MINISTERUL CULTURII din ROMÂNIA nu are oameni capabili să gândească şi să genereze idei. ATELIERUL lui BRÂNCUŞI din Paris zace în delăsare

Gavril CORNUŢIU
_____________
IARĂŞI OBRAZUL
ŢĂRII


În noiembrie 2006, scriam despre delăsarea în care zace atelierul lui Brâncuşi din Paris. Au urmat reacţii din partea Ministerului Culturii. Între timp, a fost schimbat din funcţie şi cel care fusese atunci ataşatul cultural român la Paris.

După doi ani şi opt luni, am vrut să revăd atelierul. Aveam la dispoziţie doar trei ore, înainte de ora 12.00 a.m. Ajung la destinaţie şi dau peste surpriză. Muzeul atelier este deschis zilnic doar între orele 14.00 şi 18.00. Vă rog să citiţi exact. Sunt chiar orele noastre de masă şi de siestă. Chiar dacă ar vrea cineva să viziteze muzeul, este imposibil pentru o mare parte dintre cei care vin fără a cunoaşte programul. Practic, Brâncuşi este ascuns publicului! Este un depozit!

Este singurul muzeu din Paris cu un asemenea orar de izbelişte şi, probabil, din lume. Statul francez nu catadicseşte să aloce un salariu întreg pentru acest muzeu. Dar Statul Român, care plânge după imagine, care are acest brand cultural enorm, de ce îl neglijează? Finanţează directori de puşcării cu salarii care ajung la un sfert de miliard de lei pe lună, întreţine sute ori mii de şmecheri puturoşi, prin tot felul de organizaţii, agenţii, asociaţii etc., ministere care risipesc sute de mii de euro pe scânduri în gard sau podiumuri de trei lei, a îmbogăţit mii de arabi şi de turci etc., dar nu poate angaja un muzeograf cu normă întreagă la acest muzeu?

Mă îndoiesc că statul francez ar avea ceva împotrivă. Sunt sigur că francezii nu s-ar opune nici dacă Statul Român s-ar oferi să ceară să gospodărească pe cont propriu acest muzeu. În fond, intenţia documentată a lui Brâncuşi a fost să lase Statului Român comorile atelierului. A fost împiedicat de samsarii criminali ai bolşevismului.

Apropo! De ce nimeni nu face publice numele celor cinci ticăloşi care au format comisia care a analizat oferta lui Brâncuşi şi au refuzat-o? Cine au fost cu adevărat, cum i-a chemat şi ce hram au purtat? Chiar atât de laşi şi de trădători sunt culturnicii din ministerul de resort? Revenind, trecerea în administrarea Statului Român a atelierului lui Brâncuşi nu ar fi decât o formă de reparaţie morală şi juridică a creatorului. El ar putea şi de fapt ar trebui gândit în cadrul unui Instit cultural român la Paris.

Spaţiul ar putea fi „cucerit" (cumpărat) sau donat, în adâncime, sub piaţa Centrului Pompidou. Ar fi un institut care, dacă ar avea angajaţi profesionişti activi şi nu clienţi politici, fripturişti pe bulevard, ar putea promova cultura românească şi imaginea românilor în unul dintre cele mai vizitate oraşe din lume.

Nu este interesul francezilor, este interesul nostru. Ministerul Culturii nu are oameni capabili să gândească şi să genereze idei. Să-i aducă la psihiatrie, să-i învăţăm să gândească. Morali, în schimb, nu putem să-i facem!

Prof. univ. dr. Gavril Cornuţiu
Iulie 2009

Eminescu încarnează cea mai desăvîrşit-conceptibilă imitare a unui model sacru, iar opera sa ne va rămîne în veci, cartea sfîntă a neamului

Imitarea Mirumului

Acum, cînd păşim în cel de-al doilea veac al eternităţii eminesciene, vom spune că Eminescu este nu doar „omul deplin al culturii româneşti“ cum, cu înţelepciunea senectuţii, s-a străduit să ne-o reamintească filosoful nostru, Constantin Noica, dar mai mult, că pentru noi, românii, Eminescu încarnează cea mai desăvîrşit-conceptibilă imitare a unui model sacru, iar opera sa ne va rămîne în veci, cartea sfîntă a neamului.

Nu am fi îndrăznit să facem publică această învestitură sacrală, dacă nu am fi descoperit tocmai la cel mai „fără de nici un Dumnezeu“ filosof român, acest pasaj: „Tot ce s-a creat pînă acum in România poartă stigmatul fragmentarului. Afară de Eminescu, totul este aproximativ în cultura românească. Nici unul nu ne-am lăudat cu el. Căci nu l-am declarat cu toţii, o excepţie inexplicabilă printre noi? Ce a căutat pe aici acel pe care şi un Buda ar putea fi gelos ? Fără Eminescu, am fi ştiut că nu putem fi decît esenţial mediocri, că nu este ieşire din noi înşine şi ne-am fi adaptat perfect condiţiei noastre minore. Suntem prea obligaţi faţă de geniul lui şi faţă de turburarea ce ne-a vărsat-o în suflet“.

Numai el ar putea rosti vorbele angelinului Paul Klee, „Doar lîngă Dumnezeu îmi aflu locul“, şi lîngă el, nimeni...

Pentru sufletele comune, Eminescu a putut să pară doar un genial personaj „istoric“, „mais aux âmes bien nées“ el le-a apărut totdeauna învestit cu acea tremenda majestas, un mysterium tremendum et fascinans (Rudolf Otto) in stare să provoace o conversiune fatală... De aceea, toţi românii erudiţi, de la Titu Maiorescu şi Nicolae Iorga la Mircea Eliade, Perpessicius şi Petru Creţia, au simţit că pietatea faţă de Eminescu măsoară gravitatea cu care ne întîmpinăm propriul nostru destin. Pentru toţi acel care am avut şi avem o patrie în limba română (ca să-l parafrazez pe marele portughez Fernando Pessoa căruia de drept îi aparţine formularea) drumul de acces către textele fundamentale ale umanităţii trece prin acest corpus al operei eminesciene şi în acest ceas trebuie să ne plecăm cu recunoştinţă fruntea şi în faţa celui mai obscur eminescolog care va fi trudit să ne redea întreagă „conştiinţa noastră mai bună“... Ca epigoni (în sensul meliorativ şi etimologic al termenului) ai lui Eminescu, orice biografie a Poetului, scrisă chiar cu un sentiment tragic, nu ne mai poate mulţumi prin anticlimaxul inerent oricărei descripţii lineare realiste...

Visez la acel care va scrie o Lalita-Vistara şi nu mă îndoiesc deloc că trans-figurarea abia ne va arăta adevărata icoană a Poetului.

Scriam cîndva că orice ins, spre a-şi proba sieşi că e român, ar trebui să scrie o biografie a Poetului, actualizîndu-şi astfel în conştiinţă nu doar un model exemplar al spiritualităţii româneşti, ci modelul exemplar prin excelentă pentru oricine vrea să realizeze „o vieţuire lină şi cumplită“ ca bun român...

Vom scăpa şi de acea rea conştiinţă a păcatului faţă de Eminescu dacă, pe deasupra, vom răspîndi, să se afle la căpătîiul oricărui bun român, şi o ediţie populară a operei complete care acum ni se oferă nouă, celor privilegiaţi români...

Vom experia astfel acel uimitor comerţ spiritual, potlach, în care fiecare se străduieşte să dea cît mai mult şi vom constata vrăjiţi cît de puţin am dat, chiar toată viaţa noastră primind în schimb totul, căci scris e-n firea Mirumului, ca o pleromă ce se află să ne copleşească şi bietul nostru trai, să ni-l îndrepte înspre adevăr şi biata noastră conştiinţă să ne-o preschimbe într-o hiperconstiinţă beatifică...

Norocul nostru al celor de azi ni se măsoară prin bucuria de a trăi în deplinătatea revelată a spiritului eminescian, iar nefericirea noastră, cîtă este, prin neascultarea „turburării ce ne-a vărsat-o în suflet“.

Norocul nostru, mai mare ca al altor români care au mers in drumul lui Eminescu (Hasdeu şi Nicolae Densusianu, Xenopol, Iorga şi Pârvan, Bacovia, Goga şi Blaga, Arghezi şi Ion Barbu, Enescu, Pallady şi Ţuculescu, Mircea Eliade şi pînă la copilul de geniu care a fost Labiş) ni se măsoară prin distanţa viziunii juste pe care ne-au transmis-o înaintemergătoril noştri: ştim azi măcar să nu mai facem grosolane erori de situare, căci nu noi îl „distingem“ pe Eminescu („Rege el însuşi al cugetării omeneşti, care alt rege ar fi putut să-l distingă ?“, cu vorbele lui Maiorescu), ci Eminescu ne măsoară insignifianţa sau grandoarea noastră...

Un singur român ni se pare a mai fi trăit deplin în duhul lui Eminescu: Brâncuşi (aforismele lui sînt singurele „apocrife“ pe care le-am adăuga cu voluptate operei eminesciene); marmoreele sale divinităţi, adevărate yantra, pot fi gîndite ca imagini hermeneutice care induc starea necesară meditaţiei asupra lui Eminescu...

Numai limba română ştie dacă mai poate da un Eminescu în literatură („Nu noi sîntem stăpîni ai limbii, ci limba e stăpînul nostru“), şi numai Dumnezeu ştie dacă ne va mai da un Bodhisattva pe măsura lui...

Nevrednici de întîia lui venire, e mult mai înţelept să nu mai aşteptăm o alta, căci ne aflăm în kali-yuga, şi să-ncercăm să privim cu ochii noştri de beznă, în ochii lui de lumină...

Cezar Ivănescu, Imitarea Mirumului, Luceafărul, anul XXXII, nr. 24, 17 iunie 1989

Les Roumains de Paris (Ed. Oxus)

Apariţii în colecţia
Les Roumains
de Paris
Editura Oxus, Paris

Les Roumains de Paris
Colecţie coordonată
de Basarab Nicolescu





Cărţile incluse în această colecţia coordonată de Basarab Nicolescu la Editura Oxus din Paris au fost editate şi în limba română la Editura Junimea din Iaşi (editură condusă de poetul Cezar Ivănescu până la moartea sa, 24 aprilie 2008).

În cadrul colecţiei Românii din Paris (director al colecţiei pentru versiunea în limba română fiind tot Basarab Nicolescu) au apărut lucrările:

n Cioran,
de Simona Modreanu (2005)

n Mircea Eliade, nodurile şi semnele prozei
de Eugen Simion (2006)

n Gherasim Luca
de Petre Răileanu (2006)

n Benjamin Fondane
de Olivier Salazar-Ferrer (2006)

n Victor Brauner
de Sarane Alexandrian (2005)

n Tristan Tzara
de Henri Béhar (2006)

n Constantin Brâncuşi
de Doina Lemny (2006)

n Claude Sernet
de Michel Gourdet (2005)

n Eugene Ionesco: teme identitare şi existenţiale
de Matei Călinescu (2006)

n Paris, capitala... României
Ghid al plimbărilor insolite pe urmele românilor celebri din Paris
de Jean-Yves Conrad (2006)

nnnnnnnnnnnn

Pentru sincronicitate şi pentru „savoarea de epocă“ redau şi textul despre Parisul începutului de secol XX, text semnat de A.D. Xenopol şi publicat în anul 1906. (La France vue du dehors. Paris vu de Roumanie, reprodus în Paris, capitala... României, Jean-Yves Conrad, Ed. Junimea, Iaşi, 2006)

Parisul văzut de un mare istoric român
de la începutul secolului al XX-lea

„Parisul este pentru România liberă, adică pentru acea parte a poporului român situată dincolo de Carpaţi, soarele care a făcut să încolţească în sânul ei germenii vieţii civilizate. Toate ideile generoase care au transformat mediul complet oriental al societăţii româneşti şi i-au dat pecetea şi lustrul occidental european i-au fost trimise de acest mare focar luminos.

Apoi, când regenerarea intelectuală, atingându-şi plinul, a dat avânt regenerării politice, tot în spiritele şi în condeiele elocvente ale capitalei Franţei şi-au găsit românii sprijinul necesar triumfului cauzei lor drepte.

Numele lui Jules Michelet, Edgar Quinet (cei doi celebri profesori de la Colegiul Francez, dintre care ultimul s-a căsătorit cu o româncă, Hermiona Asachi, fiica promotorului regenerării moldave, G. Asachi), cel al lui Hippolyte Despres, Paul Bataillard, Leon Plee, Ernest Desjardins, Ubicini sunt înscrise cu litere de aur pe frontispiciul templului civilizaţiei Principatelor danubiene.

Aceste mari personalităţi au contribuit, prin călduroasa apărare a intereselor poporului român, la a-l face cunoscut în Europa, cu adevăratul său caracter, cu aspiraţiile sale către latinitate, cu ura sa faţă de germani şi de slavi, cu dragostea sa de progres şi de civilizaţia occidentală, în ciuda situaţiei sale profund încastrate în regiunile din care soarele răsare.

Peste toate aceste nume franceze, planează cel al împăratului Napoleon al lll-lea, care, deşi în umbră pe cerul Franţei, a răspândit o strălucire puternică pe cel al României, ţară pe care a scos-o din urzeala trecutului prin reunirea Moldovei şi a Valahiei, pentru a o face să intre, una şi indivizibilă, în arcanele viitorului.
lată, deci, tot ceea ce contactul cu Parisul trezeşte în memoria românilor care se apropie de el, şi înţelegem că o asemenea avalanşă de idei poate fi copleşitoare. Dar impresia pe care Parisul o produce asupra sufletului românesc nu se opreşte aici.

Alături de tabloul strălucitor al binefacerilor pe care oraşul Luminilor le-a răspândit peste sufletul românesc, se află şi umbra, influenţa nefastă pe care celălalt Paris, cel al plăcerilor şi al luxului, l-a exercitat asupra clasei înstărite a poporului român. Dacă am calcula toate averile pe care marele monstru le-a înghiţit, dacă am evalua milioanele de tone de grâu, de cirezi de boi, de păduri întregi care au trecut prin marile hoteluri şi magazine, echipaje, baluri publice şi la casele de joc din Parisul vesel, am rămâne uimiţi în faţa piramidei de aur pe care toate aceste bogaţii le-ar reprezenta şi care au fost înghiţite fără urmă, aşa cum s-ar întâmpla cu piramidele din Giseh dacă ar fi aruncate în Mediterană.

Românii admiră deci Parisul, dar se şi tem de el, aşa cum este admirat şi temut tot ceea ce poate face binele şi răul în acelaşi timp. Într-adevăr, Parisul este o forţă creată de spiritul uman, dar care a împrumutat caracterul forţelor naturale: cea a gravitaţiei, prin forţa de atracţie pe care o posedă; cea a căldurii, prin acţiunea dizolvantă pe care o exercită; cea a electricităţii, prin fluidul magnetic pe care îl proiectează în jurul lui; cea a luminii, prin razele pe care le răspândeşte asupra lumii întregi şi care-l înconjoară cu o aureolă strălucitoare, făcându-l să pară, printre celelalte capitale ale lumii, asemenea lui Hristos în mijlocul apostolilor.

Iată, deci, cum se reflectă Parisul în sufletul românesc şi înţelegem că îi este greu unui fiu al acestei latinităţi pierdute la marginile Orientului să-şi adune ideile şi să le pună în ordine pentru a putea reda impresia pe care capitala Franţei o produce asupra spiritului său. (...)“

A.D. Xenopol, La France vue du dehors. Paris vu de Roumanie, 1909, pp. 1-2

accesaţi şi: http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2008/12/domaine-roumain-ed-kryos.html
http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2008/12/mihai-eminescu-icoane-vechi-i-icoane.html