PREMIERA ABSOLUTA: NUCLEUL KGB ANTI-CEAUSESCU. De la Mircea Dinescu la Andrei Plesu. 1989 - Dintr-o iarna in alta... Resorturile secrete ale Romaniei

Obedienţa externă a complotului disidenţilor
împotriva lui Nicolae Ceauşescu

Evenimentele din decembrie 1989 au avut ca suport iniţial dezordinile si violenţele stradale. Apoi, au apărut “detaşamente” ale tinerilor care, bine organizaţi şi disciplinaţi, au chemat populaţia să li se alăture, scandând “Fără violenţă!”. Asta şi în replică la excesele unor agitaţi puşi pe distrugeri şi provocări.Desigur, în ceea ce priveşte participanţii la evenimente, au existat şi excepţii notabile, dar numai cu titlu de excepţie. Conştiinţele revoluţionare aveau să apară în cel de-al doilea şi al treilea val al evenimentelor,pentru ca ulterior să se retragă...

În fapt însă, s-au confirmat învăţămintele evenimenteloristorice similare în care ceea ce un importantprotagonist al evenimentelor avea să numească "pegra socială obsedată de căţărarea în fotoliile puterii "constituie suportul oricărei insurgenţe, numai că "pegraavidă de o nouă dictatură, a străzii, nu trebuie să secaţere în acele fotolii". Fără comentarii. Acest crez l-a călăuzit pe respectivul protagonist atât ante, cât şi postfactum comploturilor în iţele cărora s-a aflat ori s-aimplicat. Nu sunt puţini cei care ştiu şi partea de adevărpe care cel în cauză nu şi-o mai aminteşte.
Se menţionează în diverse referiri, mai mult sau maipuţin de luat în seamă, despre conspiraţiile şi conspiratoriiîmpotriva lui Nicolae Ceauşescu.

În istoria regimurilor politice de sorginte comunistă asumată, luptele interne fratricide pentru putere au fost regula, iar nu excepţia.

Nu toate persoanele despre care s-a acreditat ideea că au fost disidenţi întruneau condiţia esenţială necesară pentru acest statut. În sensul că nu auexprimat o altă direcţie în interiorul ideologiei Partidului Comunist, aşa cum au făcut-o Troţki, Buharin, Zinoviev şi toţi cei care au avut o voce distinctă de cea a lui Lenin sau a lui Stalin. Nu s-au ridicat nici la nivelul temerităţii lui Milovan Djilas împotriva lui Tito (în Iugoslavia), a lui Otakar Sikîmpotriva lui Novotny, înaintea lui Dubcek (la Praga) şialţii asemenea, care au creat şi au întemeiat curente degândire nuanţate faţă de ideologia marxist-leninistă dominantă. Filosofia politică şi acţiunea de opoziţie culogo-ul “Ridică-te tu, să mă aşez eu”, nu generează disidenţi, ci oportunişti.

Ion Iliescu era menţionat public ca posibil succesoral lui Nicolae Ceausescu într-o ediţie specială “Who is Who,” pentru România - editată, în 1989, în R.F. Germania, de Juliusz Stroyanowski - în care la poziţia“ 519, Ion Iliescu” se menţiona “[...] în septembrie 1987, într-un articol de o pagină, publicat în săptămânalulUniunii Scriitorilor din România - “România Literară”- a cerut o mai mare libertate a informaţiei şi schimbări înrelaţiile sociale şi politice în scopul învingerii inerţiei şialienării. Se zvoneşte că Iliescu ar fi alesul lui Gorbaciov la succesiunea P.C.R.”

Cu mai mulţi ani în urmă, insă, când era primsecretar al Comitetului Judeţean Iaşi al P.C.R., Ion Iliescu a înconjurat de câteva ori Copoul, purtând olungă convorbire cu academicianul Cristofor Simionescu. Acesta, entuziasmat, s-a confesat laudativ că a avut marele privilegiu de a avea o convorbire remarcabilă cu primul secretar, în care el îl intuieşte peviitorul preşedinte al României. Comentariul a ajuns laurechile Elenei Ceauşescu...

Ori de câte ori se punea pe undeva problema uneialternative la Ceauşescu, existau şi “suspecţii deserviciu”. Ion Iliescu a fost cel mai longeviv şi norocos dintre ei.

Cazul lui Mircea Dinescu era unul aparte. Tot timpul a existat supoziţia, cu nimic răsturnată până în prezent, că “disidenţa” sa era partea vizibilă - şi de acţiune - a cuplului reprezentat de socrii săi, Ludmila Loghinovskaia şi Albert Kovács, ale caror antecedente şirelaţii erau de mare interes. Ludmila Loghinovskaia a fost, o vreme, rezidentă pentru o anumită parte a reţelei feminine a K.G.B.-ului din mai multe ţări ale"blocului". Socrul avea şi el antecedente importante, probabil şi activitate la zi. Structural, M.D. era un risc permanent pentru activitatea secretă a oricărui serviciu. Pentru acţiuni făţiş diversioniste şi provocări era, însă, operatorul aproape ideal. Lipsesc nişte elemente privind susţinerea de către primul secretar al C.C. al U.T.C., Pantelimon Găvănescu, a trimiterii sale la documentare în Anglia, ca să pot intui dacă a acceptat anumite lucruri din proprie dorinţă sau, la fel ca alţii, trimis la undiţa pescarului. După revenirea în ţară, la Bucureşti, a fost, iniţial, “protejatul” ataşatului militar adjunct, aceeaşi persoană care s-a ocupat de prezenţa sa în Anglia, şi a venit la post în România odată cu încheierea stagiului său de documentare.

Preluarea sa ulterioară sub “protecţie” de către ambasadorul Olandei ne poate sugera, azi, aplicarea principiului diviziunii muncii între serviciile statelor membre ale N.A.T.O., deoarece Olandei îi revenea activitatea contrainformativă în spaţiul României. Atunci nu ştiam. Acum, acest fapt este de natură să nedetermine să credem că-l verificau, dar fiindcă în acelaşi timp îl expuneau, îl făceau inutilizabil pentru altceva decât agitaţie şi provocare. Ceea ce i se potrivea, dar se şi dorea.

La Uniunea Scriitorilor era un nucleu de “front”, foarte activ în unele momente, al K.G.B.- ului.

Surprinzător, nucleul era alcătuit din tineri scriitori, darşi responsabili de cinematografe, cronicari de film ş.a., pretinşi critici ai lui Ceuaşescu, pentru că nu-i lăsa să scrie despre transformările şi noile realităţi din Uniunea Sovietică. Unii s-au legat cu lanţuri de grilajul porţii Uniunii Scriitorilor şi au chemat la faţa locului corespondenţii presei sovietice, acreditaţi la Bucureşti.

Azi, unii din acel nucleu se află în prospere relaţii cu“foşti” ai serviciilor sovietice… Îl aduc pe fratele Kondiakov la Palatul Victoria, fac privatizări de succes, se angajează ca mercenari -“analişti” şi “consultanţi”-prin partide, staff-uri electorale şi pe lângă lideri politici…

Nota bene: În lumea informaţiilor secrete se mişcau,ca peştele prin apă, şi mulţi mercenari, escroci, refulaţi,nebuni geniali sau revoluţionari permanenţi, toţianimaţi de un voluntariat declarat în slujba celor mai înalte idealuri. Doar discernământul celui care le acceptă - ori refuză – serviciile face diferenţa.

Cum erau recompensaţi unii dintre aceşti “activiştide front” ai K.G.B-ului? Primeau periodic (cam la două săptămâni) coşul cu produsele alimentare mult râvnite în acele vremuri de numeroase “lipsuri şi greutăţi”(caviar, votcă, mezeluri, carne, batog, ulei, fructeexotice, cafea, dulciuri etc.), livrat în faţa porţii dintr-omaşină cu nr. T.C. (Taxi Creditar) a Ambasadei U.R.S.S. Chiar şi numai acest fapt în sine exprima până unde au întins ruşii coarda…

De departe, filosoful si esteticianul Andrei Pleşu era cel mai solid în concepte.

Inteligenţa sa, receptivă la persuasiunile “ofiţerului de caz”, l-a determinat la ungest de “spovedanie a unui învins”, nu în sensul în carea făcut-o Panait Istrati, dar cu cert efect de “captatio benevolentie”. A fost invitat să conferenţieze în faţaofiţerilor din Securitate, la Casa de Cultură a Ministerului de Interne, despre curente şi tendinţe în artă. A avut o bună audienţă şi s-a bucurat de aprecieri sincere. I s-a rezervat ”un exil“ confortabil la Tescani.

Ce făcuse periculos? Îl însoţea pe Mircea Dinescu la diversele întâlniri prilejuite de evenimentele organizatede ambasadele occidentale la Bucureşti, deoarece poetul, deşi beneficiase de o bursă post-academică în Marea Britanie, nu deprinsese limba şi avea nevoie de un interpret cu ştaif.

“Ăla cu Trabantul”, cum îl ştia Elena Ceauşescu pe domnul Virgil Măgureanu - că de la ea i s-a tras - a fost“detaşat“ la Muzeul Judeţean din Focşani pentru ca să nu-l mai întâlnească pe Ion Iliescu, dar mai ales pegeneralul Militaru.

Deoarece fusese “în sistem”, exact acolo de unde - după cum spune legenda - “se iese numai cu picioarele înainte”, domnului Virgil Măgureanu nu i s-a dat importanţă… A fost iniţial omis. Însă cineva l-a pârât Cabinetului 2“ şi Elena Ceauşescu a întrebat: “Da’ ăla cu Trabantul care-i?“ “Îl căutăm, nu-i avem identitatea completă” - a fost răspunsul. Parţial exact, fiindcă un ofiţer - din exces de zel, dar şi din comoditate - i-a schimbat naţionalitatea, iar şeful Departamentului Securităţii Statului i-a trimis pe ofiţerii superficiali la arhiva actelor de stare civilă, pentru a-i reconstitui arborele genealogic.

Individual, fiecare dintre cei menţionaţi, “se aflau în nişte cărţi”. Şi… atât. După prinderea în flagrant areţelei complotiste coordonată de Vladimir Volodin şi difuzarea “scrisorii celor şase”, erau anticipate şi alteevenimente. Ceauşescu a considerat că, preventiv, Iliescu-Măgureanu-Militaru şi Dinescu-Pleşu trebuie împiedicaţi să se întâlnească, pentru a nu se organiza.

Dislocarea din Capitală a domnilor Pleşu şi Măgureanu, ca şi a altora aflaţi în situaţii relativ asemănătoare,a fost o decizie politico-administrativă, dispusăpe linie de partid, ca şi în cazul a câtorva dintre scrisorii celor şase.

Schimbarea de sistem din România a fost nuîntâmplător violentă, rezultat al unor evaluări bazate peinformaţii incomplete, al unor prejudecăţi ideologice şial matricei mult prea birocratice utilizată de planificatorii evenimentelor. Toate acestea, în pofidafaptului că serviciile de informaţii activ implicate aveaula dispoziţie rezultatele unor cercetări ştiinţifice asuprapsihologiei poporului şi specificităţii componentelor societăţii româneşti. Mulţi ani la rând, studiile doctoraleale unor străini în centrele universitare din România, îndeosebi din Cluj, aveau ca teme de cercetare cunoaşterea şi înţelegerea până în cele mai fine detalii a specificului naţional şi al comunităţilor etno-geografice.

Cu prilejul participării lui Horia Sima la şedinţa de la Paris a “Consiliului Secret”, conducerea legionară a fost pusă în temă că României i se rezervase soluţia violentă a schimbării regimului şi că, dintre toţi pilonii de rezistenţă ai acestuia, numai Securitatea urma să se afle pe direcţia loviturilor principale. Comandantul Horia Sima, alias profesorul Georgescu Lugojanu, a făcut ca acest avertisment să ajungă în ţară.

Iraţionalitatea dusă până la absurd a campaniilorlansate, în diferitele momente de răscruce a evoluţiilorpolitico-sociale, pentru condamnarea - chiar la moarte prin linşaj public - a membrilor securităţii statului (instituţiilor similare) avea suficiente precedente în istorie şinu trebuia să surprindă. Doar ordinele date degeneralul Vlad au prevenit ca represaliile şi crimele cărora le-au căzut victime un număr de ofiţeri să nucapete proporţii mult mai mari.

Nu putem să nu fim oripilaţi de groaznicul măcel de la Aeroportul Internaţional Otopeni (Anexa 4), în care au pierit zecile de tineri ostaşi şi ofiţeri ai Centruluide Pregătire Transmisiuni din Câmpina al Comandamentului Trupelor de Securitate, de omnicidul premeditat asupra echipajelor Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă (USLA), comandate de şefulStatului Major Antiterorist, colonelul (post-mortem)Gheorghe Trosca, ordonat cu sânge rece de generalul Militare, dovedit trădător de ţară, răsplătit în acele ziletulburi cu demnitatea de ministru al Apărării naţionaleşi care s-a voit, pe deasupra , şi criminal…(Anexa 1)

Dacă ne amintim - şi nu avem cum să uităm - s-aumai încercat: uciderea în masă a efectivelor Direcţiei deSecuritate şi Gardă (al cărei sediu, lipit de Biblioteca Centrală Universitara, a fost distrus cu tiruri de artilerie), Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă (ale cărei efective urmau să fie “trecute în revistă” pestadionul Ghencea, special amenajat pentru oambuscadă împotriva “teroriştilor”) personalului mai multor securităţi judeţene (cazul cel mai elocvent fiind cel de la Sibiu, dar pericole mari au existat şi la Brăila,ori în alte judeţe).

Un recurs la istorie este necesar. Dacă vom compara condiţiile existente în Franţa, la 1789, cu cele din Anglia,vom constata că ele erau asemănătoare. Masa demanevră necesară profesioniştilor revoluţiilor exista şipe străzile Londrei, nu numai la Paris.
Excepţia a constituit-o atitudinea serviciilor secrete şi a poliţiei, care în Anglia s-au situat ferm pe poziţiaapărării Coroanei, pe când în Franţa, nu. Şi condiţiile existente, după 200 de ani, în ţările Europei Centrale şi de Est se vedeau, de undeva, de mai departe, ca fiind asemănătoare, dacă nu chiar identice. Serviciile speciale care au evaluat atât contextul european din 1789 (retrospectiv), cât şi cel din 1989, au concluzionat însă eronat că Securitatea şi forţele de ordine publică ale
Ministerului de Interne din România vor proceda precum serviciile şi poliţia Angliei, nepermiţând dislocarea dictaturii de tip sultanic a lui Nicolae Ceauşescu. Pe această eroare - dacă a fost o eroare - descalificantă pentru nivelul de cunoaştere de către acele servicii a opţiunilor Securităţii, aveau însă să se fundamenteze planuri grave şi extrem de periculoase, care puteau împinge România într-un război civil distrugător al statalităţii naţionale şi integrităţii sale teritoriale.

Iată ce declara, în 1991, Silviu Brucan, unul dintremembrii cei mai activi ai primei puteri provizoriiinstituită în decembrie 1989, citez: "[...] din cauza situaţiei politice [...] în ţara asta armata era singurul factor de stabilitate, cu toate că armata a tras la Timişoara şi la Bucureşti, şi prin alte părţi. [...] Nu puteam să spunem că unii generali i-au fost loiali lui Ceauşescu, alţii disidenţi, că armata a tras la Timişoara, a tras la Sibiu, a tras la Cluj, a tras şi la Bucureşti în 21 decembrie - ăsta-i adevărul istoric. Ar fi fost iresponsabil să deschizi o asemenea discuţie într-operioadă când asta (n.n. - armata) era singurul lucru pecare ne sprijineam".

Această ultimă afirmaţie clarifică, fără echivoc, cât anume din evenimentele din decembrie a fost revoluţie şi cât lovitură de stat. Dar şi de ce trebuia să se producă lovitura de stat. Pentru a se acoperi crimele cu alte crime şi a nu se răspunde pentru săvârşirea lor!

Nicolae Ceauşescu, nemulţumit în legătură cu cei trei miniştri - Milea, Postelnicu şi Vlad - care nu-iexecutaseră ordinele, a convocat o teleconferinţă, în cadrul căreia a ordonat personal modul de acţiune:“Somaţie, foc de avertisment, foc la picioare şi, dacă mai mişcă cineva, să nu se mai ridice!” Toţi cei care au fost în audiţie directă au primit ordinul de la Comandantul Suprem şi aveau, strict formal, obligaţia să-l execute. Legea vremii nu îngăduia militarilor să refuze executarea ordinului ilegal. Deschiderea focului cu arme letale asupra mulţimilor neînarmate, ori asupra insurgenţilor înarmaţi - dar în împrejurări de risc pentru viaţa terţilor, mai cu seamă a femeilor, bătrânilorşi copiilor - nu era, însă, permisă de nicio lege arăzboiului.

La terminalele teleconferinţei de la comitetele judeţene ale P.C.R. din Timişoara, Cluj, Sibiu, Braşov, cadin toate celelalte reşedinte de judeţene, erau toţi cei care puteau pune în executare ordinul, chiar şi fără ca generalul Milea să-l mai reitereze. Nu este mai puţin adevărat că în armată existau o serie de proceduri privind darea şi primirea ordinelor, dar faptul că ordinul a fost dat personal de către Comandantul Suprem putea anula ori schimba regulile. Nu mai existaun precedent. Depindea de discernământul comandanţilor. Dar, în pofida intervenţiei lui Ceauşescu, care a dat ordinul personal, generalul Milea l-a reluat, potrivit regulilor militare.

În evenimentele din Bucureşti, în represiunea armată violentă din noaptea de 21/22 decembrie 1989, generalul Milea a fost secondat de colaboratori şi subordonaţi marcaţi de exces de zel şi fanatism, unii având şi “temă dată”.

În noaptea de 21/22 decembrie 1989, când generalul Milea a revenit în sediul Comitetului Central, era într-ostare de puternică deprimare. L-a văzut pe generalulVlad, spre care s-a îndreptat şi a început să plângă, spunându-i: “Nu eu am dat ordinul… Nu sunt un criminal…”. Generalul Vlad l-a îmbrăţişat, spre a-l îmbărbăta, iar generalul Milea, printre lacrimi, a continuat: “Te rog să-i spui soţiei mele, fetelor mele, spune-le că n-am fost un criminal, că nu eu sunt cel care… Nu eu…
Generalul Vlad l-a condus apoi spre un hol deaşteptare în care se aflau nişte fotolii, unde s-au aşezat.Generalul Milea nu-şi putea reveni. Generalul Vlad i-aspus că siuaţia s-a agravat extrem de mult şi trebuie găsită o soluţie pentru a se pune capăt vărsărilor desânge. “Eu am în Comitetul Central toate forţelenecesare pentru controlul situaţiei aici în interior… Se pune problema dacă ai dumneavoastră, care sunt afară,vor acţiona în aceeaşi direcţie…” Reacţia generalului Milea a fost cea a unui om profund deznădăjnuit: “Nu ştiu… nu mai pot… nu mai sunt în stare de nimic…”

Generalul Milea nu poate fi “decupat”, aşa cuminiţial s-a încercat, din contextul represiunii armate, dar nici nu poate fi considerat omul unor iniţiative care să-i fi aparţinut. Era un militar pe cât de prompt în execuţie, pe atât de rezervat în decizii. El s-a comportat ca un executant, nu ca un general, ministru al Apărării, pus de evenimente în faţa unei decizii care să scrie o pagină a istoriei. Desigur, nuanţe pot exista…

Am cunoscut - şi am avut şansa să le supravieţuiesc, la propriu - confruntările cu toate categoriile elementelor operaţionale "humint" ale conspiraţiei externe, finalizată cu lovitura de stat militară "parţial reuşită" (citatdin Virgil Măgureanu) din decembrie 1989. Cu câteva luni înaintea evenimentelor, emisari ai "complotului intern", chiar generalul Militaru personal, au făcut tentative de tatonare a conducerii Ministerului de Interne/Departamentului Securităţii Statului, dar, cunoscându-li-se apartenenţa la servicii speciale străine, au fost evitaţi.

Unui general, fost în conducerea Ministerului de Interne - care a solicitat, în acelaşi scop, o audienţă "de nivel" la conducerea DSS. - i-a fost trimis ca interlocutortranslatorul de limbă rusă, cu care efectuase în anii '60 misiuni la Moscova! Nu a fost deloc întâmplător că, în seara zilei de 31 decembrie 1989, respectivul general a constituit “paşaportul” cu care noua putere provizorie şi-a trimis reprezentanţii să preia conducerea Departamentului Securităţii Statului, formal desfiinţat şi cu conducerea - mai puţin secretarul de stat Ştefan Alexie - arestată.

Ca un amănunt, generalul Nicolae Doicaru, căci despre el este vorba, a intrat atunci în cabinetul generalului Vlad şi a întrebat: “Unde mă aflu eu, aici?” I s-a răspuns: “În fostul dumneavoastră birou…”. “ Nu, nu, eu nu am avut biroul aici!“. Fără a replica, am luat din bibliotecă tratatul “Diplomaţia”, autor Mircea Maliţa, şi i l-am înmânat deschis la pagina de gardă, unde se semnase, în anul de apariţie, 1975…

A luat volumul şi fără să mai spună ceva s-a îndreptat spre sala mare de consiliu, unde urma să ne predea noii puteri provizorii, reprezentată de Gelu VoicanVoiculescu şi Virgil Măgureanu, gardaţi de maiorul dejustiţie Mugurel Florescu, nedespărţit în acele zile de un pistol mitralieră “Kalaşnikov”.

În legatură cu implicarea generalului Doicaru în evenimentele acelor zile tulburi i se reţine ca fapt pozitiv, avertizarea Centrului de Informaţii Externe asupra iminentei solicitări de către conducerea Guvernului Provizoriu a listelelor cu datele de identificare şi spaţiile de acţiune ale ofiţerilor stabiliţi definitiv în străinătate sub diverse acoperiri şi biografii pentru misiuni de spionaj. Generalul nu a putut, însă, bloca solicitarea respectivă, menţionând că presiunile sunt foarte mari, dar a sugerat să se elaboreze o situaţie“prelucrată”, care să protejeze identitatea ofiţerilor.

După acea recomandare, lista nu ar mai fi fost solicitată. Ulterior, peste ani, un director al unui serviciu l-a acuzat pe un alt director, că a trecut oceanul cu o astfel de listă… Întrebarea este, cu care dintre ele ?!

Una sau mai multe anchete parlamentare au reluat subiectul, fără a se da vreun comunicat. Între timp, un spion uitat în misiune şi-a chemat ofiţerul de legătură la Vama Aeroportului Internaţional Otopeni, să preia containerul cu recolta anilor de cercetare, disimulat în bagajele de călătorie… S-ar putea să nu fi fost singurul.

Pentru acei oameni, care au trecut proba de foc a riscului vieţii în serviciul patriei, patria nu le era acolo unde o duceau foarte bine, ci România, pe care o doreau la fel de prosperă, precum ţările lor de adopţiune.

Am facut aceasta paranteză pentru a face cunoscută filosofia profesiei şi deontologia spionilor români di nacele vremuri, unii fii ai altor neamuri, dar cu rădăcini adânci în România.

Un alt amănunt – şi acesta important –: VirgilMăgureanu făcuse şi el, printre alţii, o recunoaştere la Cabinetul generalului Vlad, în timp ce acesta se afla la Ministerul Apărării Naţionale, unde urma să fie arestat.

Sfârşitul verii anului 1989 avea să mai aducă noip robleme, generate de returnările masive ale emigranţilor români ilegali din Iugoslavia. Coloane ce păreau a nu se mai sfârşi erau conduse, în ordine, de autorităţile iugoslave şi predate grănicerilor români.

Ceauşescu dispune primirea "returnaţilor" în cazărmi militare, unde să fie interogaţi de organele de cercetare grănicereşti (în terminologia consacrată de manualele OTAN: supuşi procedurii de debriefing), după care li s-a permis să meargă la domiciliile declarate. Numărul lor mare făcea imposibilă trimiterea în justiţie pentru trecerea frauduloasă a frontierei. Este greu să se poată spune câţi dintre ei s-au angrenat în acţiunile din decembrie 1989, pe baza instruirii ce li se făcuse. Timpul şi timpurile au fost potrivnice...

Aceeaşi concluzie şi pentru cohortele venite din Ungaria, alcătuite exclusiv din bărbaţi valizi care, fără îndoială, au avut un rol major în evenimentele de la sfârşitul anului 1989. Acestrol l-a confirmat, în deplină cunoştinţă de cauză, Silviu Brucan, pe care, din nou, îl citez: "Problema este că eu cred că la Timişoara a fost şi este mână ungurească. Şi nu numai ungurească. Cred că şi anumite cercuri dinGermania [...] şi aşa mai departe au acţionat acolo [...]".Concomitent, pe direcţia Ungariei au avut loc câteva "evadări" de-a dreptul spectaculoase: Nadia Comăneci, un cioban cu o turmă de câteva sute de oi, un orădean cu un autoturism care şi-a adaptat roţile la şinele de cale ferată; alţii se gândeau să încerce cu parapante (ori cu alte aparate de zbor artizanale). Toţi aceştia au fost aşteptaţi dincolo de frontiera română de numeroşi reporteri ai ziarelor, posturilor de radio şi televiziune.

Un grup de 11 persoane din Cluj, aflate ca turişti înBulgaria, solicită azil politic Ambasadei Ungariei la Sofia, de unde sunt extrase pe calea aerului, cu destinaţia Budapesta. Cazul a fost nu numai intens mediatizat, dar şi supus atenţiei organismelor internaţionale, chipurile ca un exemplu al persecuţiei minorităţilor etnice în România. Nu în ultimul rând caimportanţă, trebuie menţionat şi faptul că mai mulţi ofiţeri şi subofiţeri de grăniceri au fost arestaţi de Procuratura Militară, pentru complicitate la trecerea frauduloasă a frontierei. Pe mulţi i-a demascat opulenţa stilului de viaţă, urmare a câştigurilor realizate din favorizarea persoanelor la trecerea clandestină a graniţei.

Faţă de această situaţie şi a "forţărilor" spectaculoase defrontieră menţionate, Ceauşescu a dispus trecerea Trupelor de Grăniceri în subordinea Ministerului de Interne. Ministrul Apărării Naţionale primeşte greu decizia Comandantului Suprem, deoarece ea eraexpresia percepţiei "Tovarăşului" asupra degradării corpului grăniceresc şi a necesităţii de a fi reinstaurată disciplina sub autoritatea ministrului de Interne, nimenialtul decât temutul Tudor Postelnicu.

Gen brig (r) Aurel I Rogojan
Capitol extras din lucrarea1989
DINTR-O IARNĂ ÎN ALTA…
ROMÂNIA ÎN RESORTURILE
SECRETE ALE ISTORIEI

Sursa: http://victor-roncea.blogspot.com/

SOROS: "I HAVE A VERY GOOD CRISIS". Al doilea iunie 1989: cum vor ramane "moldovenii" fara Moldova

Scenariul 1989 pare sa devina realitate in Moldova comunista. Nu conteaza neaparat forma prin care regimul va fi schimbat - violenta sau pasnica, "revolutie" sau lovitura de stat - ci rezultatul: acelasi ca si in Romania. Fara indoiala ca regimul comunist trebuie sa dispara. Si, sa fim seriosi, Voronin e la degetul cel mic de la piciorul stang al lui Ceausescu. Nu el ar fi problema. Ci intelegerea.

In 1989, In ciuda istoriei oficiale perpetuata de gastile care au pus mana pe putere, conduse atunci de Militaru, pe plan militar, Iliescu, pe plan politic si Brucan, pe cel "civil", lovitura de stat a implicat mult mai multe forte decat se speculeaza: CIA in coniventa cu GRU, KGB si serviciile subordonate din Ungaria si Iugoslavia. O patura interpusa a mijlocit intre aceste servicii, care doar au executat ordinele. Declaratia de la Budapesta, de exemplu, din iunie 1989, prin care "societatea civila" maghiara si straina de Romania solicita "autonomia Transilvaniei" - declaratie de care nu s-au dezis nici pana astazi semnatarii ei, nume semi-importante - nu era aranjata de serviciile in cauza, chiar daca agenti ai lor se numara printre autori, ci de forma emergenta de organizare a "societatii deschise"a lui George Soros. Ce ne-au adus, dupa 1989, grupurile sociale reunite sub umbrela Frontului Salvarii Nationale vedem acum: deposedarea romanilor de Romania, fizic si institutional.

La fel, azi, in bucata de Basarabie injumatatita de URSS cu actuala Republica Moldova si o parte din Ucraina. Apropo: nu numai romanii din Republica Moldova au nevoie sa-si recupereze propria cetatenie, ci si cei din Ucraina: de la Maramuresul furat la nordul Bucovinei, Tinutul Herta sau Basarabia istorica, Bugeacul si, de ce nu?, Insula Serpilor. Chiar daca autoritatile noastre, infestate de cartite, din ministerele de resort, nu se prea grabesc sa-si sporeasca efectivul pentru a imbunatati mecanismul recuperarii cetateniei romane - dupa cum a solicitat foarte clar presedintele Traian Basescu, in repetate randuri - este bine sa sublinem ca avem o datorie de sange in ajutorarea acestor romani, aflati in situatii mult mai disperate decat cei din Moldova, chiar asa comunista.

Ucrainenii practica in mod cert o politica nu de deznationalizare fortata, ci mai rau: un adevarat genocid etno-cultural la adresa romanilor. Speriati de spectrul dezintegrarii la amenintarile Rusiei, Ucraina ataca in sarje adversarul mai slab: Romania. Agresivitatea serviciilor de informatii ucrainene s-a intetit in ultima perioada: dincolo de propaganda neagra a presei haholilor, agentii lor au tocmit tot soiul de noi gainari ultrasi sa defaimeze Romania prin toate mijloacele, inclusiv asmutindu-i asupra Moldovei, "sub steag strain", pentru a se arunca vina tot pe noi. Scenariul 7 aprilie pare sa se reincalzeasca, de data aceasta cu un sprijin mai elaborat din partea societatilor cu usile "larg inchise".

Manevrele celor care se pregatesc sa schimbe echipa de ocupanti ex-sovietici ai Moldovei romanesti, Basarabia romana, cu o alta, tot de ocupatie, sunt stimulate de esecurile pe banda ale comunistilor, care nici pana azi nu au reusit sa-si instaleze noul conducator de paie. Comunistii, satelizati de gunoaie ale spatiului post-sovietic, pretinsi "emisari UE" sau "analisti americani", dau din groapa in groapa. Manutele au inceput sa le tremure, mai ales cand scriu pe la gazeta de perete a PCRM. Unul dintre cei mai buni agenti ai Romaniei, infiltrat in randurile comunistilor, nu ezita sa transmita, asa cum poate, cu limbaj dublu, ca practicant al "informatiei deschise", semnele de slabiciune ale regimului. Fiecare raget sau flatulenta a lui Voronin se resimte in virgulele plasate, aparent aiurea, intre subiect, "Puterea", si predicat, pe care va las pe dvs sa-l ghiciti. E clar ca s-a trecut de la "faza Budapesta" la "vine-vine Timisoara". Cu tradatori, "Iude", sau fara, un vot in plus sau unul in minus, Moldova se va schimba, in curand, iremediabil. Pacat ca, la fel ca in Romania, nu a mai ramas nici o forta romaneasca pentru a salva basarabenii de o noua ocupatie. Adio (dar raman cu tine), Basarabie!

PS: "Agentul" este ex-agent, dar, involuntar, a redevenit... agent :) de circulatie a stirilor, ca fiecare dintre noi, scriitorii la gazeta...

Preluare: www.victor-roncea.blogspot.com

10 DECEMBRIE 1989. Inregistrare video document. Cezar Ivănescu. Tatăl meu Rusia. Doina lui Eminescu, Ivănescu, un artist interzis, şi atunci şi acum!

„peste tot am simţit că este vorba de ceva sacru în scrisul d-tale“
Constantin Noica

Cezar Ivănescu (dialog cu Viorel Ilişoi, inedit, 1996): „Tatăl meu Rusía este un poem extras din cîteva mii de pagini de text scrise mai ales în proză nu în poezie, asta e culmea; eu am scris foarte multă proză, sper în partea asta a doua de viaţă să reuşesc s-o tipăresc. Tatăl meu Rusía închide tot acest complex faţă de tatăl castrator care a fost tatăl meu biografic, care a fost România comunistă, Rusia comunistă, dar închide şi celălalt complex, mai mare, religios, al relaţiei dintre tată şi fiu, care există şi-n creştinism: Iisus Hristos/Dumnezeu relaţia asta dramatică şi tragică dintre Fiul şi Dumnezeu Tatăl care-L trimite pe pămînt să se jertfească. Este, în orice caz, un poem care închide foarte mult din tot ce-am trăit şi-am gîndit eu în toată perioada mea de tinereţe şi are o semnificaţie: în tablele legii romane era o lege care spunea că dacă fiul va fi vîndut de trei ori de către tatăl său, fiul va fi liber de tatăl său.“

Nicolae Georgescu (Poezie şi muzică, Luceafărul, 16 decembrie 1989): Scriitorii au publicul lor răspîndit în masa cititorilor, o plasă latentă formată din ochi la pîndă, buze fierbinţi, mîini aşternute pe ziare şi cărţi, mîngîind, netezind... Din cînd în cînd plasa aruncată în lume se strînge: Cezar Ivănescu a strîns şi a adus cu sine în sala unei respectabile instituţii culturale un public de cîteva sute de elevi, studenţi, poeţi născuţi şi hrăniţi sub cupola cenaclului „Numele Poetului”, pictori, muzicieni, ziarişti, prieteni. „Mobilizarea” s-a făcut spontan: un zvon ca o adiere a trecut din om în om şi a vălurit năvodul prietenilor lui Cezar Ivănescu – apoi, ca din ape liniştite, a ieşit deasupra şi s-a aşezat în jurul poetului lumea lui.

Zic „plasă”, „năvod” – şi ar trebui să zic lanţuri. Pentru că aceasta este impresia : Cezar Ivănescu înlănţuieşte, cu poezia sa, ţine locului. Nu vrăjeşte, nu încîntă, nu rupe din contingent – toate acestea poetul însuşi parcă nu le vrea. Stai lucid, cu totul şi cu totul întreg, nimic din tine nu pleacă spre el, spre scenă – dar nici nu te poţi ridica ori rupe din tine: poezia, după ce te prinde, te ţintuieşte, o regăseşti în tine însuţi, o auzi şi o vezi şi o pipăi. Cezar Ivănescu sculptează în cuvînt – cînd îşi cîntă poemele rămîi cu această impresie că din statuia care devine pe scenă se rup „bucăţi de elocinţă” (cum spune Iorga despre verbul lui Nicolae Filipescu) care „nu conving, strivesc”; se remodelează în faţa ta şi în tine însuţi...
Cezar Ivănescu s-a aşezat sub semnul lui Eminescu începîndu-şi spectacolul cu „Doina” Lui. Cezar Ivănescu aduce o melodie nouă, a sa, pentru poemul eminescian, un fel de descîntec monoton la început, care te invită să-i intri în ritmuri, apoi, pe măsură ce participi, o apă adîncă a muzicii şi cuvîntului care te prinde, te domină şi în final te striveşte ridicîndu-te în picioare.

Îmi aduc aminte de vorbele lui Mihai Ungheanu: una e să valsezi cu o farfurie în mînă – şi cu totul alta să ai deasupra capului o lespede de marmură. Cezar Ivănescu ne „ajută” să purtăm pe umeri, demni, lespedea de marmură, ne oferă şi ne impune condiţia de cariatide. Nimic din ceea ce s-ar putea numi o exacerbare a eului, megalomanie, infatuare, mîndrie exagerată de sine în acest spectacol. Nici modestie, umilinţă etc. Poetul se supune, el însuşi, greutăţii logosului pe care-1 naşte, recreează pe loc, în spectacol, condiţia aceasta a cariatidei pe care o impune (nu o transmite). Este, mai degrabă, vorba despre măsură, despre decenţă, demnitate. Aceasta este greutatea poeziei» mele – pare a spune el – iată, eu însumi mă aşez sub ea să văd dacă o pot duce. Acesta este punctul de sprijin, acesta este punctul de atracţie al spectacolului lui Cezar Ivănescu: lupta scrîşnită pentru aflarea măsurii. O măsură nu între forţe mici, farmaceutice – o măsură între cea mai de sus mîndrie omenească, aceea care naşte hybrisul – şi cea mai de jos umilinţă, aceea care apasă omul sub tălpile sale. Să ţii în echilibru dinamic asemenea forţe – iată vocaţia poeziei, iată ce ne spune poemul lui Eminescu spus în cîntec de Cezar Ivănescu, iată ce ne spun chiar poemele lui Cezar Ivănescu.

L-au acompaniat pe Cezar Ivănescu: Augustin Zbora, Verona Maier, Florian Nanu şi Ion Meţiu. Poetul şi-a interpretat şapte doine din volumul său, unele dintre ele apărute (tipărite) – altele, nu. Spectacolul s-a deschis cu un cuvînt despre Eminescu, a continuat cu poemul eponim amintit şi s-a încheiat tot astfel. Prezentatorul – pictorul Augustin Zbora – ne-a spus un lucru pe care dorim să-l consemnăm: din 1979, de zece ani, Cezar Ivănescu n-a mai urcat pe vreo scenă. Iar cronicarul, în încheiere, îşi spune gîndul de la început: prietenii lui Cezar Ivănescu sînt cariatidele poeziei adevărate.

Sursa: http://cezar-ivanescu.blogspot.com/

Dublul sau diavolul meschin

Tînărului Goethe la Strasbourg, îndrăcitul de Herder îi spune într-o zi: Ce-i cu numele acesta de Goethe? Să vie de la Gott (Dumnezeu), sau poate de la Kot (noroi)?

Şi Goethe se întoarce acasă descumpănit, spre a nota pentru sine că nimeni nu are dreptul să-şi bată joc de numele tău; căci numele acesta ţi-a devenit, cu timpul, însăşi fiinţa ta şi că deci tot ceea ce e mai superficial în tine a sfîrşit prin a fi şi ce e mai adînc. Astăzi ştim bine cît e de adevărat un asemenea lucru. După numele lor sînt chemate şi există, într-un fel, toate lucrurile.”...

Totdeauna m-a tulburat acest pasaj din Noica, filosoful nostru care se îndrepta tot mai mult în ultima vreme spre abilitarea unui model tradiţional de gîndire (tradiţional în sensul definit de René Guénon) poate pentru aceea că sugerează, peste voinţa autorului, o miraculoasă reînviere a cărnii la o imprevizibilă parusie înscrisă ca o speranţă în cel mai adînc secret al celulei noastre, – şi asta numai printr-o blîndă „chemare” a numelui, poate pentru că sugerează principiul dual ontologic întemeietor al lumii şi al făptuirii, yin şi yang, anima şi animus, sinea şi sinele (cum spune Noica), dubla postulare interioară a fiinţei umane atît timp cît stă sub Lege, schizoidia primordială inexplicabilă (în afara budhismului care îndrăzneşte să înalţe avatarul uman la condiţia de cosmocrator, regenerator al universului şi al zeilor) şi de asemenea, şi nu în ultimul rînd, dublul principiu moral care ne dinamizează existenţa: „îndrăcitul” de Herder ştia bine, puţin mai bine decît filosoful nostru, că tînărul Goethe nu se închina doar „prinţului luminii” ci şi captivantului „prinţ al tenebrelor” şi că, pînă ne dăm duhul cu ultima suflare, nu ştim de partea cui am fost.

„Numele” care a devenit „fiinţa ta”, „conştiinţa noastră mai bună” pentru noi, românii, este Eminescu, fiindcă, aşa cum scriam exact acum douăzeci de ani într-un articol publicat în „Luceafărul”, „Memento mori”, nu am avut vreun sfînt sau gînditor pe măsura sa...

De aceea am avut şi avem o susceptibilitate poate exagerată şi am simţit ca pe o blasfemie orice încercare de ştirbire a unicităţii aceluia „pe care şi un Budha ar fi gelos”...

Această susceptibilitate a noastră e probabil ancilară faţă de o traumă originară pe care vom încerca s-o descriem.

Eram student la filologie, în Iaşi, prin anii '60... Atmosfera literară a acelor timpuri poate fi vag sugerată dacă vom aminti că un tînăr actor ratat care compunea poezii era prezentat delegaţiilor de scriitori străini drept „naş Eminescu” în cadrul Uniunii Scriitorilor („şi tînărul nici n-a roşit măcar”, comenta un ilustru prozator român în epocă), iar numitul Mihai Beniuc creiona cu frăgezime sonetul „Piedestal”: „Tîrziu ţi-am trecut pragul, genialitate!”, — ăsta era primul vers... Pe amîndouă aceste podoabe le învăţam pe de rost şi ne făceam în noi „ura stivă”... Ei bine, într-o zi, colegii mei mai tineri cu un an de la filologie mi-au spus întîlnindu-mă în faţa secretariatului numitei facultăţi că posedă un coleg Eminescu... Am zăbovit rezemat de un calorifer în faţa uşii secretariatului de unde urma să apară persoana cu pricina... înconjurat de chicotelile „bobocilor” eram în aşteptare în acea stare vidă de suspendare a gîndirii. Stare pur yoginică dacă te gîndeşti, cînd aştepţi iluminarea sau poţi fi pălmuit în voie şi scuipat fără nici o primejdie.

(Paralizia asta a noastră e totdeauna speculată de mitocani la maximum!)... Insul a ieşit pe uşă, s-a îndreptat spre noi, au urmat prezentările... Era voinic, bine legat, cu un cap mare, cu o frunte proeminentă, cu un început de calviţie şi cu un şold mare de vădană... Mi-a strîns mîna fragilă în menghinea mînii lui mari de gospodar, m-a privit fix în ochi cu un rînjet triumfător (rînjet pe care l-am mai văzut pe faţa unuia, M.D. [Mircea Dinescu – n.n.], după moartea lui Marin Preda) şi a rostit: Eminescu...

După ce absolvise liceul la fără frecvenţă, individul, secretar la un sfat popular dintr-o comună uitată de Dumnezeu, se hotărîse să-şi schimbe numele din Noroi, să spunem, în Eminescu şi venise, flăcău tomnatec, la Facultatea de filologie din Iaşi... Aceasta era povestea ipochimenului al cărui rînjet prezumţios şi profanator m-a obsedat o viaţă şi m-a adus uneori pînă la marginea demenţei... Cu amintirea acestui rîs diabolic în minte am citit rîndurile unui amărit vlahuţolatru care îl reducea pe Eminescu la „Somnoroase păsărele” şi ne promitea în scris prin 1977 „să lupte pe faţă ca să devină cel mai mare poet român”, (asta admiţind că faţa lui era chiar faţă) şi cu aceeaşi crispare am „lecturat” inepţiile din această paranteză.

(„Plîngerile acestea poetice că Eminescu nu poate fi atins, că toţi poeţii stau sub Eminescu şi aşa mai departe sînt ale unor puncte de vedere istorico-literare pe care îmi îngădui, ca poet, nu să le contest, dar să le pun la un subsol care trebuie regîndit. Toate punctele de vedere critice se schimbă cu vremea şi ca atare nu trebuie să absolutizăm aceste puncte fixe. Eminescu a reprezentat sufletul românesc de pînă la el, în perspectiva veacului său, secolul XIX, unul dintre cele mai slabe în dimensiunea spirituală pe care a cunoscut-o umanitatea în ultimii 200 de ani. În ce sens? Este un avînt extraordinar al pozitivismului, o încredere oarbă în ştiinţă care, după Hiroshima, nu mai stă în picioare. După Hiroshima noi nu mai putem avea încrederea aceasta oarbă în ştiinţă şi ca atare viziunea asupra lumii pe care a propus-o chiar Eminescu este pe un temei spiritual discutabil la un moment în care tradiţiile extraordinare ale spiritualităţii Logosului întrupat în istorie european sînt abandonate în parte şi se face recurs la spiritualităţi orientale depăşite de spiritualitatea Logosului întrupat în istorie. Deci nu cred în aşa ceva.”, Aurelian Titu Dumitrescu, Nichita Stănescu, atît cît mai ştim noi, p. 51) gîndindu-ne, vorba lui Eminescu, „trebuie omul să înveţe întîi carte şi apoi să calce a popă”.

Sigur că poţi avea porniri ludice, spontane, sigur că-ţi poate veni cheful să-ţi baţi uneori joc de numele Mirumului mai ales cînd bidineaua şi nu de-a lungul ţi-i dansul naţional...

Cînd scriam cu ani în urmă că toţi scriitorii români (inclusiv subsemnatul) se află la mii de ani lumină de Eminescu, nu făceam altceva decît să-mi exprim exasperarea că unii mai cred că sîntem altceva decît un stins şi limitat murmur din Marele Text Eminescian... Numai adăugaţi lui avem fiinţă, fără de el sîntem nimic...

Unii, din prea deasa rostire a acestei mantra, Eminescu, cu gura neclătită după îmbucatul colacilor, au ajuns să o pronunţe strîmb („încît fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii...”) şi ceea ce e uimitor e că „nifiliştii” şi cei care nu ţin de nici o „biserică” l-au divinizat iar oamenii aşezaţi (adesea pe trupuri greoaie şi pe suflete aşijderea) ca şi „bunii creştini” l-au blasfemiat...

Cezar Ivănescu, Dublul sau diavolul meschin, Luceafărul, 24 iunie 1989, Bucureşti

Eminescu încarnează cea mai desăvîrşit-conceptibilă imitare a unui model sacru, iar opera sa ne va rămîne în veci, cartea sfîntă a neamului

Imitarea Mirumului

Acum, cînd păşim în cel de-al doilea veac al eternităţii eminesciene, vom spune că Eminescu este nu doar „omul deplin al culturii româneşti“ cum, cu înţelepciunea senectuţii, s-a străduit să ne-o reamintească filosoful nostru, Constantin Noica, dar mai mult, că pentru noi, românii, Eminescu încarnează cea mai desăvîrşit-conceptibilă imitare a unui model sacru, iar opera sa ne va rămîne în veci, cartea sfîntă a neamului.

Nu am fi îndrăznit să facem publică această învestitură sacrală, dacă nu am fi descoperit tocmai la cel mai „fără de nici un Dumnezeu“ filosof român, acest pasaj: „Tot ce s-a creat pînă acum in România poartă stigmatul fragmentarului. Afară de Eminescu, totul este aproximativ în cultura românească. Nici unul nu ne-am lăudat cu el. Căci nu l-am declarat cu toţii, o excepţie inexplicabilă printre noi? Ce a căutat pe aici acel pe care şi un Buda ar putea fi gelos ? Fără Eminescu, am fi ştiut că nu putem fi decît esenţial mediocri, că nu este ieşire din noi înşine şi ne-am fi adaptat perfect condiţiei noastre minore. Suntem prea obligaţi faţă de geniul lui şi faţă de turburarea ce ne-a vărsat-o în suflet“.

Numai el ar putea rosti vorbele angelinului Paul Klee, „Doar lîngă Dumnezeu îmi aflu locul“, şi lîngă el, nimeni...

Pentru sufletele comune, Eminescu a putut să pară doar un genial personaj „istoric“, „mais aux âmes bien nées“ el le-a apărut totdeauna învestit cu acea tremenda majestas, un mysterium tremendum et fascinans (Rudolf Otto) in stare să provoace o conversiune fatală... De aceea, toţi românii erudiţi, de la Titu Maiorescu şi Nicolae Iorga la Mircea Eliade, Perpessicius şi Petru Creţia, au simţit că pietatea faţă de Eminescu măsoară gravitatea cu care ne întîmpinăm propriul nostru destin. Pentru toţi acel care am avut şi avem o patrie în limba română (ca să-l parafrazez pe marele portughez Fernando Pessoa căruia de drept îi aparţine formularea) drumul de acces către textele fundamentale ale umanităţii trece prin acest corpus al operei eminesciene şi în acest ceas trebuie să ne plecăm cu recunoştinţă fruntea şi în faţa celui mai obscur eminescolog care va fi trudit să ne redea întreagă „conştiinţa noastră mai bună“... Ca epigoni (în sensul meliorativ şi etimologic al termenului) ai lui Eminescu, orice biografie a Poetului, scrisă chiar cu un sentiment tragic, nu ne mai poate mulţumi prin anticlimaxul inerent oricărei descripţii lineare realiste...

Visez la acel care va scrie o Lalita-Vistara şi nu mă îndoiesc deloc că trans-figurarea abia ne va arăta adevărata icoană a Poetului.

Scriam cîndva că orice ins, spre a-şi proba sieşi că e român, ar trebui să scrie o biografie a Poetului, actualizîndu-şi astfel în conştiinţă nu doar un model exemplar al spiritualităţii româneşti, ci modelul exemplar prin excelentă pentru oricine vrea să realizeze „o vieţuire lină şi cumplită“ ca bun român...

Vom scăpa şi de acea rea conştiinţă a păcatului faţă de Eminescu dacă, pe deasupra, vom răspîndi, să se afle la căpătîiul oricărui bun român, şi o ediţie populară a operei complete care acum ni se oferă nouă, celor privilegiaţi români...

Vom experia astfel acel uimitor comerţ spiritual, potlach, în care fiecare se străduieşte să dea cît mai mult şi vom constata vrăjiţi cît de puţin am dat, chiar toată viaţa noastră primind în schimb totul, căci scris e-n firea Mirumului, ca o pleromă ce se află să ne copleşească şi bietul nostru trai, să ni-l îndrepte înspre adevăr şi biata noastră conştiinţă să ne-o preschimbe într-o hiperconstiinţă beatifică...

Norocul nostru al celor de azi ni se măsoară prin bucuria de a trăi în deplinătatea revelată a spiritului eminescian, iar nefericirea noastră, cîtă este, prin neascultarea „turburării ce ne-a vărsat-o în suflet“.

Norocul nostru, mai mare ca al altor români care au mers in drumul lui Eminescu (Hasdeu şi Nicolae Densusianu, Xenopol, Iorga şi Pârvan, Bacovia, Goga şi Blaga, Arghezi şi Ion Barbu, Enescu, Pallady şi Ţuculescu, Mircea Eliade şi pînă la copilul de geniu care a fost Labiş) ni se măsoară prin distanţa viziunii juste pe care ne-au transmis-o înaintemergătoril noştri: ştim azi măcar să nu mai facem grosolane erori de situare, căci nu noi îl „distingem“ pe Eminescu („Rege el însuşi al cugetării omeneşti, care alt rege ar fi putut să-l distingă ?“, cu vorbele lui Maiorescu), ci Eminescu ne măsoară insignifianţa sau grandoarea noastră...

Un singur român ni se pare a mai fi trăit deplin în duhul lui Eminescu: Brâncuşi (aforismele lui sînt singurele „apocrife“ pe care le-am adăuga cu voluptate operei eminesciene); marmoreele sale divinităţi, adevărate yantra, pot fi gîndite ca imagini hermeneutice care induc starea necesară meditaţiei asupra lui Eminescu...

Numai limba română ştie dacă mai poate da un Eminescu în literatură („Nu noi sîntem stăpîni ai limbii, ci limba e stăpînul nostru“), şi numai Dumnezeu ştie dacă ne va mai da un Bodhisattva pe măsura lui...

Nevrednici de întîia lui venire, e mult mai înţelept să nu mai aşteptăm o alta, căci ne aflăm în kali-yuga, şi să-ncercăm să privim cu ochii noştri de beznă, în ochii lui de lumină...

Cezar Ivănescu, Imitarea Mirumului, Luceafărul, anul XXXII, nr. 24, 17 iunie 1989

EMINESCU, ULTIMUL CHIP, „nu l-am trădat, nu ne-am înfrăţit cu vrăjmaşii neamului său şi al nostru“

ULTIMUL CHIP

Orice pămînt întors în pămînt e un amestec de oase şi de vise, de biată carne abolită cu marile-i rîvne cu tot, de ceva care a fost cu ceva ce nu mai poate fi. Între ce a fost Eminescu şi veacul lui de glorie şi de ţarină stă ultimul lui chip, masca lui funerară, chipul acela emaciat, coborît de pe o cruce nevăzută, flămînd şi însetat, maculat şi totodată izbăvit de suferinţa unei soarte.

Semănînd sfîşietor cu Horea supliciat, cu Iancu rătăcit, cu mulţii mucenici anonimi ai unor cauze pe care le-au crezut pierdute: lungul şir de obidiţi cărora masca lui le da pentru vecie un chip.

De ce doar gînduri pentru slava lui şi nu puţină dragoste pentru rănile lui, pentru obida lui, pentru preţul pe care l-a avut de plătit, pentru ceasurile tîrzii cind atît de greu suspina „o, Doamne“ şi apoi cădea în tristeţe şi tăcere? Sau pentru serile cînd le cînta ardelenilor doine, prin grădinile de vară ale Bucureştilor, de se topeau aceia de plîns. Şi nu mai puţin pentru altă seară, tîrzie şi ea, cînd, însingurat între mai mulţi prieteni, îi spunea lui Panu: „Panule, ştii tu că în lumea asta nu e nimic mai interesant decît istoria poporului nostru, trecutul lui, tot, tot, este un şir neîntrerupt de martiri.“ A fost un om care greu se dădea pe mîna cuiva şi care, pe de altă parte, din inaptitudine pentru orice compromis, şi-a făcut destul de mulţi duşmani.

„...dacă ar şti că nu l-am trădat, că nu ne-am înfrăţit cu vrăjmaşii neamului său şi al nostru, că am păstrat ceva din neîndurarea lui inocentă, din care lui nădejdea a început să-i lipsească an după an, luptă după luptă“

De ce nu l-am iubi pentru tot ce a fost în toată fiinţa lui din care o parte era pieritoare şi supusă pătimirii? Pentru lacrimile pe care le vărsa, într-un îndoit amurg, de nerăbdare că nu răsare odată luna de după munţii prea înalţi. Poate nici nu ne-ar accepta iubirea. Şi poate totuşi da, dacă ar şti că nu l-am trădat, că nu ne-am înfrăţit cu vrăjmaşii neamului său şi al nostru, că am păstrat ceva din neîndurarea lui inocentă, din care lui nădejdea a început să-i lipsească an după an, luptă după luptă. Cine n-a ştiut, în acest ceas, să sărute în gînd, plîngînd, fruntea măştii lui funerare a lipsit de la sărbătoarea veacului său.

Petru Creţia, Ultimul chip, Luceafărul, iunie 1989

Le Figaro, editia din 15 ian.1990, reproducea fotografia cu Ion Ilici Iliescu zburdând pe pajiste în compania familiei Ceausescu!

Le Figaro

Lundi 15 Janvier 1990,

p. 3

Observaţi, în stânga paginii, sus, fotografia care îl prezinta pe Ion Ilici Iliescu distrându-se alături de Nicolae Ceauşescu (1976).