Besnik Mustafaj: „poezia lui Cezar Ivănescu este măreaţă şi sofisticată prin simplitate“

Cezar Ivănescu

Cezar Ivănescu este cunoscut ca una dintre cele mai marcante personalităţi ale poeziei moderne româneşti. El face parte din generaţia de aur a poeziei româneşti din care fac parte şi Nichita Stănescu, Nicolae Labiş, Marin Sorescu, Ioan Alexandru etc., generaţie ce a închegat marea poezie românească postbelică. Însă, poezia lui Cezar Ivănescu nu seamănă cu poezia niciunui alt confrate din poezia românească. Poezia sa vine pentru prima dată în limba noastră, şi din fericire, vine cu o culegere şi o tălmăcire măiastră de Luan Topciu, dându-ne posibilitatea să-l descoperim şi să-l apreciem pe Cezar Ivănescu.

De la bun început aş vrea să vă spun un fapt interesant: acest poet are o legătură specială cu Albania: mama lui e de origine din zona Korcea (oraş în sudul Albaniei), iar poetul însuşi a avut ocazia să facă o vizită în Albania cu mult timp înaintea căderii puterii comuniste de la Tirana. Fără să fac vreo speculaţie, mă întorc la originea albaneză a mamei sale, fiind convins că originea în sine nu conţine nicio informaţie pentru concepţia şi calitatea poeziei unui poet. Dar mama în sine, da. Mama este o cheie necesară, o referinţă multiplă pentru a înţelege viziunea poetului, angoasele sale tulbure, limitele lumii în care trăieşte. Aşadar, mama este materie, dar şi suflet. Este, totodată mistificarea trecutului pentru că poartă în ea mitul naşterii. Din acelaşi raţionament, mama este şi demistificarea trecutului, pentru că ea întruchipează prin trupul ei de femeie originea venirii lui în viaţă.

Apoi, această mamă, deci mama lui, este responsabilă, dar nu vinovată, pentru “sarcina” oferită fiului său poet să se confrunte, într-o zi, în mod inevitabil, cu moartea, adică cu dispariţia, aceasta fiind destinaţia ce acţionează ca un ferment al unei metafizici complicate şi complexe în subconştienţa poetului. Prin matriţa acestei metafizici, poetul alege din lumea înconjurătoare şi din cărţi o informaţie anume, esenţială pentru explicaţia lumii după el. Tot această ultimă destinaţie, adică moartea ca dispariţie, acţionează ca un ferment şi a unei întruchipări superioare, abstractă, a poetului, în ceea ce priveşte înterdependenţa între obiecte, vietăţi şi timp, alegând cu precizie, frumuseţe şi concizie limbajul adecvat pentru a exprima clar eternitatea ameninţată de civilizaţia de astăzi.

Este vorba de eternitatea pe care o conţine omul în legăturile sale cu peisajul, istoria, visele şi arta. În acest sens, mi se pare că nu greşesc când spun că Cezar Ivănescu a creat un univers al său, lucru pe care reuşesc s-o creeze doar poeţii adevăraţi. Şi mama sa, cu sau fără origine albaneză, este una dintre cheile pe care poetul ni-o oferă pentru a intra în acest univers. Se poate spune mult mai mult despre mama ca nucleu în poezia lui Cezar Ivănescu. Şi sunt sigur dacă aceste lucruri nu s-au spus până acum, o să se spună şi o să se repete de către critica românească şi nu numai. Precum am spus, mama nu este singura axă semantică principală, în jurul căreia se clădeşte universul poetic al lui Cezar Ivănescu. Aşa cum este clădită această poezie – o suită de variaţii neterminate –, ea nu poate avea un singur centru.

Cu o aparenţă sofisticată, ca toate maşinăriile moderne, poezia lui Ivănescu, de fapt, este înrădăcinată în vechiul principiu aristotelian, conform căruia poezia este arta limbii. Deci, nu este arta gândirii. În felul acesta, poezia lui Ivănescu nu poate fi considerată a poezie a sentinţei. Înţelepciunea ei nu apare concentrată în mod special, într-un fragment anume. În orice caz, poezia funcţionează ca un tot integral din care izvorăşte inteligenţa creaţiei. Totodată poezia lui Ivănescu nu se prezintă nici ca o improvizare a metaforei luminate, în jurul căreia să construieşte o geografie întreagă, cu scopul ca această metaforă să impună un anumit relief unde poate arunca lumina ei ca ea însăşi să iasă la iveală. Poezia sa funcţionează ca o unitate din care izvorăşte o concepţie-metaforă.

Prin urmare, ea nu se poate fragmenta, un lucru care se poate face uşor cu poezia clasică şi nici nu poate fi citită cu indiferenţă. Am spus ceva mai sus despre sofisticarea poeziei lui Cezar Ivănescu, menţionând că ea este tot atât de înrădăcinată în principiul aristotelian: poezia este arta limbii. În acest sens, fiecare cuvânt este la locul lui, nu întâmplător, totul merge după o morfologie şi sintaxă bine gândită. Sofisticarea, deci, nu este o tehnică de jonglare, dar o înaltă precizie de exercitare a limbii. Aşa cum ajunge această creaţie în mâinile cititorului, fără să greşim, putem traduce sofisticarea prin simplitate, sens redat şi în dicţionarul esteticii moderne ca tipar al perfecţiunii stilului. Să ne exprimăm şi mai clar: poezia lui Cezar Ivănescu este măreaţă şi sofisticată prin simplitate.

Besnik Mustafaj
Scriitor, Editor

Poezie şi muzică românească la Tirana, cu prezenţa extraordinară a poetului Cezar Ivanescu

În ziua de 15 aprilie 2008, în foaierul Teatrului de Operă şi Balet din capitala Albaniei, a avut loc lansarea volumului de versuri „Jocuri de dragoste”, al poetului român Cezar Ivănescu. Volumul, tradus de Luan Topciu, a fost publicat la editura Ora din Tirana. Evenimentul a fost însoţit de un concert cu muzică clasică românească, interpretată de cântăreţi ai Operei de Stat de la Tirana.

Despre poezia lui Cezar Ivănescu au vorbit Besnik Mustafaj, editorul volumului, el însuşi scriitor, poetul Parid Teferici, criticul literar şi traducatorul cărţii Luan Topciu. Poeziile lui Cezar Ivanescu au fost recitate de actori si studenti ai Academiei de Artă din Tirana.

Cu acest prilej, Cezar Ivănescu a acordat un interviu ziarului „Shekulli” (Secolul) , cel mai mare cotidian din Albania.

traducere din limba albaneză de Luan Topciu