1945, din culisele rezistenţei pentru salvarea Maramureşului
de Liviu POP
În toamna anului l944, Armata Roşie, trecând peste Carpaţi, a intrat în Maramureş şi în Ucraina Transcarpatică. Concomitent, autorităţile comuniste, controlate de Moscova, au acţionat pentru a pune în aplicare planul de ocupare a acestei zone şi de separare a Maramureşului de Ţară. După l989, am sperat că aceste evenimente vor fi clarificate, dar în urma vizionării emisiunilor şi a lecturării articolelor pe această temă, am ajuns la concluzia că, în abordarea fenomenului Sighet, au rămas elemente necunoscute, iar unele dintre cele cunoscute, sunt relatate tendenţios sau interpretate greşit.
Un bun prieten, căruia îi mulţumesc, mi-a trimis cópii ale articolelor: 1945. Cum a rămas Maramureşul românesc? de Aleksandr Stacalin (Moscova) şi Revolta contraalipirii Maramureşului la Ucraina Subcarpatică de Vlad Manoliu, apărute în revista Magazin istoric. În articolul de la Moscova, autorul acordă o importanţă majoră demonstraţiei de la Sighet, căutând să justifice arestarea conducătorilor ei. Atunci a fost arestat şi tatăl meu, Pop Octavian, preot în localitatea Berbeşti, un sat situat în apropierea Sighetului. Datorită implicării lui în această acţiune de protest, am reuşit să cunosc evenimentele respective, iar la unele am fost martor ocular.
Nu voi uita niciodată momentul de profundă emoţie şi accidentul pe care l-am avut când câţiva maramureşeni implicaţi în acţiune au depus jurământul.
Ulterior, am descoperit locurile unde erau ascunse cantităţi apreciabile de muniţie, armament şi lozincile confecţionate pentru demonstraţia de la Sighet.
Într-o noapte, în localitatea Berbeşti, pe terenul situat între drum, biserică şi şcoală, o unitate de artilerie germană a amplasat un număr mare de tunuri. Comandamentul s-a instalat în casa parohială, care era nelocuită.
La plecare, au lăsat sub duş umea 6 mc de lăzi cu cartuşe.
De asemenea, au tras clopotele şi au organizat un ceremonial religios, cu onoruri militare, îngropând în cimitirul de lângă biserică două sicrie în care se aflau, de fapt, mitraliere şi cartuşe. Un alt sicriu cu mitraliere a fost îngropat la marginea drumului, între localităţile Berbeşti şi Vadu Izei, punându-se o cruce cu inscripţia Erou necunoscut.
Căutând cuiburi de păsări şi porumbei, sub cu pola din turnul bisericii am găsit mitraliere, iar în podul bisericii, între plafon şi acoperiş, am găsit puşti. Având nevoie de alimente pentru militari, în secret, germanii vânduseră arme populaţiei - cartuşele se dădeau pe ouă, armele pe păsări, mitralierele pe porci iar un tun, pe patru bovine (s-au cumpărat patru tunuri). După arestarea tatălui meu, la perchiziţia efectuată de către Serviciile Secrete Sovietice, acest armament nu a fost găsit. Sub duşumeaua din casa parohială s-au găsit doar câteva butoaie goale, o damigeană cu vin şi un butoiaş de 50 litri, cu ţuică. Din fericire, acest butoiaş a salvat situaţia!
Am aflat că, înaintea demonstraţiei, armamentul fusese ascuns în Sighet şi pe malurile râurilor Mara şi Cosău, în apropierea localităţii Vadu Izei. Îi spusesem tatălui meu de descoperirea făcută. Realizând pericolul cunoaşterii ascunzătorii de către un copil, a considerat necesar să ia unele măsuri de protecţie. Astfel am avut prima discuţie în care m-a convins de necesitatea păstrării tăcerii. După arestarea tatălui meu, am luat cunoştinţă de eforturile depuse pentru salvarea lui, iar după eliberare, el însuşi mi-a relatat, foarte prudent şi reţinut, unele întâmplări din perioada de detenţie.
Nucleele de rezistenţă. De la tatăl meu ştiu că odată cu înaintarea Armatei Roşii, teritoriile noastre au dobândit importanţă strategică şi politică pentru Moscova. În consecinţă, s-a intenţionat formarea unei mici republici sovietice, în componenţa căreia urmau să intre: Bucovina , o porţiune din nordul judeţului Suceava, Maramureşul şi Ucraina Subcarpatică. În acest plan erau implicate Rusia, Ucraina, România, Cehoslovacia şi Ungaria - România şi Cehoslovacia doreau să-şi salveze teritoriile, Ungaria, profitând de conjunctura apărută, emitea unele pretenţii teritoriale, iar Ucraina insista pe lângă Moscova ca aceste teritorii să-i aparţină. În final, în urma unor întâlniri şi convorbiri bilaterale secrete, Moscova a acceptat doleanţele Ucrainei, astfel că, în toamna anului l944 şi începutul anului l945, aceasta, supravegheată atent de Moscova, formează Rada Populară a Ucrainei Subcarpatice, subordonată ei şi având reşedinţa la Sighetu Marmaţiei. Zona intră sub controlul Armatei Roşii, jandarmeria este desfiinţată, iar în locul prefectului destituit este instalat ucraineanul Odoviciuc. Nemulţumită de separarea judeţului de România, populaţia era hotărâtă să împiedice acest lucru. În Borşa, Vişeu, Dragomireşti, Strâmtura, Ieud, Apşa, Berbeşti, Fereşti, Onceşti, Oarţa, Ocna Şugatag au apărut nuclee de rezistenţă.
În general, la conducerea lor se aflau preoţii, învăţătorii şi gospodarii fruntaşi. Ei au organizat apoi şi localităţi limitrofe. Scopul iniţial era pregătirea populaţiei pentru acordarea de sprijin în situaţii de necesitate. Din rândul lor s-au format grupuri de iniţiativă pentru apărarea intereselor maramureşenilor, ce au avut câteva întâlniri la Sighet, cu conducătorii Radei Populare, şi la Munkacevo, cu conducătorii Armatei Roşii de acolo. Cu tot efortul depus, nu s-a reuşit stoparea planului sovietic, la a cărui punere în practică îşi conjugau eforturile conducătorii politici şi Serviciile Secrete.
Grupul conspirativ. Premergător acestor evenimente, un grup de 4-5 persoane se reunea periodic la Sighet, pentru a analiza situaţia politică şi militară. Ei au aflat, din sursă sigură, că generalul care conducea Armata Roşie ce se apropia are în posesia lui o hartă în care graniţa de nord a Ţării e trasată pe aliniamentul munţilor Oaş, Gutâi, Ţibleş - conform acestei hărţi, Maramureşul nu mai aparţinea României. Grupul a luat legătura cu Comandamentul Armatei Germane din Sighet, pentru a-l determina să opună rezistenţă, propunându-i ca, în caz de nevoie, să accepte sprijinul populaţiei. Comandamentul German şi-a dat iniţial acordul. S-a trecut la întocmirea unui plan de acţiune şi la procurarea de armament pentru populaţie.
Proiectul a fost însă abandonat din cauza timpului foarte scurt şi a schimbării situaţiei pe frontul din Transilvania, unde Armata Română ducea lupte grele de eliberare, având în faţă militari germani, iar în spate militari ruşi. La producerea joncţiunii, comandanţii români erau schimbaţi, iar trupele treceau sub comanda sovietică. În disperare de cauză, Armata Română a forţat linia frontului în vestul Ţării, reuşind , pe alocuri, să intre pe teritoriul Ungariei.
În acest context, dacă Maramureşul opunea rezistenţă, militarii germani rămâneau prizonieri în spatele liniei frontului. Pentru a evita în cercuirea, Comandamentul German a dat ordinul de retragere.
Când au apărut primele detaşamente ale Armatei Roşii, cunoscând intenţiile acestora cu privire la Maramureş, grupul de la Sighet s-a transformat în grup conspirativ. În noaptea dintre anii l944-l945, un grup de colindători maramureşeni din sate situate pe cursul râurilor Mara şi Cosău a venit la Berbeşti pentru a-l colinda pe preotul Pop Octavian. După terminarea colindului, au intrat în casă, unde au depus jurământ că vor păstra cu sfinţenie secretul celor discutate acolo atunci şi că nu vor divulga numele celor prezenţi.
Aceşti colindători au devenit persoane de legătură cu misiunea de a comunica intenţiile nucleelor de rezistenţă şi de a evita orice act de sabotaj sau conflict între maramureşeni şi militari. Mai târziu au primit misiunea de a-i organiza pe maramureşeni pentru o posibilă deplasare la Sighet, preconizându-se ca intelectualii participanţi să fie îmbrăcaţi în port popular, pentru a nu fi identificaţi. Tatăl meu asigura legătura cu grupul conspirativ, a cărui componenţă şi al cărui plan de acţiune numai el le cunoştea.
P.S. Alexandru Rusu, episcop greco-catolic al Maramureşului, un mare patriot şi cu multe relaţii, inclusiv la Guvern, avea cunoştinţă de activitatea grupului şi l-a sprijinit luând contact cu Bucureştiul şi menţinând permanent legătura cu acesta. În Ţară, evenimentele aveau un curs defavorabil intereselor românilor, persoanele care aveau puterea să se implice în rezolvarea situaţiei nu doreau să acţioneze, iar persoanele care doreau să acorde sprijin se aflau în imposibilitate de a acţiona. La Bucureşti lua hotărâri şi dădea decizii Vîşinski, iar la Sighet, ofiţerul N.K.V.D. Svesnicom, care era şi reprezentantul Comisiei Aliate de Control (C.A.C) pentru această zonă.
Vîşinski îi şantaja pe Rege şi pe membrii Guvernului, ameninţând în permanenţă, afirmând că războiul nu s-a terminat şi că încă nu sunt stabilite şi definitivate graniţele Ţării dar, în situaţia în care va primi sprijinul necesar, e dispus să intervină la Moscova pentru Transilvania şi pentru obţinerea unor concesii în partea de nord-vest a Ţării.
În Maramureş s-au deplasat V. Luca, cu misiunea de a se întâlni cu Serviciile Secrete şi Ana Pauker, pentru a organiza şi conduce demonstraţia ucrainenilor de la Sighet. Pe de altă parte, Svesnicom, în rapoartele sale către C.A.C., prezenta voit denaturat şi tendenţios realitatea, subliniind că vinovaţi de situaţia turbulentă sunt maramureşenii care acţionează în spatele frontului, împotriva intereselor Aliaţilor şi le sabotează, iar „rezolvarea situaţiei din zonă s-a făcut democratic, corespunzător cerinţelor şi intereselor celor implicaţi”.
Adevărul este că nici reprezentanţii Angliei şi Statelor Unite nu erau prea interesaţi şi nu acordau importanţă evenimentelor din Maramureş.
De la Bucureşti, grupului conspirativ i s-au comunicat următoarele: „Bucureştiul nu vă poate sprijini, iar ceea ce trebuie făcut în zonă, trebuie să faceţi voi. În cazul în care vi se va întâmpla ceva, la Bucureşti se va depune tot efortul necesar pentru a vă salva”. S-a stabilit, de asemenea, ca acţiune potrivită şi necesară, organizarea şi desfăşurarea unei ample demonstraţii paşnice la Sighet, cu scopul de a sensibiliza opinia publică naţională şi internaţională. Au fost atenţionaţi, de asemenea, să organizeze acţiunea în secret şi să fie evitat orice act de violenţă, ca să nu pericliteze acţiunile Bucureştiului. În urma mesajului primit, grupul s-a întrunit la Berbeşti deoarece locul de întâlnire din Sighet nu mai prezenta siguranţă (Serviciile Secrete aflaseră de existenţa grupului, nu-i cunoşteau componenţa grupului, dar supravegheau locul de întâlnire, pentru a-i aresta).
Mobilizarea maramureşenilor s-a fixat pentru 5 martie, în ziua primului târg de animale şi produse agricole de la Sighet, urmând ca grupul să nu se mai întâlnească în formaţie completă până atunci. Ziua stabilită a fost comunicată persoanelor de legătură, fără a li se spune că se va încerca declanşarea unei demonstraţii. Se cerea doar deplasarea în număr cât mai mare la târg.
Demonstraţia de la Sighet. Acest eveniment a fost cea mai puternică acţiune de protest din zonă, care a echilibrat şi, ulterior, a înclinat balanţa în favoarea românilor. În seara zilei de 4 martie, într-un sat din apropierea oraşului Sighet, un ofiţer rus, însoţit de un pluton de militari, s-a oprit la primărie, cerându-i primarului să semneze o hârtie în care se menţiona că locuitorii comunei solicită alipirea localităţii la Ucraina Subcarpatică.
Ca urmare a refuzului primarului, între localnici şi militari a apărut un conflict, considerat şi raportat ca revoltă armată. A fost o mişcare spontană care putea să complice situaţia şi să pericliteze finalizarea planului stabilit cu Bucureştiul, dar care a avut, totuşi, un rol im por tant, ce nu trebuie neglijat.
Pe tot parcursul zilei de 4 martie şi în noaptea ce a urmat, mulţime de maramureşeni se deplasau spre Sighet sau intrau deja în oraş pe jos, călare pe cai, în căruţe în care aveau şi animale mici sau animale le gate la ele, pentru a participa la târg. În dimineaţa zilei de 5 martie, văzând aşa multă lume, conducătorii politici şi militari din Sighet au intrat în alertă şi au dat dispoziţie militarilor să iasă în stradă, iar în jurul oraşului să înfiinţeze puncte de control, care să oprească accesul altor maramureşeni.
Răspândindu-se ştirea despre confruntarea din ziua anterioară, cei rămaşi acasă au lăsat la o parte treburile gospodăreşti şi, plini de îngrijorare, au pornit spre oraş, pentru a sprijini, în caz de nevoie, persoanele aflate la târg. Astfel că, numărului mare de maramureşeni aflaţi deja în Sighet sau opriţi la intrarea în oraş, li s-au adăugat nenumăraţi alţii, aflaţi în deplasare pe diferite trasee.
Persoanele de legătură au anunţat grupul conspirativ despre situaţia nou creată. În jurul orei opt, acesta s-a întrunit pentru a stabili un plan de acţiune. Ştiind că mulţi maramureşeni sunt înarmaţi, că în Sighet şi Vadu Izei este ascuns ar ma ment şi dată fiind starea de spirit a populaţiei, şi-au dat seama că, în cazul în care maramureşenii scapă de sub control, la Sighet se va produce un măcel. Primul obiectiv a fost acela de a proteja populaţia, pentru a evita pierderile de vieţi omeneşti.
Au hotărât să rişte şi să declanşeze demonstraţia.
În caz că erau arestaţi, însă, maramureşenii trebuiau să se disperseze şi să se întoarcă la casele lor. Celor opriţi la intrarea în Sighet, în primul rând celor din Vadu Izei, precum şi celor de pe traseu, li s-a comunicat să nu răspundă la provocări, pentru că la Sighet s-a făcut ceea ce trebuia să se facă.
În general, evenimentele s-au desfăşurat conform planului stabilit. Pentru a reuşi să declanşeze de monstraţia, s-a apelat la următoarea statagemă: nucleul de manifestanţi a pornit dinspre târg având în faţă o lozincă prosovietică: Trăiască Maramureşul alipit la Ucraina Subcarpatică! Sub această lozincă mărşăluiau preotul Pop Octavian şi învăţătorul Roman Dumitru. Surprinşi de conţinutul lozincii, comandanţii au dat dispoziţie militarilor să se dea la o parte şi să permită demonstranţilor deplasarea spre centrul oraşului. După ce s-a trecut de cordoanele de militari, au apărut lozinca: Nu vrem alipirea Maramureşului la Ucraina Subcarpatică! Dându-şi seama de capcana ce li s-a întins, comandanţii au dat dispoziţie militarilor să intervină şi să opereze arestările de rigoare. Odată cu grupul conspirativ a fost arestat şi un număr mare de simpatizanţi.
La Vadu Izei s-au tras, totuşi, focuri de armă şi câteva obuze, pentru a-i sprijini pe maramureşenii care părăseau Sighetul, descurajând ofensiva militarilor şi avertizându-i că, dincolo de Vadu Izei, nu se trece.
Astfel, în decurs de 24 ore, la Sighet şi în împrejurimi, au avut loc patru evenimente: o revoltă armată, o falsă demonstraţie prosovietică, o demonstraţie antisovietică şi o mică confruntare la Vadu Izei. Analizate separat, ar putea fi considerate minore, dar ele s-au susţinut unul pe altul şi au avut un caracter de masă, angrenând 10.000-15.000 de participanţi. În urma lor, conducătorii politici şi militari din zonă au tras concluzia că maramureşenii sunt organizaţi, că nu doresc separarea judeţului de Ţară şi că, în caz contrar, vor întâmpina o rezistenţă puternică din partea populaţiei.
Ei au acţionat astfel încât aceste evenimente să nu fie cunoscute, să li se minimalizeze importanţa şi au încercat să-i depisteze pe conducătorii maramureşenilor, pentru a-i anihila. Datorită caracterului spontan al acţiunilor, anchetatorii s-au aflat în dificultate. Mulţi dintre cei arestaţi dădeau declaraţii confuze şi contradictorii care, în loc să clarifice, mai mult complicau lucrurile. Cei în cunoştinţă de cauză susţineau cu tărie că nu sunt implicaţi, că s-au dus doar la târgul de animale şi că arestarea lor a fost întâmplătoare.
Anchetatorii aveau nevoie de timp. Ori, tocmai pentru câştigarea acestui timp preţios, grupul de la Sighet i-a provocat pe sovietici, acceptând arestarea, considerând că numai aşa pot să-i împiedice să-şi finalizeze planul înainte de terminarea războiului.
Intervenţia de la Bucureşti pentru salvarea celor arestaţi a fost întârziată câteva luni din cauza reprezentantului Marii Britanii din C.A.C., deoarece între Marea Britanie şi Rusia, se desfăşurau negocierile secrete cu privire la sferele de influenţă. Mai mult, reprezentantul C.A.C. pentru zona Sighet informase că liniştea era restabilită şi că persoanele reţinute fuseseră eliberate. În urma multor insistenţe şi verificări, reprezentantul Marii Britanii s-a convins că Bucureştiul are dreptate şi a promis sprijin în eliberarea celor arestaţi. Văzându-se deconspiraţi, sovieticii au acceptat negocieri pentru clarificarea situaţiei din zonă. În urma acestora, Maramureşul a pierdut teritoriu, dar i s-au promis compensaţii ulterioare, la stabilirea şi definitivarea graniţelor.
Descoperirea deţinuţilor dispăruţi. În timpul intervenţiei militarilor sovietici împotriva manifestanţilor din Sighet, au fost reţinuţi mulţi maramureşeni. Primii arestaţi au fost duşi la închisoarea din Sighet. Din lipsă de spaţiu, cei arestaţi ulterior au fost ţinuţi sub pază în clădirea Liceului Ucrainean din localitate. În următoarele 48 de ore, în urma unor trieri de rutină, 60-70% dintre ei au fost eliberaţi. După două luni, s-a descoperit că un lot destul de important a dispărut din închisoarea Sighet. Cu tot efortul depus, nu s-a reuşit stabilirea numărului lor, a numelor sau a locului unde au fost duşi. La patru luni de la dispariţie, un cerşetor invalid a intrat în curtea casei noastre şi ne-a spus: „Românii din Ucraina m-au trimis să vă anunţ că părintele trăieşte şi se află în detenţie la închisoarea din Ujgorod”. În ziua următoare, mama i-a comunicat P.S. Alexandru Rusu informaţia primită. În urma consultărilor acestuia cu Bucureştiul, s-a hotărât să se întocmească un memoriu şi liste cu cât mai multe semnături de la populaţie, pentru a fi trimise la Bucureşti.
S-au strâns aproximativ 70.000-80.000 de semnături, din care aproape jumătate au fost con fis cate de ruşi. Pentru verificări şi pentru a lua legătura cu preotul Pop Octavian, a plecat în Ucraina Batin Flore din Berbeşti, cel care, împreună cu alte persoane, supraveghea locul de întâlnire a grupului conspirativ şi perimetrul înconjurător, cu cel puţin 24 ore înainte. După 8 zile, Batin Flore s-a întors cu informaţia că „părintele trăieşte şi este ţinut sub observaţie de către românii din Ucraina. Aceştia fac tot ceea ce este posibil pentru a-i salva viaţa şi pentru a-I uşura condiţiile de detenţie. În închisoarea din Ujgorod se află în detenţie şi alţi români. Se presupune că aceşti deţinuţi sunt deţinuţii dispăruţi din închisoarea de la Sighet.
Misiunea de a discuta cu părintele este foarte dificilă, iar în cazul în care este descoperită, pune în pericol viaţa celor implicaţi. Din acest motiv, persoanele cu care am luat legătura, considerând că sunt în primejdie pe teritoriul Ucrainiei, m-au sprijinit să mă întorc acasă, urmând ca ei să acţioneze în continuare, iar în cazul în care vor reuşi, mă vor anunţa să plec în Ucraina”. Întâlnirea lui Batin Flore cu preotul Pop Octavian a avut loc după o lună, în mare secret, cu sprijinul unor salariaţi ai închisorii care, prin mijloace de ordin financiar, şi-au făcut colaboratori în interior. Descoperirea lotului de deţinuţi maramureşeni a fost foarte importantă, pentru că a permis românilor să se transforme din acuzaţi în acuzatori, demonstrând că, în Maramureş, locuitorii sunt victime şi nu luptători în spatele frontului împotriva forţelor Aliate. Deţinuţii respectivi aveau un statut aparte: erau cetăţeni români anchetaţi de Serviciile Secrete Sovietice, în afara graniţelor Ţării, fiind, în fond, deţinuţi politici. Datorită acestei încadrări juridice şi în urma intervenţiilor făcute, s-a primit sprijin şi din partea Crucii Roşii Internaţionale.
Iată doar o secvenţă din timpul detenţiei, pe care mi-a relatat-o tatăl meu. Ultima anchetă a fost lungă şi foarte dură. Anchetatorii erau foarte agitaţi şi nervoşi, insistând disperaţi să semneze acuzarea redactată în limba rusă. Tatăl meu refuza, invocând faptul că nu-i înţelege conţinutul. După modul în care se des făşura ancheta şi-a dat seama că era într-o situaţie dificilă şi că anchetatorii sunt în criză de timp. Sperând ca timpul câştigat să-i fie favorabil, căuta argumente pentru a amâna semnarea acuzaţiei. La un moment dat, în timpul anchetei, a intrat în încăpere un general rus, însoţit de un ofiţer superior. Între general şi anchetatori a avut loc o discuţie, care a durat aproximativ 20-30 minute. După plecarea generalului, translatorul i-a spus: „Părinte, vă felicit pentru că aţi reuşit să vă salvaţi viaţa. A meritat să luptaţi pentru că aţi reuşit să obţineţi ceea ce aţi dorit. Acest general a venit de la Moscova, trimis de către Stalin, v-a amintit numele şi a dat dispoziţie să se comporte frumos cu dumneavoastră, să ataşeze la dosar declaraţia care o daţi şi să vă pregătească pentru eliberare.” După 8-10 zile de la această întâmplare, tata a fost audiat de o comisie din care făcea parte şi generalul rus. Am relatat această secvenţă pentru a scoate în evidenţă faptul că deciziile importante erau luate de Moscova.
În articolul Revolta contra alipirii Maramureşului la Ucraina Subcarpatică se menţionează că: „rezistenţa a trecut de la Sighet la Ieud” şi că „la insistenţa părintelui Ilie Ilaşco, primarii din zonă au fost solicitaţi să vină la Dragomireşti, unde părintele Ioan Donca a ţinut un discurs, în urma căruia s-a întocmit un memoriu către Stalin”. Cu privire la memoriu mai există o variantă. Într-o dimineaţă, după cinci luni de la arestarea tatălui meu, mama mi-a spus: „s-ar putea ca tatăl tău să se întoarcă acasă, pentru că s-a pornit o acţiune în care toţi maramureşenii au semnat pentru eliberarea lui”. După eliberare, tatăl meu a plecat la Baia Mare, pentru a se întâlni cu P.S. Alexandru Rusu, care i-a relatat următoarele: „Bucureştiul ştie că ai fost eliberat şi te felicită. Am insistat de mai multe ori la Bucureşti pentru eliberarea ta.
În memoriul întocmit, am descris situaţia din zonă şi am cerut eliberarea preotului Pop Octavian şi a celorlalţi deţinuţi aflaţi la Ujgorod şi la Sighet. (În perioada respectivă nu se cunoşteau numele şi numărul celor arestaţi.)
I-am comunicat lui Pătrăşcanu că la Bucureşti va pleca o delegaţie cu memoriul întocmit şi cu listele cu semnăturile adunate. L-am atenţionat că trebuie să fie foarte atent, să supravegheze delegaţia şi să facă tot ceea ce e posibil ca memoriul să ajungă cât mai sus, pentru ca, în final, să se îndeplinească doleanţele maramureşenilor.”
Dacă în memoriul de la Ieud nu este menţionat numele preotului Pop Octavian şi nu se cere eliberarea lui, rezultă că au fost întocmite două memorii.
Comentarii. Referitor la cele întâmplate, unul din supravieţuitori mi-a spus: ,,La Sighet s-a produs o minune, s-a evitat o Apocalipsă şi s-a prevenit un măcel pentru că Cel de Sus s-a implicat şi a sprijinit pe români”.
Într-adevăr, prin aceste evenimente spontane, cu caracter cumulativ, maramureşenii au demonstrat că sunt pregătiţi, organizaţi şi hotărâţi să-şi apere interesele. Dacă nu aveau loc şi dacă nu erau EI, poate că azi tot Maramureşul era detaşat de Ţară.
Evenimentele de la Sighet, „unele pretenţii teritoriale, arestarea unor persoane şi dispariţia persoanelor arestate”, puteau deveni, în orice moment, subiecte ce puteau irita şi nemulţumi pe Aliaţi. Aflându-se în dificultate şi pentru a nu răni sensibilitatea şi orgoliul acestora, Stalin a dat dispoziţie ca detaşamentele militare aflate în zonă să părăsească Sighetul şi deţinuţii să fie eliberaţi. Tatăl meu considera că eliberarea lor se datorează intervenţiei şi presiunilor din afara Ţării.
Ceea ce am dorit să scot în evidenţă prin acest material nu este rolul unor persoane, ci caracterul de masă al evenimentelor, starea de spirit a populaţiei, dragostea de Ţară, dorinţa de libertate, curajul şi spiritul de sacrificiu al maramureşenilor. „Planul Sovietic de separare a Maramureşului de Ţară nu a reuşit din cauza rezistenţei efectuată de către populaţia din zonă”[1]. Din rândul lor s-au produs mari pierderi. Deşi de atunci au trecut mai mult de şase decenii, în unele sate de pe Mara şi Cosău, se găsesc încă persoane mai în vârstă care vă vor spune: „Nu ştiu ce a fost atunci la Sighet! Dar ştiu că bunicul sau tatăl meu au plecat la târg şi nu s-au mai întors acasă.” Cu privire la persoanele arestate, tatăl meu, care i-a cunoscut pe cel puţin 75% din totalul deţinuţilor aflaţi la Ujgorod, mi-a relatat că, în perioada de detenţie, s-au comportat remarcabil, dând adevărate lecţii de curaj şi patriotism.
Nu am să-i uit niciodată cuvintele: „Nu a fost trădare, au murit ca adevăraţi eroi, atunci când nu au mai putut suporta condiţiile din detenţie, au luat acuzaţia pe cont propriu, acceptând moartea, ori s-au sinucis.”
Cu privire la rolul care l-a avut tatăl meu în rezistenţa pentru salvarea Maramureşului, permiteţi-mi să nu mă pronunţ. I-am pus odată această întrebare. Privindu-mă, mi-a răspuns: „Poate va sosi odată timpul şi vei afla”. El şi-a riscat viaţa, ca şi alte persoane, pentru că Ţara avea nevoie de acel sacrificiu. Când a plecat la Sighet, mama plângea, implorându-l să nu se ducă. Ultimele fraze rostite au fost: „Indiferent ce se va întâmpla, trebuie să plec. În cazul în care veţi fi anunţaţi că mi s-a întâmplat ceva, să nu disperaţi. Dacă mă ajută Cel de Sus, s-ar putea să nu stau mult pentru că se va interveni pentru eliberarea mea.” Doresc să subliniez încă o dată faptul că arestările de la Sighet au fost provocate, fiind in cluse în planul de rezistenţă stabilit în zonă.
În timpul discuţiilor avute cu tatăl meu, cu tot efortul depus, din cauza jurământului (şi a altor motive) a refuzat să pronunţe numele colaboratorilor săi.
[1] Gardianul, 30 aprilie 2007, unde a fost publicată traducerea articolului apărut la Londra, intitulat Spovedania unui spion sovietic, în care se face această afirmaţie.
de Liviu POP
În toamna anului l944, Armata Roşie, trecând peste Carpaţi, a intrat în Maramureş şi în Ucraina Transcarpatică. Concomitent, autorităţile comuniste, controlate de Moscova, au acţionat pentru a pune în aplicare planul de ocupare a acestei zone şi de separare a Maramureşului de Ţară. După l989, am sperat că aceste evenimente vor fi clarificate, dar în urma vizionării emisiunilor şi a lecturării articolelor pe această temă, am ajuns la concluzia că, în abordarea fenomenului Sighet, au rămas elemente necunoscute, iar unele dintre cele cunoscute, sunt relatate tendenţios sau interpretate greşit.
Un bun prieten, căruia îi mulţumesc, mi-a trimis cópii ale articolelor: 1945. Cum a rămas Maramureşul românesc? de Aleksandr Stacalin (Moscova) şi Revolta contraalipirii Maramureşului la Ucraina Subcarpatică de Vlad Manoliu, apărute în revista Magazin istoric. În articolul de la Moscova, autorul acordă o importanţă majoră demonstraţiei de la Sighet, căutând să justifice arestarea conducătorilor ei. Atunci a fost arestat şi tatăl meu, Pop Octavian, preot în localitatea Berbeşti, un sat situat în apropierea Sighetului. Datorită implicării lui în această acţiune de protest, am reuşit să cunosc evenimentele respective, iar la unele am fost martor ocular.
Nu voi uita niciodată momentul de profundă emoţie şi accidentul pe care l-am avut când câţiva maramureşeni implicaţi în acţiune au depus jurământul.
Ulterior, am descoperit locurile unde erau ascunse cantităţi apreciabile de muniţie, armament şi lozincile confecţionate pentru demonstraţia de la Sighet.
Într-o noapte, în localitatea Berbeşti, pe terenul situat între drum, biserică şi şcoală, o unitate de artilerie germană a amplasat un număr mare de tunuri. Comandamentul s-a instalat în casa parohială, care era nelocuită.
La plecare, au lăsat sub duş umea 6 mc de lăzi cu cartuşe.
De asemenea, au tras clopotele şi au organizat un ceremonial religios, cu onoruri militare, îngropând în cimitirul de lângă biserică două sicrie în care se aflau, de fapt, mitraliere şi cartuşe. Un alt sicriu cu mitraliere a fost îngropat la marginea drumului, între localităţile Berbeşti şi Vadu Izei, punându-se o cruce cu inscripţia Erou necunoscut.
Căutând cuiburi de păsări şi porumbei, sub cu pola din turnul bisericii am găsit mitraliere, iar în podul bisericii, între plafon şi acoperiş, am găsit puşti. Având nevoie de alimente pentru militari, în secret, germanii vânduseră arme populaţiei - cartuşele se dădeau pe ouă, armele pe păsări, mitralierele pe porci iar un tun, pe patru bovine (s-au cumpărat patru tunuri). După arestarea tatălui meu, la perchiziţia efectuată de către Serviciile Secrete Sovietice, acest armament nu a fost găsit. Sub duşumeaua din casa parohială s-au găsit doar câteva butoaie goale, o damigeană cu vin şi un butoiaş de 50 litri, cu ţuică. Din fericire, acest butoiaş a salvat situaţia!
Am aflat că, înaintea demonstraţiei, armamentul fusese ascuns în Sighet şi pe malurile râurilor Mara şi Cosău, în apropierea localităţii Vadu Izei. Îi spusesem tatălui meu de descoperirea făcută. Realizând pericolul cunoaşterii ascunzătorii de către un copil, a considerat necesar să ia unele măsuri de protecţie. Astfel am avut prima discuţie în care m-a convins de necesitatea păstrării tăcerii. După arestarea tatălui meu, am luat cunoştinţă de eforturile depuse pentru salvarea lui, iar după eliberare, el însuşi mi-a relatat, foarte prudent şi reţinut, unele întâmplări din perioada de detenţie.
Nucleele de rezistenţă. De la tatăl meu ştiu că odată cu înaintarea Armatei Roşii, teritoriile noastre au dobândit importanţă strategică şi politică pentru Moscova. În consecinţă, s-a intenţionat formarea unei mici republici sovietice, în componenţa căreia urmau să intre: Bucovina , o porţiune din nordul judeţului Suceava, Maramureşul şi Ucraina Subcarpatică. În acest plan erau implicate Rusia, Ucraina, România, Cehoslovacia şi Ungaria - România şi Cehoslovacia doreau să-şi salveze teritoriile, Ungaria, profitând de conjunctura apărută, emitea unele pretenţii teritoriale, iar Ucraina insista pe lângă Moscova ca aceste teritorii să-i aparţină. În final, în urma unor întâlniri şi convorbiri bilaterale secrete, Moscova a acceptat doleanţele Ucrainei, astfel că, în toamna anului l944 şi începutul anului l945, aceasta, supravegheată atent de Moscova, formează Rada Populară a Ucrainei Subcarpatice, subordonată ei şi având reşedinţa la Sighetu Marmaţiei. Zona intră sub controlul Armatei Roşii, jandarmeria este desfiinţată, iar în locul prefectului destituit este instalat ucraineanul Odoviciuc. Nemulţumită de separarea judeţului de România, populaţia era hotărâtă să împiedice acest lucru. În Borşa, Vişeu, Dragomireşti, Strâmtura, Ieud, Apşa, Berbeşti, Fereşti, Onceşti, Oarţa, Ocna Şugatag au apărut nuclee de rezistenţă.
În general, la conducerea lor se aflau preoţii, învăţătorii şi gospodarii fruntaşi. Ei au organizat apoi şi localităţi limitrofe. Scopul iniţial era pregătirea populaţiei pentru acordarea de sprijin în situaţii de necesitate. Din rândul lor s-au format grupuri de iniţiativă pentru apărarea intereselor maramureşenilor, ce au avut câteva întâlniri la Sighet, cu conducătorii Radei Populare, şi la Munkacevo, cu conducătorii Armatei Roşii de acolo. Cu tot efortul depus, nu s-a reuşit stoparea planului sovietic, la a cărui punere în practică îşi conjugau eforturile conducătorii politici şi Serviciile Secrete.
Grupul conspirativ. Premergător acestor evenimente, un grup de 4-5 persoane se reunea periodic la Sighet, pentru a analiza situaţia politică şi militară. Ei au aflat, din sursă sigură, că generalul care conducea Armata Roşie ce se apropia are în posesia lui o hartă în care graniţa de nord a Ţării e trasată pe aliniamentul munţilor Oaş, Gutâi, Ţibleş - conform acestei hărţi, Maramureşul nu mai aparţinea României. Grupul a luat legătura cu Comandamentul Armatei Germane din Sighet, pentru a-l determina să opună rezistenţă, propunându-i ca, în caz de nevoie, să accepte sprijinul populaţiei. Comandamentul German şi-a dat iniţial acordul. S-a trecut la întocmirea unui plan de acţiune şi la procurarea de armament pentru populaţie.
Proiectul a fost însă abandonat din cauza timpului foarte scurt şi a schimbării situaţiei pe frontul din Transilvania, unde Armata Română ducea lupte grele de eliberare, având în faţă militari germani, iar în spate militari ruşi. La producerea joncţiunii, comandanţii români erau schimbaţi, iar trupele treceau sub comanda sovietică. În disperare de cauză, Armata Română a forţat linia frontului în vestul Ţării, reuşind , pe alocuri, să intre pe teritoriul Ungariei.
În acest context, dacă Maramureşul opunea rezistenţă, militarii germani rămâneau prizonieri în spatele liniei frontului. Pentru a evita în cercuirea, Comandamentul German a dat ordinul de retragere.
Când au apărut primele detaşamente ale Armatei Roşii, cunoscând intenţiile acestora cu privire la Maramureş, grupul de la Sighet s-a transformat în grup conspirativ. În noaptea dintre anii l944-l945, un grup de colindători maramureşeni din sate situate pe cursul râurilor Mara şi Cosău a venit la Berbeşti pentru a-l colinda pe preotul Pop Octavian. După terminarea colindului, au intrat în casă, unde au depus jurământ că vor păstra cu sfinţenie secretul celor discutate acolo atunci şi că nu vor divulga numele celor prezenţi.
Aceşti colindători au devenit persoane de legătură cu misiunea de a comunica intenţiile nucleelor de rezistenţă şi de a evita orice act de sabotaj sau conflict între maramureşeni şi militari. Mai târziu au primit misiunea de a-i organiza pe maramureşeni pentru o posibilă deplasare la Sighet, preconizându-se ca intelectualii participanţi să fie îmbrăcaţi în port popular, pentru a nu fi identificaţi. Tatăl meu asigura legătura cu grupul conspirativ, a cărui componenţă şi al cărui plan de acţiune numai el le cunoştea.
P.S. Alexandru Rusu, episcop greco-catolic al Maramureşului, un mare patriot şi cu multe relaţii, inclusiv la Guvern, avea cunoştinţă de activitatea grupului şi l-a sprijinit luând contact cu Bucureştiul şi menţinând permanent legătura cu acesta. În Ţară, evenimentele aveau un curs defavorabil intereselor românilor, persoanele care aveau puterea să se implice în rezolvarea situaţiei nu doreau să acţioneze, iar persoanele care doreau să acorde sprijin se aflau în imposibilitate de a acţiona. La Bucureşti lua hotărâri şi dădea decizii Vîşinski, iar la Sighet, ofiţerul N.K.V.D. Svesnicom, care era şi reprezentantul Comisiei Aliate de Control (C.A.C) pentru această zonă.
Vîşinski îi şantaja pe Rege şi pe membrii Guvernului, ameninţând în permanenţă, afirmând că războiul nu s-a terminat şi că încă nu sunt stabilite şi definitivate graniţele Ţării dar, în situaţia în care va primi sprijinul necesar, e dispus să intervină la Moscova pentru Transilvania şi pentru obţinerea unor concesii în partea de nord-vest a Ţării.
În Maramureş s-au deplasat V. Luca, cu misiunea de a se întâlni cu Serviciile Secrete şi Ana Pauker, pentru a organiza şi conduce demonstraţia ucrainenilor de la Sighet. Pe de altă parte, Svesnicom, în rapoartele sale către C.A.C., prezenta voit denaturat şi tendenţios realitatea, subliniind că vinovaţi de situaţia turbulentă sunt maramureşenii care acţionează în spatele frontului, împotriva intereselor Aliaţilor şi le sabotează, iar „rezolvarea situaţiei din zonă s-a făcut democratic, corespunzător cerinţelor şi intereselor celor implicaţi”.
Adevărul este că nici reprezentanţii Angliei şi Statelor Unite nu erau prea interesaţi şi nu acordau importanţă evenimentelor din Maramureş.
De la Bucureşti, grupului conspirativ i s-au comunicat următoarele: „Bucureştiul nu vă poate sprijini, iar ceea ce trebuie făcut în zonă, trebuie să faceţi voi. În cazul în care vi se va întâmpla ceva, la Bucureşti se va depune tot efortul necesar pentru a vă salva”. S-a stabilit, de asemenea, ca acţiune potrivită şi necesară, organizarea şi desfăşurarea unei ample demonstraţii paşnice la Sighet, cu scopul de a sensibiliza opinia publică naţională şi internaţională. Au fost atenţionaţi, de asemenea, să organizeze acţiunea în secret şi să fie evitat orice act de violenţă, ca să nu pericliteze acţiunile Bucureştiului. În urma mesajului primit, grupul s-a întrunit la Berbeşti deoarece locul de întâlnire din Sighet nu mai prezenta siguranţă (Serviciile Secrete aflaseră de existenţa grupului, nu-i cunoşteau componenţa grupului, dar supravegheau locul de întâlnire, pentru a-i aresta).
Mobilizarea maramureşenilor s-a fixat pentru 5 martie, în ziua primului târg de animale şi produse agricole de la Sighet, urmând ca grupul să nu se mai întâlnească în formaţie completă până atunci. Ziua stabilită a fost comunicată persoanelor de legătură, fără a li se spune că se va încerca declanşarea unei demonstraţii. Se cerea doar deplasarea în număr cât mai mare la târg.
Demonstraţia de la Sighet. Acest eveniment a fost cea mai puternică acţiune de protest din zonă, care a echilibrat şi, ulterior, a înclinat balanţa în favoarea românilor. În seara zilei de 4 martie, într-un sat din apropierea oraşului Sighet, un ofiţer rus, însoţit de un pluton de militari, s-a oprit la primărie, cerându-i primarului să semneze o hârtie în care se menţiona că locuitorii comunei solicită alipirea localităţii la Ucraina Subcarpatică.
Ca urmare a refuzului primarului, între localnici şi militari a apărut un conflict, considerat şi raportat ca revoltă armată. A fost o mişcare spontană care putea să complice situaţia şi să pericliteze finalizarea planului stabilit cu Bucureştiul, dar care a avut, totuşi, un rol im por tant, ce nu trebuie neglijat.
Pe tot parcursul zilei de 4 martie şi în noaptea ce a urmat, mulţime de maramureşeni se deplasau spre Sighet sau intrau deja în oraş pe jos, călare pe cai, în căruţe în care aveau şi animale mici sau animale le gate la ele, pentru a participa la târg. În dimineaţa zilei de 5 martie, văzând aşa multă lume, conducătorii politici şi militari din Sighet au intrat în alertă şi au dat dispoziţie militarilor să iasă în stradă, iar în jurul oraşului să înfiinţeze puncte de control, care să oprească accesul altor maramureşeni.
Răspândindu-se ştirea despre confruntarea din ziua anterioară, cei rămaşi acasă au lăsat la o parte treburile gospodăreşti şi, plini de îngrijorare, au pornit spre oraş, pentru a sprijini, în caz de nevoie, persoanele aflate la târg. Astfel că, numărului mare de maramureşeni aflaţi deja în Sighet sau opriţi la intrarea în oraş, li s-au adăugat nenumăraţi alţii, aflaţi în deplasare pe diferite trasee.
Persoanele de legătură au anunţat grupul conspirativ despre situaţia nou creată. În jurul orei opt, acesta s-a întrunit pentru a stabili un plan de acţiune. Ştiind că mulţi maramureşeni sunt înarmaţi, că în Sighet şi Vadu Izei este ascuns ar ma ment şi dată fiind starea de spirit a populaţiei, şi-au dat seama că, în cazul în care maramureşenii scapă de sub control, la Sighet se va produce un măcel. Primul obiectiv a fost acela de a proteja populaţia, pentru a evita pierderile de vieţi omeneşti.
Au hotărât să rişte şi să declanşeze demonstraţia.
În caz că erau arestaţi, însă, maramureşenii trebuiau să se disperseze şi să se întoarcă la casele lor. Celor opriţi la intrarea în Sighet, în primul rând celor din Vadu Izei, precum şi celor de pe traseu, li s-a comunicat să nu răspundă la provocări, pentru că la Sighet s-a făcut ceea ce trebuia să se facă.
În general, evenimentele s-au desfăşurat conform planului stabilit. Pentru a reuşi să declanşeze de monstraţia, s-a apelat la următoarea statagemă: nucleul de manifestanţi a pornit dinspre târg având în faţă o lozincă prosovietică: Trăiască Maramureşul alipit la Ucraina Subcarpatică! Sub această lozincă mărşăluiau preotul Pop Octavian şi învăţătorul Roman Dumitru. Surprinşi de conţinutul lozincii, comandanţii au dat dispoziţie militarilor să se dea la o parte şi să permită demonstranţilor deplasarea spre centrul oraşului. După ce s-a trecut de cordoanele de militari, au apărut lozinca: Nu vrem alipirea Maramureşului la Ucraina Subcarpatică! Dându-şi seama de capcana ce li s-a întins, comandanţii au dat dispoziţie militarilor să intervină şi să opereze arestările de rigoare. Odată cu grupul conspirativ a fost arestat şi un număr mare de simpatizanţi.
La Vadu Izei s-au tras, totuşi, focuri de armă şi câteva obuze, pentru a-i sprijini pe maramureşenii care părăseau Sighetul, descurajând ofensiva militarilor şi avertizându-i că, dincolo de Vadu Izei, nu se trece.
Astfel, în decurs de 24 ore, la Sighet şi în împrejurimi, au avut loc patru evenimente: o revoltă armată, o falsă demonstraţie prosovietică, o demonstraţie antisovietică şi o mică confruntare la Vadu Izei. Analizate separat, ar putea fi considerate minore, dar ele s-au susţinut unul pe altul şi au avut un caracter de masă, angrenând 10.000-15.000 de participanţi. În urma lor, conducătorii politici şi militari din zonă au tras concluzia că maramureşenii sunt organizaţi, că nu doresc separarea judeţului de Ţară şi că, în caz contrar, vor întâmpina o rezistenţă puternică din partea populaţiei.
Ei au acţionat astfel încât aceste evenimente să nu fie cunoscute, să li se minimalizeze importanţa şi au încercat să-i depisteze pe conducătorii maramureşenilor, pentru a-i anihila. Datorită caracterului spontan al acţiunilor, anchetatorii s-au aflat în dificultate. Mulţi dintre cei arestaţi dădeau declaraţii confuze şi contradictorii care, în loc să clarifice, mai mult complicau lucrurile. Cei în cunoştinţă de cauză susţineau cu tărie că nu sunt implicaţi, că s-au dus doar la târgul de animale şi că arestarea lor a fost întâmplătoare.
Anchetatorii aveau nevoie de timp. Ori, tocmai pentru câştigarea acestui timp preţios, grupul de la Sighet i-a provocat pe sovietici, acceptând arestarea, considerând că numai aşa pot să-i împiedice să-şi finalizeze planul înainte de terminarea războiului.
Intervenţia de la Bucureşti pentru salvarea celor arestaţi a fost întârziată câteva luni din cauza reprezentantului Marii Britanii din C.A.C., deoarece între Marea Britanie şi Rusia, se desfăşurau negocierile secrete cu privire la sferele de influenţă. Mai mult, reprezentantul C.A.C. pentru zona Sighet informase că liniştea era restabilită şi că persoanele reţinute fuseseră eliberate. În urma multor insistenţe şi verificări, reprezentantul Marii Britanii s-a convins că Bucureştiul are dreptate şi a promis sprijin în eliberarea celor arestaţi. Văzându-se deconspiraţi, sovieticii au acceptat negocieri pentru clarificarea situaţiei din zonă. În urma acestora, Maramureşul a pierdut teritoriu, dar i s-au promis compensaţii ulterioare, la stabilirea şi definitivarea graniţelor.
Descoperirea deţinuţilor dispăruţi. În timpul intervenţiei militarilor sovietici împotriva manifestanţilor din Sighet, au fost reţinuţi mulţi maramureşeni. Primii arestaţi au fost duşi la închisoarea din Sighet. Din lipsă de spaţiu, cei arestaţi ulterior au fost ţinuţi sub pază în clădirea Liceului Ucrainean din localitate. În următoarele 48 de ore, în urma unor trieri de rutină, 60-70% dintre ei au fost eliberaţi. După două luni, s-a descoperit că un lot destul de important a dispărut din închisoarea Sighet. Cu tot efortul depus, nu s-a reuşit stabilirea numărului lor, a numelor sau a locului unde au fost duşi. La patru luni de la dispariţie, un cerşetor invalid a intrat în curtea casei noastre şi ne-a spus: „Românii din Ucraina m-au trimis să vă anunţ că părintele trăieşte şi se află în detenţie la închisoarea din Ujgorod”. În ziua următoare, mama i-a comunicat P.S. Alexandru Rusu informaţia primită. În urma consultărilor acestuia cu Bucureştiul, s-a hotărât să se întocmească un memoriu şi liste cu cât mai multe semnături de la populaţie, pentru a fi trimise la Bucureşti.
S-au strâns aproximativ 70.000-80.000 de semnături, din care aproape jumătate au fost con fis cate de ruşi. Pentru verificări şi pentru a lua legătura cu preotul Pop Octavian, a plecat în Ucraina Batin Flore din Berbeşti, cel care, împreună cu alte persoane, supraveghea locul de întâlnire a grupului conspirativ şi perimetrul înconjurător, cu cel puţin 24 ore înainte. După 8 zile, Batin Flore s-a întors cu informaţia că „părintele trăieşte şi este ţinut sub observaţie de către românii din Ucraina. Aceştia fac tot ceea ce este posibil pentru a-i salva viaţa şi pentru a-I uşura condiţiile de detenţie. În închisoarea din Ujgorod se află în detenţie şi alţi români. Se presupune că aceşti deţinuţi sunt deţinuţii dispăruţi din închisoarea de la Sighet.
Misiunea de a discuta cu părintele este foarte dificilă, iar în cazul în care este descoperită, pune în pericol viaţa celor implicaţi. Din acest motiv, persoanele cu care am luat legătura, considerând că sunt în primejdie pe teritoriul Ucrainiei, m-au sprijinit să mă întorc acasă, urmând ca ei să acţioneze în continuare, iar în cazul în care vor reuşi, mă vor anunţa să plec în Ucraina”. Întâlnirea lui Batin Flore cu preotul Pop Octavian a avut loc după o lună, în mare secret, cu sprijinul unor salariaţi ai închisorii care, prin mijloace de ordin financiar, şi-au făcut colaboratori în interior. Descoperirea lotului de deţinuţi maramureşeni a fost foarte importantă, pentru că a permis românilor să se transforme din acuzaţi în acuzatori, demonstrând că, în Maramureş, locuitorii sunt victime şi nu luptători în spatele frontului împotriva forţelor Aliate. Deţinuţii respectivi aveau un statut aparte: erau cetăţeni români anchetaţi de Serviciile Secrete Sovietice, în afara graniţelor Ţării, fiind, în fond, deţinuţi politici. Datorită acestei încadrări juridice şi în urma intervenţiilor făcute, s-a primit sprijin şi din partea Crucii Roşii Internaţionale.
Iată doar o secvenţă din timpul detenţiei, pe care mi-a relatat-o tatăl meu. Ultima anchetă a fost lungă şi foarte dură. Anchetatorii erau foarte agitaţi şi nervoşi, insistând disperaţi să semneze acuzarea redactată în limba rusă. Tatăl meu refuza, invocând faptul că nu-i înţelege conţinutul. După modul în care se des făşura ancheta şi-a dat seama că era într-o situaţie dificilă şi că anchetatorii sunt în criză de timp. Sperând ca timpul câştigat să-i fie favorabil, căuta argumente pentru a amâna semnarea acuzaţiei. La un moment dat, în timpul anchetei, a intrat în încăpere un general rus, însoţit de un ofiţer superior. Între general şi anchetatori a avut loc o discuţie, care a durat aproximativ 20-30 minute. După plecarea generalului, translatorul i-a spus: „Părinte, vă felicit pentru că aţi reuşit să vă salvaţi viaţa. A meritat să luptaţi pentru că aţi reuşit să obţineţi ceea ce aţi dorit. Acest general a venit de la Moscova, trimis de către Stalin, v-a amintit numele şi a dat dispoziţie să se comporte frumos cu dumneavoastră, să ataşeze la dosar declaraţia care o daţi şi să vă pregătească pentru eliberare.” După 8-10 zile de la această întâmplare, tata a fost audiat de o comisie din care făcea parte şi generalul rus. Am relatat această secvenţă pentru a scoate în evidenţă faptul că deciziile importante erau luate de Moscova.
În articolul Revolta contra alipirii Maramureşului la Ucraina Subcarpatică se menţionează că: „rezistenţa a trecut de la Sighet la Ieud” şi că „la insistenţa părintelui Ilie Ilaşco, primarii din zonă au fost solicitaţi să vină la Dragomireşti, unde părintele Ioan Donca a ţinut un discurs, în urma căruia s-a întocmit un memoriu către Stalin”. Cu privire la memoriu mai există o variantă. Într-o dimineaţă, după cinci luni de la arestarea tatălui meu, mama mi-a spus: „s-ar putea ca tatăl tău să se întoarcă acasă, pentru că s-a pornit o acţiune în care toţi maramureşenii au semnat pentru eliberarea lui”. După eliberare, tatăl meu a plecat la Baia Mare, pentru a se întâlni cu P.S. Alexandru Rusu, care i-a relatat următoarele: „Bucureştiul ştie că ai fost eliberat şi te felicită. Am insistat de mai multe ori la Bucureşti pentru eliberarea ta.
În memoriul întocmit, am descris situaţia din zonă şi am cerut eliberarea preotului Pop Octavian şi a celorlalţi deţinuţi aflaţi la Ujgorod şi la Sighet. (În perioada respectivă nu se cunoşteau numele şi numărul celor arestaţi.)
I-am comunicat lui Pătrăşcanu că la Bucureşti va pleca o delegaţie cu memoriul întocmit şi cu listele cu semnăturile adunate. L-am atenţionat că trebuie să fie foarte atent, să supravegheze delegaţia şi să facă tot ceea ce e posibil ca memoriul să ajungă cât mai sus, pentru ca, în final, să se îndeplinească doleanţele maramureşenilor.”
Dacă în memoriul de la Ieud nu este menţionat numele preotului Pop Octavian şi nu se cere eliberarea lui, rezultă că au fost întocmite două memorii.
Comentarii. Referitor la cele întâmplate, unul din supravieţuitori mi-a spus: ,,La Sighet s-a produs o minune, s-a evitat o Apocalipsă şi s-a prevenit un măcel pentru că Cel de Sus s-a implicat şi a sprijinit pe români”.
Într-adevăr, prin aceste evenimente spontane, cu caracter cumulativ, maramureşenii au demonstrat că sunt pregătiţi, organizaţi şi hotărâţi să-şi apere interesele. Dacă nu aveau loc şi dacă nu erau EI, poate că azi tot Maramureşul era detaşat de Ţară.
Evenimentele de la Sighet, „unele pretenţii teritoriale, arestarea unor persoane şi dispariţia persoanelor arestate”, puteau deveni, în orice moment, subiecte ce puteau irita şi nemulţumi pe Aliaţi. Aflându-se în dificultate şi pentru a nu răni sensibilitatea şi orgoliul acestora, Stalin a dat dispoziţie ca detaşamentele militare aflate în zonă să părăsească Sighetul şi deţinuţii să fie eliberaţi. Tatăl meu considera că eliberarea lor se datorează intervenţiei şi presiunilor din afara Ţării.
Ceea ce am dorit să scot în evidenţă prin acest material nu este rolul unor persoane, ci caracterul de masă al evenimentelor, starea de spirit a populaţiei, dragostea de Ţară, dorinţa de libertate, curajul şi spiritul de sacrificiu al maramureşenilor. „Planul Sovietic de separare a Maramureşului de Ţară nu a reuşit din cauza rezistenţei efectuată de către populaţia din zonă”[1]. Din rândul lor s-au produs mari pierderi. Deşi de atunci au trecut mai mult de şase decenii, în unele sate de pe Mara şi Cosău, se găsesc încă persoane mai în vârstă care vă vor spune: „Nu ştiu ce a fost atunci la Sighet! Dar ştiu că bunicul sau tatăl meu au plecat la târg şi nu s-au mai întors acasă.” Cu privire la persoanele arestate, tatăl meu, care i-a cunoscut pe cel puţin 75% din totalul deţinuţilor aflaţi la Ujgorod, mi-a relatat că, în perioada de detenţie, s-au comportat remarcabil, dând adevărate lecţii de curaj şi patriotism.
Nu am să-i uit niciodată cuvintele: „Nu a fost trădare, au murit ca adevăraţi eroi, atunci când nu au mai putut suporta condiţiile din detenţie, au luat acuzaţia pe cont propriu, acceptând moartea, ori s-au sinucis.”
Cu privire la rolul care l-a avut tatăl meu în rezistenţa pentru salvarea Maramureşului, permiteţi-mi să nu mă pronunţ. I-am pus odată această întrebare. Privindu-mă, mi-a răspuns: „Poate va sosi odată timpul şi vei afla”. El şi-a riscat viaţa, ca şi alte persoane, pentru că Ţara avea nevoie de acel sacrificiu. Când a plecat la Sighet, mama plângea, implorându-l să nu se ducă. Ultimele fraze rostite au fost: „Indiferent ce se va întâmpla, trebuie să plec. În cazul în care veţi fi anunţaţi că mi s-a întâmplat ceva, să nu disperaţi. Dacă mă ajută Cel de Sus, s-ar putea să nu stau mult pentru că se va interveni pentru eliberarea mea.” Doresc să subliniez încă o dată faptul că arestările de la Sighet au fost provocate, fiind in cluse în planul de rezistenţă stabilit în zonă.
În timpul discuţiilor avute cu tatăl meu, cu tot efortul depus, din cauza jurământului (şi a altor motive) a refuzat să pronunţe numele colaboratorilor săi.
[1] Gardianul, 30 aprilie 2007, unde a fost publicată traducerea articolului apărut la Londra, intitulat Spovedania unui spion sovietic, în care se face această afirmaţie.
Sursa: FAMILIA ROMÂNĂ, septembrie 2009
