MIŞCAREA LITERARĂ. C. IVĂNESCU: „Sesizez Parlamentul României să ia măsurile ce se impun: excluderea din cadrul Colegiului a numitului Dinescu Mircea“

MIŞCAREA LITERARĂ

Apare trimestrial sub egida
Uniunii Scriitorilor din România.
Anul VIII, nr. 1 (29), 2009, Bistriţa.

DOSAR CEZAR IVĂNESCU:

Clară Lumină din lucruri – articole despre CEZAR IVĂNESCU de GABRIELA CREŢAN, ION MURGEANU, FLORENTINA TONIŢĂ, BESNIK MUSTAFAJ, IOANA GRECEANU, M.R. IACOBAN, AURELIA CĂLINESCU, EMIL CIRA, cu două interviuri de VIOREL ILIŞOI şi CLARA ARUŞTEI.

Selectăm din acest număr:

Cezar Ivănescu, texte postume, scrisori deschise (fragmente), februarie-aprilie 2008

1. „Nu există păcat mai mare în Univers decât să batjocoreşti Sufletul unui om“

Le mulţumesc Domnului Iisus Hristos şi maicii Domnului, Fecioara Maria, instanţe absolute, soţiei mele, Maria, acolo, în ceruri, şi fiicei mele spirituale, Clara Lucia Aruştei, aici, pe pământ. Mi-au stat ei, mi-au stat ei tot timpul alături. Tuturor acelor care au trecut de partea mea le mulţumesc, dar nu atât cât îşi închipuie, pentru că au trecut de partea Adevărului.

Celor cunoscuţi şi necunoscuţi, încă o dată le trimit dragostea mea şi le urez, mai ales acelora risipiţi prin lume, mult noroc.

Pentru acei care au gustat cu voluptate această pâine otravită a minciunii, nu am decât compasiune. E ceva rău în ei care îi îndeamnă să se bucure de ivirea în lume a răului. Îl întâmpină recunoscându-se în el. Să încerce să se purifice, să scape de sub tirania răului care îi domină.

Dacă Dumnezeu îmi va da până la capăt puterea să trec şi prin această probă infernală, promit tuturor că voi duce, îmi voi duce şi le voi duce crucea. Neamul acesta românesc nu mai trebuie batjocorit!

Încercat preţ de o jumătate de veac de robia babilonică a Rusiei comuniste, cred că s-a salvat totusi şi a rămas printre cei…, a rămas în mare parte neatins de rău şi putrejune. Mă rog pentru învierea lui.

În toată această încercare prin care am trecut, m-au sprijinit şi mi-au stat alături români, evrei, maghiari, tigani, armeni, albanezi, turci şi mă opresc aici cu enumerarea. Cu toţii şi-au dovedit calitatea umană profundă şi au depăsit particularismul şi problemele mărunte şi s-au manifestat ca adevăraţi oameni universali. Nu doar europeni, ci universali.

În această încercare mi-au stat alături români, evrei, maghiari, ţigani, armeni, sârbi, albanezi. Cu toţii s-au dovedit nu doar adevăraţi europeni, ci adevăraţi cetăţeni ai Universului!În faţa lor mă plec precum statuile din templu în fata lui Buddha. Ei sunt speranţa mea că vor remodela o nouă umanitate. O nouă umanitate sau, dacă vreţi, o transumanitate, aşa cum s-ar exprima genialul meu prieten de la Paris, Basarab Nicolescu.

În tinereţe, am citit o carte intitulată Mai strălucitor decât o mie de sori, carte care relata istoria construirii bombei atomice. Sufletul uman nemuritor întrece cu mult o mie de sori. Lumina lui face cât o mie de miliarde de sori. De aceea, nu există păcat mai mare în Univers decât să batjocoreşti Sufletul unui om.

(Transcrierea unui mesaj audio din 15.02.2008, descoperit după moartea scriitorului)

2. Scrisoare deschisă adresată Preafericitului Daniel (Părintele meu),
Patriarhul României (fragmente), martie 2008

Preafericitului Daniel, Patriarhul României

Suntem într-un ceas greu, Părinte, căci, iată, pleacă de lângă noi oameni pe care i-am iubit şi am uitat să le spunem cât de mult îi iubim şi am greşit căci spunându-le neîncetat i-am mai fi putut reţine lîngă noi... Au plecat pe rând, Ovidiu Iuliu Moldovan, marele actor, George Pruteanu, actor şi el şi personaj shakespearean, şi preot al limbii române şi acum, pictorul Sabin Bălaşa, legat prin opera lui şi prin mâna de ţărână a trupşorului lui de Destinul Moldovei şi al Iaşului de Înalt Prea Sfinţia din scaunul Mitropolitan...

Ne doare sufletul, Părinte, ca un obraz de copil pălmuit... De ce atâta moarte în preajma Învierii? Să intonăm Prohodul şi să-i urmăm pe morţi, cu inima uşoară cu cât suntem mai aproape de Înviere? Să rămânem liniştiţi şi să ne bucurăm de prezenţa lucrătoare a celor vii suferinzi de boli grele şi necruţătoare dar rămânând în destinul lor, torturaţi fizic şi înfruntând tortura fizică, încarnarea diavolului spre a-şi lumina chipul să privească icoanele luminate de lumânări din bisericile Iaşului nostru cel plin de biserici şi de muzee... […]

Vin acum şi eu şi cer sfatul Preafericirii Voastre...

A voit Domnul ca Maica mea, Xantipa, să mă nască, pe 6 august, de Marea Sărbătoare a Schimbării la Faţă şi m-am gândit ca până la prăzmuirea Învierii să stau cuviincios şi să-mi arăt faţa blândă de om prigonit şi îndurător. Numai că port în trupul şi în sufletul meu patru sângiuiri, de turc, de grec, de albanez şi de moldav, iar în gândul meu de creştin ceea ce cuprinde acest poem scris pentru discipolii mei cu ani în urmă, prin anii terorii ateiste comuniste iar eu îl cântam în Cenaclul „Numele Poetului“ la „Casa Scânteii“ unde domneau tovarăşii Suzana Gâdea şi Mihai Dulea […].

Greşesc dacă, după Înviere, îmi arăt faţa de Înger Cumplit, de Înger cu Armură, cum m-a pictat marea pictoriţă Aurelia Călinescu, şi dau ia-ma-n diavoli să le rup gâturile? Să le iau tot ceea ce au şi tot ceea ce sunt şi să-i fac surcele, să ardă mocnit la cazanele de smoală din Iad în care tot ei or să fiarbă?

Şi dacă greşesc, Preafericite, şi persist în greşală chiar peste povaţa Preafericirii Tale de a nu persista, se dă osândă grea pentru aşa greşală? Spre un exemplu, pot fi obligat să citesc în eternitate poemele lui Dan Deşliu publicate înainte de 1989, la Editura „Minerva“, în colecţia Bpt, cu prefaţa lui Nicolae Manolescu, exultând în faţa versurilor deşliuene:

Să ne strângem ura stivă
Şi să facem colectivă!

Nu s-ar putea, Preafericite, osândă mai uşoară, să zicem o Veronica Porumboiu sau o Maria Banuş, sunt totuşi fete, cu fetele trece timpul mai uşor şi Paolo Malatesta era de aceeaşi părere, ca şi drăguţa Francesca da Rimini: Nessun maggior dolore che ricordarsi del tempo felice nella miseria...

What is a man, Preafericite?

Nu e voinţa lui Dumnezeu în el, dacă el simte în el adânc pe Domnul?

Rămânem azi lângă cei vii şi înfruntăm totul, batjocura
şi praştia Destinului, sau o pornim pe urmele acelor care au coborât
în Moarte cum Domnul Nostru Iisus Hristos
s-a coborât la rându-i printre morţi?
În braţele Tale, Doamne, îmi pun Sufletul!

Cezar Ivănescu

Fragmente din Scrisoarea deschisă adresată Patriarhului României, Preafericitului Daniel

3. A treia scrisoare a poetului Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, către domnul Nicolae Manolescu, preşedinte al USR (fragmente)

6.03.2008

Domnule PreşedinteSubsemnatul Cezar Ivănescu, domiciliat în Bucureşti [...], membru al Consiliului USR, director al Editurii Junimea, Iaşi, Bd Carol I, nr. 3-5, tel./fax 0232/410 427, Comandor al Ordinului „Steaua României“, vă reproduc în întregime primele două scrisori pe care vi le-am adresat în 1.02.2008 şi 4.02.2008, precum şi Comunicatul Comitetului Director al USR. […]

Din 29.01.2008 şi până în 5.02.2008, am fost livrat linşajului mediatic de către Uniunea Scriitorilor din România din lipsă de profesionalism, rea-credinţă sau pur şi simplu complicitate cu agenţiile de ştiri (NewsIn în primul rând), presa scrisă şi mediile care au difuzat în draci ştirea că „Cezar Ivănescu a făcut poliţie politică“; am identificat din prima „sursele din cadrul Colegiului CNSAS“ în persoana soldatului fruntaş al Securităţii, tovarişci Dinescu Mircea, membru în Colegiul CNSAS, sursa mi-a confirmat supoziţia, autodivulgându-se sub toate formele posibile (presă, televiziune etc.) şi plasându-se inconştient sub incidenţa Legii de funcţionare a CNSAS, pe care o puteţi consulta. Asupra soldatului fruntaş al Securităţii nu insist, va insista instanţa judecătorească.

Ceea ce mă interesează aici este să va fac evidentă situaţia grotescă în care am fost puşi de lipsa de profesionalism al Directorului de imagine şi comunicare al USR: după primele anunţuri murdare ale presei, din 30.01.2008, Directorul de imagine şi comunicare al USR (ca şi toţi semnatarii ştirii calomnioase, toate mediile etc.) trebuia să acceseze site-ul CNSAS şi să vadă că în 2008 nu este nici un comunicat de presă oficial (nu s-au ţinut audieri, nu s-au dat verdicte etc.), singurul text truvabil fiind Ordonanţa de urgenţă din 6 februarie 2008; concluzia logică: de la agenţia de ştiri NewsIn, locul 1 în topul asasinilor, şi până la ultima publicaţie amarâtă sau post de televiziune (Otv de exemplu) şi până la şi mai amărâta noastră USR, toate se fac complice la acţiunea de linşaj mediatic exercitat asupră-mi timp de o săptămână: a trebuit să declar greva foamei la vârsta de 66 de ani, luni, 4.02.2008, ora 12:00, în Sala cu oglinzi din sediul USR, pentru ca marţi, 5.02.2008, Comitetul Director al USR să dea Comunicatul mai sus citat, eu putând între timp sa dau ortul popii: Comunicatul trebuia dat pe 31.01.2008 (conform Statutului USR, cap. 1, art. 1 şi 2) şi fără vreo intervenţie din parte-mi; a trebuit să declar greva foamei la 66 de ani pentru că trăiesc într-o ţară de criminali: o vor plăti, sper... pentru săptămâna de teroare suportată cu viaţa mea.

Am revenit cu această a treia scrisoare pentru a vă reaminti că nu mi-aţi răspuns la punctele 1 şi 5 din cea de a doua scrisoare: oare vi s-a obnubilat întru atât spiritul critic, încât să-i acordaţi votul decisiv pentru obţinerea Premiului Naţional „Mihai Eminescu“, în 15 ian. 2008, acestei nulităţi literare, tovarăşci Dinescu Mircea, soldat fruntaş al Securităţii? veţi demara ancheta cerută de mine la punctul 5?

Aştept în continuare să-mi văd propriul dosar (dosare) din Arhivele Securităţii şi-i anunţ pe această cale pe membrii Colegiului CNSAS că de pe 29.01.2008 şi până azi, 6.03.2008 nu au fost în stare să articuleze un răspuns public, cât de cât onorabil.

Sesizez Parlamentul României să ia măsurile ce se impun: excluderea din cadrul Colegiului a numitului Dinescu Mircea şi sancţionarea întregului Colegiu pentru sfidarea legilor acestei ţări.

În încheiere vă reamintesc cererea mea exprimată în Şedinţa de Consiliu din dec. 2007 (cf. cap. 1, art. 7 din Statutul USR) de a fi trecute pe site-ul USR statele de plată din USR şi toate celelalte informaţii necesare, conform principiului transparenţei, pentru ca toţi scriitorii români să se poată informa corect (nu din zvonuri) asupra modului în care este administrat banul obştei. Dacă e nevoie să declar greva foamei şi pentru art. 7, cap. 1 din Statut, spuneţi-mi, şi o fac cu plăcere.

Nedorind să mă las intoxicat de colportorii de ştiri „cu surse din cadrul“, v-am scris această scrisoare pentru a apăra imaginea tânărului asistent universitar şi critic literar Nicolae Manolescu al anilor ’60, cel care m-a debutat, fără să mă cunoască, în literatura română... […]

Aştept răspuns.Cu cele mai nobile sentimente
6.03.2008
Cezar Ivănescu

Domniei-Sale Domnului Nicolae Manolescu, Preşedinte al USR“

CEZAR IVANESCU. INTERVIU AUDIO INCENDIAR despre LITERATURA, COMUNISM, CENTRE DE PUTERE, FALSA DISIDENTA şi ANTICOMUNISM. 7 iunie 2000

„Acest deceniu pentru mine (am şi spus-o în alte interviuri) a fost cel mai greu interval din viaţa mea, cel mai dificil şi cel în care m-am acomodat cel mai greu. Vremurile de tranziţie, care la români durează de pe la începutul veacului (regina Maria este cea care a lansat sintagma – epoca de tranziţie) le-am înfruntat tot mai uşor pe vremuri şi mai dificil în ultimul deceniu. Pentru că dacă înainte de 1989 eram un anticomunist fără probleme şi ştiam cum mă situez în raport cu puterea şi cu ceea ce se întâmpla (anticomunist – nu disident, pentru ca disidenţa s-a făcut, cum bine spune şi termenul – de la partidul comunist. Adică au fost comunişti care din convingere, din interes, din diferite influenţe străine, au devenit disidenţi, au început să combată comunismul din interior ş.a.m.d. Toţi, însă, fireşte – cu o anumită funie legată bine de spate. /…/

Adevăraţii artişti însă lucrează fără plasă de asigurare. Dacă se întâmpla să cadă – mor. Saltul e mortal. Eu am fost, dacă vrei, săritor la trapez fără plasă toată viaţa. Aceşti 10 ani eu nu-i consider deloc nici democraţie cum se pretinde în România, nici libertate, nimic altceva nu sunt aceşti 10 ani decât o prelungire sinistră, ceauşistă. Adică toate racilele ceauşiste au fost duse la ultimele lor consecinţe. Puterea pe care o deţinea un singur personaj a fost împărţită la câteva mii de personaje, toate îmbogăţite peste noapte, devenite, aceste personaje, mici tirani ai României.“ (Cezar Ivănescu, fragment, Radio România Actualităţi, 7 iunie 2000)

Cezar Ivănescu, La Casa Doinei şi-a lui Sorin, poezie postumă, „cum pot eu, Tată,/încă o dată,/să îţi văd Faţa/şi dragostea“

La Casa Doinei şi-a lui Sorin

Cezar Ivănescu

! vin de pe Cruce,
Lumină Dulce,
Lumină Dulce,
La Casa Ta!

! la Casa Doinei
şi-a lui Sorinul
vin cu luminul
din faţa mea

născut pe şase
de dimineaţă,
Schimbat la Faţă
Domnul stătea

m-a născut Muma,
m-a născut numa
să îi văd Faţa,
Lumina Sa,

să urc pe Cruce
precum se duce
Mire-Mireasă
Mire-Mirea,
vin de pe Cruce,
Lumină Dulce
Lumină Dulce,
La Casa Ta

! mă tot loviră,
mă răstigniră,
plină de rane
e carnea mea,

mă potopiră
sîngiuri şi seve
ca trupul Evei
cînd se spărgea,
ţipai de groază
ca să mă vază
Tatăl din Ceriuri
mă schingiuiră,

! încă o dată,
şi-ncă o dată,
Tatăl din Ceriuri
mă schingiuiră,

cînd a urlare
am strigat tare,
Tatăl în Ceriuri
mă părăsea,
numa zdrobire
şi amuţire
numa sfîrşire,
mi-i inima!

limba-mi înghite
vorbe sfîrşite,
şi-mi linge gura,
cu rana sa,

Pe Cruce stărui
ca să îmi nărui
haina de carne
ce te-ar uita
cum pot eu, Tată,
încă o dată,
să îţi văd Faţa
şi dragostea

un galbăn nufăr,
plătesc şi sufăr
că pot uitarea
Fiinţa Ta,

cît e Vecie
tot o să ţie
Tatăl pe Fiul
în mîna sa,

Fiul în rugă
precum o slugă,
plecînd genunchii
va genunchea,

nu e plînsoare
mai luminoare
Tatăl plîngîndu-şi
odrasla Sa

Tatăl rupîndu-şi
Fiul din Sine
rupîndu-l bine
să-l răstignea-
nu e plînsoare
mai luminoare
Fiul urlîndu-şi
ruperea Sa,

o adiere la
la Înviere,
Dulcea Lumină
I-o lumina,

o adiere
la Înviere,
Dulcea Lumină
I-o lumina!

!

vin de pe Cruce,
Lumină Dulce,
Lumină Dulce,
La Casa Ta!

Cezar Ivănescu, aprilie 2008, Iaşi, poezie publicată postum in revista Timpul,
include viziunea lui Nifon din „Chivotele“

a murit fraged şi pur ca un înger al durerii, jignit de infatuările troglodiţilor, şi avea atâta nevoie de dragoste, din el iradiind atâta iubire…

CRONICA SPLENDORII: CEZAR
O EVOCARE POST-MORTEM A POETULUI CEZAR IVĂNESCU

Ultimele lui 35 de zile aici la Bucureşti am fost mereu împreună, se întorcea cu o fervoare şi o rară tandreţe la primii noştri ani de literatură, de la Bârlad, m-a purtat cu el peste tot, şi din nou. La Şcoala Centrală, în cadrul unei întâlniri cu elevii şi profesorii din Aula Magna a primei şcoli bucureştene de fete, a rostit o declaraţie fulminantă chiar în legătură cu mine: „Dacă azi sunt cine sunt şi ce sunt îi datorez totul Dlui Ion Murgeanu, de aceea am insistat să fie prezent aici, să ne amintim că în anii de început, la vârsta voastră, el a fost primul care mi-a recunoscut talentul de poet, dar şi cel mai consecvent susţinător al meu, timp de o viaţă; am dorit să-i mulţumesc public iar pe voi vă rog să înregistraţi pe aparatele voastre şi să reţineţi”.

Deşi, între timp şi între timpuri fuseseră intre noi şi „răciri”, cum se spune, şi pauze de respiraţie, când lui i se părea că eu am mai mult noroc (sic!), dar eu de când l-am cunoscut şi până cu trei zile înainte de a muri i-am lăsat avansul meritat, cel puţin doi paşi înaintea mea, şi a noastră, de fapt, a tuturor care facem literatură in acest subsol blestemat al lumii; nu am avut cu el o competiţie, i-am recunoscut si susţinut GENIUL, încă de când i-am citit primele versuri, l-am pus în linie dreaptă cu Labiş şi Eminescu, şi, e drept că am insistat, până ce el însuşi, cu dreapta măsură a unei înţelepciuni naturale, ce-l făcea şi mai special, m-a barat: comparaţia cu Eminescu nu o primea; nu a primit-o decât mai târziu, nuanţat însă, când îşi revendica, pe drept, locul „de-a dreapta” sfântului nostru poet nepereche: „Eminescu-i Dumnezău/ Iar eu mi-s profetul Său.”

Era când l-am cunoscut un copil frumos, chip angelic, ochii puţin oblici, în care răzbătea partea de rasă „arvanită”, cum observa mai târziu cineva, chica rimbaldiană, puţin inelată, dar tuns franţuzeşte, un băiat călcând pământul cu putere şi graţie, şi, într-adevăr, dintre sporturi alesese boxul, pe care-l exersa la clubul „Rulmentul” al Bârladului din acei ani. Ulterior şi boxul lui trebuia să completeze cu „picanterii” lista legendei poetului, de care, fără să fi ştiut, mă ocupasem în toţi acei ani mai mult decât mă ocupasem de mine. În pregătirea debutului nostru la Iaşi, în ziarul regional din acea vreme, „Flacăra Iaşului”, mi-aduc aminte că l-am somat pe nobilul Ştefan Oprea, de la ziar, că în cazul în care în rubrica de „Cenaclişti bârlădeni” unde urma să apărem, nu intra şi Cezar atunci nici eu nu aş fi mai vrut să apar; Cezar avea probleme la facultate, rebelul izbucnise puternic, şi suavului-cumsecade, Bădia Fănică Oprea, i se părea de tot bizară atitudinea mea, debuturile din acei ani se obţineau greu, erau dirijate şi aprobate din altă parte sau chiar şi din „alte părţi”. Dar am izbândit şi am debutat împreună, între noi şi cu Ion Iancu Lefter, un altfel de poet-maudite, spre mândria azi, a tuturor care au luat parte la acel act.

Problema lui Cezar a urmat „să fie” şi să sporească mereu, pe măsură ce Geniul său îl cizela altfel decât pe oricare dintre noi; mă fascina şi fascinaţia mea mă punea mai departe la lucru în partida lui, ignorându-mă parcă anume, şi citându-mă după el, oricare ar fi fost situaţia, chiar şi după ce primele noastre versuri fuseseră salutate în „Contemporanul” de G. Călinescu. Ceva mai târziu cineva din redacţia „Contemporanului” mi-a spus: „Mai bine ai vorbi despre tine şi l-ai lăsa pe prietenul tău să se descurce singur”. Mi se părea nedrept şi am ignorat acest sfat în continuare.

Eminescu, în cunoştinţă de cauză, a făcut afirmaţia că „geniul este urât” , nu în sensul că „nu-i frumoasă faţa mea”, cum de data asta o spunea Cezar însuşi; însă duşmănit a priori, nesuferit de impotenţi şi mai ales de veleitari, cum au continuat şi mai mult să-l urască pe prietenul meu, liota de cântăreţi din trişcă, pe deşte şi din frunza palmată a „indicaţiilor” de partid şi de stat, sub-textuale; ei, cu timpul i-au şi devenit asasini, coalizându-se într-o sinistră cabală. Cezar însă a reuşit să-şi impună talentul, vocea lui atât de suavă, de pură, de transparentă, dar „tare” ca stânca Albaniei materne, puternică şi de neclintit, totodată; el a recuperat până la urmă mitul lui Labiş, din apele călduţe ale politrucilor literari de serviciu, scriind una din cele mai dure cărţi post-decembriste din România: „Timpul asasinilor”… imun la ameninţarea că una din victimele aceluiaşi „timp”… ne-încheiat încă nici azi, va fi el… a relansat „Doina” lui Eminescu şi a făcut din ea un spectacol provocator de „trezvie” încă din ultimii ani ai comunismului…

De fapt asasinii lui, în final, nu i-au mai putut suporta curajul şi rectitudinea, faptul că-n noile condiţii ei vindeau şi cumpărau peştişori literari mici, nişte ţâri, în timp ce „fachirul” de Cezar, jucându-se mai departe cu focul, antrena delfini, în golful de aur al poeziei sale, continuând să facă pescuiri minunate, ţintind tot mai sigur treapta cea mai de sus a afirmării, într-un final poate Premiul Nobel; sau cine ştie, un premiu inventat anume şi numai pentru valoarea lui. Asta nu i-au iertat până în clipa morţii şi nici în moarte nu-i iartă, din moment ce au creat aici la Bucureşti, „în turcitul Bucureşti” {apud Cezar}, o „blocadă” a tuturor ieunucilor literari, si au impus si un embargo pe numele lui. Este întâia oară când Uniunea Scriitorilor tace laşă, cu toată conducerea ei, din care şi el făcea parte, de altfel, la moartea unui mare poet, unanim apreciat şi de adversarii săi cei mai inteligenţi…Restul? Resturile…

L-au urât din totdeauna, l-au marginalizat, au dorit sa-l excludă cu o pasiune distrugătoare, căci meschină şi laşă, i-au creat o legendă sinistră si l-au înfometat în repetatele greve ale foamei, aducându-l la disperare: Cezar Ivănescu a avut soarta geniului din totdeauna şi după moarte nădăjduim că Geniul lui se va replia şi ne va crea încă mari revelaţii. Pe moartea lui am simţit o clipă că mă voi prăbuşi, după ce am mai avut puterea să ajung la Iaşi, singurul supravieţuitor din Bucureştii ostili şi asediaţi de ură; Alex Cetăţeanu(l) canadian, a auzit ce am spus eu acolo şi ce am avut de subliniat cu tuş negru dar şi cu otravă. Alex, prietenul lui Cezar, pentru mine ivit din neant, şi în ultima clipă, când nu mai nădăjduiam a cunoaşte oameni, cum ar spune Alex, perfecţi, căci „puri şi simpli”; asta în mitologia lui pandură e ceva subtil, dacă nu chiar totul. Perfectul simplu de la Vâlcea. Mulţumim Alex. Fără tine, Clara şi eu ce ne-am fi făcut la moartea lui Cezar, căzută peste noi toţi ca un trăznet? Soţia mea m-a silit, ulterior, să merg cu ea într-o călătorie în Grecia ca să scap de „obsesia Cezar”. Să scap de Cezar în Grecia?! Tocmai în Grecia. Grecia din capul lui şi al meu, pe care am făcut, în anii tineri exerciţii de digitaţie, cum se spune, iar lucrul acesta eu l-am învăţat de la Cezar; Grecia m-a ridicat, astfel, cât de cât, şi din nou, ca să-l pot evoca şi aici pe Cezar, „Turnul aheilor”, odiseanul Titid Diomede, cum l-am numit pe el, într-un poem din acea vreme de splendoare a tinereţelor noastre moldave şi suave.

La întoarcerea din mările egeene, cu doua zile înainte de a 40-a zi de la îngroparea lui, l-am visat pe Cezar: Cum e pe-acasă? Mi-a părut că mă întreabă, dar nu am înţeles dacă se referea acasă aici, sau acasă în Grecia, el fiind, deopotrivă, „grec, albanez, turc şi moldav”, cum s-a recomandat într-un surprinzător capăt de vers. Alţii îşi ascund cu obidă orice dâră obscură de identitate „străină”. El cu superbie a subliniat ce a luat de la fiecare din aceste sângiuri care l-au alcătuit: de la greci, fireşte, inteligenţa, de la albanezi curajul, de la turci nebunia, iar de la moldavi, puterea de-a îndura”. Cât a îndurat acest om într-o viaţă, mereu nesigură şi ameninţată, e greu de aproximat cel puţin: poemele lui majore, oratorii şi simfonii, care au în centrul lor patima Domnului Nostru Iisus, o spun mult mai bine şi mai exact. În vis era însă viu şi actual şi universal de nu cumva cosmic; foarte elegant şi preocupat şi foarte solicitat într-o lume pe care nu o mai cunoscusem până acolo; dar eram împreună, vorbeam ca de obicei, pasionaţi de ceva, şi amândoi cred că eram foarte amuzanţi, ca în zilele noastre bune. Mi-a spus la un moment dat să rămân să-l aştept că el se va întoarce şi vom pleca amândoi ca de obicei; eram totuşi în acea acţiune din vis; a plecat în lumea aceea de necunoscuţi, elevată şi la fel de elegantă cum şi el mi s-a înfăţişat, dar nu s-a mai întors, până când eu mi-am dat seama de provocările visului şi m-am trezit. La fel i-am visat după moartea lor pe Daniel Turcea şi pe Mircea Ciobanu, în acelaşi gen de vise eclatante, strălucitoare şi vii. Prietenul nostru, am conchis, că a trecut de vămi, şi de zona intermediară... I s-au deschis şi lui porţile de aur ale Splendorii şi Învierii; deci, plânsul şi zbaterea mea încetează; ar fi blasfemie curată să bocesc raiul şi eternităţile lui….

Un lucru ar mai fi de făcut pentru Cezar, o scrisoare deschisă, pe care s-o adresăm public, tuturor celor cărora el le-a trimis scrisori disperate, persoane oficiale îndatorate legal sa-i fi dat un răspuns marelui poet, defăimat cu aceeaşi ură şi rea vehemenţă de care am vorbit mai sus, dar si cu o inconştienţă criminală, de data asta, căci i-au grăbit şi forţat moartea… în zilele de linşaj mediatic cineva a şi avertizat despre ce s-ar putea întâmpla cu el, şi până la urmă s-a şi întâmplat; o scrisoare deschisă, deci, să o semnăm toţi prietenii lui de suflet, în primul rând, fidelii săi; şi să o mediatizăm în ţară şi în străinătate, la Bucureşti şi la Bruxelles şi la Paris şi la Montreal şi la Tel Aviv, în USA, până ce vor catadicsi, bestiile, să dea răspunsul cu care i-au fost datori, ignorând prin tăcerea lor, legile de hârtie, căci de suflet şi de bun simţ la ei nu poate fi vorba şi nu le vom găsi în veac.

Asta ar fi penultima mea datorie faţă de Cezar şi ultima rămâne aceeaşi iubire, tributul ei necondiţionat, fără sumă şi fără rest. Cu o nouă bătaie de aripi totuşi, şi cât mai sus, mai aproape de cei „o mie de sori” care fac sufletul omenesc etern şi nemuritor şi-l pregătesc încă din viaţa efemeră de pe pământ să existe şi să reziste în timp şi deasupra lui…

Aş mai dori să putem să fim fraţii şi surorile lui Cezar. Ultima oară Cezar mi-a spus: „Eu te consider fratele meu mai mare, Ion“; în acele zile, despre care atunci nu înţelegeam ce puteau prevesti. El a murit fraged şi pur ca un înger al durerii, jignit de infatuările troglodiţilor, şi avea atâta nevoie de dragoste, din el iradiind atâta iubire… Aşa l-am regăsit şi resimţit, în acel răstimp, al întoarcerii fratelui risipitor, căci insistenţa, „teroarea" iubirii sale, chiar, după firea obişnuită pe care i-o cunoscusem de-o viaţă, atunci mi s-au părut de tot ciudate. Acum înţeleg că mesajul mutării de-aici vine înainte ca noi să înţelegem ceva din el, căci e scris din „altre stele” cum ar spune Dante Alighieri, unul din marii poeţi atât de iubiţi de Cezar.

Ion Murgeanu

Chipul Poetului, „Rămân cu durerea de a fi pierdut un prieten şi un maestru“

Chipul Poetului

„fără păcate lăcrimez uşor,
Ca floarea nevăzută o să mor“

A trecut un an. A trecut un an din eternitatea Poetului Cezar Ivănescu. S-a aşternut liniştea peste mormântul său, dar gândul că a trecut pragul lumii de dincolo mi se pare la fel de neverosimil ca şi în acea nefastă zi de 24 aprilie 2008. Acelaşi „Nu se poate“, repetat atunci până la epuizare, îmi răsună şi acum în minte, când mă gândesc la el, şi mă umple o revoltă neputincioasă. Nu mi-l pot imagina niciodată mort, ci aflat undeva departe, ascuns de ochii lumii, pentru a scrie. Mi-l imaginez aşa cum, într-una din acele zile fastuoase şi melancolice, când vara se stinge în toamnă, poetul Ion Murgeanu l-a evocat pentru noi, pentru mine şi soţul meu: în genunchi, noaptea, scriind pe marginea patului, cu ochii închişi, scriind, cu fruntea aplecată ca-n rugăciune, scriind cu „mâinile schimnice“, miracolul poeziei săvârşindu-se chinuit în sânge, în carne, sub frunte, pe buze, în degete, în ochii halucinaţi ca ai vechilor scribi egipteni, foarte vii, dar învăluiţi parcă de un abur din altă lume, ca „giulgiul unei învieri din morţi“.

Mi-l imaginez aşa cum l-am cunoscut: „blând ca un miel“, prieten prevenitor şi gingaş, de o generozitate aproape de neconceput într-o lume egoistă şi rapace, interlocutor fermecător şi inepuizabil, pasionat până la uitare de sine de ceva sau cineva, dar şi refractil, hieratic şi auster, cu mâini gracile şi aristoratice, mângâietoare şi sensibile, mâini bune de pus pe suflet (unele dintre cele mai frumoase şi mai expresive văzute vreodată), elegant şi ceremonios sau, dintr-o dată, tăios, cu aprecieri neiertătoare şi precise despre unul sau despre altul, cu vocea tunătoare, căutându-şi versurile, răscolitor, cu durere abia reţinută, uneori, ca un tată care-şi boceşte fiul mort (cine pe cine plângea în vocea lui?), sau şfichiuitor de strâmbătător, alteori, şi, mai ales, prieten ideal, care-şi păstrează intactă prietenia şi la distanţă, necontaminată de circumstanţe, de interese sau de umori.

Îmi amintesc de o mărturisire pe care mi-a făcut-o într-una din zilele Târgului de Carte Gaudeamus din toamna anului 2007, care atunci m-a mişcat profundşi pe care n-am s-o uit niciodată: „Eu, doamnă Ioana, pe măsură ce îmbătrânesc, vorbesc mai mult cu cei morţi şi cu cei aflaţi departe. Lor le spun tot ce nu le pot spune celor «apropiaţi». Discuţiile mele îndelungi cu ei, printre care sunteţi şi dumneavoastră, sunt despre lucruri din altă lume...“.

L-am simţit atunci, cum, în sufletul lui, se desprindea încet, încet de lumea aceasta.

Lovitura finală, marea lovitură, ca o izbitură asurzitoare de talgere, l-a găsit fragilizat, epuizat de nemiloasa hăituire care i-a însoţit întreaga viaţa. „Vânătorii de oameni“ nu l-au putut ierta pentru a fi fost demn şi pur în credinţa lui în frumuseţe şi adevăr, pentru că nu a încetat să se împotrivească imposturii, pentru a fi fost curajos şi puternic prin el însuşi, fără să ţintească puterea strivitoare de alţii.

L-am regăsit atât de singur şi de lovit, tremurând aproape de imensa sforţare de a-şi dovedi nevinovăţia, printr-o grevă a foamei, într-o Sală a Oglinzilor de la Uniunea Scriitorilor bântuită parcă de fantome răzbunătoare. Mărturisesc că, atunci când am plecat de acasă spre el, m-am gândit (ce naivitate!) că-l voi găsi înconjurat de prieteni, de toţi aceia pe care i-a ajutat să debuteze, despre care a scris cu generozitate, care, ei înşişi, l-au recunoscut ca fiindu-le mentor, dar şi de neprieteni, de scriitori pe care însăşi ideea că unuia dintre ei să i se aducă o asemenea nedreaptă şi neruşinată acuzaţie să-i revolte şi să-i solidarizeze în jurul celui defăimat. L-am găsit aproape singur...

A fost încă o mare dezamăgire provocată de lumea scriitoricească de la noi.
Rămân cu durerea de a fi pierdut un prieten şi un maestru.
Rămânem cu poemele lui nemuritoare, pentru eternitate.
Eternitatea poetului Cezar Ivănescu, sunt convinsă, va creşte cu fiecare an care trece.

Ioana Greceanu,
Bucureşti, 15 martie 2009

Cezar Ivanescu, asasinat? Marele poet roman si-a exprimat, cu putin timp inainte de moarte, temerile ca va fi lichidat

Misterul mortii poetului Cezar Ivanescu, neelucidat inca

Pe 24 aprilie 2008, poetul roman Cezar Ivanescu parasea aceasta lume, pe patul unui spital din Bucuresti. Din acea zi, viata familiei scriitorului a devenit un calvar, membri ai acesteia, dar si prieteni ai poetului, punind vehement sub semnul intrebarii motivul mortii sale. Concret, poetul fusese internat, pe 21 aprilie 2008, la Clinica Palade din Bacau unde a doua zi, a fost supus unei operatii pentru hemoroizi. La 24 de ore de la interventie, in urma unei complicatii, pacientul a fost transferat la sectia de Terapie Intensiva din cadrul Spitalului Judetean de Urgenta Bacau.

Pe 24 aprilie, s-a luat decizia transportarii lui la Spitalul Floreasca din Bucuresti unde, la scurt timp, Ivanescu a decedat. La Colegiul Medicilor din Bacau, la doua luni de la decesul poetului, au fost inregistrate trei petitii prin care se reclama ca acesta si-ar fi pierdut viata din cauza cadrelor medicale. Una apartine unei prietene a poetului, din Israel, una Clarei Arustei, fiica adoptiva a poetului si una, unchiului acesteia din Iasi, pr. dr. Dumitru Ivanescu. Nici pina la aceasta ora, ancheta nu fost incheiata. “Mergem greu pentru ca, din motive obiective, audierile reclamantilor au fost repetat aminate, acestia fiind din alt judet. Pe 28 aprilie a.c., am reusit sa stabilim un contact cu Clara Arustei, aceasta prezentindu-se la audieri. Din pacate, din motive de sanatate, unchiul acesteia nu a putut veni. Dosarul se va finaliza, oricum, relativ recent”, a spus dr. George Coneac, vicepresedintele Colegiului Medicilor (CM) din Bacau. La rindul ei, Clara Arustei confirma declaratiile medicului, aratindu-se insa, sceptica in ceea ce priveste rezultatul anchetei. “Din cite am vazut pina acum, nu vom avea sorti de izbinda. Am ajuns, insa, sa inteleg pozitia CM. Oricum, noi vom merge pina in pinzele albe si vom ajunge, pentru a demonstra adevarul, pina in instanta. Este ceea ce ar fi trebuit, de fapt, sa facem de la bun inceput”, a spus, contactata telefonic, Clara Arustei.

In demersurile sale, Clara Arustei se sprijina si pe o serie de documente audio, descoperite de familie dupa decesul lui Ivanescu. Cu doar citeva saptamini inainte de trecerea in nefiinta, poetul a inregistrat un material prin care isi prevestea moartea in circumstante nefiresti. In aceeasi inregistrare, Ivanescu lasa “cu limba de moarte” marturia, pentru a fi folosita in descoperirea adevarului ce ar sta in spatele cauzelor decesului sau.

Sursa: http://www.ziaruldebacau.ro/ziarul/2009/05/08/misterul-mortii-poetului-cezar-ivanescu-neelucidat-inca.html#comment-16042

Accesati si:

DOSARUL MEDICAL AL UNEI CRIME "APROAPE" PERFECTE (http://cezar-ivanescu.blogspot.com/2009/05/dosarul-medical-al-unei.html)

A FOST UCIS CEZAR IVANESCU? Fiica poetului a sesizat autoritatile pentru o crima „aproape“ perfecta (http://victor-roncea.blogspot.com/2009/05/fost-ucis-cezar-ivanescu-fiica-poetului.html)

Vezi si
http://www.valcea-turism.ro/j15/index.php?option=com_content&view=article&id=1501:dosarul-medical-al-uneei-crime&catid=28:pagina-canadienilor&Itemid=146

Nicolae Labiş, Dans de odinioară, „Cu inima-n piept speriată vibrînd/Să dansăm tremurînd, să dansăm/Ca şi cum i-am greşi cuiva să dansăm.“

Dans de odinioară
+++++ Nicolae Labiş

Cînd din sat am plecat
Aveam părul moale şi cîrlionţat;
Palmele îmi erau cupă şi cleşte,
Ştiam să înjur şi să rîd nebuneşte
Şi dacă beam la un han
De ochii satului doar o făceam.

Mă speria larma tramvaielor, vaerul,
înaltele blocuri şi aerul.
Mă gîndeam oare cum
Poţi trăi într-atîta pucioasă şi fum ?
Dar inima mea
Ca un clopot, şăgalnic în piept hohotea.

Mă mîngîiau fetele fără sfială
Aruncîndu-mi mere-aruncate în poală;
Fete cu care cînd azi mă-ntîlnesc
îşi şoptesc — şi nici ele nu ştiu ce-şi şoptesc.
Ori cu tîlc îşi apleacă privirile-n lut
De-mi dau seama, mirat, c-am crescut.

Mi s-au scuturat din păr firele de otavă,
Tramvaiele mă-ncîntă c-o muzică gravă,
Coşurile-şi cern spuza-n puzderie —
Vor să mă sperie — nu mă mai sperie,
De fum mi-i tot una — din zori pînă seara
Mi-afumă mustaţa, ţigara.

Doamne, cît m-am schimbat!
Parcă altfel plecasem din sat,
Pe-atunci parcă inima mea
Ca un clopot, şăgalnic în piept hohotea...

Nedesluşit acum îmi sună
Cînd a linişte, cînd a furtună,
Ori se preface-n duioasă lăută.
Ori fără pricină se strînge durută.

Şi totuşi în suflet rămîn
Acelaşi copil din căpiţa de fîn,
Căruia-i place să cînte, să-njure
Triluri şi vorbe acum mai mature.

Prietenă, haide, oraşu-şi aprinde
Stelele-albastre ca în colinde,
Zboară-avioane prin noapte cu stelele
Oraşul îşi suie trufaşe castelele,
Muzica sună acum mai amar
Decît stropul de vin nebăut din pahar.

Să dansăm amîndoi, să dansăm
Dansul copiilor care-au crescut
Flori plămădite din glii şi din ploi.
Să dansăm amîndoi, să dansăm
Valsul ciudat învăţat de curînd,
Cu inima-n piept speriată vibrînd
Să dansăm tremurînd, să dansăm
Ca şi cum i-am greşi cuiva să dansăm.

Nicolae Labiş, Dans de odinioară, un poem inedit, Iaşul literar, nr. 2, anul XVI, Iaşi, 1965

Accesaţi şi:
Nicolae Labiş – primul disident al literelor româneşti
(http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/pasrea-cu-clon-de-rubin-s-rzbunat-iat-o.html)

Crima in plina zi. Viena, un cuib al spionilor care nu ezita sa ucida in plina zi

La 20 de ani de la incheierea Razboiului Rece, Viena ramane un cuib al spionilor si agentilor straini care nu ezita sa ucida in plina zi, autoritatile austriece alegand in multe cazuri sa inchida ochii, spun expertii, relateaza AFP, potrivit NewsIn. ''Austria ramane un teren preferat de actiune pentru agenti. Ei sunt in multe cazuri identificati, dar rar opriti. Totul se rezolva cu bunavointa si diplomatie, conform unei indelungate traditii", spune Siegfried Beer, directorul Centrului pentru studii despre securitate de la Universitatea din Graz.

Cel mai recent episod a fost executarea la 13 ianuarie a opozantului cecen Umar Israilov de catre doua persoane neidentificate, in plina zi, la Viena.
Seria episoadelor neelucidate include asasinarea in 1989 a opozantului kurd iranian in exil Abdel Rahman Ghassemlu si tentativa de rapire, in centrul orasului, in octombrie 2008, a unui fost sef al serviciilor secrete ale Kazahstanului, refugiat in Austria, Alnur Mussaiev.

"Austria este un caz tipic pentru astfel de operatiuni, care nu sunt niciodata elucidate. Cand este vorba despre implicatii politice, autoritatile se comporta foarte straniu", spune jurnalistul Kid Möchel, autorul unei carti pe aceasta tema.
In opinia deputatului Peter Pilz, expert pe chestiuni de aparare, "la Viena, unele regimuri, ca cel din Rusia sau Iran, se bucura de o libertate de actiune pe care nu o au in alta parte". "Pur si simplu, autoritatile austriece nu vor sa puna in pericol interesele economice ale tarii", spune deputatul, potrivit caruia Ministerul de Interne a facilitat si apoi a incercat sa acopere asasinarea lui Israilov, care a cerut in zadar protectia politiei.

Viena continua astfel sa aiba una dintre cele mai dense prezente de spioni din lume si ramane un punct de contact intre Est si Vest, Nord si Sud, spun expertii.
Viena, unde se afla unul dintre sediile ONU, sediul Agentiei Internationale pentru Energie Atomica, al Organizatiei tarilor exportatoare de petrol si al OSCE, are 17.000 de diplomati si asimilati, adica 1% din populatia orasului. "Putem spune ca jumatate dintre aceste persoane au legaturi cu serviciile secrete", subliniaza Beer.
Viena este si "o placa turnanta unde este facil sa cumperi arme si sa ascunzi sau sa speli bani", explica Pilz.

Insa noua problema a serviciilor secrete este legata de sosirea in ultimii ani a sute de mii de refugiati in Austria, dintre care 20.000 ceceni. "Fiecare ambasada isi supravegheaza cetatenii, mai ales pe cei care provin din minoritati", subliniaza Mochel.

Potrivit estimarilor, serviciile ruse au "cel putin 500 de agenti" la Viena, dintre care multi se ocupa cu supravegherea exilatilor ceceni.

Austria a recunoscut colaborarea cu FSB-ul rus in materie de combatere a terorismului si, potrivit expertilor, colaboreaza strans si cu serviciile altor state. In unele cazuri, chiar si functionarii austrieci isi depasesc atributiile: Ministerul de Interne a confirmat ca a suspendat doi politisti care cautau pentru Kazahstan informatii despre un fost ministru si fost ginere al presedintelui Nursultan Nazarbaiev, Rahat Aliev, refugiat la Viena.

Fara a cita cifre, Ministerul de Interne a recunoscut in raportul sau anual ca "Austria va ramane un teren de operatiuni pentru serviciile straine, lucru demonstrat de numarul mare de agenti".

Sursa: Z.O., Viena, un cuib al spionilor care nu ezita sa ucida in plina zi, Ziua, nr. 4468 de sambata, 21 februarie 2009

Măsura unei drame, apel pentru Cezar Ivanescu

Dreptate pentru Cezar Ivănescu

Născut pe 6 august, de Schimbarea la Faţă, sub semnul christic al suferinţei, al cărei însemn l-a purtat încă de la naştere (când surorile medicale i-au scăpat pe mână nitrat de argint, provocându-i astfel puternice arsuri), Cezar Ivănescu avea să trăiască întreaga viaţă urmărit de aceste două simboluri: al agresiunii celorlalţi asupra sa şi al strigatului său de durere. Mort în condiţii imposibil de descris, pe 24 aprilie 2008, în Joia Mare, va fi înmormântat, în mod inexplicabil, desculţ. Între aceste două date implacabile „poetul-frate geamăn cu Eminescu” va scrie o poezie profundă, cutremurătoare prin continua invocare a sacrului, în linia marilor poeţi mistici din lirica universală.

Cezar Ivănescu se situează, în literatura română, ca modalitate de raportare la sacru, ca genialitate şi ca iubire de ţară lângă Mihai Eminescu. Amândoi au trăit cu o intensitate mistuitoare dragostea pentru această ţără şi amândoi au murit ucişi fiind pentru iubirea lor de România.

De la moartea lui Cezar Ivănescu, pe care o consider o lichidare, am încercat să scot la lumină o fărâmă din sufletul poetului şi din drama sa. M-am izbit neîncetat de opacitatea unui sistem pe care îmi este din ce în ce mai greu să îl calific, de reaua-credinţă a unor persoane, de informaţiile false despre scriitorul Cezar Ivănescu pe care unii ziarişti încă le propagă, de evidenţa că România nu este un stat de drept, de faptul că începând cu cei care au provocat moral această moarte, Mircea Dinescu şi Nicolae Manolescu, şi continuând cu membrii Consiliului Uniunii Scriitorilor din România, nimeni, dar absolut nimeni nu a dorit şi nu doreşte ca adevărul să fie indicat şi cei care se fac vinovaţi de această moarte să fie, dacă nu pedepsiţi, cum ar fi normal, atunci măcar nominalizaţi în mod public.

Cezar Ivănescu însuşi a scris până la moartea sa scrisori deschise adresate atât preşedintelui României Traian Băsescu, cât şi preşedintelui Uniunii Scriitorilor din România ambasador Nicolae Manolescu. Nu a primit niciun răspuns. Pentru mine este evident şi tragic faptul că în România statul de drept funcţionează doar la nivel teoretic şi că în mod practic Statul Român, prin reprezentanţii săi, a devenit un element al opresiunii şi al propagării nedreptăţii îndreptate asupra unor cetăţeni consideraţi a fi, vii sau morţi, indezirabili.

A trecut aproape un an de la moartea sa şi încă nu ne-a parvenit raportul detaliat al necropsiei acesta fiind suspendat într-o formularistică de tip birocratic la Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici“ din Bucureşti. Am trimis – prin e-mail şi prin poştă – cereri prin care solicitam informaţii despre acest raport şi despre modul în care familia ar putea avea acces mai repede la el. Am făcut public faptul ca suntem decişi să mergem până la a cere exhumarea, pentru că avem indicii să credem că această moarte nu a fost una normală. Am lăsat toate datele de contact, adresă, număr de telefon, adresă de e-mail. Nu a răspuns nimeni. În aceste condiţii, consider că ancheta care este încă în curs de desfăşurare la Bacău este în cel mai bun caz una de tip amatoristic făcută în numele unui aparent joc democratic. Nu este normal ca o instituţie care anchetează un caz de suspiciune de crimă să aştepte vreme de aproape un an de zile un raport detaliat al unei necropsii. Aceasta nu poate fi numită anchetă.

Am făcut publice fragmente din înregistrările pe care Cezar Ivănescu le-a efectuat în cursul lunii februarie în condiţii dramatice şi cunoscând faptul că viaţa îi era în pericol. Înregistrările au fost accesate în mediul electronic de câteva mii de persoane care au auzit ca şi mine cum Cezar Ivănescu făcea declaraţii zguduitoare. Nu a reacţionat nimeni, nici Poliţia Română, nici S.R.I.-ul şi nici alte instituţii care ar fi putut clarifica condiţiile în care a survenit acest deces. Vă întreb şi mă întreb: există vreo modalitate legală de a determina instituţiile statului să iasă din inerţia în care plutesc şi să acţioneze în conformitate cu scopul în care au fost create şi cu legile acestei ţări?Faptul că a dispărut Elodia a devenit o chestiune de interes naţional, realitatea că un mare poet al românilor a murit în mod suspect este considerată, probabil, un lucru banal. Găsirea unui muc de ţigară într-o pâine este o catrastrofă îndelung mediatizată, moartea ciudată a unui om a ajuns doar un fapt curent. Ne distrăm atunci când funcţionari ai Statului Român asimilaţi funcţiei de Secretar de Stat, precum Mircea Dinescu, declară că: „ Mă doare în C... că sunt incompatibil“ sau atunci când se maimuţăresc ca omul de Neanderthal blasfemiind poporul român sau cântând la praz şi cucuruz în direct pe la posturi tv, dar nu ne întrebăm preţ de o secundă dacă un asemenea comportament coincide cu unul normal şi decent sau dacă o asemenea încălcare evidentă a legii poate şi este firesc să fie tolerată.

Ţin să mai semnalez că există, aşa cum ştim cu toţii, o lege a presei care specifică faptul că orice cetăţean român a cărui imagine a avut de suferit ca urmare a unei informaţii false, eronate sau denaturate relatate prin presă are dreptul, dacă solicită, la o replică. Ei bine, uitaţi încă o nemaipomenită binefacere a democraţiei care, în realitate, este aproape imposibil de obţinut. Am trimis redacţiei ziarului Evenimentul Zilei, electronic, o cerere şi o notificare, în temeiul dreptului la replică, art. 79 din Legea 3/1974 (la art. „Testamentul lui Ticu: deconspiraţi-i pe securişti!“, semnat de Mihai Minca, Vlad Odobescu, 6 dec. 2008, deoarece conţinea numele lui Cezar Ivănescu într-o asociere falsă şi denigratoare. De asemenea îi anunţam încă o dată şi pe acea cale că Cezar Ivănescu nu a primit niciodată niciun act de la CNSAS care să îl inculpe în vreun fel, cu atât mai puţin vreo notificare sau vreun aşa-zis verdict de colaborare.). Nimeni din redacţia ziarului Ev.Z. nu a catadicsit să trimită un răspuns fie el şi convenţional. Sigur că nu voi renunţa atât de uşor la un drept elementar, dar vă întreb este normal ca un lucru care ţine o conduită firească şi decentă să fie obţinut atât de greu?(mai greu chiar şi decât în perioada comunistă)

Voi explica şi de ce nu am demarat încă o acţiune de strângere de semnături şi nici acea scrisoare deschisă pe care mulţi prieteni ai scriitorului Cezar Ivănescu au dorit cu ceva timp în urmă să o trimită autorităţilor şi societăţii civile (o formă a circulat totuşi şi a şi fost preluată şi de unele reviste literare, din păcate neproducând nici o consecinţă la nivel instituţional). Am crezut că mai există şi instituţii care funcţionează în virtutea funcţiei pentru care au fost create şi nu numai sub presiunea societăţii civile şi am sperat că într-o societate normală o cerere semnată de un om este pusă pe acelaşi plan cu una semnată de câteva zeci sau sute de oameni.

Multe persoane din România au devenit victime ale funcţionării defectuoase a sistemului sanitar, unii au murit (cum a murit şi Cezar Ivănescu, suspect şi cu zile), mulţi alţii au fost mutilaţi devenind infirmi pe viaţă. De pe urma tuturor acestora au rămas familii îndurerate, obligate la a se transforma într-un fel de eterni petiţionari în căutarea unei minime dreptăţi. Aşa se face că o dramă personală se extinde şi devine o drama colectivă, un coşmar care continuă să ucidă oameni, să distrugă familii şi să afecteze grav societatea în plan moral şi material. Fac pe această cale şi un apel public pentru conştientizarea tuturor celor implicaţi, pacienţi şi medici. Amintiţi-vă că pacientul nu este un cetăţean de rang inferior, că poate fi mama, tatăl, sora sau fratele dvs., că are o singură viaţă ca şi dvs. şi că aceasta este cel mai de preţ bun al său.Închei mulţumind celor care m-au susţinut şi celor care nu au făcut-o, prin atitudinea celor din urmă gestul primilor a primit o şi mai mare valoare spirituală. (C.A.)

Sursa: http://in-memoriam-cezar-ivanescu.blogspot.com/

Document privind descoperirea victimelor terorii sovietice în Basarabia (septembrie 1941)

Document privind descoperirea victimelor terorii sovietice în Basarabia (septembrie 1941)


COPIE de pe raportul radio Chişinău Nr. Of. 5444

În partea din fund a curţii fostului local al consulatului Ita­lian din Chişinău Str. Viilor nr. 97 devenit în timpul regimului sovietic central al N.K.V.D.-ului local, în prezent distrus complet, într-un loc îngrădit cu scînduri înalte s-au descoperit două gropi mari şi altele mai mici în care au fost îngropate ultimele victime ale N.K.V.D.-ului, execuţia se făcea în beciul fostului consulat, unde sînt urme evidente de aceasta şi unde s-au găsit două tărgi pline de sînge.

Primele cercetări au început în ziua de 4 Septembrie a.c, au dus după săpături intense la deshumarea a 85 de cadavre, dintre care un grup de 15 persoane aruncate într-o groapă comună, aveau mîinile şi pînă chiar şi picioarele legate. Unele cadavre erau în costume sumare (pijama, cămăşi de noapte) ceea ce denotă că erau ridicaţi în timpul nopţii de acasă şi executaţi imediat fără a fi cercetaţi. S-au găsit deasemenea şepci de elevi, un grup de 6 cefe­rişti, 2 preoţi.

După sentinţele de condamnare s-a putut identifica fraţii Petre şi Pavel Tânţu, Cernovschi, fost şefi de secţie de gar­dieni publici în Chişinău, ceferiştii: Pîslaru Ion, Banu Ilie, Doroftei Dionisie, Truşcă, Ene Grigore, Schimba Nicolae, Vieru Dimitrie şi Guţu Teodor şi Filipinco David, Melentievici şi Sevcenco. După anumite indicaţiuni s-a identificat şi unul dintre preoţi care ar fi fostul fruntaş legionar Gheorghe Tudorache. În ziua de 7 septem­brie orele 12, a avut loc înmormîntarea a 74 victime la cimitirul ortodox.

S-a oficiat un serviciu religios de un sobor de preoţi, în frunte cu mitropolitul Bălan al Ardealului, Efrem Tigineanu, loco­tenent mitropolitan al Basarabiei şi Vasile Lăzărescu, episcop al Timişoarei. După efectuarea serviciului religios, mitropolitul Bălan a ţinut o cuvîntare.

Morţii au fost băgaţi în sicrie înpodobite cu flori şi aranjate în care cu boi. La ceremonia funerară au asistat reprezentanţii autorităţilor civile şi militare. în prezent s-a descoperit în subte­ranele palatului metropolitan mai multe scule şi instrumente spe­ciale de tortură unde se foloseau în mod deosebit curentul electric. Acest caz se cercetează.

Inspector de Poliţie,
Paximade Nr. Of. 544

(Arh. Ist. Centr., fond Min. Int., dosar 5342, f. 375)

Document reprodus după Anul 1940. Drama românilor dintre Prut şi Nistru, p. 185, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1992

Mihai Sultana Vicol, Scrisoare deschisă adresată lui Nicolae Manolescu

Domnule Nicolae Manolescu

Nu aţi cunoscut îngrozitoarea realitate a dominaţiei bolşevice, nu ştiţi nimic despre pătimirea românilor basarabeni şi bucovineni. Basarabia şi Bucovina au fost sacrificate geambăşeşte la Yalta şi oferite ca dar de către Roosvelt şi Churchill lui Stalin. Este o minune că în cele două teritorii a supravieţuit limba română şi că au mai rămas poeţi.

Aici vorbesc în numele poeţilor basarabeni despre care dumneavoastră aţi scris în „Istoria critică a literaturii române” „Basarabenii, numeroşi, inegali, sunt cu puţine excepţii (Vitalie Ciobanu, prozator), Leo Butnaru, depăşiţi cu totul (Grigore Vieru) ori defazaţi majoritatea” pag. 1401. Îndrăznesc să vă contrazic şi vă dau cel puţin trei nume care sunt cu mult peste Mircea Cărtărescu: Nicolae Dabija, Valeriu Matei, Ion Hadârcă.

L-am cunoscut îndeajuns de bine pe Grigore Vieru şi-i cunosc poezia. Din clipa morţii sale, port un dialog mut cu el, apărându-i memoria şi poezia de oameni ca dumneavoastră, de parcă în Basarabia nu ar fi avut destui duşmani. Vă întreb: dacă el ar mai fi trăit şi aţi fi avut o conversaţie cu el, cum v-aţi fi justificat ineptica categorisire în faţa sa? Cu ce argument logic aţi fi venit în a vă apăra spusele?

Astăzi în sufletul meu se strecoară zile triste. Mi-e dor de Grigore Vieru. Orice retractare privitoare la el din partea dumneavoastră nu mai are nici o valoare. Am trăit patru ani lângă românii basarabeni şi cunosc fenomenul literar. Pentru a vă reînprospăta memoria cu alţi poeţi români basarabeni mai buni decât mulţi din ţară îi menţionez pe Emilian Galaicu, Eugen Cioclea, Arcadie Suceveanu.
Emerson spunea că „Talentul nu poate face un scriitor. În dosul cărţii trebuie să fie un om”. Grigore Vieru a fost mai întâi de toate un OM cu o înţelepciune divină. Talentul lui, recunoscut de marii poeţi români: Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, dovedesc că a avut acel geniu poetic care l-a fixat alături de Mihai Eminescu.

Sunt mâhnit de afirmaţiile dumneavoastră. Vă credeţi un erudit civilizat. În „Istoria critică a literaturii române” v-aţi lăsat impresionat de miorlăitoarele voci ale generaţiei optzeciste, desconsiderând realele valori ale scrisului românesc printre care se află în primul rând Grigore Vieru. Cartea dumneavoastră lăudată cu atâta tam-tam nu este decât un manual de propagandă culturală.

Grigore Vieru a avut talent cât toţi lăudaţii dumneavoastră la un loc. Nimic din ceea ce aţi scris despre Vieru nu vă onorează. Nimic nu îndreptăţeşte laudele aduse lui Cărtărescu. Ca poet nu i se întrevăd calităţile de geniu. Orizontul cărţii dumneavoastră este restrâns şi dominat de interese personale.

Prin trompetistul dumneavoastră de serviciu Mircea Dinescu aţi amărât ultimele luni din viaţa lui Cezar Ivănescu. Aţi reuşit să-i amărâţi şi lui Grigore Vieru ultimele săptămâni din viaţă cu ce aţi scris despre el. Aţi fost profund nedrept cu ei. Nu l-aţi aprofundat pe Grigore Vieru. Îndrăznesc să cred că nici nu i-aţi citit cărţile de poezie şi aforisme. V-aţi lăsat influenţat de spusele lui Leo Butnaru şi-aţi lecturat numai din revista Contrafort ce apare la Chişinău. Într-o zi veţi afla cine este omul Leo Butnaru. Nu cunosc relaţia pe care o aveţi cu domnul Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Basarabia, el vă poate spune mai multe despre mult lăudatul Leo Butnaru. Acesta începând cu anul 1990 se tot luptă să ocupe funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor de la Chişinău. Este un veşnic perdant.

Cu două săptămâni înainte de fatalul accident de maşină a lui Grigore Vieru, acesta a dat un interviu în săptămânalul Literatură şi Artă de la Chişinău în care îl numea pe Leo Butnaru un puţoi de 60 de ani.

Am scris poezie, publicistică, am fost corespondent de război, am fost ziarist neînregimentat în nici o clocitoare politică, mi-e ruşine de vârsta care o am şi consider că am trăit mult prea mult.

Mihai Sultana Vicol

Sursa: http://sagy.clubsf.ro/

Câteva amănunte despre moartea suspectă a lui Cezar Ivănescu şi „criticii dictatori Ivaşcu şi Manolescu“

În primul rând doresc să indic sursa unei postări mai vechi de pe acest blog: Mihai Sultana Vicol, Scrisoare deschisă către Mircea Dinescu (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/m-vicol-scrisoare-deschisa-catre-mircea.html), sagy.clubsf.ro; îi mulţumesc pentru atenţionare posesorului blogului sagy.clubsf.ro, la baza acestei omisiuni nu a stat intenţia mea de a nu respecta apartenenţa unei informaţii.

Apoi, în ceea ce priveşte această a doua scrisoare semnată de Mihai Sultana Vicol şi adresată preşedintelui Uniunii Scriitorilor din România Ambasador UNESCO al României la Paris, elogiator al lui Marx, Lenin, Dej, Iliescu şi al tuturor exponenţilor stalinism-leninismului de la Dan Deşliu la Maria Banuş, admirator al omagistului-ceauşist G. Ivaşcu şi demolator al valorilor naţionale, ţin să specific că N. Manolescu nu a „amărât ultimele luni din viaţa lui Cezar Ivănescu“ ci i-a provocat pur şi simplu moartea, N. Manolescu avându-l pe conştiinţă direct şi total pe Cezar Ivănescu.

N. Manolescu şi M. Dinescu sunt cel puţin autorii morali ai acestei morţi

Cezar Ivănescu era, pâna la data de 29 ianuarie 2008, un om sănătos şi un scriitor plin de har aflat în deplină forţă creatoare. N. Manolescu, în complicitate cu „executorul“ M. Dinescu, a fost cel care a declanşat linşajul mediatic îndreptat împotriva scriitorului C. Ivănescu, acţiune încheiată cu moartea suspectă şi cu zile a poetului.

Cezar Ivănescu, conştient de faptul că viaţa îi era pusă în pericol, a făcut, în luna februarie 2008, o serie de înregistrări audio în care denunţa corupţia din U.S.R., complicitatea dintre M. Dinescu şi N. Manolescu şi faptul că ştia că „băieţii“ vor încerca să îl lichideze (aşa cum, de altfel, au mai avut loc de-a lungul timpului şi alte încercări de eliminare fizică a sa, în anii 1990, 1996, 2006).


Prin acţiunile lor autorităţile române întăresc afirmaţiile lui Cezar Ivănescu

La aproape un an de la moartea poetului încă nu se cunosc cauzele decesului şi raportul detaliat al necropsiei este dispărut, „pierdut“ într-o aşa-zisă „încrengătură“ de tip birocratic.

În cazul medical Cezar Ivănescu au fost implicate mai multe persoane, printre care: un individ din grupul lui Pleşu de la Tescani (dr. V. Palade), un medic de laborator (Carina Bărcan Ribac, nepoată îndepărtată a poetului, fostul soţ al acesteia, medic chirurg Bărcan, pe vremea când era încă medic rezident a fost suspectat, altături de V. Palade, de moartea „cu zile“ a unui tânăr de 29 de ani din brigada specială), un medic basarabean Dahnovici (care la două săptămâni de la moartea poetului a mai „determinat“ prin incompetenţa sa, tot la SJU Bacău, un alt deces), şi serviciul SMURD (dr. Raed Arafat, prezent şi în cazul G. Vieru, a declarat atunci că C. Ivănescu este un pacient ca oricare altul şi ca urmare elicopterul a sosit cu cel puţin şase ore întârziere şi scriitorul a fost transportat nu la Iaşi sau la Târgu-Mureş cum ar fi fost normal, ci la Bucureşti).

La poliţia din Bacău este încă în curs de desfăşurare, de mai bine de jumătate de an, un simulacru de anchetă privind cercetarea cauzelor morţii lui Cezar Ivănescu (din luna iunie 2008, deci de vreo opt luni). Poate că, în context, nu este chiar lipsit de semnificaţie nici faptul că în Bacău se află Centrala SRI pe Moldova, sediul acesteia fiind la circa 2-3 minute de mers pe jos de Spitalul Judeţean de Urgenţă Bacău, spital în care pacienţii mor în serie.

În ceea ce îl priveşte pe M. Cărtărescu, acesta a debutat cu volumul Faruri, vitrine, fotografii aflat sub semnul plagiatului dovedit (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/m-crtrescu-debut-sub-semnul-acuzaiei-de.html), N. Manolescu lăudând în exces chiar acel fragment.

Cezar Ivănescu: mărturii audio zguduitoare

1. http://www.trilulilu.ro/alki/7b93a2daf99af0

2. http://www.trilulilu.ro/petronius52/6021e57074571b

3. http://www.trilulilu.ro/petronius52/8a30f25b1e003c

Accesaţi şi:

• Mircea Dinescu, pervertirea adevărului, P.C.R.-ul şi organizaţia de partid a revistei România literară (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/mircea-dinescu-pervertirea-adevarului.html)
• 26-28 decembrie 1989. Revoluţia română reflectată în presa străină (I) (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/26-28-decembrie-1989-revoluia-romna.html)
• ROMÂNIA – 1989. Cronica unor evenimente anunţate (http://civicmedia.ro/acm/index.php? option=com_content&task=view&id=764&Itemid=1)
• Mircea Dinescu: autoportret în tuşă marxist-leninistă (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/mircea-dinescu-autoportret-in-tusa.html)
• Nicolae Manolescu, elogiator al lui Marx şi Iliescu, respind de Academia Română (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/nicolae-manolescu-elogiator-al-lui-marx.html)
• Mineriada din 13-15 iunie 1990. Bucureştiul însângerat (I) (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/mineriada-din-13-15-iunie-1990.html)
• Mineriada din 13-15 iunie 1990. „Crima e aplaudată pe străzile Bucureştiului“. Bucureştiul însângerat (II) (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/mineriada-din-13-15-iunie-1990-crima-e.html)

29 ianuarie 2009, un an de la începutul asasinarii poetului Cezar Ivănescu. M. Dinescu autorul moral al acestei crime

29 ianuarie 2009 – un an de la cel mai murdar atac declanşat după 1989 de un înalt funcţionar al Statului Român – Mircea Dinescu, membru în colegiul CNSAS, funcţie asimilată celei de Secretar de Stat.

Acesta, folosindu-se de poziţia sa, a pus la cale şi a instituit pe „sursă“, prin intermediul agenţiei NewsIn, acţiunea de linşaj mediatic îndreptată împotriva scriitorului Cezar Ivănescu.

Pe 29 ian. 2008 a început campania de lichidare, pe 29 aprilie 2008 Cezar Ivănescu a fost înmormântat.

Nici până astăzi CNSAS-ul nu a dat nicio explicaţie!



Pentru a arăta adevărata faţă a lui Mircea Dinescu, soldat fruntaş al Securităţii Române, absolvent al Academiei de Partid Ştefan Gheorghiu, voi reproduce un fragment dintr-un articol publicat în ziarul Adevărul (30 ianuarie 2008) (1) şi Sentinţa penală 1439 din anul 1981 (2).

1. „Cezar Ivănescu a primit decizie de colaborare cu Securitatea de la CNSAS [în realitate nu a primit absolut nimic privitor la dosarul său de la CNSAS niciodată, nici până la moartea sa, nici după aceea – n.n.], a informat ieri Newsin, citând surse din cadrul Consiliului. El îl acuză la rândul său pe Mircea Dinescu că ar fi manipulat decizia CNSAS.“ [Cezar Ivănescu: – n.n.] „Este ultima mea confruntare cu diavolul. Dacă această ştire circulă înainte ca să-mi fie arătat dosarul împreună cu eventuale probe, eu o consider o contrafacere a tovarăşului (...) Mircea Dinescu, care se află în componenţa CNSAS.“ „Dinescu: «Este informator!»“ „La rândul său, Mircea Dinescu, aflat la Paris [ ! – n.n.], susţine că nu are nicio implicare în acest «verdict» al CNSAS, întrucât nici nu a votat şi nici nu a văzut dosarul lui Ivănescu. «Nu i-am văzut dosarul. Eu am fost într-un conflict cu el, pe vremuri, când lucram la «Luceafărul», şi am fost martor împotriva lui, împreună cu Dorin Tudoran. Degeaba însă spune Cezar Ivănescu despre mine că sunt general sau colonel de securitate. Eu am livret de soldat fruntaş. Deocamdată el este informator, şi să răspunda pentru asta»“. [Procesul invocat era de fapt Iulian Neacşu vs Mircea Dinescu, Dorin Tudoran, pentru acte de huliganism exercitate împotriva domnului Iulian Neacşu. Procesul a fost câştigat de Iulian Neacşu. Cezar Ivănescu fiind citat ca martor al părţii vătămate. Sentinţa pronunţată împotriva domnului Mircea Dinescu a fost de condamnare cu suspendare – n.n.].

2. Dosar Nr. 10121/1980

R.S.R.
JUDECĂTORIA SECTORULUI 3

Municipiul Bucureşti

Sentinţa penală Nr. 1439
Şedinţa publică de la 4 septembrie 1981

Instanţa compusă din:
Preşedinte Ion Ionescu
Procuror Florin Rîpeanu
Grefier Mihaela Dragomir.

-----------------------

Pe rol pronunţarea împotriva procesului penal privind
pe inculpaţii Dinescu Mircea şi Tudoran Dorin. -

Desbaterile au avut loc în şedinţa publică de la 29 august 1981, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată care face parte integrantă din prezenta cînd instanţa avînd nevoie de timp pentru a delibera a amînat pronunţarea de la 4 septembrie 1981.-

I N S T A N Ţ A

Prin plîngerea înregistrată la Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti la 28 octombrie 1980, partea vătămată Neacşu Iulian a chemat în Judecată penală pe inculpaţii Dinescu Mircea şi Tudoran Dorin, cerînd condamnarea inculpaţilor pentru infracţiunea de lovire prev. art. 180 alin. 2 din codul penal, săvîrşită la 12 septembrie 1980.-

În cuprinsul plîngerii, partea vătămată a arătat că în ziua de 12 septembrie 1980, în timp ce se afla pe culoarul redacţiei revistei „Luceafărul“, fără a-i adresa vreun cuvînt, inculpatul Dinescu Mircea, s-a repezit la partea vătămată a apucat-o cu mîinile de antebraţe şi apoi i-a adresat cuvinte jignitoare şi a lovit-o cu piciorul în glezne.-

Se mai arată în plîngere, că fără a riposta în vreun fel, asupra părţii vătămate s-a repezit şi inculpatul Tudoran Dorin şi apoi ambii inculpaţi au lovit cu brutalitate partea vătămată provocîndu-i leziunile descrise în certificatul medico-legal eliberat la 13 septembrie 1980.-

Partea vătămată a alăturat plîngerii o copie a procesului-verbal încheiat la 10 octombrie 1980 de comisia de judecată de pe lîngă Consiliul Popular al Sectorului 3 Bucureşti, prin care s-a consemnat că părţile nu s-au împăcat, o copie a plîngerii introdusă la Comisia de judecată la 19 Septembrie 1980, precum şi certificatul medico-legal întocmit în urma examinării părţii vătămate. Prin certificatul medico-legal s-a precizat că partea vătămată a suferit leziuni traumatice produse prin lovire care au necesitat 4-5 zile îngrijiri medicale pentru vindecare.-

Prin declaraţia dată la termenul de la 7 februarie 1981 inculpatul Dinescu Mircea a arătat că la 12 Septembrie 1980, s-a apropiat de partea vătămată pe culoarul redacţiei şi cînd se afla la o distanţă de cîţiva centimentri a fost lovit cu capul de către partea vătămată, după care a ripostat tot prin lovire şi astfel „a început bătaia“.

Acelaşi inculpat a precizat că a intervenit şi inculpatul Tudoran Dorin pentru a-i despărţi, dar că în încăierarea respectivă şi Tudoran a lovit şi a fost lovit.-

Inculpatul Tudoran Dorin nu s-a prezentat în instanţă, deşi a fost legal citat. Tudoran D a fost plecat în străinătate, neputîndu-se îndeplini în intervalul respectiv, în condiţiile legale, procedura de citare.-

Examinînd declaraţiile martorilor Ivănescu Cezar şi Ciobanu Nicolae ascultaţi la propunerea părţii vătămate şi a martorilor Cristea Dan Teodor şi Marcu Lucreţia ascultaţi la propunerea inculpatului Dinescu M se reţin următoarele:

În ziua de 12 Septembrie 1980 în jurul orelor 13, pe coridoarele redacţiei revistei „Luceafărul“, cei doi inculpaţi au lovit pe partea vătămată, provocîndu-i leziuni care au necesitat pentru vindecare 4-5 zile îngrijiri medicale, aşa cum s-a stabilit prin certificatul medico-legal cu privire la consecinţele lovirilor.-

Lovită fiind partea vătămată a ripostat în acelaşi mod. Inculpaţii nu au susţinut însă că ar fi suferit leziuni în urma incidentului şi nici nu au formulat plîngere penală împotriva părţii vătămate.-

Incidentul a fost văzut de foarte multe persoane aflate la ora rerspectivă în birourile unor redacţii, persoane care auzind zgomotul produs au ieşit din birouri.-

Faptul săvîrşit de cei doi inculpaţi la 12 sept. 1980, de a fi lovit pe partea vătămată pricinuindu-i vătămări ce au necesitat pentru vindecare îngrijiri medicale de 4-5 zile întruneşte trăsăturile constitutive ale infracţiunii de lovire prev. de art. 180 alin.2 din codul penal, text în baza căruia se va dispune condamnarea inculpaţilor.-

Martorii au precizat că inculpaţii au fost cei care au lovit primii, astfel încît nu pot invoca săvîrşirea infracţiunii sub stăpînirea unei puternice tulburări sau emoţii determinate de o provocare din partea părţii vătămate. Nemulţumirea inculpaţilor faţă de unele afirmaţii pe care le-ar fi făcut partea vătămată cu cîteva săptămîni înainte de incident, nu poate fi interpretată ca o îndeplinire a condiţiilor cerute de lege pentru aplicarea circumstanţei atenuante a provocării, prev. de art. 73 litera b cod penal.-

Inculpaţii nu sînt cunoscuţi cu antecedente penale.-Primul inculpat lucrează ca redactor la revista „Luceafărul“ revistă la care a lucrat şi inculpatul Tudoran D, pînă în perioada noiembrie-decembrie 1980, cînd şi-a prezentat cerere de demisie.-

Ţinînd seama de persoana făptuitorilor, de pericolul social concret al faptelor săvîrşite, se poate aprecia că scopul poate fi atins chiar fără executarea acesteia, astfel încît în baza art. 81 cod penal, se va dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei.-

Se va atrage atenţia inculpaţilor asupra dispoziţiilor legale a căror nerespectare atrage revocarea suspendării condiţionate.-

În baza art. 191 cod pr. penală, inculpaţii vor fi obligaţi la cheltuieli de judiciare către stat.-

PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII HOTĂRĂŞTE:

Conform art. 180 alin. 2 cod penal, condamnă pe inculpaţii – Dinescu Mircea, ..., şi – Tudoran Dorin, ..., la cîte 3000 lei amendă.-

Conform art. 81 cod penal, dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei pentru ambii inculpaţi pe o perioadă de 1 an.-

Atrage atenţia inculpaţilor asupra dispoziţiilor art. 359 cod pr. penală.-

Conform art. 191 cod pr. penală, obligă inculpaţii la cîte 150 lei cheltuieli judiciare către stat.-
Cu recurs.-

Pronunţată în şedinţa publică de la 4 Sept. 1981.-


Accesaţi şi:

• Mircea Dinescu, pervertirea adevărului, P.C.R.-ul şi organizaţia de partid a revistei România literară (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/mircea-dinescu-pervertirea-adevarului.html)
• 26-28 decembrie 1989. Revoluţia română reflectată în presa străină (I) (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/26-28-decembrie-1989-revoluia-romna.html)
• 13 ianuarie, evenimente reflectate în presă, Le Monde relatează vizita oficială a ministrului francez al Afacerilor Externe în România (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/13-ianuarie-evenimente-reflectate-n.html)
• ROMÂNIA – 1989. Cronica unor evenimente anunţate (http://civicmedia.ro/acm/index.php? option=com_content&task=view&id=764&Itemid=1)
• Mircea Dinescu: autoportret în tuşă marxist-leninistă (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/mircea-dinescu-autoportret-in-tusa.html)
• Nicolae Manolescu, elogiator al lui Marx şi Iliescu, respind de Academia Română (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/nicolae-manolescu-elogiator-al-lui-marx.html)
• Mineriada din 13-15 iunie 1990. Bucureştiul însângerat (I) (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/mineriada-din-13-15-iunie-1990.html)
• Mineriada din 13-15 iunie 1990. „Crima e aplaudată pe străzile Bucureştiului“. Bucureştiul însângerat (II) (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/mineriada-din-13-15-iunie-1990-crima-e.html)

Nicolae Labiş – primul disident al literelor româneşti

„Pasărea cu clonţ de rubin
S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
Nu mai pot s-o mîngîi.
M-a strivit
Pasărea cu clonţ de rubin.
Iar mîine
Puii păsării
cu clonţ de rubin
Ciugulind prin ţărînă
Vor găsi poate
urmele poetului Nicolae Labiş
Care va rămîne o amintire frumoasă...“

Pasărea cu clonţ de rubin, Nicolae Labiş

Nicolae Labiş a fost ucis
a doua oară!

La Tîrgul de carte din Bucureşti, la Piatra Neamţ, Suceava, Botoşani şi Iaşi volu­mul Timpul asasinilor de Cezar Ivănescu şi Stela Covaci (Editura Libra, 1997) a stîrnit, pe bună dreptate, un imens scandal, atît în lumea scriitoricească, cît şi în aceea din umbră, securisto-poliţienească.

După 40 de ani de la dispariţia prematură şi mascat-dirijată a poetului din Mălini, la nici 20 de ani şi încă unul, iată că se încearcă o modestă, dar revigorantă reabilitare a celui aflat permanent în luptă cu inerţia. Prin natura sa polemic-acuzatoare, dar şi memorialistic-edificatoare, cartea se dovedeşte a fi, în cele din urmă, una de ex­cepţie.

Pentru că pune pe tapet moartea unui tînăr poet de geniu, într-o epocă stalinistă, dirijată subversiv şi malefic de Pintilie Bodnarenco, zis şi Pantiuşa, emi­nenţa cenuşie şi sfetnicul de taină al lui Gheorghiu-Dej; dar şi pentru că, în datele sale esenţiale, epoca respectivă, înţesată de teroare, delaţiune, vînzarea de frate, tră­dare pe toate fronturile moralei şi ale culturii, este surprinsă exemplar. Confraţii noştri, ziarişti şi scriitori, au căzut în acele mias­me bicisnice, cu cravata şi cu gulerele albe, cu tot.

Acesta este cli­matul, aceasta este epoca. Acesta este anul fatidic 1956, în jurul căruia se desfăşoară tragica isto­rie, tragicul eveniment, la care vom face referire.

Autorii Cezar Ivănescu şi Stela Covaci fac dezvăluiri senza­ţionale despre mielul de osîndă al poeziei româneşti, Nicolae Labiş, pus prematur pe jertfelnicul patriei, dar şi pe acela al turnătorilor de ocazie, al inşilor cu vocaţia jumătăţilor de valoare şi de măsură în sînge. Chiar dacă Cezar Ivănescu pune sub lupă zeci de perso­nalităţi din lumea culturii şi a scrisului româ­nesc, o lupă care uneori măreşte excesiv, de­mersul său se vrea a fi de a-l repune pe Labiş în litera şi spiritul unei istorii literare corecte şi inclusiv între copertele manualelor şcolare, din care a fost scos fără temei, după revoluţia tinerilor din 1989.

Se poate spune, fără teama de a greşi, că Nicolae Labiş a fost ucis, astfel, a doua oară, cu bună ştiinţă, şi fără ca ai săi confraţi întru penel şi călimară să fi mişcat talent care nu s-a putut apăra măcar un deget! N-au mişcat nici atunci cînd au ştiut sigur că a fost ucis de mînă criminală. N-au mişcat nici acum, cînd au aflat că a fost scos din cartea şcolară. Deci, este vorba de repunerea lui Nicolae Labiş în drepturile sale legitime, necesare, fireşti.

Un proces moral post-mortem
închinat puiului de cerb

Incitant chiar titlul cărţii: Timpul asasi­nilor. Autorii se justifică:

„De la urcarea pe cruce a lui Hristos şi pînă acum, umanitatea abjectă
în care am trăit, cum aprins un sfint, un iluminat sau o fiinţă genială
sau excepţio­nal dotată, i-a luat capul.“

Adevăr grăit-a Zarathustra! Numai că ciracii autohtoni ai lui Pantiuşa şi-au pus stigmatul şi asupra acestui destin curmat meteoric. Din toate datele pe care le deţinem, rezultă cu claritate, cu evi­denţă de rechizitoriu, că Labiş s-a trezit brusc din lingoarea şi gîngureala bolşevică şi a dat pe piaţă un set de poeme incitatoare, care astăzi se află în arhivele SRI. La 20 de ani, Labiş recita în public Doina lui Eminescu şi cînta Imnul regelui. Ocazie cu care, o ştim de la foştii săi colegi de grup şi de şcoală, a intrat brusc în colimatorul Securităţii. De aici încolo începe drama ilustrului moldovean Nicolae Labiş.

Un tînăr poet moldav, al cărui destin, precum a lui Petru Aruştei sau Ioan Petru Culianu, a fost curmat timpuriu. Într-adevăr, moartea lui Nicolae Labiş, precum acelora ale lui Marin Preda şi Ioan Petru Culianu, se asemu­ieşte în datele lor esenţiale şi sînt suspecte de asasinat politic. Datele în plus pe care ni le aduc autorii cărţii despre Labiş sînt relevante pînă la nuanţă. Atît că nu este pomenit autorul crimei!

Să rememorăm. Anul 1956 a fost unul dezastruos, primejdios, în mai multe privinţe, atît pentru România, cît şi pentru ţările din fostul lagăr socialist. Conducerea stalinistă de la Bucureşti a făcut masive arestări, în special în rîndul tinerilor şi studenţilor de la laşi, Cluj, Timişoara, Bucureşti etc. Grupul lui Labiş era în vizorul Securităţii. Grup care avea să înfunde puşcăria în anul 1958, după moartea, nu tocmai intempestivă, a autorului Morţii căprioarei şi al Baladei.
Cunoscuţi scriitori şi editori sînt acu­zaţi, în cartea la care facem referinţă, de complicitate la uciderea lui Nicolae Labiş, „vînat de turnători şi ucis de Securitate“.
„Don Cezar“ merge ceva mai departe şi afirmă tăios: „Tot ce s-a scris despre Labiş pînă acum e fals şi mincinos.“ Exceptînd car­tea lui Lucian Raicu, mă tem că în bună pri­vinţă are dreptate. De aceea scoate din insectar afirmaţii de felul acesteia.

Iată ce spune ziaristul Ilie Purcaru: „Domnule, am plecat cu Tomozei la munte, într-o cabană, la mult timp după moartea lui Labiş. (...) Într-o seară l-am întrebat: Tom, ia spune, dragă, cum l-aţi omorît voi pe Labiş, tu şi cu Nae Stoian?... Şi Tom mi-a răspuns: Eram prea tineri. Nu ştiam ce facem!... L-au dat afară din UTM, ei doi, apoi l-au dat afară şi de la Gazeta literară, dacă nu murea îl umfla Securitatea.“ (Timpul asasinilor, p. 60)

Pe patul de spital, Labiş i-a mărturisit Mioarei Cremene că autorul crimei a venit la spital pentru a-i cere o declaraţie, din care să reiasă că este completamente nevinovat. Nu­mele acestui individ dubios nu este specificat în carte.

Margareta Labiş, sora poetului, ştia, de asemenea, despre acest personaj sinistru, care a obligat-o şi pe ea la tăcere. Atît surorile poe­tului, cît şi părinţii, dar şi prietenii apropiaţi, au preferat să tacă. De frică? Din laşitate? Do­sarul existent la SRI ar elucida, după 40 de ani, cauzele reale ale morţii unui ilustru şi ta­lentat poet, care ar fi însemnat enorm pentru literatura română. Şi cînd spunem acestea, nu ne hazardăm, asemeni lui Ibrăileanu, să scriem că Eminescu, dacă ar fi trăit, ar fi fost un Goethe, iar în contrareplică, nu-i aşa, Labiş dacă ar fi trăit ar fi ajuns un nou Eminescu al României...

Sînt simple speculaţii. Labiş a fost ucis de o mînă criminală, iar acest individ mai foşgăie printre noi. Cît priveşte destinul său literar, aceasta este o altă poveste.

Labiş avea securistul lui care-l fila

Să nu ne abatem prea mult de la spiritul şi litera cărţii, pe care le respectăm întocmai:

„Labiş avea securistul lui care-l fila, care securistse urcase în tramvaiul 13 prin uşa din faţă a remorcii şi, văzînd că la uşa din spate a vagonului Labiş şovăia să urce, de frică să nu-l scape din filaj, a sărit din tramvai, s-a ciocnit de Labiş, care din izbitura neintenţio­nată (?) a securistului a nimerit sub tramvai. Acest securist a venit la spital la Labiş să-i ceară o declaraţie în care poetul să specifice că nu are nici o pretenţie bănească sau de orice fel, declaraţie pe care Labiş a iscălit-o cu nonşalanţă, această declaraţie servindu-i securistului să se disculpe personal pe linie de serviciu, dar şi să apere instituţia de orice bănuială de asasinat... “ (p. 86, op. cit.)

Margareta Labiş, sora poetului, trecînd prin casele „securiştilor Savin Bratu şi G. To­mozei“ a uitat, pesemne, să spună adevărul cu privire la moartea fratelui său, la aspectul că nemernicul respectiv „1-a tras de palton sub tramvai“. Acesta este adevărul gol-goluţ, iar o liotă de poeţi şi critici, prieteni de tinereţe şi de idei ai lui Labiş, au tăcut şi mai tac pînă azi, cînd se ştie foarte exact că, exceptîndu-i pe Sadoveanu şi Arghezi, nimeni nu 1-a apărat pînă azi pe Nicolae Labiş. Ba chiar el a trecut în conştiinţa publică ca un chefliu, ca un ben-chetuitor, ca un poet comunist de duzină. As­pecte totalmente neadevărate pentru un june prim al liricii postbelice.

Stela Covaci afirmă că turnătoarea grupului Labiş a fost Georgeta Naidin Dimisianu

În excelentul eseu, „Nicolae Labiş - 1956 - Anul ocultat“, Stela Covaci, văduva ilustrului traducător Aurel Covaci, unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Labiş, face dezvăluiri terifiante. în procesul politic intentat în 1958, deşi mort, Labiş figura cap de serie. Sentinţa 839, din 3 septembrie 1958, a Tribunalului Militar Bucureşti adevereşte, negru pe alb, că alături de Labiş (ucis), pe lista acuzaţilor pen­tru „discuţii duşmănoase la adresa securităţii statului“ apar: Aurel Covaci, Gloria Berna, Steliana Pogorilovski, Vasile Albu, Nicolae Mihai, Grigore Vereş. Paradoxal şi incredibil este faptul că Georgeta Naidin, deşi a parti­cipat la întîlnirile secrete ale grupului Covaci-Labiş, apare nu în boxa acuzaţilor, ci în rîndurile acuzării!? Chiar cu riscul de a-i invoca pe Ilie Purcaru şi Gheorghe Tomozei, trebuie sâ-i spunem doamnei Dimisianu că „psihoza uciderii scriitorilor români“ este o gogoriţă. Tocmai din aceste discuţii, inclusiv unele purtate la muzeul literaturii, discuţii de dată recentă, rezultă implicarea unor scriitori, critici şi editori, nu atît în uciderea lui Labiş, cît, mai ales, în turnarea lui la securitate şi în tăinuirea morţii lui. Dar, să-i dăm cuvîntul şi Georgetei Dimisianu, aşa cum se cuvine:

„Se face caz în mod calomnios în Timpul asasinilor de faptul că în proces am fost mar­tor al acuzării de parcă nu s-ar şti că, în pro­cesele politice de atunci, acuzarea (Securita­tea) avea dreptul să convoace martori“. E adevărat. Uneori aşa au stat lucrurile. De aici însă şi pînă la a-l acuza pe Corneliu Coposu că a fost martor al acuzării în procesul lui Camil Demetrescu, cît şi pînă la numirea mamei lui Ion Ioanid, într-un proces de
pomină, tot ca martor al acuzării, ni se pare o cale lungă, neavenită şi de neiertat. Ba chiar supărătoare prin părţile sale esenţiale.

Nici aserţiunea că Stela Covaci ar avea un dinte crescut din tinereţe împotriva Getei Di­misianu, pentru că nu i-a publicat o plachetuţă de versuri adolescentine, nu ni se pare nici re­levant şi nici polemic. Chiar dacă editoarea a tăiat şi a spînzurat în materie de carte la editura bucureşteană, un gest creştinesc de iertare şi izbăvire ar fi cel necesar. Pentru că în una dintre cărţile Monicăi Lovinescu şi în Jurnalul lui Paul Goma apar referiri trun­chiate şi murdare despre scriitorii români care au înfundat puşcăriile comuniste, iar sursele de „informare“ sînt cele deja ştiute.

Nicolae Labiş – primul disident al literelor româneşti

Atît Cezar Ivănescu, cît şi Stela Covaci, se dovedesc a fi buni exegeţi şi teribili cunos­cători ai operei labişiene. Adesea sînt citate Moartea căprioarei şi Baladă, dar circa 65-70 de poeme, unele postume, altele zăcînd prin caiete confiscate de Securitate, merită
toată atenţia criticului şi istoricului literar. O ediţie completă Labiş e aşteptată ca pîinea caldă. Ce ne surprinde, în modul cel mai neplăcut, este că poetul din Mălini a fost scos, pur şi simplu, din manualele şcolare, tocmai el, tînărul talentat şi imberb care a sfidat „democratura“. A-l eticheta pe Labiş un poet comunist, asemeni lui Ion Gheorghe sau Mihai Beniuc, chiar dacă avea 2-3 poeme de ocazie, cu tentă lumpen-proletară, aceasta nu înseamnă totul. Să nu uităm, rogu-vă să nu uităm, că Labiş avea doar „douăzeci de ani şi încă unul“ şi nu vroia, în nici un chip, cu nici un preţ, „pe nici unul să i-l dau minciunii“. Acesta este crezul său înalt.

Din caietele şi dosarul existent la SRI, spun cunoscătorii în materie, rezultă că lui Labiş i-au fost confiscate, atît la Iaşi, cît şi la Bucureşti, poeme cu o puternică tentă anticomunistă, scrise mai ales în preajma celor 20 de ani. Tocmai din aceste conside­rente ne surprinde în mod neplăcut că în Scriitori români de azi, vol. IV, după ce Eugen Simion îl plasează pe Labiş, ca buzdugan al unei generaţii, tot domnia-sa, ca preşedinte al Comisiei de avizare a manualelor şcolare, acceptă cu atîta nepăsare scoaterea lui Labiş din manualele şcolare. Ciudată optică!

Cert lucru, nici într-o istorie literară de ocazie, Labiş nu poate fi pus alături de hăulitorii şi lăutarii comunismului, chiar dacă la anii săi fragezi a alunecat cu entuziasm şi pe o astfel de pantă impusă, dar nedorită.

Să reţinem, scoaterea lui Nicolae Labiş din manualele şcolare ni se pare a fi o greşeală de neiertat. în acest context vorbind, trebuie clarificată pînă la capăt uciderea lui Labiş, dar nu în ultimul rînd, trebuie să protejăm memoria poetului, aflat într-o permanentă luptă cu inerţia, de un al doilea asasinat, moral şi literar.
Exact ca şi cartea despre viaţa şi moartea lui Marin Preda, cartea de faţă, Timpul asa­sinilor, se vrea a fi deschizătoare de drumuri prin sumbrele hăţişuri ale comunismului, nu tocmai izbînditor, care a îngenuncheat vieţi şi destine, punînd stigmatul şi pecetea roşie pe o jumătate de veac din viaţa noastră şi a semenilor noştri. Timpul asasinilor a trecut, dar dreapta judecată a acestora abia începe.

Dorin SĂLĂJAN, Privirea, anul III, nr. 81/23-29 iulie 1997

accesaţi şi: http://cezar-ivanescu.blogspot.com/2008/09/kagemusha.html

Notă

Nicolae Labiş, poetul-copil, a reuşit să depăşească barierele ideologice impuse de o perioadă istorică teribilă şi să refacă legătura spirituală cu ceea ce însemna România cu adevărat, România Mare, România în care se recita Doina lui Eminescu. Asta l-a costat viaţa. Era anul 1956. Posteritatea nu i-a iertat nici geniul, nici revolta, Nicolae Labiş este considerat încă doar un poet comunist.

În anii '60, '70 au debutat alţi şi alţi poeţi care au scris, în vremuri mai puţin crunte decât cele din anii '50, poezie comunistă. ...Poeţi, prozatori şi critici şi-au „clădit“ numele elogiind în versuri, proză şi articole doctrina comunistă,omul-nou, marxim-leninismul, „generoasele construcţii socialist-realiste“, demascând chiaburii, renegându-şi părinţii şi închinându-se la Marx, Lenin, Partid, Dej, Ceauşescu, Iliescu... Cu toţii, astăzi, sunt consideraţi mari nume ale literaturii şi criticii... copilul de geniu, „buzduganul generaţiei sale“, Nicolae Labiş este considerat încă doar un poet comunist.