Nicolae Manolescu, o „tinereţe roşie“ şi două tablouri: un autoportret în tehnica contravérité
şi un colaj cu mult roşu de „marx“
„Astăzi, când unul ori altul se laudă cu părinţii care au facut politică, au fost mari şi tari, ba chiar cu părinţi legionari [sic! – n.n.], eu nu mă pot laudă că părinţii mei au făcut politică. Aşa cum n-am facut nici eu multă vreme şi – cum spuneaţi dumneavostră la un moment dat citându-mă – m-am trezit în politică în 1990 sau, mai exact '91. [...] Daţi-mi voie să vă spun că eu, care nu m-am numărat printre dizidenţi, din păcate – o spun cu părere de rău – nu cred că sînt cel mai în măsură să mă plâng că am fost mai înjurat ca alţii.“
dialog cu Iosif Sava, televizat la 20 ianuarie 1996, publicat în Simfonia Destinului; editura Integral, 1996
„Profesorul Apolzan s-a angajat, după evenimentele din august 1944, în activităţi politice în cadrul Partidului Naţional Liberal-Gh. Tătărescu, participând la alegerile din 1946 şi, din 1948, ca simpatizant al liberalilor tătărescieni, dar prin anii 1949-1950 soţii Apolzan fuseseră arestaţi şi duşi la Canal, unde au muncit şi s-au chinuit aproape doi ani [Notă de N. Manolescu: „Numai tata a fost la Canal, apoi la Borzeşti. Mama a trecut pe la Piteşti, Ghencea, Pipera şi Dumbrăveni. Arestaţi în 15 august 1952, au fost reţinuţi fără condamnare, administrativ, cum se spunea, tata până în februarie, iar mama până în iunie 1954.“
Pavel Ţugui, Dosarul studentului Nicolae Manolescu: povestea unei exmatriculari, revista 22, 30 sept. 2004
În martie 1962 am debutat la Contemporanul cu o recenzie consacrată cărţilor, tot de debut, ale unor tineri poeţi. E adevărat că primele texte critice îmi apăruseră, în vara precedentă, în Viaţa românescă, dar fără nici o urmare, căci nu plăcuseră, se pare, lui Al. Oprea, care era redactor răspunzător de paginile de critici. Cu toate «pilele» mele la director, Demostene Botez, care era prieten cu Andrei Oţetea, văr cu tata şi cel care mă salvase în 1959 de la exmatriculare,
colaborare la Viaţa româneasca a încetat imediat după ce începuse. La Contemporanul mă adusese, aşa cum am mai povestit, G. Ivaşcu. După examenul cu el, la finele anului V, la care i-am produs o impresie bună cu o teză despre poezia contemporană, m-a invitat să scriu la «gazeta», cum zicea el. [...] Am scris prima recenzie în trei săptămâni. Am dat o fuga la Sibiu, la ai mei, ca să mă concentrez. Când am predat articolul, Ivaşcu m-a mustrat: „Domnule, publicistica are ritmul ei. Nu merge aşa!”. Am fost obligat să intru în ritm, aşa că, foarte curând, publicam săptămânal un articol. Peste câteva luni, articolul a devenit critică literară, cu supratitlul respectiv cu tot. Cel dintâi, din martie 1962, a apărut pe aceeaşi pagina cu Cronica optimistului a lui G. Călinescu şi, în partea stângă, cu un articol al lui Al. Piru. [...] Toată lumea bună dintre 1955 şi 1971 putea fi aflată în paginile Contemporanului, de la Arghezi [N.M. omite să amintească că „adevărata“ lume bună, în sens moral şi nu în sensul valorii literare, zăcea în temniţele comuniste şi nu se lăfăia nicidecum prin paginile revistelor. Arghezi s-a numărat printre acei scriitori care au făcut pactul cu regimul comunist. Este drept că marele poet „s-a lăsat mai greu“, dar aşa se explică prezenţa sa în paginile Contemporanului, din păcate semnând articole pe tema şi în normele esteticii marxiste, de altfel în anul 1965 lui Tudor Arghezi i se va decerna titlul de „Erou al muncii socialiste din R.P.R.“– n.n.] şi Bogza la şaizecişti, adică la noi, cei mai tineri pe atunci scriitori şi critici.
„Securitatea îmi pusese gând rău. Pot să dau un exemplu semnificativ. Primul text din Cartea Albă a Securităţii, volumul cinci, publicat în timpul lui Măgureanu, se referă la mine. Şi-acolo se spune că în 1967 sau ’68, la începutul anului, Securitatea îmi pusese gând rău, şi anume să mă recruteze.“
N. Manolescu, Cotidianul, 19 iulie 2005
„Mă dezamăgeşte decizia Adunării Generale a membrilor Academiei de a nu mă vota. Sigur că Academia este instituţia cea mai importantă din punct de vedere profesional şi cultural din România, dar, vorba lui Caragiale: «Nu e ultimul, colegiu!».” Aceasta a fost reacţia criticului N. Manolescu, susţinut de academicianul Marius Sala pentru a primi titlul de membru titular al Academiei, dar neinclus printre membrii instituţiei după votul Adunării Generale a membrilor, care a avut loc miercuri. Câteva voturi i-ar fi lipsit lui Manolescu pentru a fi inclus în Academie, dar criticul nu vrea să facă presupuneri legate de cei care i-au refuzat intrarea.“
N. Manolescu a fost respins de Academia Română, Cotidianul, 16 ianuarie 2008
„dacă noi, criticii literari, nu vă băgăm în seamă cu toată literatura voastră online, voi nu existaţi“.
N. Manolescu, Dilema veche, anul V, nr. 244, 16 octombrie 2008
Nicolae Manolescu, colaj
Nicolae Manolescu este printre puţinii scriitori care au reuşit sinistra performanţă de a omagia toţi dictatorii-roşii ai României începând cu Dej şi sfârşind cu Iliescu, dar şi marxism-leninismul şi pe Marx, realizările clasei muncitoare, epoca luminii, Omul Nou şi umanismul socialist ş.a.m.d. [Oare să fie vorba de acel umanism socialist care i-a trimis părinţii în puşcărie? De acel „umanism“ care a distrus vieţi, a ucis oameni şi a trimis în temniţe toată „floarea“ României?]
„N. Manolescu este acela care a plătit dogmatismului de tip proletcultist cel mai mare tribut.“
„Nicolae Manolescu a debutat în 1961 cu recenzii la culegerile de versuri Amiezile veacului, de Rusalim Mureşanu şi Fără popas de Florenţa Albu. Felul cum sunt scrise aceste recenzii, ca şi cronicile şi articolele care au urmat, dovedeşte încă o dată că preţul intrării în viaţa literară a fost acceptarea întocmai a clişeelor dogmatismului realist-socialist şi că numai cine a consimţit la acest compromis a putut beneficia de un loc în coloanele revistelor literare.
Citind astăzi acele texte nu poţi să nu te întrebi: lipsă de discernământ, datorită vârstei, sau dorinţa de a face carieră literară cu orice preţ? Poate şi una şi alta. Oricum, din generaţia sa, N. Manolescu este acela care a plătit dogmatismului de tip proletcultist cel mai mare tribut.“ M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului, Ed. Humanitas, 1995, pp. 283-288, p. 318.
[Notă: Sub zodia proletcultismului, carte scrisă în perioada comunistă, aşadar într-un anume sens sortită viitorului şi nu acelui prezent dominat de dogma şi elita comunistă, se dovedeşte acum un document extrem de important. Îngemănarea tragică de destine, a cărţii şi a autorului ei, poate că a fost răscumpărată într-o firavă măsură de tipărirea acesteia şi de recunoştinţa celor care fac apel la aceste texte în sprijinul descoperirii adevărului. – n.n.]
Revenind la Nicolae Manolescu... acum suntem în măsură să răspundem întrebării lansate de M. Niţescu: „nu poţi să nu te întrebi: lipsă de discernămînt, datorită vârstei, sau dorinţa de a face carieră literară cu orice preţ?“ Din punctul meu de vedere, varianta vârstei cade [v. cazul lui N. Labiş sau cazurile tinerilor care au făcut câte 20 de ani de puşcărie politică şi care nu au renunţat o clipă la credinţa în neamul lor şi în Dumnezeu], de asemenea şi cea „a lipsei de discernământ“ [v. art. cit. Contemporanul, vaporul amiral, articol recent, în care N. Manolescu nu se dezice de acele articole nici măcar formal. Ba mai mult chiar, autorul continuă jocul în falset şi merge până acolo încât ne descrie în amănunt câte săptămâni a pierdut învăluit fiind în chinurile „creaţiei“ proletcultiste... deci dacă ar fi să acceptăm ca ipoteză de lucru ipoteza lipsei discernământului ar fi foarte grav, pentru că am fi obligaţi să concluzionăm că această stare s-ar fi perpetuat în timp... aşa că abandonăm rapid această variantă], deci pică toate..., nemairămânându-ne decât varianta şi-a propus „a face carieră literară cu orice preţ“... nu putem decât să încercăm să întrezărim sinuosul drum al accederii la glorie în comunism..., vom descoperi că acesta conţine obligatoriu şi asemenea texte:
„Subliniind în cuvântarea sa la ultima conferinţă pe ţară a scriitorilor «rolul de seamă al literaturii în formarea şi educarea tineretului», tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej spunea:
«Tânăra noastră generaţie are nevoie de opere care întruchipează
idealurile pline de măreţie ale epocii noastre, evocând tradiţiile glorioase de luptă ale poporului, ale clasei muncitoare...».
Această sarcină trasată literaturii este extrem de semnificativă. În fabrici, pe şantiere sau în gospodării agricole colective, tineretul participă cu entuziasm la desăvârşirea construcţiei socialismului. În condiţiile preluării puterii de către clasa muncitoare, un relief deosebit l-au căpătat tinerii muncitori. Ei şi-au însuşit socialismul ca pe un mod de viaţă, identificându-se cu peisajul inedit al ţării. (...)
Ce a însemnat Revoluţia socialistă pentru tot acest tineret osândit la nerealizare (sub burghezie) e uşor de înţeles. În peisajul ţării, devenit un imens şantier, literatura a surprins nemaipomenita dezlănţuire de energii, munca trepidantă, entuziasmul sutelor de mii de tineri, închinând o laudă tinereţii... o laudă efortului uman eliberat. (...)
Devotamentul şi eroismul acestor tineri, născuţi şi crescuţi după Eliberare, educaţi în spiritul moralei comuniste, trebuie să facă obiectul unor opere pe măsura cerinţelor epocii noastre.“
Nicolae Manolescu, Tinerii muncitori în creaţia literară contemporană, Contemporanul, nr. 18, 14 mai 1962
„Cu asemenea limbaj, criticul se putea dispensa de gust, de inteligenţă, de cultură şi de probitate“
M. Niţescu continuă analiza extrem de fină pe care o face criticului-„încă roşu de marx“, N. Manolescu, notând: „Cu asemenea limbaj, criticul se putea dispensa de gust, de inteligenţă, de cultură şi de probitate. Se putea dispensa, adică, de obligaţia de a face critică. Literatura devine un simplu pretext pentru discursuri politizate, pentru parafrazarea sloganelor politice.“, şi remarcând cu amărăciune „Iată cum înţelegea N.M. rolul criticii şi al literaturii în articolul Înnoire:
„Literatura realist-socialistă este, prin natura ei, o literatură a valorilor etice, surprinzînd mutaţiile profunde, determinate în conştiinţă de ideea socialismului, promovând idealuri de viaţă noi, îndeplinind, adică, un rol educativ însemnat în formarea omului epocii noastre... Noul conţinut al literaturii noastre e dat, de fapt, de reflectarea procesului istoric al construirii societăţii fără exploatare, de reflectarea procesului adînc în care esenţa umană eliberată de vechile orînduiri este redată omului. (...)
Înzestraţi cu cunoaşterea ştiinţifică a realităţii, scriitorii noştri reflectă cu perspicacitate desăvîrşirea făuririi construcţiei noi, socialiste, reflectă chipul omului nou, constructor al societăţii viitorului. Acesta este în primul rând muncitorul comunist. E o mare cucerire a literaturii noastre contemporane zugrăvirea acestui erou al revoluţiei.“
Nicolae Manolescu, Înnoire, Contemporanul, nr. 34, 24 aug. 1962
N. Manolescu, un tânăr critic literar devotat „realism-socialismului“
şi un promotor al doctrinei comuniste din afara P.C.R.-ului
Simultan cu articolele scrise pe tema colectivizării, socialismului, marxismului, omului nou, eliberatorilor, actului de la 23 august 1944, laudei conducătorilor iubiţi ş.a.m.d. continuă şi ascensiunea rapidă a tânărului N. Manolescu. Imediat după absolvire este reţinut ca asistent la Universitatea din Bucureşti, apoi înainte a fi tipărită prima sa carte devine membru titular al Uniunii Scriitorilor din România (1963). În anul 1965 publică lucrarea Literatura română de azi (în colaborare cu Dumitru Micu) şi un număr impresionat de articole printre care „Realism – realism socialist“ (Gazeta literară, nr. 22, 28 mai 1964).
Urmează ani plini de realizări pe plan profesional şi trecerea, alături de mentorul său, Gh. Ivaşcu, (unul din viitorii „omagişti“, v. Preşedintelui ţării Omagiul scriitorilor din România, Ed. Cartea Românească, 1980, pp. 210-212), la revista România literară.
Cariera criticului N. Manolescu este presărată cu anumite contradicţii care nu pot fi explicate decât printr-o elucidare a situaţiilor care l-au „generat“ ca lider, altfel, cum ar putea fi explicată ascensiunea tânărului N. Manolescu în ciuda dosarului său teribil şi în absenţa aderării sale la Partidul Comunist Român? Şi de ce alţi copii ai altor deţinuţi politici nu au putut face studii superioare şi unii dintre ei nici măcar studii medii?
Începând cu anul 1962 N. Manolescu îşi va urma neclintit destinul asumat, consecvent cu sine însuşi, sub deviza: „carieră!“. La revista România literară, înainte de anul 1989, în mod public, are o atitudine normală, însă în spatele textelor semnate în presă, în redacţie, manifestă uneori şi o acută tendinţă de exercitarea a indicaţiilor date, probabil, de cenzorii comunişti, refuzând unii autori neagreaţi de regimul comunist şi articolele propuse de aceştia (v. Pentru Marin Preda, Cezar Ivănescu, ed. Timpul, Iaşi). Această tendinţă disimulată în perioada '70-'89 va exploda după Revoluţie, când Nicolae Manolescu va deveni primul „lăudător“ al preşedintelui Ion Ilici Iliescu, imediat după sângeroasa mineriadă din 13-15 iunie 1990 (v. România literară, interviu cu Ion Iliescu, amplu pe cinci pagini, ilustrat cu reproduceri după opere antice şi fără vreo imagine a Bucureştiului distrus şi a oamenilor morţi sau desfiguraţi, zăcând în bălţi de sânge!). În aceeaşi perioadă în paginile revistei 22 apăreau mărturii zguduitoare despre masacrarea civililor din Bucureşti, fiind consemnat şi cazul scriitorului Cezar Ivănescu. (v. si articolele din Le Monde, 26 dec., 28 dec.1989 ş.a. în care se spune că la Bucureşti puterea a fost preluată de foşti marxişti ca I. Iliescu şi P. Roman). Pentru N. Manolescu au urmat ani plini, ani în care va „bate şi străbate“ încurcatele căi ale vieţii politice, „va face şi desface“ Alianţa Civică şi multe alte orori pe această linie apocaliptică pe care a păşit simultan cu debutul său produs sub auspiciul lui Marx. N. Manolescu a continuat aşa cum a început, schimbându-şi pe traseu discursul la modul formal, după „principii de marketing“, niciodată însă şi stăpânii... (a vedea şi scăparea din interviul cu Ion Iliescu... unde N.M. enunţă cu un transparent respect sintagma Epoca Ceauşescu, prigoana lui Paul Goma, procesul intentat lui Liviu Stoiciu ş.a.)... o morală tristă ar putea fi aceea că odată intrat sub influenţa nefastă a luminii roşii emise de noua orânduire comunistă – bântuită de ateism şi crimă – cu greu un individ mai poate redeveni cu adevărat un liber.
_fragment.jpg)
„În plus, arogându-şi dreptul de a vorbi în numele veritabililor patrioţi şi comunişti dintre scriitori [sic! – n.n.], membrii grupului susţineau energic tendinţa din ce în ce mai naţionalistă de după 1971 a propagandei culturale a P.C.R.“
N. Manolescu, Cavalerii mesei rotunde, România literară, 12 aprilie 1990 (anul XIII), fragment
Ar mai fi foarte multe de relatat, dar important este să reţinem că N. Manolescu a predat ca şi Mona Muscă studenţilor străini, că este inconstant şi inconsecvent în declaraţii, anunţându-ne pompos ba că în USR nu sunt foşti turnători, ba că sunt, în acest sens D. Tudoran, într-un articol publicat în ziarul Ziua, îi amintea de un scriitor-turnător-„colaborator“- al securistul Merce – plătit de Securitate şi în salamuri şi Kentane, scriitor cu care ambii erau într-o relaţie de prietenie, şi pe care chiar l-au „ademenit“ într-o cursă spre a se convinge că este turnător. (v. Dorin Tudoran, Trei amintiri pentru Nicolae Manolescu, Ziua, http://stiri.rol.ro/content/view/6184/2/).
Din acest articol rezultă că N. Manolescu şi D. Tudoran cunosc cel puţin un turnător care s-a aflat în proximitatea lor şi care i-a şi turnat. De ce tac ascunzând un colaborator al Securităţii Române?
O scurtă paranteză... alţi scriitori s-au autodivulgat ca „donatori“ a câtorva, 2-3, nu multe, nu-i aşa?, turnătorii livrate ofiţerului de Securitate care se ocupa de instituţia lor [v. Cazul Lucian Vasiliu, redactor al revistei Dacia literară, interviu publicat în revista Convorbiri literare, ian. 2005. „În fine, după câteva referinţe (2-3) pe care le-am scris la solicitarea ofiţerului care se ocupa de instituţia noastră, Securitatea m-a abandonat total (probabil m-au considerat nevrednic, neserios, băşcălios)“... Hmmm (zic şi eu intrând în jocul ăsta vag-„băşcălios“), mai să fie, ce ţi-e şi cu Securitatea asta debordând de atâta spirit ludic..., citesc şi îmi pare că L. Vasiliu descrie o şedinţă de terapie la un psiholog şi nu faptul că şi-a turnat colegii!..., dar... ţinând cont că alţii relatează crima ca pe o plimbare în Herăstrău cu iubita sub clar de lună... revin şi spun iaca şi L. Vasiliu ăsta un alt biet pseudo-securist-pueril şi aflat şi ăsta tot în ograda USR-ului, instituţie nobilă, de interes public, prezidată de N. Manolescu, biet şi el, dar nu acum ci pe vremuri, când era, vorba lui Ion Bogdan Lefter, obligat „de împrejurări, de o politică stupidă, să-şi piardă vremea cu prostii“ ca profesor al studenţilor străini...]
Vă propun acum să încercăm să descoperim „actele ratate“ dintr-un articol recent semnat de N. Manolescu şi publicat în România literară, dec. 2008. Acest articol poate fi înţeles mult mai bine dacă îl veţi consulta în paralel cu articolele din Le Monde [1989, 26, 28 dec.] şi cu scurtul apel al scriitorului Eugen Ionescu adresat ţărilor membre ale Pactului de la Varşovia, publicat tot în Le Monde, 28 dec. 1989, sau şi cu informaţia că şi în presa spaniolă din 26-28 dec. 1989 apar trimiteri la faptul că România declar atunci că va respecta întocmai prevederile Pactului de la Varşovia.
Aici apare o întrebare decisivă: a fost cu adevărat o revoluţie în România? Analizând condiţiile putem bănui că nu a fost doar o revoluţie, ci că în România s-a produs o lovitură de stat cu acordul şi în condiţiile prestabilite de alţii, lovitură pigmentată cu o revoltă sinceră şi totală a miilor de manifestanţi şi îndoliată de sângele nevinovaţilor... Preţul puterii obţinute a fost viaţa acelor tineri... De aceea demersul lui N. Manolescu este şi din acest punct de vedere de o gravitate extremă şi acţiunea sa de inocentare a unui preşedinte denumit de Occidentali ca fiind „marxist“ şi catalogat de români ca „un om care a însângerat ţara“ este în primul rând una amorală.
Lovitura de stat din România a fost o acţiune complexă, în care au fost implicate şi unele servicii străine, şi a cărei structură, se pare, a început a fi gândită încă din anii '70 când se dorea debarcarea lui Ceauşescu şi nu schimbarea regimului comunist. Această operaţiune a inclus trădarea unor ofiţeri ai Securităţii şi ai Armatei Române, crearea de dizidenţi devotaţi, care în realitate erau oponenţi ai lui Ceauşescu şi nu ai comunismului, unii dintre ei fiind simple marionete în mâinile unor păpuşari, încurajarea şi susţinerea celor „implicaţi“ şi reprimarea celor care ar fi putut perturba derularea acestui plan, toate acestea şi cu susţinerea explicită sau tacită a unor servicii secrete şi oameni din exteriorul României. (De exemplu, în anul 1989 apare la Amsterdam ediţia în limba română a cărţii Moartea citeşte ziarul semnată de M. Dinescu. Vă întreb: cui credeţi dvs. că îi era adresată această carte? Celor 10-20 de cunoscători ai limbii române din Olanda, olandezilor, nouă? În ciuda restricţiilor, Securităţii şi a altor posibile represiuni unii din intelectualii care vor fi în prim-plan la Revoluţie îşi vor petrece Crăciunul anului 1988 în compania Ambasadorului Olandei... sigur că absolut întâmplător...). Să ne amintim cu toţii şi de faptul că puteam asculta în voie emisiunile de la Europa liberă, că mesajele dizidenţilor ajugeau la noi via Europa liberă cu o punctualitate de tip japonez, că unii dizindenţi români puteau acorda interviuri prin telefon, că „focarele“ revoluţiei au fost oraşele în care Ion Iliescu a ocupat funcţii publice înainte de 1989, că în toamna anului 1989 Iliescu însoţit de soţia sa, Nina, a fost în vizită în Iaşi, că în anii 1986-1989 începuseră să apară ca din senin „trupe“ studenţeşti care făceau săli pline şi care, printre rânduri şi cântece, livrau „şopârle“ fără a fi perturbaţi ş.a.m.d., că cei care urmau să preia puterea erau foarte bine pregătiţi nu atât în vreun domeniu ci în sensul de a se autoproclama conducători cu orice preţ şi mai ales în direcţia preluării rapide a tuturor structurilor statului, ei constituind nucleul-dur, „garda“ care oferea garanţia unei acţiuni eficiente şi siguranţa respectării unui scenariu. Din stenograma discuţiilor care au avut loc la formarea CFSN-ului transpare faptul că cei prezenţi erau decişi să se autoinstaleze în funcţii, propunerile de ocupare a ministerelor-cheie venind încrucişat, M. Dinescu propunându-l pe Pleşu ş.a.m.d. De asemenea, în componenţa CFSN-ului regăsim oameni care şi astăzi sunt situaţi tot în poziţii-cheie din care pot exercita un anume tip de şantaj politic: M. Dinescu, Cazimir Ionescu sunt membri în Colegiul CNSAS... (v. şi stenograma discuţiilor de la formarea CFSN-ului http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/1989-fsn-miza-ocuparea-structurilor.html)
...să revenim la articolul semnat de N. Manolescu... citatele reproduse din articolul indicat vor fi redate între ghilimelele, observaţiile mele vor fi fără ghilimele, între paranteze drepte; intertitlurile îmi aparţin.
„Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă“
Invitat fiind eu [N.M. – n.n.] la Timişoara de către Ciocârlie să conferenţiez în faţa studenţilor, Securitatea locală a întocmit un întreg plan de acţiune menit să mă aibă sub supraveghere non-stop şi peste tot. Citiţi-l în Cu dinţii de lână şi veţi vedea că seamănă ca două picături de apă cu planurile pe care Serviciile Secrete le adoptă (mai ales de când cu terorismul) ori de câte ori un şef de stat urmează să sosească într-o vizită oficială într-o ţară! Nu eu exagerez, ci, eventual, colonelul Indrei Ion din conducerea Securităţii Judeţene Timiş, colonelul Achim Victor, din partea Direcţiei I şi lt. colonelul Pele Petre, şeful Serviciului I/A. Data: 19 ianuarie 1989. Acum aproape două decenii.“
[Observaţiile mele: Data (1989) e foarte importantă; pentru că cei care au început să mimeze dizidenţa înainte de '89 şi în anul 1989 au fost persoane racolate de servicii străine, cu ajutorul cărora s-a pus la cale lovitura de stat. De exemplu: un personaj ca A. T., dovedit ca turnător (fără să fie totuşi numit) de Radu Ioanid, şi-a dat demisia din P.C.R. în toamna lui '89 (dar în P.C.R. fusese primit în primăvara aceluiaşi an, după ani de încercări nereuşite)! Băieţii erau protejaţi de forţe puternice din afară. De aceea aveau curaj. Dar sigur că erau suspectaţi şi urmăriţi, securiştii nu erau chiar neghiobi. Există şi unele mărturii ale celor care au încercat, în zadar, în ultimii ani ai regimului Ceauşescu, să intre în P.C.R., recent chiar Dan Diaconescu a dezvăluit că a dorit să devină membru P.C.R. şi să urmeze Academia de Partid Ştefan Gheorghiu. Nu a fost primit.]
M. Dinescu, un incapabil: „Era vorba de memoriul pe care îl punea la cale Mircea Dinescu (eu urmând a-i da forma finală)“
„Lucrurile se pot lămuri întrucâtva dacă avem în vedere ce s-a întâmplat, într-o altă împrejurare. Securitatea a înregistrat o convorbire pe care am avut-o cu Livius Ciocârlie, foarte probabil în casă la mine, la Bucureşti. Data înregistrării: 25 martie. Anul lipseşte. Este anul «scrisorii celor şase» care l-a pus pe Ceauşescu în dificultate: 1989. Nici eu, nici Ciocârlie nu ne aducem aminte ce am discutat atunci. Înregistrarea ne-a surprins pe amândoi la fel de tare. Era vorba de memoriul pe care îl punea la cale Mircea Dinescu (eu urmând a-i da forma finală) [într-o emisiune televizată din luna februarie 2008, M. Dinescu şi Tănase, pe postul Realitatea, Dinescu a încercat să relateze ceva despre interviul pe care l-a acordat ziarului Liberation înainte de revoluţie, nu a fost capabil să spună nici numele celui care l-a intervievat, nici ziarul, de-abia, după secunde întregi de eforturi şi bâlbe necontenite, au reuşit să îngaime într-un duet creat ad-hoc ceva... în aceste condiţii daţi-mi voie să mă îndoiesc că M. Dinescu ar fi fost capabil să acorde vreodată vreun interviu cursiv şi grav... – probabil, cineva i-a dat şi atunci „forma finală“ – n.n.] şi în legătură cu care Cartea Albă a Securităţii [remarcaţi şi încrederea reciprocă şi apropierea care exista între M. Dinescu şi N. Manolescu. v. şi declaraţiile făcute de ziaristul Victor Roncea pe postul B1Tv, conform cărora ofiţeri din brigada anti-KGB au declarat că M. Dinescu se afla în instrumentarea lor datorită legăturilor sale cu KGB-ul – n.n. ], volumul 5, conţine multe referinţe şi detalii, rod al supravegherii noastre stricte. Dincolo de ideea memoriului, care alertase Securitatea, convorbirea dintre Ciocârlie şi mine a jucat, se pare, şi ea un rol în alertă. Cei dintâi care s-au mirat regăsind-o în înregistrare au fost înşişi convorbitorii. Nu atât fiindcă o uitaseră cu desăvârşire, şi unul, şi altul, dar fiindcă spusele lor erau pur şi simplu stupefiante. Pe scurt, amândoi eram convinşi că Securitatea şi Armata îl abandonaseră pe Ceauşescu şi erau pe punctul de a profita de prima e [În martie 1989, nimeni n-avea habar de vreo revoluţie, cu toată Perestroika lui Gorbaciov. Lucrurile păreau la noi de neclintit. De abia în toamnă au început revoltele în ţările vecine. Deci Manolescu şi Ciocârlie aveau nişte informaţii care lipseau muritorilor de rând. De unde? – n.n.] explozie populară pentru a prelua puterea.
«Riscul cel mare pentru El (spuneam eu, pronumele cu majusculă fiind însă al ofiţerului care transcria), în momentul de faţă, vine din interior! (nici semnul de exclamaţie nu-mi aparţine – N.M.). De ce? Pentru că pentru prima dată există posibilitatea ca, mă rog, nemulţumirea care există în toate domeniile, inclusiv în armată şi securitate [Din nou... de unde ştiau N.M. şi L.C. despre nemulţumirile din Securitate?!!! Omul de rând nici nu-şi putea închipui aşa ceva în momentul acela. – n.n.], e limpede! (idem – N.M.), să poată folosi, să poată aduna în jurul unităţii politice (sic! nu mi-e clar nici mie – N.M.) «adică noi n-avem tradiţie să vină Generalul Popescu să-l dea jos pe ăsta şi să se proclame şef, dar Generalul Popescu dacă-l prinde şi-l rade cu o echipă de zece soldaţi, într-o zi, poate să se adreseze acuma lui Corneliu Mănescu sau lui Apostol pentru a conduce până se fac nişte chestii! Eu zic că pentru El (idem – N.M.) pericolul mare de aici vine! Nu e exclus să se întâmple! Adică curajul... nu curaj, să dea o formă de legitimitate unei lovituri care până acuma era, cum? Oricine care avea...» Livius Ciocârlie: «M-am gândit şi eu că trebuie să vină acuma mii şi mii de oameni, securiştii şi nu mai ştiu ce, care se pot gândi: Ce se întâmplă cu mine dacă cade ăsta? Vorbind de ăştia mii şi mii, unii chiar ar putea face ceva...» Ipotezele noastre nu erau gratuite. Ele plecau de la premisa că Securitatea nu-l împiedicase pe Brucan să transmită «scrisoarea celor şase», ba «închisese ochii» şi la alte lucruri aflate din ascultarea telefoanelor, iar cu noi se purta cu nişte mănuşi dublu căptuşite (,Pe mine mă uimea atunci în noiembrie [Mai sus spune că acea convorbire a avut loc în martie!!! Minte? Le încurcă? – n.n. ], cu câtă prudenţă vorbea ăla care a venit la Timişoara, spune Ciocârlie, sublinierea nefiind a lui. Evident, erau atât de înfricoşaţi de ideea că s-ar putea face ceva...»).
Am reprodus stenograma nu ca să se creadă că Ciocârlie şi cu mine ştiam cu adevărat ce se petrecea ori ce urma să se petreacă. Habar n-aveam! Reacţia la convorbirea noastră arată totuşi un lucru important: şi anume că Securitatea a citit-o ca pe o dovadă că noi (şi alţii) am fi fost la curent cu niscai planuri ascunse ale şefilor ei menite a-l înlătura pe Ceauşescu [Să nu fi fost oare chiar deloc întemeiate şi documentate temerile securiştilor? – n.n.].
Observaţi şi lipsa de respect faţă de «El», «ăsta», «persoana», etichete înlocuite de obicei în transcrierea benzilor de ascultare! Înregistrarea mă convinge că ne-am aflat, fără voie, în vecinătatea unui proiect de lovitură de stat care trebuia deghizat într-o revoltă ori măcar a intenţiei Securităţii de a-l abandona pe Ceauşescu dacă Armata ar fi făcut o tentativă de puci ori dacă lumea ar fi ieşit în stradă. Leg bănuiala de ceea ce îmi va spune în decembrie 1989 la Bacău Gh. Toma, preşedintele C. J., în părculeţul din spatele sediului, unde mă scosese sub un pretext străveziu, nevrând să vorbim în biroul lui: «Securitatea nu va trage un singur glonţ». O leg şi de o observaţie a lui Silviu Curticeanu, abia ieşit din închisoare, după revoluţie: «îţi dai seama ce ar fi fost în Piaţa Palatului pe 22 decembrie dacă se trăgea în mulţime? Ar fi fost un masacru.» Aşadar, cine trebuia să ştie, ştia. Securitatea îşi luase mâna de pe Ceauşescu încă înainte de decembrie 1989. «Înfricoşarea» ofiţerilor care ne-au înregistrat provenea din bănuiala că nu numai cine trebuia să ştie, ştia. Ceea ce nu corespundea, fireşte, adevărului. Dar probează cât de complicate erau raporturile dintre scriitori şi Securitate.
[Putem presupune că şi N.M. şi L.C. au fost printre cei care trebuiau să ştie? O altă întrebare... Cum poate fi decriptat interviul cu Ion Iliescu din iunie 1990..., a primit N.M., în iunie 1990, „indicaţii“ să facă acel interviu? L-a făcut din admiraţie pentru „Epoca Ceauşescu“ cum numea N.M. încă şi în anul 1990 sinistra perioadă comunistă?... Din interes? Revenind la M. Niţescu... cu siguranţă, argumentul vârstă va fi din nou eliminat, şi la fel de sigur putem afirma că nu vom cunoaşte adevărul decât atunci când Arhivele fostei Securităţi vor deveni publice şi când cei care au instrumentat cu bună-ştiinţă haosul de după Revoluţie vor fi înlăturaţi din funcţiile pe care încă le ocupă. Să nu uităm că destructurarea României a început prin reglementarea acelui „haos organizat“ care a adus în prim-plan, după zeci de ani de comunism feroce, foştii marxişti şi eşalonul al doilea al conducerii comuniste şi care a făcut ca omagişti notorii, precum D. Deşliu, să devină membri ai Conducerii USR şi a creat încă multe alte asemenea anomalii... Din această perspectivă luna decembrie a anului 1989 poate fi considerată luna noii cotropiri a României, una efectuată la un nivel dirijat şi subtil... – n.n.]“
Nicolae Manolescu, Scriitorii şi Securitatea, România literară, nr. 51 - 52, decembrie 2008
Documente, atitudini şi reacţii publice ale lui N. Manolescu
care pot genera supiciuni
1. N. Manolescu a predat studenţilor străini.
Este „inocent“ N. Manolescu? Dar Mona Muscă?
„Domnul Manolescu ne-a scris şi el imediat prefaţa. M-am dus s-o iau din clădirea din Şoseaua Panduri, unde se ţineau orele de limbă română pentru studenţii străini aflaţi în anul pregătitor [ v. cazul Mona Muscă – n.n.], de acomodare cu atmosfera de la noi. Mi-i amintesc în cancelaria de acolo, în pauza în care am ajuns, alături de Manolescu, pe profesorii Crohmălniceanu şi Mihai Zamfir – şi sentimentul amar văzîndu-i obligaţi de împrejurări, de o politică stupidă, să-şi piardă vremea cu prostii...“
Ion Bogdan Lefter: Un anumit concept complex de autor în care cred, Contrafort, 12 (84), decembrie 2001, Chişinău
2. N. Manolescu, după declaraţiile lui E. Uricaru, s-ar afla în spatele atacului declanşat împotriva sa în 2005 , atac care a vizat „debarcarea“ sa de la conducerea U.S.R.
Pe ce filieră de putere a regizat N. Manolescu desfăşurarea acestui scandal mediatic? Poate fi stabilită o legătură cu M. Dinescu? S-au folosit M. Dinescu şi N. Manolescu de instituţii ale Statului Român pentru a-şi „executa“ social şi moral adversarii?
3. N. Manolescu a scris şi publicat articole de critică literară conform principiilor esteticii marxiste.
Din această perspectivă şi cunoscând faptul că N. Manolescu nu s-a dezis încă de acele articole este potrivit N. Manolescu funcţiei de ambasador UNESCO al României la Paris?
4. N. Manolescu l-a „girat moral“ pe M. Dinescu şi l-a „inocentat“ pe Ion Ilici Iliescu.
Ce legături există între acordarea Premiului Naţional Mihai Eminescu Opera Omnia lui M. Dinescu (15 ian. 2007) şi decizia de non-colaborare dată pe numele lui N. Manolescu de CNSAS în toamna anului 2007? Dar între acest premiu şi „executarea“ lui Cezar Ivănescu? Ce legături există între inocentarea preşedintelui Ion Ilici Iliescu (iun. 1990) şi includerea ulterioară a lui N. Manolescu pe lista celor care îl însoţeau pe preşedintele Iliescu în vizitele oficiale?
5. Pe 29 aprilie 2008 Cezar Ivănescu a murit. Dumnezeu i-a dat o moarte aproape christică, după exemplul suprem al creştinătăţii, Iisus Christos (imitatio christi). În luna februarie 2008 Cezar Ivănescu a făcut mai multe înregistrări audio în care N. Manolescu era numit ca „omul care a instrumentat şi dirijat cabala pornită împotriva sa“. Cezar Ivănescu l-a acuzat şi de „intenţie de crimă“. În scurt timp Ivănescu a murit în condiţii tragice şi suspecte.
Ce simte N. Manolescu ca persoană care fost implicată „moral“ în moartea unui coleg de breaslă? Ce face preşedintele USR pentru aflarea adevărului în cazul Ivănescu? Cum acţionează N. Manolescu pentru apărarea şi cinstirea numelui lui Mihai Eminescu din dubla sa poziţie de preşedinte al U.S.R. şi de ambasador UNESCO al României la Paris?
Bibligrafie:
Sursele articolelor au fost redate la sfârşitul fiecărui citat, imaginea a doua, ca şi unele informaţii despre Revoluţia Română au fost preluate de pe www.civicmedia.ro.
Accesaţi şi:
N. Manolescu analizat de M. Niţescu
M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului,
Dialectica puterii, pagini din articolul dedicat criticului N. Manolescu
_fragment.jpg)
