duminică, 4 ianuarie 2009

Părintele Constantin Galeriu: „A tolera răul înseamnă a nu iubi. Iertarea înseamnă vindecarea răului“

„A tolera răul înseamnă a nu iubi. Iertarea înseamnă vindecarea răului“


„Iertarea, în sensul scripturii înseamnă că se naşte din iubire şi trebuie să ducă la vindecare. Nu e cu putinţă iertarea fără vindecare şi spuneam «de veţi ierta păcatele şi tatăl vostru vă va ierta». Deci, dintr-o dată descoperi pe Dumnezeu ca tată, şi în calitatea mea de fiu al părintelui ceresc, atunci iubirea din fire se revarsă în mine, în fiul şi de la mine se revarsă asupra semenului meu.

Dar această înseamnă iertarea, iertarea răului? tolerarea răului? Ferească Dumnezeu. A tolera răul înseamnă a nu iubi. Iertarea înseamnă vindecarea răului. Eu pot să-l iubesc şi trebuie să-l iubesc pe om chiar atunci când el este supus unei pedepse.

Dar pedeapsa păcatul pedepseşte, căci se zice «păcatul îşi caută vinovatul». Bunăoară, şi-mi spuneam azi-dimineaţă, când Mântuitorul era răstignit pe cruce şi între doi tâlhari, Tatăl îl iubea pe Fiul? Da, nici vorbă că-l iubea. Îl iubea tocmai în jertfa lui, dar Fiul suferea. Suferea pentru păcatele noastre. Şi-atunci, a iubi înseamnă a te strădui să se reverse iubirea purificatoare în semenul tău, pentru vindecarea lui.

Şi dacă el nu vrea, spunea Mântuitorul în altă parte: «de-ţi greşeşte fratele tău, mustră-l. /.../ De n-ascultă nici aşa, supune-l bisericii, soborului, judecăţii. Dacă n-ascultă nici de ea înseamnă că e un păgân şi trebuie să te fereşti, ca să nu te contaminezi, dar tot trebuie să continui să-l iubeşti. Iubeşte pe păcătos, urăşte păcatele lui!».“

Părintele Constantin Galeriu, martie 1990

Niciun comentariu:

Constantin Brâncoveanu

Constantin Brâncoveanu a fost un mare „ctitor” de cultură şi de lăcaşuri sfinte, un sprijinitor prin cuvânt şi faptă al Ortodoxiei de pretutindeni, o figură de seamă din istoria neamului românesc. Iar prin moartea lui cu adevărat mucenicească, el a oferit tuturor o minunată pildă de dăruire şi de jertfă pentru ţară să şi pentru credinţa creştină. (Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu)

...toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie

„Eu sunt convins că existenţa noastră de aici, de pe pământ, este negativul alteia, plină de lumină. Moartea este doar un ritual de trecere spre adevărata noastră esenţă şi fiinţă. Nu trebuie să credem că această experienţă a călătoriei noastre pe pământ este o experienţă în totalitate negativă. Iisus strigă pe cruce: «Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?» Se întunecă. Pentru că pământul este un loc atât de sinistru, încât fiul divin îşi poate uita tatăl şi poate crede că a fost părăsit. Şi totuşi, în acest infern, învăţăm să iubim, să ne sacrificăm, să ne dăruim, să fim generoşi. Este un infern feeric. Anamneza angelică pe care ne-o facem, din când în când, ne indică spre ce ne îndreptăm. Spre Dumnezeu. Şi toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie.“ Cezar Ivănescu

Mircea Eliade

Este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi al acestei asimilări a fost naşterea poporului român. În perspec­tiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor, şi emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia oară pe orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi a descendenţilor lor. Într-adevăr prin­cipatele române au fost întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi. Or, mitul genealogic al genghis-hanizilor proclamă că strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborît din Cer şi s-a unit cu o căprioară... (Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980)