N. Manolescu: „Chiril joacă aici rolul celui care apără valorile individului, ale acelui om «în totalitatea lui concretă», de care vorbeşte Marx“

Nicolae Manolescu, Omul indestructibil
cronică literară

Constantin Ţoiu, Galeria cu viţă sălbatică, Ed. Eminescu, 1976


„Totuşi Chiril nu e doar un mic burghez prea uşor traumatizat de un abuz şi nici un contemplator neangajat cum e în definitiv tocmai Cavadia.
Personajul e mai complex şi «mesajul» lui trebuie înţeles în alt chip. În şedinţa din 1950, preşedintele comisiei îl întreabă la un moment dat, după ce se produsese intervenţia aceea considerată nejustă în favoarea fetei, ce crede el că este comunismul. Şi, cum Chiril pune oarecare timp de reflecţie între întrebare şi răspuns, preşedintele adaugă, voind să-l ajute: «Comunismul... este puterea sovietelor plus electricitatea! – aşa ne învaţă Lemn». Răspunsul care urmează, al lui Chirii, conţine una din cheile atitudinii lui politice: «Desigur, desigur... spuse el trezindu-se ca din vis şi încercînd să reintre în realitate. Dar eu cred că el... comunismul... mai este... şi omul... În întregime scăpat de orice servitute şi chiar şi de obsesia chinuitoare a propriei sale libertăţi. Frază care se încheie obscur şi care dezlănţui vacarmul».

Galeria, adică Isac şi Cavadia, are punctul ei de vedere în explicarea «eşecului» lui Chiril, al cărui răspuns nu fusese înţeles: «Dorinţă secretă şi inconştientă de autodistrugere. Un caracter ferm în aparenţă, purtînd în el o tainică şi invizibilă spărtură. O veşnică eschivă în faţa obstacolului, iar verificarea fusese unul! ...O stare curioasă, în care eroul evită să înfrunte un anumit aspect al realităţii sau toată realitatea la un loc.»

Dar oare refuzul înfruntării caracterizează pe Chiril sau, mai bine, pe Cavadia însuşi? Faţă de oportunismul celui care cade mereu, şi cu orice preţ, în picioare, Chiril joacă aici rolul celui care apără valorile individului, ale acelui om «în totalitatea lui concretă», de care vorbeşte Marx, şi pe care o revoluţie ce-şi propune ca scop fundamental eliberarea socială deplină nu are dreptul de a-l ignora.

În caietul lui, Chiril revine de cîteva ori la ideea că omul, individul, nu este o piesă oarecare pe tabla de şah a unei istorii oarbe, că istoria însăşi există doar prin om şi pentru om.“

Notă

Textul reprodus mai sus este un citat din cronica literară Omul indestructibil (România literară, 1976), semnată Nicolae Manolescu. Criticul conchide că „romanul lui Constantin Ţoiu (Galeria cu viţă sălbatică, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1976 – n.n.) este unul dintre cele mai substanţiale şi interesante care au apărut în ultima vreme“.

Citind aceste rânduri care închid o viziune neagră, materialist-comunistă, mă gândesc că alături de enunţul marxist redat cu patos de Nicolae Manolescu (v. „Chiril joacă aici rolul celui care apără valorile individului, ale acelui om «în totalitatea lui concretă», de care vorbeşte Marx“) şi mai ales alături de „ideea că omul, individul, nu este o piesă oarecare pe tabla de şah a unei istorii oarbe, că istoria însăşi există doar prin om şi pentru om“ ar merge numai bine un altul tot din Marx: „Nu conştiinţa oamenilor determină existenţa lor, ci, dimpotrivă, existenţa lor socială le determină conştiinţa.“. (Marx, Contribuţii la critica economiei politice, Prefaţă, K. Marx şi F. Engels, Opere alese în două volume, ed. P.M.R., 1949). Aşadar, scriind natural atât de aproape de litera şi crezul lui Marx, poate fi considerat Nicolae Manolescu ca fiind un marxist? /măcar pe alocuri :) ? /

Exilul interior, Gabriela Creţan, interviu-anchetă despre viaţa literară în timpul dictaturii comuniste realizat de revista Discobolul

EXILUL INTERIOR

1. Ce a însemnat pentru dumneavoastră să fii scriitor în timpul dictaturii comuniste în România? Care era raportul dintre posibilităţile de receptare a valorilor culturale şi posibilităţile de evocare a umanului din epocă?

2. În ce vă priveşte, ne-aţi putea relata câteva aspecte concrete ale relaţiei dumneavoastră cu sistemul, cu oamenii lui, cu cenzura? Ce v-a provocat mai mult suferinţa, revolta?

3. Ar fi fost altfel scrise cărţile dumneavoastră dacă aţi fi dispus de libertate de exprimare?

4. E liber cu adevărat azi scriitorul român? Sunt motive ale unei alienări sau de angoasă în noul sistem? Aşadar cum staţi cu optimismul?

1) N-am reuşit să debutez editorial înainte de 1989 şi, cu siguranţă, n-aş fi publicat niciodată vreo carte dacă nu s-ar fi schimbat vremurile. Cât de mult s-au schimbat şi cum deschiderea iniţială pare a fi urmată acum de o nouă închidere, cauzată de altfel de constrângeri decât cele impuse de dictatură, nu discut deocamdată.

Eram foarte tânără pe atunci, în sumbrul „ev de aur” şi, tot ca acum, minată de o timiditate paralizantă şi de o inabilitate socială congenitală, aşa încât, de una singură aş fi fost incapabilă să fac ceva pentru a-mi vedea poemele tipărite.

Am avut însă şansa unei întâlniri miraculoase, una dintre acele întâlniri care-ţi schimbă destinul dându-i pe neaşteptate o turnură favorabilă. În 1984, urmând exemplul unui coleg de institut, poet şi el, am început să frecventez cenaclul „Numele Poetului” condus de Cezar Ivănescu. Din acest moment a început cu adevărat aventura mea, nu numai scriitoricească, ci şi spirituală, în sensul cel mai pur al cuvântului. Pentru că Cezar Ivănescu emana o forţă uriaşă, nucleară, şi avea o putere de fascinaţie căreia nu puteai şi nu voiai să i te sustragi.

Reuniunile cenaclului începeau pe la ora 17 şi durau până spre sau după miezul nopţii; în acest interval se citeau volume întregi de poezie sau ample fragmente de proză, se discuta ore-n şir, în deplină libertate, fără teamă şi prohibiţii.

Timpul acela a fost pentru mine unul al libertăţii neîngrădite, eram, cum spuneam, tineri, iresponsabili şi mai ales ignoranţi în ce priveşte pericolele la care ne expuneam. Nu făceam nicio legătură cu faptul că foarte puţini dintre noi reuşeau să debuteze şi, chiar dacă mi-ar fi venit atunci ideea că Cezar Ivănescu era el însuşi „persona non grata” şi că mai înţelept ar fi, pentru cine ţine să-şi publice cărţile, să viziteze alte cenacluri - conduse de scriitori mai bine cotaţi de regim - nu m-aş fi reorientat cu nici un preţ…

În preajma lui Cezar Ivănescu, atunci când îşi cânta poemele, am trăit experienţe luminoase. Şi cum între 1984 şi 1989 eu şi soţul meu îi deveniserăm foarte apropiaţi şi ne vedeam aproape zilnic, perioada asta a însemnat pentru mine un timp al graţiei şi al beatitudinii. (Ştiu că afirmaţia este cam abruptă şi va stârni ilaritate în rândul „nifiliştilor” de astăzi, dar nu acestor blazate urechi le vorbesc eu acum). Cum frumos şi exact a formulat cândva dl. Dan C. Mihăilescu, cu o sintagmă care se potriveşte întru totul propriei mele experienţe, din întunericul acela de iad noi ne salvam „evadând pe verticală”; în felul acesta rămâneam liberi şi puţin condiţionaţi de traiul nostru de vieţaşi.

În 1986, când cenaclul a fost interzis, Cezar Ivănescu a intrat în greva foamei în semn de protest, grevă care a luat sfârşit, independent de voinţa lui, după şapte zile, când a fost internat în stare foarte gravă la Spitalul de Urgenţă.

Odată cu greva foamei, discipolii, prietenii, apropiaţii - care se numărau cu sutele - s-au risipit înfricoşaţi; în jurul lui s-a făcut un gol rece, abisal, un gol în care ne mai mişcam fantomatic numai noi, soţia lui Mary, eu şi Gelu Alecu, soţul meu. Am evocat acest episod pentru că e, în opinia mea, exemplar pentru ce înseamnă să-ţi aperi demnitatea (a ta şi a celor de care de simţi responsabil) în vremuri de teroare. Şi pentru că acuzaţii netrebnice şi absurde l-au ucis, nu atunci sub comunişti, ci astăzi în plină şi prealuminată democraţie. Dar despre toate astea voi depune mărturie mai târziu, în momente mai faste…

…Se citea mult în perioada aceea, nu numai intelectualii, ci şi persoanele de condiţie culturală medie găseau în lectură o cale de evaziune într-un univers ficţional paralel, ca unică alternativă posibilă la sclavia zilnică. „Bestselleruri” rămâneau însă romanele „cu cheie” şi cele care ofereau o informaţie absentă din manualele sau din documentele oficiale. Dar nu oricine şi nu oricum putea vorbi despre asemenea lucruri, ci numai „cu voie de sus”. Ideologia epocii le filtra foarte atent şi nu îngăduia decât publicarea acelor cărţi care consonau cu propriile scopuri. A existat o adevărată campanie a dezvăluirilor legate de „obsedantul deceniu” şi de „luminile şi umbrele” societăţii socialiste dirijată atent din culise de vigilenţii satrapi ai culturii. De altfel, această formulă a „luminilor şi umbrelor” ascundea o intenţie perversă: „umbrele” nu făceau decât să confere un relief mai pregnant şi o luminozitate sporită „realizărilor” socialiste; pe de altă parte, recunoaşterea de către ideologii regimului a unor greşeli săvârşite de înaintemergătorii lor era o formă de autodeculpabilizare şi, în cele din urmă, de clasare a acestora. Judecata era încheiată, verdictul declarat public, pedeapsa anulată pentru că vinovaţii erau deja morţi.

Cât de conjuncturale au fost asemenea producţii literare, chiar şi cele cu o miză estetică - pe lângă cea ideologică - se vede astăzi pe deplin. Autorii lor, răsfăţaţi şi de publicul de atunci şi de regim, au căzut în cea mai neagră uitare. Aşa se întâmplă cu toţi cei care văd în artă un fel de militantism social - în bine sau în rău. Cine nu se poate ridica la înălţimea arhetipală a răului, pentru a-l detaşa de contextul evenimenţial în care el se manifestă şi pentru a-l cuprinde într-o formulă paradigmatică, realizează doar o necesară (poate), dar perisabilă cronică socială cu valoare strict documentară.

Se citea mult şi poezie. Îngroşând lucrurile pot spune că existau două mari categorii de cititori, opuse prin statut şi pretenţii intelectuale: cei care-l adulau pe Adrian Păunescu şi ceilalţi, rafinaţii, devotaţi lui Nichita Stănescu. Numai iniţiaţii şi adevăraţii cunoscători de poezie ştiau că mai există şi alte nume de poeţi români contemporani, cu mult deasupra acestora. Majoritatea scriitorilor în vogă erau nişte artefacte, bricolate de diriguitorii regimului pentru a ocupa scena şi pentru a bloca vizibilitatea adevăratelor valori. Cei mai mulţi impostori erau depistaţi însă cu uşurinţă de publicul intelectual după tonul de trâmbiţă cu care preamăreau regimul. Nimeni nu dădea doi bani pe ei, nu era aşadar niciun pericol de infestare a minţilor.

Lucrurile se complicau însă atunci când, printre fantoşele prezentate drept marile valori ale momentului - cum altfel decât cu ajutorul criticii literare din rândul căreia se ridicau coruri encomiastice? - se numărau şi indivizi talentaţi, dar care, la o judecată (estetică) atentă n-ar fi ocupat în niciun caz prima treaptă a podiumului. Mai ales dacă opera lor era mai puţin contaminată ideologic (dar nicidecum imaculată) comparativ cu a lăudătorilor oficiali. Criteriul de selecţie pentru un asemenea rol principal devenea inevident şi generator de confuzie valorică. Depistabil totuşi fără mare dificultate: era vorba de scriitori care nu creau probleme, obedienţi, cumpăraţi cu privilegii de invidiat (printre care tirajele ameţitoare în care li se publicau cărţile) şi având misiunea să ocupe centrul. Şi mai complicat este cazul scriitorilor „vânduţi”, dar de incontestabil talent. Cred de aceea că atât de necesara revizuire valorică va trebui să se folosească de instrumente adecvate domeniului de evaluat: culpa morală trebuie judecată după etaloane morale, iar opera după standarde estetice. Confuzia reperelor e un semn de tulburare a minţii…

2)-3) În 1984, când mi-am depus manuscrisul la editura Albatros, însoţit de recomandarea entuziastă a poetului Cezar Ivănescu, după doar câteva săptămâni, Gabriela Negreanu, căreia i-l încredinţasem, a fost destituită din cauza unei „culpe” ideologice. N-am mai avut apoi nicio şansă pentru că orizontul s-a întunecat tot mai mult. Deşi încercarea de a debuta în volum a eşuat, din 1980 am început să public sporadic poezie - şi, uneori, eseuri - în revistele culturale de atunci; se întâmpla însă adesea, mai ales după 1984, când frecventam deja cenaclul de la „Luceafărul”, ca textele mele să fie scoase din şpalt şi înlocuite cu altele, debordând de optimism, semnate de autori cu o gândire mai luminoasă.

Şi totuşi, chiar sub dictatură, am fost un scriitor liber. Nu mi-am permis nici cea mai măruntă concesie imperativelor ideologice ale vremii. Am plătit scump însă această libertate interioară prin marginalizare, mai exact prin excludere. Prima mea carte de poeme a zăcut prin sertarele editurilor („Albatros”, „Cartea Românească”, „Editura Eminescu”) mai mult de zece ani; primii şase au fost în perioada comunistă, dar după revoluţie (să-i spunem aşa, convenţional) a trebuit să mai aştept peste patru ani ca s-o văd tipărită (în ianuarie 1995). Fireşte că n-a mai fost aceeaşi carte: am păstrat câteva poeme, am adăugat altele noi, am schimbat titlul, iar manuscrisul a fost doar parţial publicat, din motive economice.

Trăiam în afara politicului - în mintea mea termenul acesta desemna demagogia asurzitoare a ocupanţilor comunişti -, consideram poezia drept artă pură, efort ascensional, descriere a unor peisaje interioare, de aceea nu atât revoltă, cât uluire am resimţit în momentul în care O. Crohmălniceanu a refuzat să-mi publice un grupaj de poeme în România literară, motivând că „au spini”. Grupajul respectiv îi fusese propus de poetul Geo Dumitrescu, cel care m-a debutat în Luceafărul şi a fost, pentru câţiva ani, primul meu protector. Poemele au apărut totuşi, strecurate de el altui redactor mai permisiv, într-un moment prielnic, când Crohmălniceanu a plecat pe neaşteptate din Bucureşti. Această întâmplare a însemnat o trezire brutală la realitate. Nu scrisesem până atunci niciun singur vers subversiv, poezia era pentru mine o formă imperfectă a misticii, o trudă întru iluminare şi un efort continuu de cunoaştere a Sinelui profund, a acelui Sine în care toate religiile lumii întâlnesc imaginea lui Dumnezeu; de aceea n-am intenţionat vreodată să transmit duble mesaje şi n-am apelat la limbajul „esopic”. Şi în acea epocă de grea beznă ideologică m-am exprimat în modul cel mai direct, singurul cod necesar cititorilor mei (virtuali) fiind unul cultural.

„Obscuritatea care i se reproşează poetului - spunea Saint-John Perse - e chiar obscuritatea insondabilă a universului pe care el îl explorează.” Poate exista cifru mai dificil de decriptat decât acesta? Viziunea mea despre poezie m-a ferit de ispita compromisurilor, chiar dacă ele reprezentau atunci singura cale spre publicare. Preţul ar fi fost nemăsurat şi nemăsurate consecinţele unui asemenea pact: ruina fundamentelor pe care clădeam.

Paranoia cenzurii căpătase însă forme clinice grave: existau liste de cuvinte interzise, mai ales din domeniul spiritual-religios, dar nu numai, erau expurgate şi cuvinte din vocabularul comun, interpretate ca aluzii la lipsurile şi mizeria cotidiană şi termeni semnificând stări sufleteşti neconforme cu jubilaţia impusă trăitorilor în „eonul de aur”. Prin 1989, Mircea Ciobanu, redactor pe atunci la Cartea Românească, îmi spunea, râzând înfundat, că poetului X, apologet înfocat al regimului şi al „tovarăşilor”, i se refuzase editarea unui volum de poezii „pe linie”, fapt care-l năucise cu totul pe harnicul versificator; după care a adăugat pe un ton grav, alarmat: „Nu mai e suficient să-i lauzi, nici cuvintele umflate nu mai sunt de ajuns; ce vor să audă, dincolo de cuvinte, este sunetul de trâmbiţă, continuu şi strident”.

Totuşi nu atât revolta mă încerca; mă născusem în comunism, regulile jocului păreau imuabile, inexorabile, sau cel puţin instituite pentru o întreagă eră cosmică; aveam doar un sentiment copleşitor de fatalitate. Ca sa-mi tipăresc cartea era nevoie de un miracol - şi el s-a petrecut; n-a fost însă chiar atât de fast cum crezusem la început: am mai aşteptat câţiva ani buni după revoluţie ca să public de fapt cam o treime din manuscrisul predat, pentru că lipseau banii, pentru că… Revolta mea a început odată cu aşa-zisa eră a libertăţii democratice. Deşi reuşisem să debutez editorial - de abia în 1995 - la următoarele două cărţi am fost constrânsă din nou să aştept, ani şi ani. Câte patru ani la fiecare dintre ele. Răspunsul stereotip era că nu sunt bani, deşi în jurul meu se publicau tone de cărţi, apăreau şi se schimbau generaţii. Adevărul era însă mult mai simplu: nu puteam oferi nimic în atât de balcanicul comerţ al intereselor.

4) Am multe motive de îngrijorare legate, în primul rând, de grupurile de putere care şi-au extins dominaţia, reuşind să ia în stăpânire teritorii culturale strategice: edituri, reviste, canale mediatice audio-video. Au alcătuit o adevărată reţea prin ochiurile căreia nu trece decât cine îndeplineşte anumite condiţii (apartenenţa la grupul respectiv sau la un altul agreat; importanţa contraserviciilor sau a relaţiilor de care dispune persoana în cauză etc.). Clientelismul, „frăţiile”, tovărăşiile susţinute de interese extraliterare au luat locul criteriilor de excelenţă. Cine urmăreşte presa culturală observă frecvenţa cu care apar la rampă, luminate artificial din culise, câteva personaje, mereu aceleaşi, gonflate peste măsură de elogiile câtorva critici (şi ei aceeaşi), dar care, cercetate mai atent, dovedesc o debilitate îngrijorătoare la capitolul produsului cultural. Aceleaşi care primesc burse de creaţie, care sunt primele pe listele de traduceri şi culeg laurii premiilor literare.

Nimeni nu se oboseşte să facă transparente - pentru ceilalţi membri ai breslei scriitoriceşti măcar, dacă nu pentru publicul larg - criteriile pentru care X, Y, Z, deveniţi peste noapte „globtrotteri”, sunt învestiţi să reprezinte literatura română la o seamă de festivaluri şi târguri de carte din străinătate. Caracteristica lor comună este activismul de tip militant şi relaţiile de întrajutorare: ei scriu unul despre altul, se gratulează reciproc în cronici deşănţat laudative, lucrează, organizaţi în falangă, unii la gloria altora şi, deşi se mai şi războiesc, se solidarizează spontan împotriva eventualelor atentate la prestigiul comun, ca şi împotriva amestecului alogen. Să fie oare o întâmplare că mulţi dintre ei au fost colegi de facultate (la Litere), au frecventat acelaşi cenaclu, au ieşit de sub mantia aceluiaşi mare maestru de ceremonii, sau că lucrează în presa scrisă sau audio-video?

Există o parte subterană a literaturii române de azi - mai obscură decât în timpul comuniştilor, când cenzorii lucrau la vedere - unde se trag sforile, se fabrică staruri, se semnează pacte - o parte întunecată şi fetidă, ca orice subterană. Scriitorul de azi este liber să spună tot ce doreşte; nu-l aude însă nimeni dacă nu e înregimentat, sau, cum se spune, dacă „nu este în cărţi”, pentru că nu mai contează ce spui şi mai ales cum spui - în sens estetic - ci numai cu cine te aduni. Deşi optimismul nu m-a caracterizat niciodată, în momentul actual umoarea mea este mai neagră decât antracitul. Există câteva reviste literare unde nici nu visez să mai public, deşi, în condiţiile cenzurii comuniste, am reuşit să-mi văd textele tipărite în paginile lor. Ele funcţionează acum ca nişte cluburi exclusiviste - cu desăvârşire închise pentru cei neadoptaţi de vreunul din clanurile regente.

Anul acesta noua mea carte de poeme a fost refuzată la două edituri importante ale USR - Cartea Românească şi Editura Muzeul Literaturii Române - edituri la care, în anii trecuţi - când alţii erau managerii - am publicat două volume. La Cartea Românească refuzul a fost acompaniat de o justificare penibilă: „Am citit volumul, e excepţional, dar, din păcate, editura nu-şi mai permite să publice poezie, pentru că este nerentabilă”. Penibilă spun pentru că editura a continuat şi continuă să publice poezie şi chiar să organizeze concursuri de debut în domeniu; penibilă şi din cauza calităţii mediocre sau chiar submediocre a unor autori scoşi pe piaţă în condiţii grafice de invidiat, cu CD şi cu tot tacâmul de cronici elogioase. La Editura MLR nu mi s-a oferit nicio explicaţie, nici măcar una jenantă ca la C.R. Doar pe căi ocolite am aflat că s-a schimbat „conceptul” editorial şi că n-am fost singurul autor respins, de parcă e ceva consolator în faptul că nu eşti singur pe lista neagră a indezirabililor…

În momentul de faţă, constat cu stupoare similitudinea situaţiei mele cu aceea de dinainte de ‘89, când nu aveam nicio şansă de a publica vreo carte - deşi motivele sunt cu totul altele.

Încercând să depăşesc această situaţie personală, văd un alt motiv de alarmă în instalarea unei noi ideologii - nu numai în domeniul literaturii, ci şi în cel al culturii în general - ale cărei note definitorii sunt antielitismul, antiintelectualismul şi antispiritualismul în plan cultural şi „iuventocraţia”, cu corolarul ei gerontofobia, în plan larg social. Insinuată cu ani în urmă, sub forma unor „manifeste” şi a unor sforăitoare declaraţii programatice, noua ideologie a devenit actualmente dominantă şi totalitară. Directivele ei acţionează ca un filtru axiologic şi, sub lozinca democraţiei, generează de fapt două forme grave de discriminare: în primul rând, între cei care exaltă „cultura populară”, statuând drept criterii ale esteticului nivelul de accesibilitate propriu „omului de pe stradă” şi cei ataşaţi de valorile culturii înalte, şi, în al doilea rând, între generaţia tânără şi cea vârstnică.

În ambele cazuri discriminarea se realizează în favoarea primei categorii, a „plebeienilor” şi a tinerilor, cu anatemizarea simultană a „elitiştilor” şi a „bătrânilor”. Dacă am avea de-a face cu o mişcare estetică printre altele, lucrurile n-ar fi atât de grave. În cadrul unei culturi libere pot coexista fără dificultăţi curente cu programe dintre cele mai diferite.

Îngrijorător este însă faptul că ea este contaminată de principii extraestetice, cu îngroşate nuanţe politice, şi că aceste principii sunt impuse drept criterii de validare valorică absolută.

Noua ideologie a cuprins deja lumea occidentală şi este acum deversată şi asupra noastră - cu adaptările autohtone de rigoare; ea seamănă înspăimântător cu cea instituită de comunişti. Punctul lor comun e că ambele îşi impun dictatul sub pretextul democraţiei; acest cuvânt magic justifică orice şi închide gurile cârtitoare sub ameninţarea cu blamul public şi cu etichete dintre cele mai respingătoare. Dacă ai curajul să-ţi susţii opţiunile pentru „cultura înaltă” eşti taxat ca extremist de dreapta; dacă ai înclinaţii spre scriitura metafizică, dacă încă mai crezi în virtuţile mitului (e vorba de construcţiile mito-poetice proprii), dacă uzezi de simbol şi de metaforă pentru a exprima inexprimabilul - şi nu vorbeşti ca la colţul străzii - eşti considerat „expirat”.

Ştergerea graniţelor între ceea ce se numeşte eufemistic „cultură populară” - având drept etalon de aur nivelul de înţelegere al „omului de rând” şi hrănindu-se cu producţii din sfera divertismentului - şi cea elitaristă are drept consecinţe uniformizarea şi omogenizarea culturală prin nivelarea „vârfurilor”. Am mai spus-o cândva, într-un articol publicat cu ani în urmă în revista „Vatra”, dar şi în alte ocazii: democratizarea în domeniul culturii nu înseamnă abdicarea de la exigenţele intelectuale şi estetice, reajustate după calapodul nivelului de înţelegere al „omului de pe stradă” (înţeles şi el în accepţia cea mai joasă, drept un individ neşcolit, fără alte aspiraţii decât cele pur materiale, sedus de divertisment şi bine spălat pe creier), ci democratizarea educaţiei în sensul egalităţii de şanse şi al accesului nediscriminatoriu la instruire. Deşi „cultura de masă” propovăduită de comunişti poartă acum o nouă etichetă şi ne este impusă cu noi justificări, efectele ei sunt aceleaşi. „Omul nou”, sculat din morţi, dintr-o moarte aparentă, bântuie iar şi pe la noi ca şi aiurea, la fel de intolerant şi de abuziv în directivele lui, ca în vremurile, pe care le credeam revolute, ale totalitarismului.

A doua formă de discriminare agresivă constă în cultul tinereţii, văzută ca o valoare în sine, în defavoarea maturităţii şi mai ales a maturităţii târzii. Pentru că nu mai am spaţiu să dezvolt această afirmaţie, îi voi trimite pe cei interesaţi la articolele lui Paul Cernat apărute recent în Observatorul cultural, sub titlul semnificativ Puncte din oficiu pentru literatura tânără, articole prin care autorul a reuşit să-şi ridice în cap toată floarea criticii tinere (mai ales, dar nu numai). Fac această trimitere pentru că cele afirmate de Paul Cernat sunt în perfectă consonanţă cu propriile mele opinii, dar şi pentru că ele constituie mărturia directă a unui „insider”, cum singur se numeşte. „Nu m-am exclus de pe lista celor care, de dragul încurajării tinerilor autori, i-au supralicitat câteodată”; „din raţiuni de încurajare”; trecându-le „sub tăcere deficitul (real) de forţă şi de anvergură compoziţională”; „în calitate de cronicari literari, deseori am supralicitat literatura tânără, tratând-o cu îngăduinţă şi punând umărul la campaniile de promovare, chestiune care ne-a îndepărtat uşor de misiunea noastră - situaţia este generală, eu nu o neg, ar trebui şi alţii… să o accepte.” (Paul Cernat).

Tăiaţi adverbul atenuant - menit să minimalizeze sentimentul propriei vinovăţii - din sintagma „ne-a îndepărtat uşor de misiunea noastră” şi reţineţi ideea respectivă, ca şi declaraţia că situaţia este generală şi că adesea motivele unei asemenea îngăduinţe constau în implicarea interesată şi neresponsabilă a criticii literare în campaniile de promovare. Justificarea pedagogică - încurajarea scriitorilor aflaţi la început de drum - la care recurge Paul Cernat este, din păcate, invalidă. Metodele de aprobare sau de încurajare, proprii instituţiei şcolare sau celei familiale, legitime în cazul textelor publicate de elevi în revista şcolii, sunt întru totul nocive (pentru educaţia tânărului) şi generatoare de injustiţii flagrante atunci când sunt aplicate într-un context concurenţial cum este acela al editării de carte.

Pentru că autorul „încurajat” este prin chiar acest lucru privilegiat în opţiunile editoriale, în defavoarea celorlalţi competitori care aspiră la publicare. De foarte multe ori „încurajarea” merge şi mai departe, asigurându-i junelui scriitor, odată cu potopul de recenzii elogioase în revistele culturale de prestigiu, un loc pe podiumul laureaţilor, o bursă de creaţie şi o serie de alte beneficii (simbolice, dar şi materiale).

Quod erat demonstrandum. Şi acum se distribuie roluri, se confecţionează false ierarhii de către grupurile de interes dominante - nu numai, dar cu precădere prin ample strategii de marketing desfăşurate de editurile prospere, edituri ce-şi asociază voci critice cu mare autoritate în rândul publicului instruit. Criteriile de piaţă, clientelismul şi interesul de grup, ca şi principiile ideologice străine de literatură se amestecă periculos cu cele estetice, ultimele fiind afectate, în plus, de frumoasele recompense menite să lecuiască eventualele scrupule morale ale celor care „pun umărul” la falsificarea tablei de valori. Rezultatul: selecţia negativă şi contrafacerea.

Gabriela CREŢAN
Bucureşti
2008

**********************************************

* CREŢAN (ALECU) Gabriela s-a nǎscut în Bucureşti, la 7 decembrie 1955. În toţi anii de liceu este laureatǎ la Olimpiada Naţionalǎ de literatură românǎ. În 1972, elevǎ în clasa a zecea, debuteazǎ în revista “Steaua” din Cluj cu un fragment de prozǎ. În aceeaşi perioadǎ, publicǎ în revista „Hronica” a liceului „Gheorghe Şincai” (unde este elevă) şi participǎ la o emisiune radio dedicatǎ cenaclurilor şcolare. În 1975, devine studentǎ a Facultǎţii de Filosofie, secţia Psihologie din cadrul Universitǎţii din Bucureşti. Absolvǎ cursurile universitare în 1979 şi este repartizatǎ ca profesor-defectolog la Şcoala ajutǎtoare din comuna Fierbinţi, Ilfov.

În 1980, poetul Geo Dumitrescu îi publicǎ un grupaj de poeme în revista “Luceafǎrul”, apoi o selecţie de versuri în „România literarǎ”. Reuşeşte sǎ revinǎ în Bucureşti în decembrie 1982, ca sociolog la un institut de proiectǎri în construcţii, iar în 1985 este angajatǎ ca psiholog principal la Centrul de Medicinǎ Sportivǎ din Bucureşti, unde se ocupǎ cu examenul psihologic şi psihometric al sportivilor de la loturile olimpice.

În 1984, devine membrǎ a cenaclului „Numele poetului” al revistei „Luceafǎrul”, condus de poetul Cezar Ivǎnescu, pe care ajunge sǎ-l considere maestrul ei spiritual. Volumul intitulat „Mic tratat despre arta trǎdǎrii” reuşeşte sǎ aparǎ în în ianuarie 1995. Cartea este distinsǎ cu premiul “Ronald Gasparic” la Concursul Internaţional de Poezie “Ronald Gasparic”- ediţia a patra, 1996. În acest interval continuǎ sǎ publice poezie şi eseuri critice. În 1992, primeşte Marele Premiu pentru poezie acordat la cea de-a XII-a ediţie a Festivalului Internaţional „Lucian Blaga”, de la Sebeş, jud. Alba. În 1998, editura „Cartea Româneascǎ” îi publicǎ al doilea volum de versuri intitulat “Comedii nupţiale”.

În 1999, editura „Eminescu” îi publicǎ volumul de poeme „Soare din Macbeth”. În septembrie 2000, a primit, alǎturi de Paul Daian, premiul pentru poezie al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. Din iulie 2000, este membrǎ a Uniunii Scriitorilor din România.

Îi dorim mult succes în rândurile revistei noastre.
George ROCA

Interviu preluat din revista www.romanianvip.com

Criticul României literare, N. Manolescu, un ins fără măsură, morală şi Dumnezeu. Irina Petraş, „Lege şi ordine“, o analiză a Istoriei... manolesciene

Lege şi ordine
Irina Petraş

TITLUL SERIALULUI poliţist mi s-a părut potrivit pentru cronica despre Istoria... manolesciană. E adevărat, există şi un subtitlu: Intenţii criminale. Oricum, e vorba, neîndoielnic, despre un caz. Îmi propun să încerc aici o lectură detectivistică.Cronica mea e deja întârziată: Istoria critică..., declarată, rapid şi pe necititelea, „eveniment“ şi „cartea anului“, a fost întoarsă deja pe toate feţele. Subscriu la toate observaţiile de până acum. Aş putea adăuga, la rându-mi, altele, snop. Cu creionul în mână, e greu să găseşti multe pagini fără o „contradicţie a lui Manolescu“, o greşeală de cules, o scăpare a corectorului (Junimea s-a constituit în secolul trecut!!!), o lectură eronată, o alunecare a memoriei neactualizate prin lectură (fireşte că nu iau în serios pretenţia citirii şi recitirii „întregii“ literaturi, cu comentarii critice cu tot!), o evaluare superficială. Am să notez aici doar cea dintâi afirmaţie aiuritoare care mi-a căzut sub ochi: „după 1989, s.f.-ul românesc pare să fi dispărut“. Cum adică pare? Istoricul-critic (sintagma e deja cu sens dublu: avem de-a face cu un istoric utilizând instrumentarul şi intuiţiile unui critic deja „personaj istoric“) nu a verificat în fişierele vreunei biblioteci? Nu i-au căzut în mână cărţile unor Cornel Robu şi Mircea Opriţă, să zicem, care numără zeci de nume memorabile ale ultimelor două decenii ştiinţificţionale?

Până la un punct, intenţia autorului şi aşteptarea lumii literare converg: a propune o lege şi a oferi o ordine, o cheie de descifrat, o dată pentru totdeauna, literatura română.

Observ, după primele rafale de cronici dezamăgite, că rateurile stupefiază atât de copleşitor, încât lucrurile bune, şi ele nenumărate, cad într-o negură care ameninţă să se cronicizeze. Avansez o explicaţie a fenomenului. O găsesc atinsă doar în serioasa şi eleganta intervenţie a Sandei Cordoş din numărul trecut al Apostrof-ului: „autorul a beneficiat de suportul unui capital simbolic, în care intră şi un fond fantasmatic care e posibil să stârnească şi să întreţină pasionalitatea receptării“.

La prima vedere, avem de-a face cu o „întâmplare“ numai bună de aşezat printre „iluziile“ lui Negrici. Comentatorii nu pot ieşi din iluzia că Nicolae Manolescu e singurul şi cel mai mare critic al ultimei jumătăţi de secol. Crede asta Manolescu însuşi? Nu. Şi iată de ce. Istoria... e însoţită de o prefaţă, o postfaţă, un epilog şi multe interviuri, toate relativizând insistent, dar şi cu un zâmbet în colţul gurii, e adevărat (Alex Goldiş vede în „naturaleţea discursului“, în „tinereţe, nonconformism“, în „tonalitatea ireverenţioasă şi imprudentă“ cauzele recunoaşterii lui Nicolae Manolescu ca avizat critic al generaţiei sale), situarea cărţii în teritoriul literaturii române: nu e o „biblie“, probabil va fi reluată cu alte selecţii, e la mijloc şi joc (vezi istoria literară ca „spaţiu al imaginaţiei şi al ludicului“) şi încap în el nenumărate capricii, incuri, impurităţi. Spirit neastâmpărat, ludic şi iubitor de roluri (cinematografia îi era, în tinereţe, carieră alternativă), Manolescu nu contrazice însă nici argumentele „galeriei“. Se lasă pe mâna editorului.

O făcuse şi la celebra „listă a lui Manolescu“: „trebuie să recunosc, n-am făcut-o [lista] scrupulos“, ideea volumelor a fost a altora, lista are „relevanţă valorică relativă”, autori buni au rămas pe dinafară, „este şi un element de hazard în toată această poveste“… De data asta, acceptă subtitlul excesiv de „cinci secole de literatură“, când, după numărătoarea dinăuntru, e cam departe de adevăr dacă nu te referi la literatură în sensul de „variantă scrisă a unei limbi“ fără vreo legătură cu esteticul. Mai mult, repetă un citat din Sorin Alexandrescu, cel care îl aşază în galeria celor patru „cavaleri“ -escu ai bătăliilor canonice. Dar, nu se poate să nu observi, citatul-lespede-de-marmură e doldora de greşeli de corectură, veritabil indiciu ori măcar act ratat.

Nu-i nicio îndoială, Manolescu are de suportat/gestionat „infernul“ excelenţei. Ştiu, ca multă lume, că, ani la rând, cronica lui ne-a fost tabiet săptămânal, punct de reper. În cenuşiu, era să zic. Dar, nu. Ştiam atunci şi ştim acum şi mai bine – privilegiul distanţei în timp – că nu călăuză în teritoriul lecturii căutam şi nici măcar confirmare a unei opinii.

Manolescu, îmi dau seama azi, scria arareori primul despre o carte. Cronicile sale erau replici venite în chiar momentul în care putea să conchidă, sobru, decis, aulic, că aşa pare să fie, şi nu altminteri, cartea/autorul. Am citit şi ne-au plăcut nenumărate cărţi despre care Manolescu n-a scris un rând, n-am citit niciodată o carte doar fiindcă ne-a incitat cronica sa. Dar era formidabil că această cronică era acolo săptămână de săptămână. De opinia lui Nicolae Manolescu le păsa celor care citeau oricum cărţile şi căutau în Contemporanul şi România literară doar dialogul imaginar cu un cititor şi mai competent.

Ajutat şi de zodii, tânărul Manolescu a intrat în literatură cu aplomb seniorial. Colaborarea cu Dumitru Micu (în ’65, la 26 de ani!) îi dădea, atunci, o credibilitate nepusă la îndoială, asta îndată – ironia istoriei şi a regimului! – după episodul dramatic al dosarului încărcat. Lecturi infidele, Metamorfozele poeziei, Contradicţia lui Maiorescu, intrate în lista bibliografică obligatorie, îl clasicizează. Autoritatea îi e indiscutabilă… E vocea oficială, şi încă o voce cu fraza curată şi elegantă, pe care o poţi asculta de bunăvoie.

Cronicarul şi autorul de cărţi au lucrat de la început într-un parteneriat extrem de profitabil. Se recomandau reciproc. Cronica era a celui „învăţat-la-şcoală“, deci gata canonizat. Cărţile erau ispititoare, căci erau ale celui prezent, dezinvolt şi neobosit, în zonele fierbinţi ale lecturii la zi. Inteligent, flexibil, cu morgă, dar şi mereu tânăr, fiindcă profesor cu vocaţie, adică unul care nu se lasă uşor depăşit de generaţiile succesive de studenţi (încremeniţi, aceştia, într-o stranie şi perpetuă adolescenţă), îşi joacă, sclipitor şi cu graţie, rolul de vioara întâi.

Profesorul-cronicar e tăios ca Maiorescu, dar şi nestăpânit şi capricios ca G. Călinescu, la distanţă egală şi personalizată de amândoi, în vreme ce în sinea sa visează lovinescian mutaţii cu care a ştiut el însuşi să ţină mereu pasul. Grigurcu îi recunoaşte „vocaţia critică acaparantă“.

Anul 1989 aduce răsturnări neaşteptate. Manolescu decide brusc să părăsească scena cronicii la zi (Al. Cistelecan crede că „cronica literară e, poate, marea operă critică a lui Nicolae Manolescu – şi una din marile opere ale istoriei noastre critice“). Încearcă lucruri şi roluri până atunci lui interzise: politică, emisiuni televizate, activism civic, ranguri culturale naţionale şi europene. Reuşitele nu sunt şi nu pot fi pe măsura aşteptărilor publice. Renunţarea la ipostaza de cronicar e privită ca o trădare; o vreme, critica românească în întregul ei suferă efectele secundare ale iluziei retezate. Voci grele vorbesc insistent despre demisia unei critici care continua, firesc şi dezinhibat, să-şi facă datoria cu vervă şi inteligenţă. Lenea de a gândi flexibil, maleabil, viu lumea (literară) din jur clatină ierarhii închipuite.

Credea şi Manolescu astfel? Iarăşi nu. Deşi adastă, silit de „suită“, sub eticheta singurătăţii dictatoriale, nu-şi pierde nicio clipă luciditatea: „Ar fi groaznic dacă literatura s-ar face din opinii unice“. Aşadar: „Niciun critic nu face canonul. Îl facem cumva toţi, împreună, chiar dacă aparent nu ne înţelegem“; „Orice activitate critică este o activitate la două mâini, o activitate de colaborare, de cooperare, o formă de cordialitate“; „Niciodată nu vom prevedea ce şi cum se va scrie mâine“; „Singura modalitate de a-ţi onora până la capăt profesia de critic este aceea de a încerca să-i înţelegi pe cei care sunt din ce în ce mai diferiţi de tine“ şi, în fine, „Nu se poate face critică literară fără plăcerea de a citi cărţi“. Nenumăratele trimiteri din cronici la contribuţii „definitive“ ale altor critici te lasă să înţelegi că plăcerea jocului poate părea mai tare decât datoria echilibrului şi a bunei măsuri, dar e trecătoare.

Dictatura visată/acceptată/inventată a unului şi unicului nu e obsesia lui Manolescu. Istoria... sa ştie că Maiorescu şi-ar vedea micşorată statura dacă nu i s-ar pune alături Gherea, dar şi Iorga, Ibrăileanu. Polemica înseamnă construcţie şi dinamism, diferenţa de opinie e chiar relansatorul vieţii literare. Nici Lovinescu nu e întreg dacă nu îl vedem în şirul continuând cu Zarifopol, Perpessicius, Tudor Vianu, Streinu. Călinescu, marele scriitor şi modelul manolescian, îşi susţine măreţia prin chiar dialogul cu vocile critice ce i-au fost contemporane sau i-au urmat. Varietatea polifonică a criticii de rangul întâi e, spre binele literaturii române, tot mai largă pe măsură ce ne apropiem de prezent.

Manolescu nu e şi n-a fost niciodată singur. Şi nici unic. Mărimea sa e mereu şi infinit comparabilă cu şi dependentă de cea a unor Mircea Zaciu, Eugen Simion, Gheorghe Grigurcu, Marin Mincu, Paul Cornea, Lucian Raicu, Adrian Marino, Alex. Ştefănescu, Ion Pop, Valeriu Cristea, Cornel Ungureanu, Liviu Petrescu, Mircea Iorgulescu... Lista poate continua, fără scăderi sensibile ale ştachetei, cu încă multe nume. Nu mi s-ar părea deloc o impietate nici compararea sa cu câţiva tineri şi foarte tineri critici de indiscutabilă consistenţă a discursului şi cu lecturi dintre cele mai serioase şi mai nuanţate. „Diferenţă şi pluralism“ e deviza enunţată chiar de Nicolae Manolescu la un moment dat.

Revenind la Istorie..., Manolescu o publică, evident, sub presiunea galeriei şi cu o galeşă supunere la o datorie „tradiţională“ faţă de propria carieră. Cedează şi o face prea târziu. De la întreruperea contactului susţinut cu literatura română au trecut aproape două decenii. Întâmplarea e vizibilă pretutindeni. Construcţia e uriaşă, impresionantă, dar contraforturile prefeţei şi postfeţei nu pot ascunde fragilitatea zidirii.

Sau, mai exact, faptul că, iarăşi vorba Sandei Cordoş, avem de-a face cu o lucrare in progress. Există încăperi nenumărate şi etaje întregi gata finisate şi numai bune de locuit, şi încă pe termen lung, dar există şi pereţi tencuiţi în grabă, găuri umplute la repezeală, farduri superficiale care nu pot ţine locul bunelor materiale de construcţie cu care Manolescu părea definitiv familiarizat. Nu ştiu dacă are în vedere publicarea unei ediţii întregite şi revizuite. Şi nici nu e important. Aşa cum e, Istoria... poate fi asumată fără greţuri alături de alte lucrări de anvergură care s-au aşezat pe raftul românesc de referinţă în ultima vreme. Nu deasupra lor. Aici e toată hiba receptării, vorba ardeleanului. Citită la rece, fără infuzii mitice, cartea lui Manolescu poate fi parcursă cu delicii şi cu folos.

„Rolul criticii, zicea Manolescu în interviul de la apariţia Listei, acesta este: de a ordona. Prin criterii, prin selecţie, prin listă, prin canon“, iar „singurul criteriu cu adevărat valabil, fundamental în orice canon literar, artistic este criteriul estetic“. Nici în Listă, nici în Istorie... însă, selecţia „nu e exclusiv estetică, pentru că nu se poate“. Om ca toţi oamenii, Manolescu e şi el sub vremi, vulnerabil şi nestatornic. Cu o doză în plus, receptată astfel din cauza „infernului excelenţei“ în care e prins fără scăpare. Aşadar, politizează uneori abuziv, e nedrept din capriciu şi de dragul şicanei, se lasă condus de umori, face concesii modelor zilei. Introduce nume şi scoate altele fără prea multe explicaţii, deşi ştie că „Nu-ţi propui să schimbi canonul. Bătăliile canonice nu se planifică. Ele ţin de viaţa spontană şi imprevizibilă a literaturii“. De firesc. În spaţiul literaturii, oricât de polemice ar fi discuţiile, ele reformează, nu revoluţionează. E vorba mai ales de forme noi, rareori de întoarceri înapoi ori pe dos. Căci cultura are nevoie de trecut, de tot trecutul (de „sensul tradiţiei istorice fondatoare“, spune Nicolae Manolescu). E felul ei de a-şi procura un viitor. Aici se iveşte slăbiciunea cea mai gravă a Istoriei..., dar nu fatală, dacă-l priveşti pe autor ca pe una dintre mai multele voci critice pe care se sprijină literatura noastră: selectând drastic şi cam haotic, uită/lasă pe dinafară stâlpi de susţinere ai propriului edificiu. Istoricul îşi sărăceşte cu bună ştiinţă (?) suprafaţa de lucru, îşi îngustează temelia, îşi surpă măreţia proprie, strict dependentă aceasta de cea a literaturii pe care o ordonează capricios şi o numără pe sărite. În multe texte din Istorie..., urmăreşte superbele spectacole lexicale (reamintindu-şi că literatura e performanţă a limbii române, naţională vrând-nevrând, şi bănuind, fără s-o spună anume, că există „simţul limbii“, simţ natural şi cultural deopotrivă), prospectează terenul, pune borne – concrete, recognoscibile şi frumoase –, în frumuseţea lapidară stând adesea secretul valabilităţii prelungi a verdictelor manolesciene.

Dacă în cronici răspundea unei datorii, atitudinea sa având mereu ceva „ulterior şi educat“, în Istorie... nu am vrut să scriu o operă perfectă [...] şi stearpă, ci una vie şi chiar contradictorie, în măsura în care nu exprimă un autor abstract, intemporal, ci pe mine cel de acum şi de aici, cu lecturile, competenţa, temperamentul, gustul şi capriciile mele.

Ce poate fi mai limpede? Istoria... e cartea imperfectă, impură şi perfectibilă a unuia dintre zecile de cartografi, silitor şi modest benedictin al ideii că fiecare se cuvine judecat după ce a realizat, oricât de mare ar fi depărtarea la care se află harta lui de harta ideală pe care, în naivitatea lor, iubitorii de literatură o cred posibilă. După domolirea pasionalităţii receptării, sunt de aşteptat lungi, amănunţite convorbiri cu un companion care ştie ţine isonul în orice dezbateri. Apropo de Escher, interpretarea lui Bruno Ernst răstoarnă oarecum şi completează sensul pe care Manolescu îl dă desenului.

Iată: dacă o mână e pe cale de a desena o altă mână, iar aceasta din urmă e, în acelaşi timp, ocupată cu desenarea celei dintâi... şi toate astea sunt reprezentate pe o foaie de hârtie prinsă în pioneze pe o planşetă... şi dacă, pe deasupra, totul e încă o dată desenat se poate vorbi de supraimpostură.A desena înseamnă a trişa, e sensul ultim al lucrărilor iluzioniste escheriene. Desenul ne minte că privim o lume în trei dimensiuni când hârtia nu are decât două.

Relaţia ficţiunii cu realitatea, apoi a textului încorporând o anume viziune cu succesiunea de variante ale realizării sale prin lecturi, lectura critică, obiectiv-personalizată, ea însăşi ficţiune intermediată de o altă ficţiune, toate acestea prinse în chenarul schimbător al generaţiilor, epocilor, contextelor şi, iarăşi, prinse toate aceste splendide trişerii în pioneze într-o Istorie... – iată superba supraimpostură a iluziilor de care ar vrea să ne vindece Eugen Negrici.

Sursa: Irina Petraş, Lege şi ordine, Apostrof, Nr. 2 / februarie 2009

Nicolae Manolescu, elogiator al lui Marx şi Iliescu, respins de Academia Română

Nicolae Manolescu, o „tinereţe roşie“ şi două tablouri: un autoportret în tehnica contravérité
şi un colaj cu mult roşu de „marx“

„Astăzi, când unul ori altul se laudă cu părinţii care au facut politică, au fost mari şi tari, ba chiar cu părinţi legionari [sic! – n.n.], eu nu mă pot laudă că părinţii mei au făcut politică. Aşa cum n-am facut nici eu multă vreme şi – cum spuneaţi dumneavostră la un moment dat citându-mă – m-am trezit în politică în 1990 sau, mai exact '91. [...] Daţi-mi voie să vă spun că eu, care nu m-am numărat printre dizidenţi, din păcate – o spun cu părere de rău – nu cred că sînt cel mai în măsură să mă plâng că am fost mai înjurat ca alţii.“

dialog cu Iosif Sava, televizat la 20 ianuarie 1996, publicat în Simfonia Destinului; editura Integral, 1996

„Profesorul Apolzan s-a angajat, după evenimentele din august 1944, în activităţi politice în cadrul Partidului Naţional Liberal-Gh. Tătărescu, participând la alegerile din 1946 şi, din 1948, ca simpatizant al liberalilor tătărescieni, dar prin anii 1949-1950 soţii Apolzan fuseseră arestaţi şi duşi la Canal, unde au muncit şi s-au chinuit aproape doi ani [Notă de N. Manolescu: „Numai tata a fost la Canal, apoi la Borzeşti. Mama a trecut pe la Piteşti, Ghencea, Pipera şi Dumbrăveni. Arestaţi în 15 august 1952, au fost reţinuţi fără condamnare, administrativ, cum se spunea, tata până în februarie, iar mama până în iunie 1954.“

Pavel Ţugui, Dosarul studentului Nicolae Manolescu: povestea unei exmatriculari, revista 22, 30 sept. 2004

În martie 1962 am debutat la Contemporanul cu o recenzie consacrată cărţilor, tot de debut, ale unor tineri poeţi. E adevărat că primele texte critice îmi apăruseră, în vara precedentă, în Viaţa românescă, dar fără nici o urmare, căci nu plăcuseră, se pare, lui Al. Oprea, care era redactor răspunzător de paginile de critici. Cu toate «pilele» mele la director, Demostene Botez, care era prieten cu Andrei Oţetea, văr cu tata şi cel care mă salvase în 1959 de la exmatriculare,
colaborare la Viaţa româneasca a încetat imediat după ce începuse. La Contemporanul mă adusese, aşa cum am mai povestit, G. Ivaşcu. După examenul cu el, la finele anului V, la care i-am produs o impresie bună cu o teză despre poezia contemporană, m-a invitat să scriu la «gazeta», cum zicea el. [...] Am scris prima recenzie în trei săptămâni. Am dat o fuga la Sibiu, la ai mei, ca să mă concentrez. Când am predat articolul, Ivaşcu m-a mustrat: „Domnule, publicistica are ritmul ei. Nu merge aşa!”. Am fost obligat să intru în ritm, aşa că, foarte curând, publicam săptămânal un articol. Peste câteva luni, articolul a devenit critică literară, cu supratitlul respectiv cu tot. Cel dintâi, din martie 1962, a apărut pe aceeaşi pagina cu Cronica optimistului a lui G. Călinescu şi, în partea stângă, cu un articol al lui Al. Piru. [...] Toată lumea bună dintre 1955 şi 1971 putea fi aflată în paginile Contemporanului, de la Arghezi [N.M. omite să amintească că „adevărata“ lume bună, în sens moral şi nu în sensul valorii literare, zăcea în temniţele comuniste şi nu se lăfăia nicidecum prin paginile revistelor. Arghezi s-a numărat printre acei scriitori care au făcut pactul cu regimul comunist. Este drept că marele poet „s-a lăsat mai greu“, dar aşa se explică prezenţa sa în paginile Contemporanului, din păcate semnând articole pe tema şi în normele esteticii marxiste, de altfel în anul 1965 lui Tudor Arghezi i se va decerna titlul de „Erou al muncii socialiste din R.P.R.“– n.n.] şi Bogza la şaizecişti, adică la noi, cei mai tineri pe atunci scriitori şi critici.

N. Manolescu, Contemporanul, vaporul amiral, http://www.ideeaeuropeana.ro/

„Securitatea îmi pusese gând rău. Pot să dau un exemplu semnificativ. Primul text din Cartea Albă a Securităţii, volumul cinci, publicat în timpul lui Măgureanu, se referă la mine. Şi-acolo se spune că în 1967 sau ’68, la începutul anului, Securitatea îmi pusese gând rău, şi anume să mă recruteze.“

N. Manolescu, Cotidianul, 19 iulie 2005

„Mă dezamăgeşte decizia Adunării Generale a membrilor Academiei de a nu mă vota. Sigur că Academia este instituţia cea mai importantă din punct de vedere profesional şi cultural din România, dar, vorba lui Caragiale: «Nu e ultimul, colegiu!».” Aceasta a fost reacţia criticului N. Manolescu, susţinut de academicianul Marius Sala pentru a primi titlul de membru titular al Academiei, dar neinclus printre membrii instituţiei după votul Adunării Generale a membrilor, care a avut loc miercuri. Câteva voturi i-ar fi lipsit lui Manolescu pentru a fi inclus în Academie, dar criticul nu vrea să facă presupuneri legate de cei care i-au refuzat intrarea.“

N. Manolescu a fost respins de Academia Română, Cotidianul, 16 ianuarie 2008

„dacă noi, criticii literari, nu vă băgăm în seamă cu toată literatura voastră online, voi nu existaţi“.

N. Manolescu, Dilema veche, anul V, nr. 244, 16 octombrie 2008

Nicolae Manolescu, colaj

Nicolae Manolescu este printre puţinii scriitori care au reuşit sinistra performanţă de a omagia toţi dictatorii-roşii ai României începând cu Dej şi sfârşind cu Iliescu, dar şi marxism-leninismul şi pe Marx, realizările clasei muncitoare, epoca luminii, Omul Nou şi umanismul socialist ş.a.m.d. [Oare să fie vorba de acel umanism socialist care i-a trimis părinţii în puşcărie? De acel „umanism“ care a distrus vieţi, a ucis oameni şi a trimis în temniţe toată „floarea“ României?]

„N. Manolescu este acela care a plătit dogmatismului de tip proletcultist cel mai mare tribut.“

„Nicolae Manolescu a debutat în 1961 cu recenzii la culegerile de versuri Amiezile veacului, de Rusalim Mureşanu şi Fără popas de Florenţa Albu. Felul cum sunt scrise aceste recenzii, ca şi cronicile şi articolele care au urmat, dovedeşte încă o dată că preţul intrării în viaţa literară a fost acceptarea întocmai a clişeelor dogmatismului realist-socialist şi că numai cine a consimţit la acest compromis a putut beneficia de un loc în coloanele revistelor literare.

Citind astăzi acele texte nu poţi să nu te întrebi: lipsă de discernământ, datorită vârstei, sau dorinţa de a face carieră literară cu orice preţ? Poate şi una şi alta. Oricum, din generaţia sa, N. Manolescu este acela care a plătit dogma­tismului de tip proletcultist cel mai mare tribut.“ M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului, Ed. Humanitas, 1995, pp. 283-288, p. 318.

[Notă: Sub zodia proletcultismului, carte scrisă în perioada comunistă, aşadar într-un anume sens sortită viitorului şi nu acelui prezent dominat de dogma şi elita comunistă, se dovedeşte acum un document extrem de important. Îngemănarea tragică de destine, a cărţii şi a autorului ei, poate că a fost răscumpărată într-o firavă măsură de tipărirea acesteia şi de recunoştinţa celor care fac apel la aceste texte în sprijinul descoperirii adevărului. – n.n.]

Revenind la Nicolae Manolescu... acum suntem în măsură să răspundem întrebării lansate de M. Niţescu: „nu poţi să nu te întrebi: lipsă de discernămînt, datorită vârstei, sau dorinţa de a face carieră literară cu orice preţ?“ Din punctul meu de vedere, varianta vârstei cade [v. cazul lui N. Labiş sau cazurile tinerilor care au făcut câte 20 de ani de puşcărie politică şi care nu au renunţat o clipă la credinţa în neamul lor şi în Dumnezeu], de asemenea şi cea „a lipsei de discernământ“ [v. art. cit. Contemporanul, vaporul amiral, articol recent, în care N. Manolescu nu se dezice de acele articole nici măcar formal. Ba mai mult chiar, autorul continuă jocul în falset şi merge până acolo încât ne descrie în amănunt câte săptămâni a pierdut învăluit fiind în chinurile „creaţiei“ proletcultiste... deci dacă ar fi să acceptăm ca ipoteză de lucru ipoteza lipsei discernământului ar fi foarte grav, pentru că am fi obligaţi să concluzionăm că această stare s-ar fi perpetuat în timp... aşa că abandonăm rapid această variantă], deci pică toate..., nemairămânându-ne decât varianta şi-a propus „a face carieră literară cu orice preţ“... nu putem decât să încercăm să întrezărim sinuosul drum al accederii la glorie în comunism..., vom descoperi că acesta conţine obligatoriu şi asemenea texte:

„Subliniind în cuvântarea sa la ultima conferinţă pe ţară a scriitorilor «rolul de seamă al literaturii în formarea şi educarea tineretului», tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej spunea:

«Tânăra noastră generaţie are nevoie de opere care întruchipează
idealurile pline de măreţie ale epocii noastre, evocând tradiţiile glorioase de luptă ale poporului, ale clasei muncitoare...».

Această sarcină trasată literaturii este extrem de semnificativă. În fa­brici, pe şantiere sau în gospodării agricole colective, tineretul participă cu entuziasm la desăvârşirea construcţiei socialismului. În condiţiile preluării puterii de către clasa muncitoare, un relief deosebit l-au căpătat tinerii muncitori. Ei şi-au însuşit socialismul ca pe un mod de viaţă, identificându-se cu peisajul inedit al ţării. (...)

Ce a însemnat Revoluţia socialistă pentru tot acest tineret osândit la nerealizare (sub burghezie) e uşor de înţeles. În peisajul ţării, devenit un imens şantier, literatura a surprins nemaipomenita dezlănţuire de energii, munca trepidantă, entuziasmul sutelor de mii de tineri, închinând o laudă tinereţii... o laudă efortului uman eliberat. (...)

Devotamentul şi eroismul acestor tineri, născuţi şi crescuţi după Elibe­rare, educaţi în spiritul moralei comuniste, trebuie să facă obiectul unor opere pe măsura cerinţelor epocii noastre.“

Nicolae Manolescu, Tinerii muncitori în creaţia literară contemporană, Contemporanul, nr. 18, 14 mai 1962

„Cu asemenea limbaj, criticul se putea dispensa de gust, de inteligenţă, de cultură şi de probitate“

M. Niţescu continuă analiza extrem de fină pe care o face criticului-„încă roşu de marx“, N. Manolescu, notând: „Cu asemenea limbaj, criticul se putea dispensa de gust, de inteligenţă, de cultură şi de probitate. Se putea dispensa, adică, de obligaţia de a face critică. Literatura devine un simplu pretext pentru discursuri politizate, pentru parafrazarea sloganelor politice.“, şi remarcând cu amărăciune „Iată cum înţelegea N.M. rolul criticii şi al literaturii în articolul Înnoire:

„Literatura realist-socialistă este, prin natura ei, o literatură a valorilor etice, surprinzînd mutaţiile profunde, determinate în conştiinţă de ideea socialismului, promovând idealuri de viaţă noi, îndeplinind, adică, un rol educativ însemnat în formarea omului epocii noastre... Noul conţinut al literaturii noastre e dat, de fapt, de reflectarea procesului istoric al construi­rii societăţii fără exploatare, de reflectarea procesului adînc în care esenţa umană eliberată de vechile orînduiri este redată omului. (...)

Înzestraţi cu cunoaşterea ştiinţifică a realităţii, scriitorii noştri reflectă cu perspicacitate desăvîrşirea făuririi construcţiei noi, socialiste, reflectă chipul omului nou, constructor al societăţii viitorului. Acesta este în pri­mul rând muncitorul comunist. E o mare cucerire a literaturii noastre con­temporane zugrăvirea acestui erou al revoluţiei.“

Nicolae Manolescu, Înnoire, Contemporanul, nr. 34, 24 aug. 1962

N. Manolescu, un tânăr critic literar devotat „realism-socialismului“
şi un promotor al doctrinei comuniste din afara P.C.R.-ului

Simultan cu articolele scrise pe tema colectivizării, socialismului, marxismului, omului nou, eliberatorilor, actului de la 23 august 1944, laudei conducătorilor iubiţi ş.a.m.d. continuă şi ascensiunea rapidă a tânărului N. Manolescu. Imediat după absolvire este reţinut ca asistent la Universitatea din Bucureşti, apoi înainte a fi tipărită prima sa carte devine membru titular al Uniunii Scriitorilor din România (1963). În anul 1965 publică lucrarea Literatura română de azi (în colaborare cu Dumitru Micu) şi un număr impresionat de articole printre care „Realism – realism socialist“ (Gazeta literară, nr. 22, 28 mai 1964).

Urmează ani plini de realizări pe plan profesional şi trecerea, alături de mentorul său, Gh. Ivaşcu, (unul din viitorii „omagişti“, v. Preşedintelui ţării Omagiul scriitorilor din România, Ed. Cartea Românească, 1980, pp. 210-212), la revista România literară.

Cariera criticului N. Manolescu este presărată cu anumite contradicţii care nu pot fi explicate decât printr-o elucidare a situaţiilor care l-au „generat“ ca lider, altfel, cum ar putea fi explicată ascensiunea tânărului N. Manolescu în ciuda dosarului său teribil şi în absenţa aderării sale la Partidul Comunist Român? Şi de ce alţi copii ai altor deţinuţi politici nu au putut face studii superioare şi unii dintre ei nici măcar studii medii?

Începând cu anul 1962 N. Manolescu îşi va urma neclintit destinul asumat, consecvent cu sine însuşi, sub deviza: „carieră!“. La revista România literară, înainte de anul 1989, în mod public, are o atitudine normală, însă în spatele textelor semnate în presă, în redacţie, manifestă uneori şi o acută tendinţă de exercitarea a indicaţiilor date, probabil, de cenzorii comunişti, refuzând unii autori neagreaţi de regimul comunist şi articolele propuse de aceştia (v. Pentru Marin Preda, Cezar Ivănescu, ed. Timpul, Iaşi). Această tendinţă disimulată în perioada '70-'89 va exploda după Revoluţie, când Nicolae Manolescu va deveni primul „lăudător“ al preşedintelui Ion Ilici Iliescu, imediat după sângeroasa mineriadă din 13-15 iunie 1990 (v. România literară, interviu cu Ion Iliescu, amplu pe cinci pagini, ilustrat cu reproduceri după opere antice şi fără vreo imagine a Bucureştiului distrus şi a oamenilor morţi sau desfiguraţi, zăcând în bălţi de sânge!). În aceeaşi perioadă în paginile revistei 22 apăreau mărturii zguduitoare despre masacrarea civililor din Bucureşti, fiind consemnat şi cazul scriitorului Cezar Ivănescu. (v. si articolele din Le Monde, 26 dec., 28 dec.1989 ş.a. în care se spune că la Bucureşti puterea a fost preluată de foşti marxişti ca I. Iliescu şi P. Roman). Pentru N. Manolescu au urmat ani plini, ani în care va „bate şi străbate“ încurcatele căi ale vieţii politice, „va face şi desface“ Alianţa Civică şi multe alte orori pe această linie apocaliptică pe care a păşit simultan cu debutul său produs sub auspiciul lui Marx. N. Manolescu a continuat aşa cum a început, schimbându-şi pe traseu discursul la modul formal, după „principii de marketing“, niciodată însă şi stăpânii... (a vedea şi scăparea din interviul cu Ion Iliescu... unde N.M. enunţă cu un transparent respect sintagma Epoca Ceauşescu, prigoana lui Paul Goma, procesul intentat lui Liviu Stoiciu ş.a.)... o morală tristă ar putea fi aceea că odată intrat sub influenţa nefastă a luminii roşii emise de noua orânduire comunistă – bântuită de ateism şi crimă – cu greu un individ mai poate redeveni cu adevărat un liber.

„În plus, arogându-şi dreptul de a vorbi în numele veritabililor patrioţi şi comunişti dintre scriitori [sic! – n.n.], membrii grupului susţineau energic tendinţa din ce în ce mai naţionalistă de după 1971 a propagandei culturale a P.C.R.“

N. Manolescu, Cavalerii mesei rotunde, România literară, 12 aprilie 1990 (anul XIII), fragment

Ar mai fi foarte multe de relatat, dar important este să reţinem că N. Manolescu a predat ca şi Mona Muscă studenţilor străini, că este inconstant şi inconsecvent în declaraţii, anunţându-ne pompos ba că în USR nu sunt foşti turnători, ba că sunt, în acest sens D. Tudoran, într-un articol publicat în ziarul Ziua, îi amintea de un scriitor-turnător-„colaborator“- al securistul Merce – plătit de Securitate şi în salamuri şi Kentane, scriitor cu care ambii erau într-o relaţie de prietenie, şi pe care chiar l-au „ademenit“ într-o cursă spre a se convinge că este turnător. (v. Dorin Tudoran, Trei amintiri pentru Nicolae Manolescu, Ziua, http://stiri.rol.ro/content/view/6184/2/).

Din acest articol rezultă că N. Manolescu şi D. Tudoran cunosc cel puţin un turnător care s-a aflat în proximitatea lor şi care i-a şi turnat. De ce tac ascunzând un colaborator al Securităţii Române?

O scurtă paranteză... alţi scriitori s-au autodivulgat ca „donatori“ a câtorva, 2-3, nu multe, nu-i aşa?, turnătorii livrate ofiţerului de Securitate care se ocupa de instituţia lor [v. Cazul Lucian Vasiliu, redactor al revistei Dacia literară, interviu publicat în revista Convorbiri literare, ian. 2005. „În fine, după câteva referinţe (2-3) pe care le-am scris la solicitarea ofiţerului care se ocupa de instituţia noastră, Securitatea m-a abandonat total (probabil m-au considerat nevrednic, neserios, băşcălios)“... Hmmm (zic şi eu intrând în jocul ăsta vag-„băşcălios“), mai să fie, ce ţi-e şi cu Securitatea asta debordând de atâta spirit ludic..., citesc şi îmi pare că L. Vasiliu descrie o şedinţă de terapie la un psiholog şi nu faptul că şi-a turnat colegii!..., dar... ţinând cont că alţii relatează crima ca pe o plimbare în Herăstrău cu iubita sub clar de lună... revin şi spun iaca şi L. Vasiliu ăsta un alt biet pseudo-securist-pueril şi aflat şi ăsta tot în ograda USR-ului, instituţie nobilă, de interes public, prezidată de N. Manolescu, biet şi el, dar nu acum ci pe vremuri, când era, vorba lui Ion Bogdan Lefter, obligat „de împrejurări, de o politică stupidă, să-şi piardă vremea cu prostii“ ca profesor al studenţilor străini...]

Vă propun acum să încercăm să descoperim „actele ratate“ dintr-un articol recent semnat de N. Manolescu şi publicat în România literară, dec. 2008. Acest articol poate fi înţeles mult mai bine dacă îl veţi consulta în paralel cu articolele din Le Monde [1989, 26, 28 dec.] şi cu scurtul apel al scriitorului Eugen Ionescu adresat ţărilor membre ale Pactului de la Varşovia, publicat tot în Le Monde, 28 dec. 1989, sau şi cu informaţia că şi în presa spaniolă din 26-28 dec. 1989 apar trimiteri la faptul că România declar atunci că va respecta întocmai prevederile Pactului de la Varşovia.

Aici apare o întrebare decisivă: a fost cu adevărat o revoluţie în România? Analizând condiţiile putem bănui că nu a fost doar o revoluţie, ci că în România s-a produs o lovitură de stat cu acordul şi în condiţiile prestabilite de alţii, lovitură pigmentată cu o revoltă sinceră şi totală a miilor de manifestanţi şi îndoliată de sângele nevinovaţilor... Preţul puterii obţinute a fost viaţa acelor tineri... De aceea demersul lui N. Manolescu este şi din acest punct de vedere de o gravitate extremă şi acţiunea sa de inocentare a unui preşedinte denumit de Occidentali ca fiind „marxist“ şi catalogat de români ca „un om care a însângerat ţara“ este în primul rând una amorală.

Lovitura de stat din România a fost o acţiune complexă, în care au fost implicate şi unele servicii străine, şi a cărei structură, se pare, a început a fi gândită încă din anii '70 când se dorea debarcarea lui Ceauşescu şi nu schimbarea regimului comunist. Această operaţiune a inclus trădarea unor ofiţeri ai Securităţii şi ai Armatei Române, crearea de dizidenţi devotaţi, care în realitate erau oponenţi ai lui Ceauşescu şi nu ai comunismului, unii dintre ei fiind simple marionete în mâinile unor păpuşari, încurajarea şi susţinerea celor „implicaţi“ şi reprimarea celor care ar fi putut perturba derularea acestui plan, toate acestea şi cu susţinerea explicită sau tacită a unor servicii secrete şi oameni din exteriorul României. (De exemplu, în anul 1989 apare la Amsterdam ediţia în limba română a cărţii Moartea citeşte ziarul semnată de M. Dinescu. Vă întreb: cui credeţi dvs. că îi era adresată această carte? Celor 10-20 de cunoscători ai limbii române din Olanda, olandezilor, nouă? În ciuda restricţiilor, Securităţii şi a altor posibile represiuni unii din intelectualii care vor fi în prim-plan la Revoluţie îşi vor petrece Crăciunul anului 1988 în compania Ambasadorului Olandei... sigur că absolut întâmplător...). Să ne amintim cu toţii şi de faptul că puteam asculta în voie emisiunile de la Europa liberă, că mesajele dizidenţilor ajugeau la noi via Europa liberă cu o punctualitate de tip japonez, că unii dizindenţi români puteau acorda interviuri prin telefon, că „focarele“ revoluţiei au fost oraşele în care Ion Iliescu a ocupat funcţii publice înainte de 1989, că în toamna anului 1989 Iliescu însoţit de soţia sa, Nina, a fost în vizită în Iaşi, că în anii 1986-1989 începuseră să apară ca din senin „trupe“ studenţeşti care făceau săli pline şi care, printre rânduri şi cântece, livrau „şopârle“ fără a fi perturbaţi ş.a.m.d., că cei care urmau să preia puterea erau foarte bine pregătiţi nu atât în vreun domeniu ci în sensul de a se autoproclama conducători cu orice preţ şi mai ales în direcţia preluării rapide a tuturor structurilor statului, ei constituind nucleul-dur, „garda“ care oferea garanţia unei acţiuni eficiente şi siguranţa respectării unui scenariu. Din stenograma discuţiilor care au avut loc la formarea CFSN-ului transpare faptul că cei prezenţi erau decişi să se autoinstaleze în funcţii, propunerile de ocupare a ministerelor-cheie venind încrucişat, M. Dinescu propunându-l pe Pleşu ş.a.m.d. De asemenea, în componenţa CFSN-ului regăsim oameni care şi astăzi sunt situaţi tot în poziţii-cheie din care pot exercita un anume tip de şantaj politic: M. Dinescu, Cazimir Ionescu sunt membri în Colegiul CNSAS... (v. şi stenograma discuţiilor de la formarea CFSN-ului http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/1989-fsn-miza-ocuparea-structurilor.html)

...să revenim la articolul semnat de N. Manolescu... citatele reproduse din articolul indicat vor fi redate între ghilimelele, observaţiile mele vor fi fără ghilimele, între paranteze drepte; intertitlurile îmi aparţin.

„Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă“

Invitat fiind eu [N.M. – n.n.] la Timişoara de către Ciocârlie să conferenţiez în faţa studenţilor, Securitatea locală a întocmit un întreg plan de acţiune menit să mă aibă sub supraveghere non-stop şi peste tot. Citiţi-l în Cu dinţii de lână şi veţi vedea că seamănă ca două picături de apă cu planurile pe care Serviciile Secrete le adoptă (mai ales de când cu terorismul) ori de câte ori un şef de stat urmează să sosească într-o vizită oficială într-o ţară! Nu eu exagerez, ci, eventual, colonelul Indrei Ion din conducerea Securităţii Judeţene Timiş, colonelul Achim Victor, din partea Direcţiei I şi lt. colonelul Pele Petre, şeful Serviciului I/A. Data: 19 ianuarie 1989. Acum aproape două decenii.“

[Observaţiile mele: Data (1989) e foarte importantă; pentru că cei care au început să mimeze dizidenţa înainte de '89 şi în anul 1989 au fost persoane racolate de servicii străine, cu ajutorul cărora s-a pus la cale lovitura de stat. De exemplu: un personaj ca A. T., dovedit ca turnător (fără să fie totuşi numit) de Radu Ioanid, şi-a dat demisia din P.C.R. în toamna lui '89 (dar în P.C.R. fusese primit în primăvara aceluiaşi an, după ani de încercări nereuşite)! Băieţii erau protejaţi de forţe puternice din afară. De aceea aveau curaj. Dar sigur că erau suspectaţi şi urmăriţi, securiştii nu erau chiar neghiobi. Există şi unele mărturii ale celor care au încercat, în zadar, în ultimii ani ai regimului Ceauşescu, să intre în P.C.R., recent chiar Dan Diaconescu a dezvăluit că a dorit să devină membru P.C.R. şi să urmeze Academia de Partid Ştefan Gheorghiu. Nu a fost primit.]


M. Dinescu, un incapabil: „Era vorba de memoriul pe care îl punea la cale Mircea Dinescu (eu urmând a-i da forma finală)“

„Lucrurile se pot lămuri întrucâtva dacă avem în vedere ce s-a întâmplat, într-o altă împrejurare. Securitatea a înregistrat o convorbire pe care am avut-o cu Livius Ciocârlie, foarte probabil în casă la mine, la Bucureşti. Data înregistrării: 25 martie. Anul lipseşte. Este anul «scrisorii celor şase» care l-a pus pe Ceauşescu în dificultate: 1989. Nici eu, nici Ciocârlie nu ne aducem aminte ce am discutat atunci. Înregistrarea ne-a surprins pe amândoi la fel de tare. Era vorba de memoriul pe care îl punea la cale Mircea Dinescu (eu urmând a-i da forma finală) [într-o emisiune televizată din luna februarie 2008, M. Dinescu şi Tănase, pe postul Realitatea, Dinescu a încercat să relateze ceva despre interviul pe care l-a acordat ziarului Liberation înainte de revoluţie, nu a fost capabil să spună nici numele celui care l-a intervievat, nici ziarul, de-abia, după secunde întregi de eforturi şi bâlbe necontenite, au reuşit să îngaime într-un duet creat ad-hoc ceva... în aceste condiţii daţi-mi voie să mă îndoiesc că M. Dinescu ar fi fost capabil să acorde vreodată vreun interviu cursiv şi grav... – probabil, cineva i-a dat şi atunci „forma finală“ – n.n.] şi în legătură cu care Cartea Albă a Securităţii [remarcaţi şi încrederea reciprocă şi apropierea care exista între M. Dinescu şi N. Manolescu. v. şi declaraţiile făcute de ziaristul Victor Roncea pe postul B1Tv, conform cărora ofiţeri din brigada anti-KGB au declarat că M. Dinescu se afla în instrumentarea lor datorită legăturilor sale cu KGB-ul – n.n. ], volumul 5, conţine multe referinţe şi detalii, rod al supravegherii noastre stricte. Dincolo de ideea memoriului, care alertase Securitatea, convorbirea dintre Ciocârlie şi mine a jucat, se pare, şi ea un rol în alertă. Cei dintâi care s-au mirat regăsind-o în înregistrare au fost înşişi convorbitorii. Nu atât fiindcă o uitaseră cu desăvârşire, şi unul, şi altul, dar fiindcă spusele lor erau pur şi simplu stupefiante. Pe scurt, amândoi eram convinşi că Securitatea şi Armata îl abandonaseră pe Ceauşescu şi erau pe punctul de a profita de prima e [În martie 1989, nimeni n-avea habar de vreo revoluţie, cu toată Perestroika lui Gorbaciov. Lucrurile păreau la noi de neclintit. De abia în toamnă au început revoltele în ţările vecine. Deci Manolescu şi Ciocârlie aveau nişte informaţii care lipseau muritorilor de rând. De unde? – n.n.] explozie populară pentru a prelua puterea.

«Riscul cel mare pentru El (spuneam eu, pronumele cu majusculă fiind însă al ofiţerului care transcria), în momentul de faţă, vine din interior! (nici semnul de exclamaţie nu-mi aparţine – N.M.). De ce? Pentru că pentru prima dată există posibilitatea ca, mă rog, nemulţumirea care există în toate domeniile, inclusiv în armată şi securitate [Din nou... de unde ştiau N.M. şi L.C. despre nemulţumirile din Securitate?!!! Omul de rând nici nu-şi putea închipui aşa ceva în momentul acela. – n.n.], e limpede! (idem – N.M.), să poată folosi, să poată aduna în jurul unităţii politice (sic! nu mi-e clar nici mie – N.M.) «adică noi n-avem tradiţie să vină Generalul Popescu să-l dea jos pe ăsta şi să se proclame şef, dar Generalul Popescu dacă-l prinde şi-l rade cu o echipă de zece soldaţi, într-o zi, poate să se adreseze acuma lui Corneliu Mănescu sau lui Apostol pentru a conduce până se fac nişte chestii! Eu zic că pentru El (idem – N.M.) pericolul mare de aici vine! Nu e exclus să se întâmple! Adică curajul... nu curaj, să dea o formă de legitimitate unei lovituri care până acuma era, cum? Oricine care avea...» Livius Ciocârlie: «M-am gândit şi eu că trebuie să vină acuma mii şi mii de oameni, securiştii şi nu mai ştiu ce, care se pot gândi: Ce se întâmplă cu mine dacă cade ăsta? Vorbind de ăştia mii şi mii, unii chiar ar putea face ceva...» Ipotezele noastre nu erau gratuite. Ele plecau de la premisa că Securitatea nu-l împiedicase pe Brucan să transmită «scrisoarea celor şase», ba «închisese ochii» şi la alte lucruri aflate din ascultarea telefoanelor, iar cu noi se purta cu nişte mănuşi dublu căptuşite (,Pe mine mă uimea atunci în noiembrie [Mai sus spune că acea convorbire a avut loc în martie!!! Minte? Le încurcă? – n.n. ], cu câtă prudenţă vorbea ăla care a venit la Timişoara, spune Ciocârlie, sublinierea nefiind a lui. Evident, erau atât de înfricoşaţi de ideea că s-ar putea face ceva...»).

Am reprodus stenograma nu ca să se creadă că Ciocârlie şi cu mine ştiam cu adevărat ce se petrecea ori ce urma să se petreacă. Habar n-aveam! Reacţia la convorbirea noastră arată totuşi un lucru important: şi anume că Securitatea a citit-o ca pe o dovadă că noi (şi alţii) am fi fost la curent cu niscai planuri ascunse ale şefilor ei menite a-l înlătura pe Ceauşescu [Să nu fi fost oare chiar deloc întemeiate şi documentate temerile securiştilor? – n.n.].

Observaţi şi lipsa de respect faţă de «El», «ăsta», «persoana», etichete înlocuite de obicei în transcrierea benzilor de ascultare! Înregistrarea mă convinge că ne-am aflat, fără voie, în vecinătatea unui proiect de lovitură de stat care trebuia deghizat într-o revoltă ori măcar a intenţiei Securităţii de a-l abandona pe Ceauşescu dacă Armata ar fi făcut o tentativă de puci ori dacă lumea ar fi ieşit în stradă. Leg bănuiala de ceea ce îmi va spune în decembrie 1989 la Bacău Gh. Toma, preşedintele C. J., în părculeţul din spatele sediului, unde mă scosese sub un pretext străveziu, nevrând să vorbim în biroul lui: «Securitatea nu va trage un singur glonţ». O leg şi de o observaţie a lui Silviu Curticeanu, abia ieşit din închisoare, după revoluţie: «îţi dai seama ce ar fi fost în Piaţa Palatului pe 22 decembrie dacă se trăgea în mulţime? Ar fi fost un masacru.» Aşadar, cine trebuia să ştie, ştia. Securitatea îşi luase mâna de pe Ceauşescu încă înainte de decembrie 1989. «Înfricoşarea» ofiţerilor care ne-au înregistrat provenea din bănuiala că nu numai cine trebuia să ştie, ştia. Ceea ce nu corespundea, fireşte, adevărului. Dar probează cât de complicate erau raporturile dintre scriitori şi Securitate.

[Putem presupune că şi N.M. şi L.C. au fost printre cei care trebuiau să ştie? O altă întrebare... Cum poate fi decriptat interviul cu Ion Iliescu din iunie 1990..., a primit N.M., în iunie 1990, „indicaţii“ să facă acel interviu? L-a făcut din admiraţie pentru „Epoca Ceauşescu“ cum numea N.M. încă şi în anul 1990 sinistra perioadă comunistă?... Din interes? Revenind la M. Niţescu... cu siguranţă, argumentul vârstă va fi din nou eliminat, şi la fel de sigur putem afirma că nu vom cunoaşte adevărul decât atunci când Arhivele fostei Securităţi vor deveni publice şi când cei care au instrumentat cu bună-ştiinţă haosul de după Revoluţie vor fi înlăturaţi din funcţiile pe care încă le ocupă. Să nu uităm că destructurarea României a început prin reglementarea acelui „haos organizat“ care a adus în prim-plan, după zeci de ani de comunism feroce, foştii marxişti şi eşalonul al doilea al conducerii comuniste şi care a făcut ca omagişti notorii, precum D. Deşliu, să devină membri ai Conducerii USR şi a creat încă multe alte asemenea anomalii... Din această perspectivă luna decembrie a anului 1989 poate fi considerată luna noii cotropiri a României, una efectuată la un nivel dirijat şi subtil... – n.n.]“

Nicolae Manolescu, Scriitorii şi Securitatea, România literară, nr. 51 - 52, decembrie 2008

Documente, atitudini şi reacţii publice ale lui N. Manolescu
care pot genera supiciuni

1. N. Manolescu a predat studenţilor străini.
Este „inocent“ N. Manolescu? Dar Mona Muscă?

„Domnul Manolescu ne-a scris şi el imediat prefaţa. M-am dus s-o iau din clădirea din Şoseaua Panduri, unde se ţineau orele de limbă română pentru studenţii străini aflaţi în anul pregătitor [ v. cazul Mona Muscă – n.n.], de acomodare cu atmosfera de la noi. Mi-i amintesc în cancelaria de acolo, în pauza în care am ajuns, alături de Manolescu, pe profesorii Crohmălniceanu şi Mihai Zamfir – şi sentimentul amar văzîndu-i obligaţi de împrejurări, de o politică stupidă, să-şi piardă vremea cu prostii...“

Ion Bogdan Lefter: Un anumit concept complex de autor în care cred, Contrafort, 12 (84), decembrie 2001, Chişinău

2. N. Manolescu, după declaraţiile lui E. Uricaru, s-ar afla în spatele atacului declanşat împotriva sa în 2005 , atac care a vizat „debarcarea“ sa de la conducerea U.S.R.

Pe ce filieră de putere a regizat N. Manolescu desfăşurarea acestui scandal mediatic? Poate fi stabilită o legătură cu M. Dinescu? S-au folosit M. Dinescu şi N. Manolescu de instituţii ale Statului Român pentru a-şi „executa“ social şi moral adversarii?

3. N. Manolescu a scris şi publicat articole de critică literară conform principiilor esteticii marxiste.

Din această perspectivă şi cunoscând faptul că N. Manolescu nu s-a dezis încă de acele articole este potrivit N. Manolescu funcţiei de ambasador UNESCO al României la Paris?

4. N. Manolescu l-a „girat moral“ pe M. Dinescu şi l-a „inocentat“ pe Ion Ilici Iliescu.

Ce legături există între acordarea Premiului Naţional Mihai Eminescu Opera Omnia lui M. Dinescu (15 ian. 2007) şi decizia de non-colaborare dată pe numele lui N. Manolescu de CNSAS în toamna anului 2007? Dar între acest premiu şi „executarea“ lui Cezar Ivănescu? Ce legături există între inocentarea preşedintelui Ion Ilici Iliescu (iun. 1990) şi includerea ulterioară a lui N. Manolescu pe lista celor care îl însoţeau pe preşedintele Iliescu în vizitele oficiale?

5. Pe 29 aprilie 2008 Cezar Ivănescu a murit. Dumnezeu i-a dat o moarte aproape christică, după exemplul suprem al creştinătăţii, Iisus Christos (imitatio christi). În luna februarie 2008 Cezar Ivănescu a făcut mai multe înregistrări audio în care N. Manolescu era numit ca „omul care a instrumentat şi dirijat cabala pornită împotriva sa“. Cezar Ivănescu l-a acuzat şi de „intenţie de crimă“. În scurt timp Ivănescu a murit în condiţii tragice şi suspecte.

Ce simte N. Manolescu ca persoană care fost implicată „moral“ în moartea unui coleg de breaslă? Ce face preşedintele USR pentru aflarea adevărului în cazul Ivănescu? Cum acţionează N. Manolescu pentru apărarea şi cinstirea numelui lui Mihai Eminescu din dubla sa poziţie de preşedinte al U.S.R. şi de ambasador UNESCO al României la Paris?


Bibligrafie:

Sursele articolelor au fost redate la sfârşitul fiecărui citat, imaginea a doua, ca şi unele informaţii despre Revoluţia Română au fost preluate de pe www.civicmedia.ro.

Accesaţi şi:

• 13 ianuarie, evenimente reflectate în presă, Le Monde relatează vizita oficială a ministrului francez al Afacerilor Externe în România (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/13-ianuarie-evenimente-reflectate-n.html)
• Revoluţia română şi Miza CFSN-ului: ocuparea tuturor structurilor statului (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/1989-fsn-miza-ocuparea-structurilor.html)
• ROMÂNIA – 1989. Cronica unor evenimente anunţate (http://civicmedia.ro/acm/index.php? option=com_content&task=view&id=764&Itemid=1)
• Mircea Dinescu: autoportret în tuşă marxist-leninistă (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/mircea-dinescu-autoportret-in-tusa.html)

N. Manolescu analizat de M. Niţescu

M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului,
Dialectica puterii, pagini din articolul dedicat criticului N. Manolescu