcere. Atît surorile poe­tului, cît şi părinţii, dar şi prietenii apropiaţi, au preferat să tacă. De frică? Din laşitate? Do­sarul existent la SRI ar elucida, după 40 de ani, cauzele reale ale morţii unui ilustru şi ta­lentat poet, care ar fi însemnat enorm pentru literatura română. Şi cînd spunem acestea, nu ne hazardăm, asemeni lui Ibrăileanu, să scriem că Eminescu, dacă ar fi trăit, ar fi fost un Goethe, iar în contrareplică, nu-i aşa, Labiş dacă ar fi trăit ar fi ajuns un nou Eminescu al României...

Sînt simple speculaţii. Labiş a fost ucis de o mînă criminală, iar acest individ mai foşgăie printre noi. Cît priveşte destinul său literar, aceasta este o altă poveste.

Labiş avea securistul lui care-l fila

Să nu ne abatem prea mult de la spiritul şi litera cărţii, pe care le respectăm întocmai:

„Labiş avea securistul lui care-l fila, care securistse urcase în tramvaiul 13 prin uşa din faţă a remorcii şi, văzînd că la uşa din spate a vagonului Labiş şovăia să urce, de frică să nu-l scape din filaj, a sărit din tramvai, s-a ciocnit de Labiş, care din izbitura neintenţio­nată (?) a securistului a nimerit sub tramvai. Acest securist a venit la spital la Labiş să-i ceară o declaraţie în care poetul să specifice că nu are nici o pretenţie bănească sau de orice fel, declaraţie pe care Labiş a iscălit-o cu nonşalanţă, această declaraţie servindu-i securistului să se disculpe personal pe linie de serviciu, dar şi să apere instituţia de orice bănuială de asasinat... “ (p. 86, op. cit.)

Margareta Labiş, sora poetului, trecînd prin casele „securiştilor Savin Bratu şi G. To­mozei“ a uitat, pesemne, să spună adevărul cu privire la moartea fratelui său, la aspectul că nemernicul respectiv „1-a tras de palton sub tramvai“. Acesta este adevărul gol-goluţ, iar o liotă de poeţi şi critici, prieteni de tinereţe şi de idei ai lui Labiş, au tăcut şi mai tac pînă azi, cînd se ştie foarte exact că, exceptîndu-i pe Sadoveanu şi Arghezi, nimeni nu 1-a apărat pînă azi pe Nicolae Labiş. Ba chiar el a trecut în conştiinţa publică ca un chefliu, ca un ben-chetuitor, ca un poet comunist de duzină. As­pecte totalmente neadevărate pentru un june prim al liricii postbelice.

Stela Covaci afirmă că turnătoarea grupului Labiş a fost Georgeta Naidin Dimisianu

În excelentul eseu, „Nicolae Labiş - 1956 - Anul ocultat“, Stela Covaci, văduva ilustrului traducător Aurel Covaci, unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Labiş, face dezvăluiri terifiante. în procesul politic intentat în 1958, deşi mort, Labiş figura cap de serie. Sentinţa 839, din 3 septembrie 1958, a Tribunalului Militar Bucureşti adevereşte, negru pe alb, că alături de Labiş (ucis), pe lista acuzaţilor pen­tru „discuţii duşmănoase la adresa securităţii statului“ apar: Aurel Covaci, Gloria Berna, Steliana Pogorilovski, Vasile Albu, Nicolae Mihai, Grigore Vereş. Paradoxal şi incredibil este faptul că Georgeta Naidin, deşi a parti­cipat la întîlnirile secrete ale grupului Covaci-Labiş, apare nu în boxa acuzaţilor, ci în rîndurile acuzării!? Chiar cu riscul de a-i invoca pe Ilie Purcaru şi Gheorghe Tomozei, trebuie sâ-i spunem doamnei Dimisianu că „psihoza uciderii scriitorilor români“ este o gogoriţă. Tocmai din aceste discuţii, inclusiv unele purtate la muzeul literaturii, discuţii de dată recentă, rezultă implicarea unor scriitori, critici şi editori, nu atît în uciderea lui Labiş, cît, mai ales, în turnarea lui la securitate şi în tăinuirea morţii lui. Dar, să-i dăm cuvîntul şi Georgetei Dimisianu, aşa cum se cuvine:

„Se face caz în mod calomnios în Timpul asasinilor de faptul că în proces am fost mar­tor al acuzării de parcă nu s-ar şti că, în pro­cesele politice de atunci, acuzarea (Securita­tea) avea dreptul să convoace martori“. E adevărat. Uneori aşa au stat lucrurile. De aici însă şi pînă la a-l acuza pe Corneliu Coposu că a fost martor al acuzării în procesul lui Camil Demetrescu, cît şi pînă la numirea mamei lui Ion Ioanid, într-un proces de
pomină, tot ca martor al acuzării, ni se pare o cale lungă, neavenită şi de neiertat. Ba chiar supărătoare prin părţile sale esenţiale.

Nici aserţiunea că Stela Covaci ar avea un dinte crescut din tinereţe împotriva Getei Di­misianu, pentru că nu i-a publicat o plachetuţă de versuri adolescentine, nu ni se pare nici re­levant şi nici polemic. Chiar dacă editoarea a tăiat şi a spînzurat în materie de carte la editura bucureşteană, un gest creştinesc de iertare şi izbăvire ar fi cel necesar. Pentru că în una dintre cărţile Monicăi Lovinescu şi în Jurnalul lui Paul Goma apar referiri trun­chiate şi murdare despre scriitorii români care au înfundat puşcăriile comuniste, iar sursele de „informare“ sînt cele deja ştiute.

Nicolae Labiş – primul disident al literelor româneşti

Atît Cezar Ivănescu, cît şi Stela Covaci, se dovedesc a fi buni exegeţi şi teribili cunos­cători ai operei labişiene. Adesea sînt citate Moartea căprioarei şi Baladă, dar circa 65-70 de poeme, unele postume, altele zăcînd prin caiete confiscate de Securitate, merită
toată atenţia criticului şi istoricului literar. O ediţie completă Labiş e aşteptată ca pîinea caldă. Ce ne surprinde, în modul cel mai neplăcut, este că poetul din Mălini a fost scos, pur şi simplu, din manualele şcolare, tocmai el, tînărul talentat şi imberb care a sfidat „democratura“. A-l eticheta pe Labiş un poet comunist, asemeni lui Ion Gheorghe sau Mihai Beniuc, chiar dacă avea 2-3 poeme de ocazie, cu tentă lumpen-proletară, aceasta nu înseamnă totul. Să nu uităm, rogu-vă să nu uităm, că Labiş avea doar „douăzeci de ani şi încă unul“ şi nu vroia, în nici un chip, cu nici un preţ, „pe nici unul să i-l dau minciunii“. Acesta este crezul său înalt.

Din caietele şi dosarul existent la SRI, spun cunoscătorii în materie, rezultă că lui Labiş i-au fost confiscate, atît la Iaşi, cît şi la Bucureşti, poeme cu o puternică tentă anticomunistă, scrise mai ales în preajma celor 20 de ani. Tocmai din aceste conside­rente ne surprinde în mod neplăcut că în Scriitori români de azi, vol. IV, după ce Eugen Simion îl plasează pe Labiş, ca buzdugan al unei generaţii, tot domnia-sa, ca preşedinte al Comisiei de avizare a manualelor şcolare, acceptă cu atîta nepăsare scoaterea lui Labiş din manualele şcolare. Ciudată optică!

Cert lucru, nici într-o istorie literară de ocazie, Labiş nu poate fi pus alături de hăulitorii şi lăutarii comunismului, chiar dacă la anii săi fragezi a alunecat cu entuziasm şi pe o astfel de pantă impusă, dar nedorită.

Să reţinem, scoaterea lui Nicolae Labiş din manualele şcolare ni se pare a fi o greşeală de neiertat. în acest context vorbind, trebuie clarificată pînă la capăt uciderea lui Labiş, dar nu în ultimul rînd, trebuie să protejăm memoria poetului, aflat într-o permanentă luptă cu inerţia, de un al doilea asasinat, moral şi literar.
Exact ca şi cartea despre viaţa şi moartea lui Marin Preda, cartea de faţă, Timpul asa­sinilor, se vrea a fi deschizătoare de drumuri prin sumbrele hăţişuri ale comunismului, nu tocmai izbînditor, care a îngenuncheat vieţi şi destine, punînd stigmatul şi pecetea roşie pe o jumătate de veac din viaţa noastră şi a semenilor noştri. Timpul asasinilor a trecut, dar dreapta judecată a acestora abia începe.

Dorin SĂLĂJAN, Privirea, anul III, nr. 81/23-29 iulie 1997

accesaţi şi: http://cezar-ivanescu.blogspot.com/2008/09/kagemusha.html

Notă

Nicolae Labiş, poetul-copil, a reuşit să depăşească barierele ideologice impuse de o perioadă istorică teribilă şi să refacă legătura spirituală cu ceea ce însemna România cu adevărat, România Mare, România în care se recita Doina lui Eminescu. Asta l-a costat viaţa. Era anul 1956. Posteritatea nu i-a iertat nici geniul, nici revolta, Nicolae Labiş este considerat încă doar un poet comunist.

În anii '60, '70 au debutat alţi şi alţi poeţi care au scris, în vremuri mai puţin crunte decât cele din anii '50, poezie comunistă. ...Poeţi, prozatori şi critici şi-au „clădit“ numele elogiind în versuri, proză şi articole doctrina comunistă,omul-nou, marxim-leninismul, „generoasele construcţii socialist-realiste“, demascând chiaburii, renegându-şi părinţii şi închinându-se la Marx, Lenin, Partid, Dej, Ceauşescu, Iliescu... Cu toţii, astăzi, sunt consideraţi mari nume ale literaturii şi criticii... copilul de geniu, „buzduganul generaţiei sale“, Nicolae Labiş este considerat încă doar un poet comunist.