CA-CARTARESCU la Paris, sub aripa lui tatuka Manolescu, cu o alta sinecura ICR

În afara fondurilor risipite pentru traducerea volumului "L'aile tatouée" (în româneşte "Orbitor-Aripa dreapta"), Institutul Cultural Român i-a oferit autorului Mircea Cărtărescu, din bani publici, şi un sejur la Paris. L-am zărit, pe 7 octombrie, în librăria "L'écume des pages", învîrtindu-se printre standurile de cărţi, cu un pahar de carton în mînă, strivit de notorietatea cîştigată pe banii Statului Român. Aştepta "asaltul" admiratorilor invitaţi să-i solicite autograful pe volumul mirosind încă a cerneală.
N-a fost să fie!

N-avea cum să fie, cu toţi banii cheltuiţi de România! Cîteva minute înainte de ora anunţată, librăria, cam înghesuită din cauza spaţiului prea strîmt, a părut neîncăpătoare cînd şi-a făcut apariţia Institutul Cultural Român de la Paris, reprezentat de directoarea Magda Cârneci (ca o Walkirie încărunţită) şi de fotograful om-la-toate, mai preocupat de propria soţie, pe care o urmărea din ochi şi obiectiv, ca să nu scape pruncul agăţat într-un ham pe burtă.

Curînd, ţanţoş, şi-a făcut intrarea Edy Reichmann, imigrant de meserie, colaborator din cînd în cînd la "Le Monde" şi autorul celor două cronici care au apărut în cotidianul francez şi care erau expuse în vitrina librăriei. Trei români din "imigraţie" s-au apropiat pentru pupăturiAutorul (mult mai scund şi mai urît decît mi-l imaginam) a zîmbit fericit că trebuie să se încline ca să o sărute pe pitica Wanda Mihuleac, odrasla securistă stabilită la Paris.

Cînd, în fine, a apărut şi Nicolae Manolescu, ambasadorul României la UNESCO, însoţit de fetiţa de 9 ani, care ţine locul nevestei, de cînd aceasta l-a părăsit, s-a trecut la bla-bla-ul de rigoare. Baconski a tras chiulul, nu-i nimic, află el, Zeus, şi îl rezolvă! A vorbit Reichmann, cu o voce mică şi hrăpăreaţă, înghiţind vorbele, fericit că lipsa microfonului camuflează sărăcia de idei şi franceza stîlcită. S-au înţeles perfect cuvintele "scatologie" şi "stîlpi", noţiuni pe care atît vorbitorul, cît şi scriitorul le cunosc foarte bine, fiind mari amatori. Edy a continuat cu o bombăneală pripită, în care a rezumat laudele nesemnate şi, deci, neasumate (le-o fi scris Cărtărescu?), de pe coperta a IV-a a volumului proaspăt lansat: "cel mai mare... cel mai publicat". A încheiat discursul cu "nu ne mai rămîne decît să aşteptăm Premiul Nobel". În acel moment, Cărtărescu a zîmbit discret, bîţîindu-se de pe un picior pe altul, ca un căţel dresat. Îi mai venise inima la loc după fraza cu "scatologia", care îi plăcea, nici vorbă, dar parcă nu suna bine în acel decor şi care îl făcuse să rostogolească ochii spre vorbitorul gîngăvit. Ceremonia s-a încheiat prin intervenţia responsabilului de carte, care nu contenea să mulţumească Institutului Cultural Român pentru contribuţia substanţială care l-a făcut cunoscut în Franţa pe Cărtărescu. Aşteptăm, şi noi, cifre exacte pe site-ul ICR!

Atmosfera s-a mai animat cînd cei cîţiva clienţi întîmplători au fost nevoiţi să rămînă în librărie, pentru că afară ploua cu găleata. Cînd stropii s-au mai rărit, Reichmann a ieşit sub o umbrelă de cucoană şi s-a oprit să-şi mai citească o dată articolele expuse în vitrină.

EUGEN MIHĂESCU,
Membru de onoare al Academiei Române

Vezi si Mircea Cartarescu - Scatologia, obsesia sexuala si degenerarea, la rang de opera literara - Extrase din Orbitor (blog Roncea)

SURSA: http://victor-roncea.blogspot.com/2009/10/ca-cartarescu-la-paris-sub-aripa-lui.html

PS

Orbitor, toate aripile :) traduse în toate limbile cu putinţă (desigur, pe banii noştri, prin programul 20 de autori promovat de ICR! Slava Domnului că „autorele“ a ales un fluture – adică o trilogie, şi nu un miriapod... că nu ştiu zău pe unde ar mai fi scos ICR-ul cămaşa!).

Reacţia presei? Aproape nulă! Citiţi ce „cronici zdrobitoare“ prezintă ICR, pe site:

“[Orbitor] are un gust mai proaspăt şi mai nou decât cele mai multe cărţi citite recent.”(Jonny Halberg în Dagbladet, 25 iunie 2008)

“Primul meu gînd dupa terminarea lecturii a fost: veştile despre moartea iminentă a «romanului» (repetate de mai multe ori de cînd practic eu aceasta meserie!) sunt foarte exagerate.” (Knut Faldbakken în VG [Verdens Gang - «Mersul lumii»], 10 august 2008

HERTA MULLER LA FALUN GONG: "40% dintre cei care se afla astazi la putere in Romania provin din vechea Securitate si se protejeaza intre ei"

Dupa ce i-a ucis definitiv pretentiile lui Cartarescu la premiul Nobel, Herta Muller e din ce in ce mai simpatica. "40% dintre cei care se afla astazi la putere provin din vechea Securitate si se protejeaza intre ei", a spus Herta Muller, la standul The Epoch Times - publicatie a organizatiei Falun Gong - de la Targul de carte de la Frankfurt. "Atunci cand o viata de om este mai scurta decat cea a unei dictaturi, aceasta viata este furata de Stat", a spus scriitoarea, adaugand ca este solidara cu scriitorii chinezi. "M-as bucura sa ii pot ajuta in orice fel si sper ca premiul pe care mi l-au dat (Nobel, nr.) constuie o aparare pentru victimele tuturor dictaturilor", a spus scriitoarea.

Prezenta la Targul de carte de la Frankfurt, Herta Muller a criticat din nou Romania, care, in opinia sa, nu s-a debarasat de tarele comunismului. Castigatoarea Nobelului pentru Literatura in 2009 vorbeste despre o "societate postdictatoriala tipica, incarcata de coruptie" si avertizand ca, pe fondul crizei economice, comunismul ar putea fi relegitimat, potrivit NewSin.

Sursa: http://victor-roncea.blogspot.com/

Frustratul din anticameră [v. şi M. Cărtărescu: debut sub semnul plagiatului]

Frustratul din anticamera

La sfarsitul saptamanii trecute, intr-un ziar central care il gazduieste, scriitorul Mircea Cartarescu si-a exprimat, cu dramatismul care il caracterizeaza, o mirare. O usoara frustrare. El se intreba retoric de ce intelectualii sunt izolati. De ce, treptat, opinia lor este ignorata. Mai mult, chiar, de ce exista si tendinta societatii de a-i pune la stalpul infamiei. In definitiv, de ce ar trebui sa plateasca intelectualii pacatele clasei politice? Sunt ei vinovati ca lucrurile merg prost in Romania? Si fiindca apelul sau editorial nu a starnit niciun ecou, incerc eu sa-i raspund. Chiar acum.

Cu riscul de a vulgariza, nu ma pot abtine sa nu compar genul de intrebari pe care si le pune Mircea Cartarescu singur si fara nici un efort de a le da un raspuns, cu o faimoasa si glumeata dilema lansata prin Moldova anilor '80: "Stau, ma gandesc si-mi pun o intrebare / De s'are femeia organe jenitale?". Procedand in mod asemanator, Cartarescu afirma ca nu intelege cum de intelectualii, ignorati - nu ignoranti, Doamne fereste! - sunt din ce in ce mai multi si izolati. Sa facem, deci, recurs la memorie. In urma cu cinci ani, initiatorii Aliantei DA, care s-a dovedit a fi un mare esec politic, au facut apel la un grup de intelectuali, in incercarea de a obtine o mai mare sustinere pentru proiect. Si unde se puteau duce ei altundeva decat la Grupul pentru Dialog Social? O organizatie din ce in ce mai fantomatica, pe masura ce a devenit mai eclectica. Si alde Stoica si Stolojan au primit acolo tot sprijinul posibil.

Parea ca renaste, intr-o noua formula, Conventia Democrata Romana. In scopul de a invinge balaurul pesedist. Ceva mai tarziu, cand Traian Basescu a ajuns presedinte, acesta a pus in aplicare unul dintre trucurile sale obisnuite. In baza principiului conform caruia daca pe unii ii sperii, pe altii trebuie sa-i cumperi. Asa s-a pus la cale un targ. Intre cateva personaje cu nume mai des vehiculate in opinia publica, care s-au erijat in "intelectualitatea nationala" si presedintele Romaniei, Traian Basescu. Nu imi mai amintesc ordinea. Mai intai a fost primit si decorat Cartarescu de catre chiriasul de la Cotroceni sau mai intai a primit Horia Patapievici drept premiu Institutul Cultural Roman, cu un buget generos, pe care nu mai urma decat sa il imparta cui doreste, fara a da nimanui socoteala?

Cert este ca au aparut ca din senin cativa zeci de intelectuali "subtiri", cu cateva exceptii scriitori fara opera, care au inceput sa se pronunte public, din ce in ce mai apasat in favoarea grupului de interese constituit in jurul Palatului Cotroceni.

Din care, de altfel, au si inceput sa faca parte, pentru ca uriasele sume de bani ale Institutului Cultural Roman circulau si circula, printr-o oculta retea de vase co­municante, in avantajul respectivilor indivizi. Ba o bursa, ba o calatorie in strainatate, ba o lansare de carte, ba un vernisaj, ba un congres international, ba sustinerea unui demers mai mult sau mai putin artistic in tara. La schimb, aceiasi indivizi si mereu aceiasi i-au inchinat ode lui Traian Basescu. Cand Alianta DA s-a destramat, vinovati au fost liberalii. Care, ai "dreacu'", au parasit guvernarea. Si, ani de zile, au fost demonizati in numele prezumtiei ca urmau sa faca un pact cu diavolul. Iar diavolul era PSD. Va mai amintiti de sezatorile de la Neptun?Acum, pactul cu "diavolul PSD" l-a facut chiar Traian Basescu. Iar Mircea Cartarescu se plange ca intelectualii nu mai au credibilitate. Draga Mircea, este vorba doar de cativa intelectuali. Si doar de credibilitatea lor.

Tu, de pilda, ti-ai pierdut-o acceptand ca romanii, prin ICR, sa cheltuie sute de mii de euro pentru a-ti lansa cu mare pompa cartea intr-o tara nordica, rezultatul fiind acela ca nu ai vandut decat vreo 20 de volume. Iar in schimb i-ai ridicat osanale cui nu trebuie. Acesti "intelectuali subtiri", asezati ca musca pe politica, seamana teribil de mult cu acei limbrici de presa care, dincolo de suparatorul zgomot de fond pe care il provoaca, nu se pot lauda cu niciun demers serios de presa. Dar despre ei, maine.

Continuarea la http://www.ziua.ro/display.php?data=2009-02-18&id=249409

Sursa: http://victor-roncea.blogspot.com

Accesaţi şi:

• M. Cărtărescu: debut sub semnul plagiatului (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/m-crtrescu-debut-sub-semnul-acuzaiei-de.html)
• Nicolae Manolescu, o „tinereţe roşie“ şi două tablouri: un autoportret în tehnica contravérité şi un colaj cu mult roşu de „marx“ (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/nicolae-manolescu-elogiator-al-lui-marx.html)

PS

Ce ziceţi de titlul Receptarea tragicului în antropologia marxistă (Gabriel Liiceanu, Tragicul – o fenomenologie a limitei şi depăşirii, 1975)? „Sună“ a disidenţă, nu?

C. Ivănescu: „A. Pleşu este din acea echipă de oameni care nu ştiu dacă e în stare să apere interesele României în momentul acesta“ (1999)

CEZAR IVĂNESCU
Interviu realizat de Marius DOBRESCU
(Cotidianul, 5 oct. 1999)

Este poezia într-un moment de criză?

Marius Dobrescu: După opinia dvs., care sunt scriitorii români cei mai valoroşi ai momentului?

Cezar Ivănescu: Ca să pot să vă dau un răs­puns obiectiv sau aproape de adevăr, ar trebui să îmi asum un fel de cunoaştere totală a feno­menului literar românesc la ora actuală, ceea ce ar fi un lucru fals. Nu, nu mă interesează toa­tă literatura română care se scrie acuma şi nici n-are cum să mă intereseze.

Se mai scrie literatură, totuşi, la noi?
Da, se scrie, şi încă foarte mult. Există un număr mare de scriitori, asta statistic vorbind, dovadă că imediat atunci, după ’89, numărul membrilor titulari ai Uniunii Scriitorilor a ajuns la 2.500. Mai sunt vreo 25.000 în afara Uniunii şi nu ştiu câţi alţi veleitari, pentru că românul, nu?, e născut poet, jurnalist, prozator, dramaturg... şi asta beneficiind de faptul că comunismul a făcut un lucru bun şi rău în acelaşi timp: i-a alfabetizat pe toţi. Toţi ştiind să scrie, cât de cât, se consideră toţi scriitori. Practic, am putea porni de la ideea că avem vreo 23 de milioane de scriitori în România, dintre care unii nu se exprimă încă sau nu se manifestă public. De fapt, toţi sunt scriitori. Păi, Ceauşescu era scriitor, lliescu e şi el scriitor, Radu Vasile, Mischiu, nu? Dacă şi primul-ministru e scriitor... Toţi sunt scriitori. Unii, însă, n-au timp, cum frumos se exprima un domn activist pe vremuri, inginer sau cam aşa ceva de meserie, la o întâlnire cu scriitorii: „Dom’le, n-am eu vreme să scriu, că ce cărţi v-aş rade eu...“. N-avea vreme, era ocupat, altfel ne-ar fi făcut praf pe toţi. Deci, o parte dintre români n-au vreme, că ne-ar arăta ei foarte clar.

Da, sunt foarte mulţi scriitori români. Dar, acuma ce se întâmplă? Cu foarte mare sinceritate, nu m-au interesat şi nu mă interesează decât cazurile de scriitori români foarte buni, deci numai vârfurile, numai cei care în propria lor disciplină pot să spun că aduc ceva nou. Proză am scris întotdeauna şi am publicat în ultima vreme nişte cărţi care pot fi considerate în marginea prozei, între pamflet şi proză, dar nu vreau să mă pronunţ nici despre proză, nici despre teatru... Deşi am scris şi proză şi teatru. Mă refer strict la poezie. Cu poezia s-a întâmplat următorul fenomen: după ’89 au explodat în presă câteva mii de poeţi români, care nu puteau să publice înainte de 1989, nu toţi dintre ei fiind foarte valoroşi. Asta este foarte clar, foarte mulţi fiind nişte veleitari de pe vremuri, pe care-i ştiam foarte bine, şi care acum şi-au găsit editurile şi calea să se exprime. Este însă vorba şi de câţiva scriitori sau câţiva poeţi foarte foarte valoroşi, care au fost ţinuţi pe tuşă de cenzura românească.

Dintre ei, cea pe care eu o consider o valoare absolută în poezia românească, este o poetă, Gabriela Creţan, care a publicat deja două cărţi de poezie. Una la Editura Eminescu, „Mic tratat despre arta trădării“, cealaltă la Cartea Românească, întâmpinate de critica literară cu articole extrem de elogioase. Sigur că ar mai fi încă nişte nume de poeţi şi poete care au reuşit să se exprime cu adevărat plenar acum, după revoluţie. Este cazul Angelei Marinescu, care este o mare poetă şi a putut să-şi tipărească nişte antologii reprezentative.

„Nume noi, care să fi schimbat poezia românească, n-au apărut“

Deci au mai fost cazuri de colegi de-ai noştri poeţi care au putut să apară în public la adevărata lor măsură, dar în general pot spune că în aceşti zece ani, deja, de la revoluţie încoace ceva nou propriu-zis în poezia românească nu s-a întâmplat. Adică, nume noi cu adevărat şi care să fi schimbat poezia românească n-au apărut. Poezia românească a rămas, în mare, cam aceeaşi. A apărut o nouă generaţie, după cea optzecistă, cea nouăzecistă, dar ca să spui că s-a întâmplat un fenomen revoluţionar în poezia românească... acest lucru nu s-a petrecut.

„Pe Mircea Cărtărescu nu-l pot accepta ca lider al generaţiei '80“

Apropo de generaţia optzecistă, ce părere aveţi de vârful ei de lance, Mircea Cărtărescu?
Foarte proastă, după cum am exprimat-o de foarte multe ori, şi la asta vreau să şi revin. La o discuţie pe care am avut-o cu nişte domni nouăzecişti, pe unii dintre ei apreciindu-i foarte mult şi sperând să dea o operă literară importantă (Mihai Gălăţanu, Lucian Vasilescu şi alţii), ei mi-au pus o întrebare aşa, oarecum somativă, să spun din generaţia optzecistă pe cine apreciez. Am spus, domnule, o generaţie, în primul rând, nu rămâne prin patruzeci sau cincizeci de autori, asta e o aberaţie. O generaţie rămâne prin doi-trei autori mari, de vârf, care sunt reţinuţi de istoria literară şi pe care şi publicul îi acceptă şi i-am rugat pe ei să-şi definească, ca să spun aşa, liderii sau pe cei care-i consideră ei ca lideri ai generaţiei optzeciste. Şi mi-au spus de loan Mureşan de la Cluj, nu ştiu de mai cine, al doilea şi de Mircea Cărtărescu. Şi am spus că pe Mircea Cărtărescu nu-l pot accepta ca lider al generaţiei optzeciste pentru faptul flagrant, şi de altfel evident în presă la vremea lui, că a debutat ca un plagiator. Eu însumi am scris un articol de incriminare, l-am somat să-mi răspundă ceva la acuzaţia de plagiat, nu mi-a răspuns nici până în ziua de azi, deci îl consider un autor dubios în continuare. În măsura în care nu răspunzi la o acuză de plagiat care ţi se aduce în presă, nu răspunzi nici măcar credibil sau cât de cât onest, rămâi în continuare sub semnul întrebării, nu? Eu nu pot fi sigur că citesc într-o carte de Mircea Cărtărescu textul lui.

La ora actuală, cel puţin, plagiatul se poate practica într-o măsură uluitoare. Cine controlează tot ce se scrie-n lume? Asta ar fi jalea şi, pe deasupra, cei care l-au împins foarte tare şi l-au susţinut foarte tare pe Mircea Cărtărescu din anii ’80 şi până acuma ar trebui să dea un examen de onestitate în faţa publicului şi să-i arate acestui public cam ce ar însemna marca Mircea Cărtărescu. Pentru că Mircea Cărtărescu scrie ca Labiş, Nichita Stănescu, Leonid Dimov, Cezar Ivănescu... absolut toată lumea. El este un fel de almanah de proastă calitate, care însumează toate stilurile de poezie, lucru pe care l-a şi exprimat, de altfel, spunând că el rezumă, că face un fel de inventar al poeziei româneşti, că este el însuşi o piatră tombală a poeziei româneşti. […] Mircea Cărtărescu reprezintă la noi un fel de cosmopolitism de prost gust, fezandat, care miroase de nu se mai poate.

„Arta poeziei ne înghite pe toţi“

Adică, acum, când noi începem să redescoperim marile idei, ce înseamnă cu adevărat o mare artă, ce înseamnă arta tradiţională, ce înseamnă arta poeziei... Arta poeziei ne înghite pe toţi, cum se spune. Noi, cei care practicăm poezia suntem, de fapt, nişte anonimi care ne subsumăm acestei arte. Tu vii şi spui că poezia ta este o piatră tombală pe istoria poeziei româneşti. Poezia românească o să mai trăiască (dacă va mai trăi limba asta) mii de ani de-acum încolo şi o să uite sau nu o să uite de un Mircea Cărtărescu. Eminescu, care ştim bine că rezumă eonul ăsta de civilizaţie românească, spunea foarte clar: „Nu noi suntem stăpânul limbii, limba e stăpânul nostru“. Deci, avem nişte realităţi suprapersonale, care sunt limba, istoria unei arte, a poeziei, în speţă... Ele sunt importante, nu autorii, care pot sau nu să aducă ceva nou într-o artă. Generaţia optzecistă este pentru mine, de fapt, o deziluzie uluitoare, cu excepţiile care confirmă regula. Adică, o poetă ca Mariana Marin, care recent a tipărit o nouă carte, admirabilă şi de primă mână, de exemplu, merită toată atenţia. Sigur că printre ei pot apărea autori, care, în maturitatea vârstei, pot să dea nişte opere poetice de mare valoare şi de mare rezistenţă. În orice caz, eu îi privesc cu mefienţă pentru că sunt o generaţie care s-a impus aşa, cu mulţimea, neştiind foarte bine ce rămâne din ei şi ce vor lăsa literaturii române. Spun lucrul ăsta, deci, pentru că s-a petrecut şi în literatura română un fenomen.

„Lumea literară românească s-a grupat pe interese, pe amiciţii...“

Sentimental, lumea nu mai trăieşte soarta întregii literaturi române, lumea literară românească s-a grupat pe interese, pe amiciţii, pe coterii ş.a.m.d. şi fiecare, de fapt, urmăreşte un cerc de autori pe care-i cunoaşte foarte bine, de cunoscuţi sau de prieteni, este afectat de evoluţia acestora. Vreau să spun că evoluează mulţi scriitori în literatura română de astăzi, dar, din nefericire, despre foarte mulţi nu poţi spune că mai aduc ceva nou sau scriu ceva nou. Sau că ceea ce ei dau drept inedit şi nou în ceea ce scriu este inedit şi nou ca atare. Nu am sesizat aşa ceva. În acelaşi timp, însă, începe cu voia sau fără voia noastră o reaşezare foarte serioasă a valorilor, o regândire a valorilor literare româneşti şi, de aceea, în deplină libertate, fără a mai fi condiţionaţi politic de un regim totalitar, putem gândi liber valorile româneşti. De aceea, am şi scris o carte, care în mare rezumă tot ceea ce v-am spus aici, „Timpul asasinilor“. Este o carte despre Labiş, despre biografia şi opera poetică a lui Labiş, în care am încercat un fel de reexaminare a poeziei româneşti din ultima jumătate de veac, începând cu primul reprezentant care poate fi luat în serios după război, Labiş. Labiş este primul caz de poet pe care l-a dat regimul comunist, cu calităţile şi defectele lui, cu luminile şi umbrele lui, dar primul caz care poate fi luat în serios. Şi primul caz de autor legendar, care şi-a impus şi o operă şi o legendă şi care poate fi reprezentativ pentru poezia românească. Nu ştiu, de aceea, cum se va continua acest acest al poeziei româneşti, dar este foarte clar că în opera tuturor poeţilor români importanţi de după război va trebui creată o selecţie foarte clară, vor trebui emise nişte judecăţi foarte clare. Adică nu se poate, sub nici o formă, oricât de mult l-am iubit noi pe Nichita Stănescu, nu se poate păstra integral opera lui Nichita. Pentru că nu poţi să pui într-o ediţie de opere complete poezia lui comunistă, care din nefericire există, şi toată partea aceea a lui din operă, care este, clar, maculată. Şi nu mai poate fi citită, la ora actuală, nu că nu ar avea valoare literară în sine, dar nu mai e credibilă. Deci, acest proces va trebui de fapt să continue şi cu multe alte nume din poezia românească, care nu vor rămâne cu nimic, deşi au rafturi de cărţi. Este adevărat că procesul este foarte anevoios şi am să vă dau un exemplu.

Recent, criticul literar şi universitarul, în acelaşi timp, Marin Mincu a făcut o antologie a poeziei româneşti, în două volume, care însumează vreo mie de pagini. El este un textualist şi judecă poezia românească din ultima jumătate de veac conform acestei viziuni critice. Dar, dacă la un om de valoarea lui şi de vârsta lui şi de experienţa lui se pot încă, la ora actuală, permanentiza nu nişte greşeli sau erori, ci nişte falsuri grosolane şi de neîngăduit, atunci nu mai ştiu ce să mai cred. Adică, în această antologie este prezentat poetul Ion Gheorghe, poet de valoare indiscutabilă, de altfel, dar care, până-n ultima clipă a morţii lui Ceauşescu, i-a închinat poeme acestuia. Deci, un poet de curte al lui Ceauşescu. Aşadar, acest Ion Gheorghe, cum este prezentat în antologie? Este prezentat drept cel mai reprezentativ poet antitotalitar român. Tehnica respectivă, francezii o numesc contre-verite, contra-adevăr. Dom’le, asta înseamnă să răspândeşti în mod conştient anti-adevărul pe piaţă. Adică dă un poet totalitar notoriu, care chiar intenţiona să scrie un fel de epopee despre Ceauşescu (a şi publicat fragmente din ea în „Luceafărul“) drept un poet antitotalitar prin excelenţă. Ei bine, aşa ceva nu se poate. Adică suntem foarte jos...

„Andrei Pleşu este un copil de geniu al eseisticii româneşti“

Şi pentru că tot vorbim despre filosofie şi despre impostură, ce părere aveţi despre prestaţia lui Andrei Pleşu ca ministru de Externe?
Ca să mă pot pronunţa despre prestaţia lui Andrei Pleşu ca ministru de Externe ar însemnă să comit eu însumi o impostură, pentru că nu sunt om politic. Nici el nu este, fireşte, mai mult om politic decât mine, dar el este ministru de Externe şi eu nu. Ce vreau să spun? Un singur lucru: sigur că Andrei, Pleşu este, cum am afirmat şi-n scris, un copil de geniu al eseisticii româneşti. De acord. Dar, în momentul în care îţi asumi o anumită funcţie şi mai ales o funcţie de asta, publică, într-un guvern al României, să reprezinţi România ca ministru de Externe, este un lucru foarte grav.

Iar declaraţiile lui publice din ultima vreme, în cazul războiului din Iugoslavia, de pildă, când i s-a înmânat distincţia de Cavaler de Onoare, că ar fi dorit să fie un pilot pe un avion american şi să bombardeze şi el Iugoslavia mi se pare penibilă. Jalnică de tot.

„dl. Andrei Pleşu este din acea echipă de oameni care nu ştiu dacă e în stare să apere interesele României în momentul acesta“

Cu atât mai mult cu cât, deşi a exprimat retoric, într-o convorbire cu Octavian Paler la Pro TV, ideea că noi avem foarte mulţi români în Iugoslavia, care nu au drepturi, în felul în care s-a comportat ca ministru de Externe a dovedit că nu este om politic. Un ministru de Externe român, în cadrul crizei iugoslave, trebuia să speculeze următorul lucru: în Iugoslavia, luată per total, există mai mulţi români decât albanezi şi eu nu au drepturi nici pe sfert cât albanezii. El ar fi trebuit să bată monedă pe acest lucru. Pe lângă criza din Kosovo, să declanşeze criza românească. În Iugoslavia nu este doar cazul albanezilor, care e real, noi ştim foarte bine cum stau lucrurile... E un caz real. Albanezii au fost striviţi de tancurile sârbeşti şi înainte de perioada asta şi ştim tot ce le-au făcut sârbii, albanezilor, acolo, în Kosovo. E clar. Au fost cumplit asupriţi de sârbi. Dar nu doar ei, ci şi românii, şi un ministru de Externe trebuia să speculeze această criză Iugoslavă şi să spună: „Domnule, stai că albanezii nu sunt un caz singular. Este şi cazul românilor de pe Valea Timocului...“. Că s-a văzut: românii de pe Valea Timocului sunt aproape un milion. Mai mulţi decât albanezii din Iugoslavia, şi puteai să declanşezi atunci, ca ministru de Externe, o criză pe ce te interesa pe tine.

„neamul nostru românesc este asuprit în Iugoslavia de pe vremea lui Tito“

De acord, frumos lucru să te arăţi solidar cu cazul Kosovo şi cu cu cazul albanezilor din Kosovo, dar să-ţi urmăreşti şi interesele proprii. Eu am toată stima şi pentru sârbi şi pentru albanezi, fiecare are partea lui de dreptate, dar am stimă şi pentru neamul nostru românesc, care este asuprit în Iugoslavia de pe vremea lui Tito. Atunci existau manifestări culturale patronate de Tito şi Ceauşescu şi când se bătea toba pe marea prietenie româno-iugoslavă. La defilări, în Iugoslavia, ţiganii aveau steag şi românii nu aveau steag... Cam asta era situaţia românilor de acolo. Deci, din punctul ăsta de vedere spun şi nu vreau să vorbesc mai mult, pentru că aş intra în nişte lucruri delicate şi dificil de discutat în presă la ora actuală. Adică, dl. Andrei Pleşu este din acea echipă de oameni care nu ştiu dacă e în stare să apere interesele României în momentul acesta.

Ştiţi foarte bine, s-a scris şi în presă, s-a vorbit, eu însumi am primit scrisori de la CADA atunci, imediat după revoluţie, şi cam ştiu situaţia celor care au semnat pe la diferite ambasade angajamente că vor prelua puterea în cazul căderii lui Ceauşescu. Deci, oameni care au semnat pe la ambasade străine să-i pui miniştri de Externe ai României... mi se pare cam grav. Încep să-i dau dreptate d-lui Adrian Severin şi încep să-l înţeleg pe undeva.

„Nu mai există public de poezie“

Este poezia în criză? Este ea ameninţată cu dispariţia?
Acum, după revoluţie, am ţinut la Iaşi un curs de poezie tradiţională. Chiar aşa se şi chema: Curs de poezie tradiţională. Cu totul, vreo nouă prelegeri, în care încercam să circumscriu acest moment de criză pe care-l trăieşte poezia şi ce ar urma să se întâmple în continuare. Dacă în România, la ora actuală, mai există cititori de poezie, în mod garantat, în Germania de exemplu sau în Statele Unite ale Americii, nu există aşa-numita categorie de cititori de poezie. Cititorii de poezie de acolo (şi asta în urma discuţiile pe care le-am purtat cu oamenii respectivi) sunt poeţii înşişi, cei care scriu, se citesc unii pe alţii, sau viitorii poeţi sau numai artiştii. Poezia a devenit un fel de artă numai pentru artişti. Asta este evident. Public de poezie nu mai există, pentru că publicul este, foarte clar, captat de alte arte şi alte interese. Ne aflăm în faţa unui moment de criză, deci.Raţionamentul meu a fost următorul: dacă noi, poeţii, suntem chiar nişte oameni serioşi, ne luăm în serios condiţia şi arta noastră, trebuie să ne întrebăm foarte sincer dacă noi suntem vinovaţi de această criză, publicul este vinovat sau istoria poeziei pe care am parcurs-o. Şi concluzia mea a fost că vina nu este doar a publicului sau a societăţii în care trăim, care este clar a societate despiritualizată, şi care, cu metoda şi cu toate mijloacele posibile, încearcă să elimine poezia din statutul ei. E o societate care vrea să funcţioneze fără poezie. De ce spun asta? Pentru că dacă ne uităm de dimineaţă, de la ora trezirii, până noaptea târziu, nu există nici un minut în care omul să fie programat foarte clar pentru poezie.

„Un om modern nu mai poate folosi poezia ca pe un divertisment“

Cum era programat în societăţile tradiţionale sau în societatea burgheză cunoscută până acum. În societăţile tradiţionale ştim că poezia avea un rol foarte important, funcţional, în cadrul ritualului, al spectacolului de teatru (care era un spectacol religios la greci) sau mai târziu. La latini, apoi mai târziu în societatea medievală, la trubaduri, poezia avea o funcţionalitate foarte clară. Ea servea un anumit scop. în societatea medievală, scopul comunicării. Erau aşa numitele curţi de dragoste, courts d’amour, în care, dacă vroiai să cucereşti o femeie frumoasă, trebuia să scrii poeme. Dacă nu, plăteai un trubadur, care le scria, şi un altul, care le interpreta, şi te duceai... Deci, avea o funcţionalitate, între laic şi religios. La noi, modernii, această funcţionalitate a dispărut. Ea, practic, nu mai este programată în societatea noastră. În cazul acesta, noi trebuie să ne gândim foarte clar dacă este o artă pe cale de dispariţie, dacă nu mai este necesară, cu adevărat, publicului, sau dacă îi lipseşte ceva. Şi eu cred că-i lipseşte ceva. Ce anume? Legătura cu religia. Legătura cu această altă componentă majoră a sufletului uman. Un om modern nu mai poate folosi poezia ca pe un divertisment, pentru că arta divertismentului este, azi, foarte largă: se duce şi priveşte un strip-tease sau un spectacol sau nu ştiu ce. Atunci, poezia trebuie să se reapropie de acea zonă gravă, care ţine de mit, de religie, de manifestări importante şi funcţionale din viaţa omului, să se reaproprie de manifestările importante şi funcţionale din viaţa omului, să se reapropie de manifestările fundamental umane. Şi nu poate face acest lucru, şi nu poate recâştiga publicul pierdut, decât devenind o artă importantă.

„Arta poeziei este o artă fundamentală, religioasă şi totală!“

Noi avem un model în poezia tradiţională. Ce înseamnă poezia tradiţională? înseamnă toată marea operă poetică a umanităţii, de la Vede până la Homer. Homer sau homerizii aveau o liră şi băteau toată lumea grecească şi cântau epopei. Erau un spectacol viu, încă legat de tradiţiile religioase, de cele mitologice ş.a.m.d. Arta poeziei era o artă fundamentală, religioasă şi totală, pentru că poezia era însoţită de muzică. Acesta este un lucru foarte important, şi multă lume din jurul meu crede că la mine este doar un fix sau o idee care-mi vine din faptul că sunt şi muzician, nu numai poet / în recitalurile susţinute în public, CI. îşi cântă versurile pe muzică proprie, M.D./. Nu, marea poezie a lumii s-a scris întotdeauna însoţită de muzică.

Să-l luăm pe Ştefan Bezdechi, unul din marii elenişti ai noştri şi un mare traducător din poezia lirică greacă, care spunea următorul lucru: „Cum să ne imaginăm noi astăzi ce însemna poezia lui Pindar, când lipseşte muzica?“ Odele lui Pindar erau însoţite de muzică, la toate olimpiadele la care participa le cânta pe muzică. Muzica aceea s-a pierdut.

Spune Bezdechi: „Este ca şi cum, peste ani de zile, am pune pe cineva să citească libretele lui Wagner fără să asculte muzica lui. Ar spune, domnule, bunicel Wagner ăsta, da’ nu cine ştie ce“. Pentru că lipseşte lucrul cel mai important, muzica, suportul. Wagner era un autor de geniu şi ca scriitor şi ca muzician. El a reuşit una dintre marile sinteze ale spiritului european. Dar în momentul în care îi prezinţi unui cititor doar libretul, fără muzică... Prezintă-l pe Verdi doar cu libretele, fără muzica lui. Sau pe Mozart. Nu se poate. Şi am ajuns la această concluzie, că marea poezie va trebui să redescopere această alianţă, care este absolut salvatoare, cu muzica. Şi să redeschidă acest mare drum al poeziei viitorului, în această alianţă cu muzica. Nu fac o condiţie sine qua non din asta, dar poezia, în general, în textul ei scris, trebuie să se îndrepte către religie, către mit, către valorile mari, tradiţionale. Şi ea să răspundă unei nevoi reale a omului, să fie programată în societate, pentru că în momentul în care o laşi ca un simplu divertisment, poezia niciodată nu va mai redeveni o mare artă. Ea trebuie făcută pentru marele public (marea poezie trebuie să fie înţeleasă şi de ultimul analfabet şi de primul savant al unei ţări). Ăsta-i regimul marii poezii.

Interviu realizat de Marius DOBRESCU

Sursa: http://cezar-ivanescu.blogspot.com/

Accesaţi şi www.civicmedia.ro

M. Cărtărescu: debut sub semnul acuzaţiei de plagiat („Faruri, vitrine, fotografii“)

P.S.

În nr. 11-12, 1979, revista clujeană „Echinox“ a publicat o anchetă literară, „Dreptul la timp“, la care au participat D. Chioaru, M. Ghica, E. Hurezeanu, Marta Petreu, Virgil Raţiu, Eugen Suciu, Mircea Cărtărescu.

Mărturiseam că la acea vreme ne-au ajuns la ureche protestele vehemente ale unor colegi de redacţie (Dorin Tudoran, printre alţii), dar nereuşind să ne procurăm revista atunci, am citit abia de curînd ancheta cu pricina. Oferim cititorilor extrase, in extenso, din intervenţia numitului Mircea Cărtărescu:

„După vacuumul poetic reprezentat de deceniul opt, era necesară şi firească o resurecţie a lirismului, a fanteziei, înăbuşite de manierismul livresc al «generaţiei pierdute» din anii '70. Prin 1977 un grup de poeţi bucureşteni au fondat Cenaclul de luni, (subl.n.) condus de profesorul şi criticul literar N. Manolescu. Acest cenaclu trebuie să fie considerat nucleul de cristalizare al unei prodigioase mişcări poetice. [...] Lucru afirmat deja, în presa literară de critici de prestigiu ca N. Manolescu, M. Iorgulescu, L. Ulici, existenţa unei generaţii tinere, a intrat în conştiinţa literară şi a publicului de poezie, mai des a celui tînăr. [...] În mod normal, această generaţie, după părerea mea prima adevărată generaţie, în sensul de şcoală poetică, din poezia română, ar trebui să domine sfîrşitul de secol, aşa cum Nichita şi secondanţii săi din '60 au dominat poezia de pînă azi. [...]

Cred că se pot rezuma argumentele estetice ale acestei generaţii: fiecare poem tinde să devină o lume în care se întîmplă cît mai multe, în care se scot cît mai multe „efecte speciale“, în care se trec în revistă cît mai multe «istorii»: geologice, biologice, fizice, istorice, literare, etc. ..., în care se concentrează într-o fabuloasă opulenţă, cît mai multă substanţă şi cît mai mult spirit: circ, melodramă, cinema, sală de concert, desen animat, etc. [...] Ambiţia fiecărui membru al acestei generaţii este să facă o poezie mare, o poezie totală... Se preferă de aceea poemul lung, elocvent prin acumulare!... Nu poţi fi orb la realitatea «din mase plastice», idei libertine, «benzinării», etc. ... Nu se poate scrie veşnic despre paradisuri prerafaelite; frazarea lirică are ritmul limbii vorbite; trăim într-un secol murdar, violent; să-i fim pe potrivă. De altfel, dacă stilul va prinde, probabil că se va scrie multă impostură, bătîndu-se monedă pe el. [...] Datoria poetului e să provoace uimire; vorbesc de cel foarte bun, şi nu de cel stîngaci; cine nu ştie să uimească să meargă la ţesală.“

Fiecare după puteri, unii îi trimit pe poeţi în crematorii, alţii doar în lagăre de muncă forţată, alţii la balamuc, alţii la ţesală... Pînă la instaurarea dictaturii Mircea Cărtărescu, să observăm în ordine, stilul agramat şi tautologic („istorii“ istorice), calificarea de vacuum poetic a deceniului opt al acestui veac, deceniu în care au publicat cărţi originale Al. Philippide, Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Emil Botta, Eugen Jebeleanu, Ion Caraion, Teohar Mihadaş, A.E. Baconsky, Aurel Rău, Ion Gheorghe, Nichita Stănescu, Grigore Hagiu, Mihai Ursachi, Dan Laurenţiu, Ioan Alexandru, Ioanid Romanescu, Emil Brumaru, Virgil Mazilescu, Adrian Păunescu, Mircea Ciobanu, Nicolae Ioana, Constantin Abăluţă, Marius Robescu, Mircea Ivănescu, Gheorghe Istrate, George Alboiu, Ion Mircea, Adrian Popescu, Mara Nicoară, Ileana Mălăncioiu, Constanţa Buzea, Doina Cetea, Grete Tartler, Angela Marinescu, Vasile Vlad, Paul Emanuel, Şerban Foarţă, Aurel Bădescu, Daniela Crăsnaru, Carolina Ilica, Dumitru M. Ion, Daniel Turcea, Florica Mitroi, Dorin Tudoran, Corneliu Vadim Tudor, Mircea Florin Şandru, Vasile Petre Fati, Adi Cusin, Valeriu Armeanu, Florenţa Albu, Cezar Baltag, Petre Got, şi desigur, enumerarea poate deveni fastidioasă, de la Geo Bogza şi Mihai Beniuc, pînă la Ion Brad şi Ion Horea, de la Horia Zilieru şi Nina Cassian, pînă la Gheorghe Tomozei şi Florin Mugur... vacuum poetic; să ne bucurăm că „profesorul şi criticul literar N. Manolescu“ e ubicvuu, conduce şi Cenaclul de luni, afirmă şi în presă, să-i dorim acestei prime, adevărate generaţii din poezia română, generaţie de „mutanţi“ după părerea noastră, să domine nu numai sfîrşitul de secol, ci tot mileniul care vine, să ne declarăm ignoranţa în privinţa poetului Nichita (Nichita Macedonski, Nichita Stănescu, Nichita Danilov?), să ne amuzăm că membrii acestei generaţii ştiu să scoată „efecte speciale“, „scăpări lirice“ cum se exprimă un colaborator în trecere pe la revista noastră, să băgăm de seamă că spiritul e lipsit de substanţă, ceva ca un fel de „ţircuş“, şi că de asemenea nu se poate scrie veşnic despre paradisuri prerafaelite, domnule; cît priveşte îndemnul din inimă de a fi murdari şi violenţi ca secolul, îl las pe colegul nostru Ov. S. Crohmălniceanu, deşi a trecut mult timp de la tipărirea instigaţiei, să dea replica publică necesară, de care Domnia-Sa ştim că e capabil.

Am mai adăuga, cu toată modestia, că M.C. îşi face iluzii în privinţa vitelor, e adevărat mulţi înşi săraci cu duhul merg la ţesală, da nici vita nu suportă tot prostu'. Ar mai fi de spus cîte ceva şi despre „orginalitatea“ ideilor lui M.C., i-am putea indica tînărului nostru confrate (de acum gata, e confrate!) articole de mult apărute prin presa noastră literară, unele semnate chiar de subscrisul, teoretizînd ceva mai coerent despre „poemul lung“, de la „Memento mori“ şi „Psalmistul“ la „Cîntec de revoltă, de dragoste şi moarte“, dar ce rost ar avea cînd „profesorul“ l-a învăţat că a publica o carte cu titlul „Portretul unui necunoscut“ (Nathalie Sarraute) înseamnă a fi „original“, cum şi „Dimineaţa poeţilor“ după „Dimineaţa magicienilor“ e „original, original“, Corneliu Ştefaneche, Corneliu Leu, „originali“... Mă rog, M.C. nu e André Bréton, asta se vede... şi de altfel nici nu ne interesează prea mult faptul că M.C. se exprimă ca o babă de acum jumătate de veac molfăind toate vechiturile avangardei... Ne interesează însă intenţiile obscure ale „directorului“ publicaţiei clujene, Ion Pop, „profesor şi critic literar“, care a publicat un text făcînd tabula rasa dintr-un magnofic deceniu de poezie românească şi în acelaşi timp ne-a refuzat cînd i-am propus un text critic cu accente pamfletare referitor la un important poet contemporan, dar ne-a refuzat c-o decizie cazonă care ne-a înmărmurit... Deci, cînd e la o adică...!

Enfin (pardon, „în sfîrşit, în fine“, aşa se zice, v. Mircea Cărtărescu, „Faruri, vitrine, fotografii“, Cartea Românească, 1980, pag. 13, r. 9), în sfîrşit, în fine Cărtărescu vient! Dar mai înainte de Cărtărescu vient! pentru toţi muritorii de rînd, deci înainte de a întra cartea în librării Manolescu écrit (v. „R.L.“, nr. 1, 1981) şi, precum ne-a obişnuit cînd vrea să comunice un adevărat eveniment literar (ca în cazul unor cronici literare despre cărţile unor prestigioase personalităţi poetice, Nichita Stănescu, Dumitru Popescu, Vasile Nicolescu), acordă aproape o pagină de revistă analizei entuziaste a cărţii „Faruri, vitrine, fotografii“ semnată de debutantul Mircea Cărtărescu. În principiu, sîntem alături de criticul literar Nicolae Manolescu, apar astăzi cărţi extraordinare de poezie ale unor debutanţi umilind perseverenţa unor carierişti, (Nicolae Prelipceanu putînd servi oricînd de exemplu; îl cităm cu plăcere din spirit de consecvenţă) şi critica are datoria să facă evident acest lucru: Nicolae Manolescu s-a comportat exemplar din acest punct de vedere de vedere de-a lungul anilor. Iată ce scria în 1968, într-un editorial al revistei „Luceafărul“: „Poezia este marea noastră certitudine. Anul 1968 este, în poezie, un an al debuturilor ieşite din comun. Cînd prozatorii vor debuta cu romane de valoarea versurilor lui Cezar Ivănescu din Rod, voi fi de acord că nu e vorba doar de un «an al romanului, ci de o revoluţie»“ („Luc.“ nr. 51, 21 dec. 1968)...

Am citit cronica, citatele date de N.M. nu ni s-au părut concludente, am aşteptat să apară cartea în librării, am cumpărat-o, am citit-o cu mare plăcere, m-am convins a nu ştiu cîta oară de reua-credinţă a criticului N.M. (e oare îngăduit să lauzi un poem lung, stupid, verbios, cel mai nerealizat, la nivel expresiv, din toată cartea, cum face N.M., numai pentru că poemul „Căderea“ „se dedică lui Nicolae Manolescu“?) şi mă pregăteam să scriu despre „Faruri, vitrine, fotografii“, căci noi, spre deosebire de N.M., iubim poezia şi mai puţin poeţii sau poetele, persoanele particulare adică, şi nu avem cretinia să bagatelizăm un poet numai pentru că face parte dintr-un cenaclu sau dintr-o anume grupare literară; mă pregăteam să scriu (aşa cum o voi face de altfel şi în cazul altor poeţi de la „Cenaclul de luni“ cum scrie N.M. mereu, ceva în genul „made în USA“, poeţi ca Domniţa Petri, spre un exemplu, căreia N.M. i-a reţinut mai mult chipul şi mai puţin poezia, sau de asemenea în cazul unor poeţi „care nu vor călca în viaţa lor pe la Cenaclul de luni“) cînd iacătă ce text publică revista „Săptămîna“ la rubrica „Săptămîna pe scurt“: „Răsfoind cartea lui Laurence Sterne, Viaţa şi opiniunile lui Tristram Shandy gentleman, Buc., 1969, Editura pentru literatură universală, ce credeţi că aflăm la pagina 194? Nişte versuri, atribuite şi lăudate de N. Manolescu ca aparţinînd lui Mircea Cărtărescu.

Cităm „minunatele“ versuri: „Afurisit fie el pre dinlăuntru şi pre din afară / afurisit fie el întru părul din capul său / întru creierii săi, întru creştetul său, / întru tîmplele sale, întru fruntea sa, întru urechile sale, / întru sprîncenele sale, întru obrajii săi, / întru fălcile sale, nările sale, dinţii şi măselele sale, / buzele sale, gîtul său, umerii săi, încheieturile / mîinilor sale, mîinile sale, palmele sale şi degetele sale“ [...]

Oare criticul N.M. laudă versuri plagiate? Sau a „uitat“ că aceste versuri ale lui M. Cărtărescu sînt, de fapt, proză? Sau, poate, cine ştie, i-a scăpat lectura acestei cărţi!? Toate variantele fiind posibile, credem că i-ar folosi mult o reciclare acestui apărător acerb al „originalităţii“! (vezi „România literară“ din 5 ianuarie 1981 şi volumul „debutantului“: „Faruri, vitrine, fotografii“). Şi cînd te gîndeşti că acelaşi critic împreună cu Ov. S. Crohmălniceanu propuseseră cartea cu pricina pentru Premiile U.T.C.!“ („Săptămîna“, nr. 531, vineri 6 februarie 1981).

Acum, ştiu că am talentul de-a mă pune rău cu toată lumea, aş voi totuşi să-i contrazic pe redactorii „Săptămînii“ într-o singură chestiune, şi anume, „varianta“ „sau, poate, cine ştie, i-a scăpat lectura acestei cărţi“ nu stă în picioare, Nicolae Manolescu citeşte tot, absolut tot, şi Solomon Marcus şi Constantin Noica, şi chiar Titu Maiorescu, chit că nu pricepe nimic, cum a şi declarat făţiş că nu are instrucţie matematică şi filosofică, citeşte tot şi în întregime (toată cartea!), cum aşa de fin i-a reamintit de curînd colegul său Eugen Simion într-un articol publicat în „România literară“.

Am confruntat şi noi cele două cărţi mai sus pomenite, cea a lui Laurence Sterne publicată mai de multişor, cea a lui Mircea Cărtărescu publicată mai de curînd, e adevărat ceea ce e la unul e şi la celălalt, dar cred că nu ar trebui să ne grăbim în emiterea unei judecăţi drastice de „plagiat“. Ceea ce trebuie să spunem de pe acum, fără nici un echivoc, îl priveşte pe Nicolae Manolescu... Fără ezitare criticul N.M. laudă tocmai aceste „versuri“ ale lui Mircea Cărtărescu, „versuri“ mai expresive, mai vii, şi gustul său rafinat nu l-a înşelat, aşa este, în masa plicticoasă şi incoloră a poemului aceste „versuri“ au vioiciune, laudă tocmai aceste „versuri“ şi siguranţa cu care (conştient sau inconştient) acreditează plagiatul, îl compromite definitiv în ochii oricărui cititor de bună credinţă. Propunem conducerii Uniunii Scriitorilor să judece cu seninătate dacă N.M. era cel chemat să trîmbiţeze „onestitatea“ actului critic, aşa cum a făcut-o de curînd, într-un articol publicat în „R.l.“?

Mircea Cărtărescu fără să amintească o clipă că stă sub acuzarea de plagiat, publică în „R.l.“, nr. 7, joi 12 februarie 1981 o Precizare. „Precizarea“ păcătuieşte prin inexactitate (poemul „Căderea“ nu are 35 de pagini, el deschide cartea şi se întinde pînă la pag. 35), agramatism (fraza care începe „Astfel, o parte din aceste citate sînt date în limba de origine [...] nu e rezolvată gramatical, e lăsată în aer...), suficienţă şi impertinenţă („Îmi asum riscurile pe care le comportă folosirea aproape în premieră în poezia română (subl.n.) a acestor mijloace stilistice, cu convingerea că nu este posibilă crearea nici unui obiect artistic valabil fără un mare coeficient de risc estetic. În rest, sper că volumul se va apăra singur în faţa unor eventuale alte obiecţii de acest fel.“, spre final, cum se vede, M.C. iese din amnezia totală în care se scufundase, amintindu-şi că parcă... cineva...) pentru că „aproape premiera“ dumisale e o tehnică poetică folosită de majoritatea „manieriştilor generaţiei pierdute“, pentru că, alţii şi-au asumat riscuri mai mari citind numai sau scriind anumite cărţi iar nu „obiecte artistice“ îndurate de junele cu grimasa martirajului... Printre altele, fie zis, s-ar prinde M.C. la o scurtă examinare „în limbile de origine (latină, greacă, engleză sau română veche)“ în faţa unei comisiuni formată din cîţiva membri ai „generaţiei pierdute“, el, martirul „generaţiei găsite“, ca obiectele...? Lăsînd gluma şi încruntîndu-ne iar (e ştiut, noi aştia care nu credem în escrocheria literară, sîntem tot timpul încruntaţi!) îi amintim tînărului poet Mircea Cărtărescu (prost sfătuit în cazul acestei „Precizări“) că are obligaţia să publice o addenda la cartea sa „Faruri, vitrine, fotografii“ folosindu-se de „mărcile tradiţionale“, altfel riscăm şi noi s-o păţim ca şi „profesorul“... Îl asigur pe Mircea Cărtărescu de buna noastră credinţă, în acelaşi timp îi atrag atenţia că nimeni în această lume nu e obligat să facă ceea ce mărturisea profesorul Liviu Rusu că a făcut: să caute în toată opera lui Martin Heidegger un citat „inventat“ de Nicolae Manolescu în cartea sa „Contradicţia lui Titu Maiorescu“. Citind poemul „Căderea“, spre exemplificare, poem fără valoare literară, o repet, ne-am gîndit la „Gnose de Princeton“ a lui Raymond Ruyerre, ştiu eu dacă nu sunt şi de acolo „versuri în proză“ luate, aşa, ca aluzie culturală... După ce vom vedea cît text e numai al lui Mircea Cărtărescu în această carte de poezie, ne vom putea pronunţa dacă e vorba de o carte originală sau de un mixtum compositum frizînd plagiatul...

Un membru paradisiacprerafaelit al generaţiei pierdute
C.I. (Cezar Ivănescu)

preluare: http://in-memoriam-cezar-ivanescu.blogspot.com/

M. Cărtărescu: „ trăim într-un secol murdar, violent; să-i fim pe potrivă“

„Dintre optzecişti, Mircea Cărtărescu e, incontestabil, capul de afiş. “«Faruri, vitrine, fotografii» e cel mai strălucit debut în poezia postbelică”, este de părere criticul, care arată că, “de la Nichita Stănescu încoace, niciun poet nu a mai dat o impresie la fel de ameţitoare că reconstruieşte prin cuvintele sale lumea”. (Adevărul, http://www.adevarul.ro/articole/criticii-dezbat-istoria-lui-manolescu.html)

Din aceste articole reţinem că M. Cărtărescu a fost dovedit ca plagiator, că articolaşul său de răspuns (v. art. cit. Precizare, „R.l.“, nr. 7, joi 12 februarie 1981) respectă întocmai sloganul: „trăim într-un secol murdar, violent; să-i fim pe potrivă“, şi că N. Manolescu consideră că “de la Nichita Stănescu încoace, niciun poet nu a mai dat o impresie la fel de ameţitoare că reconstruieşte prin cuvintele sale lumea”.

Nu îndrăznim să îl scoatem din starea de visare pe distinsul omagiator al lui Marx, Dej, Lenin şi Iliescu, N. Manolescu, nu de alta dar o dezmeticire abruptă ar putea să îi dăuneze şi, Doamne fereşte, să îl aducă în starea de a ne reda şi articolele sale din anii 62-65, ca de exemplu cel intitulat sugestiv „Realism – realism socialist“. Constatăm doar că impresia „ameţitoare“ care l-a meduzat pe lăudătorul Mariei Banuş este creată şi cu fragmente extrase din operele altor autori!