MONAHUL SAVATIE: În prima şi a doua noapte au fost ucişi cîteva zeci de băieţi. Opoziţia se se suie cu picioarele pe cadavrele lor sfinte

Opoziţia a început vînătoarea băieţilor din primele rînduri

Ieri coaliţia partidelor de opoziţie a organizat la Chişinău o conferinţă de presă.

Principala grijă a opoziţiei este sa-şi scape pielea şi să-şi mai adauge vreun procent două după renumerarea voturilor. Pentru aceasta ei s-au dezis încă o dată de protestatarii din primele rînduri. Şi nu doar că s-au dezis, dar au început vînătoarea lor pentru a-i da pe mîna justiţiei.

Preşedintele PLDM s-a lăudat că are 60 de ore de filmări din piaţă pe care le va pune la dispoziţia poliţiei pentru a-i identifica pe toţi cei implicaţi în acte de violenţă. Opoziţia încearcă tragerea la răspundere individuală a participanţilor la evenimentele din 6-7 aprilie.

Culmea nebuniei este că opoziţia acum se luptă cu Voronin să-i demonstreze că nu avea voie să elibereze protestatarii reţinuţi. Probabil vom ajunge să vedem cum opoziţia va deschide un birou în care turnătorii vor putea raporta despre fiecare persoană pe care au văzut-o cu o piatră în mînă sau cu o brichetă.

Aşa o “opoziţie” îi trebuia lui Voronin!

Între timp morţii ies din beciurile securităţii unul după altul. Un băiat frumos de la Soroca, în vîrstă de 26 de ani, a fost luat ieri de părinţi în sicriu vidat, deoarece era mort de 9 zile. Am zis-o şi o repet: cred că în prima şi a doua noapte au fost ucişi cîteva zeci de băieţi, iar alţii cîteva sute vor muri în următoarele săptămîni din cauza hemoragiilor interne.

Majoritatea dintre ei sînt cei din primele rînduri. Nimeni dintre politicieni nu se gîndeşte la ei şi la familiile îndurerate. Dimpotrivă, se suie cu picioarele pe cadavrele lor sfinte pentru a ajunge mai sus.

http://savatie.wordpress.com/

preluare: http://victor-roncea.blogspot.com

Le Figaro, editia din 15 ian.1990, reproducea fotografia cu Ion Ilici Iliescu zburdând pe pajiste în compania familiei Ceausescu!

Le Figaro

Lundi 15 Janvier 1990,

p. 3

Observaţi, în stânga paginii, sus, fotografia care îl prezinta pe Ion Ilici Iliescu distrându-se alături de Nicolae Ceauşescu (1976).

M. Dinescu, membru în Colegiul CNSAS, a omis sa îşi declare toate veniturile. M. Dinescu: „Mă doare in C...R! Eu urmăresc interesele mele economice“

Mircea Dinescu: „Mă doare în cur... /.../ Eu urmăresc interesele mele economice“

„Mă doare în cur!" Aceasta a fost reacţia pe care a avut-o Mircea Dinescu, atunci când a fost chestionat în privinţa incompatibilităţi între funcţia de membru al Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), asimilată celei de secretar de stat, şi cea de membru al Consiliului Editorial al ziarului "Cotidianul".

În urmă cu aproximativ o săptămână, Mircea Dinescu - membru al Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) - a fost numit, alături de Emil Hurezeanu şi Adrian Ursu în Consiliul Editorial al ziarului "Cotidianul". Conform unui comunicat oficial remis de conducerea publicaţiei - membră a grupului de interese economice aparţinându-i lui Sorin Ovidiu Vîntu - Mircea Dinescu şi ceilalţi doi jurnalişti vor propune şi susţine public proiecte editoriale complexe, vor gira campanii de conţinut şi vor promova subiectele generate de echipa ziarului în dezbaterile publice.

Dacă în cazul lui Emil Hurezeanu şi Adrian Ursu implicarea în cadrul unui grup de interese nu este imputabil, în cazul lui Mircea Dinescu acest lucru este chiar interzis de lege. Mai precis de Legea 161/2003 (privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei), care, la articolul 84, aliniatul 2, litera h, şi la aliniatul 4 precizează: "funcţia de secretar de stat, funcţia de subsecretar de stat şi funcţiile asimilate acestora (n.r. - este cazul funcţiei de membru în Consiliul CNSAS) sunt incompatibile cu exercitarea (...) calităţii de membru al unui grup de interes economic".

Chestionat telefonic în privinţa incompatibilităţii în care se află, Mircea Dinescu s-a arătat extrem de iritat. Deşi a recunoscut faptul că funcţia deţinută la societatea care editează "Cotidianul" poate influenţa direct politica editorială a ziarului respectiv şi indirect opinia şi puterea publică, dar şi profitabilitatea grupului de interese economice deţinut de SOV, Dinescu a negat pe un ton categoric că i-ar servi interesele tatălui FNI. "Ne întâlnim acolo, vedem ce zice secretarul general, preşedintele Ceauşescu... E ca la un Congres. Eu o să mai scriu şi o dată pe săptămână... Da, se poate spune că deciziile pe care le luăm influenţează destinul publicaţiei ... Dar nu-i urmăresc eu, dom'le, interesele lui Vîntu! Eu urmăresc interesele mele economice", a declarat sec Mircea Dinescu, care a adăugat că în opinia sa nu există nicio incompatibilitate între funcţia publică deţinută la CNSAS şi cea de lefegiu al tatălui FNI.

Mircea Dinescu a fost întrebat dacă nu cumva este măcar imoral faptul că, în calitate de persoană plătită din bani publici să se ocupe de deconspirarea Securităţii, a acceptat să lucreze si pentru un grup privat. "Hai bă... Auzi matale... Mergi pe stradă şi e plin de miliţieni, de securişti peste tot. Din cauza asta ar trebui să mă sui pe un vârf de munte şi să mă izolez. Eu am fost liber şi înainte şi sunt liber şi acum. Mă doare în cur...", a declarat extrem de nervos Mircea Dinescu, după care ne-a trântit telefonul în nas, publica ziarul Curentul in editia de marti, 12 februarie, sub semnatura lui Ovidiu Zara.

Ce este un grup de interese? "Grupurile de interese sunt organizaţii constituite care, în vederea intereselor pe care le gestionează, vor căuta (câteodată prin toate mijloacele) să influenţeze puterile publice". (www.inpolitics.ro, "Grupurile de interese") (www.civic.media.ro)

Mircea Dinescu:

secretar U.T.C. al U.S.R.;
membru al Partidului Comunist Român (până la Revoluţie);
condamnat penal cu suspendare în anul 1981 pentru agresarea unui coleg de redacţie;
absolvent al Academiei de Partid Ştefan Gheorghiu (1981).

stagiul militar efectuat la Securitate (Grădiştea);
gradul la terminarea stagiului militar: soldat fruntaş al Securităţii Române.

Sursa:

• http://www.cnsas.ro/documente/membrii/declaratii%20interese/Dinescu%20Mircea.pdf
• http://www.cnsas.ro/documente/membrii/declaratii%20necolaborare/ppdinescumircea.pdf
• http://www.cnsas.ro/documente/membrii/declaratii%20avere/Dinescu%20Mircea.pdf
• http://www.cnsas.ro/Dinescu.html
• www.civicmedia.ro
• www.cnsas.ro

Falsificarea trecutului recent prin omisiune, minciună şi deformare. Cazul Mircea Dinescu

Istoria literaturii române contemporane

1941-2000

de Alex Ştefănescu

Mircea Dinescu (fragment)

„Dinescu dovedeşte în scurt timp că are vocaţie de supravieţuitor şi că ştie să-şi administreze viaţa (mai bine, de pildă, decât Nichita Stănescu, vedeta poeziei de atunci). Protectorii săi îl ajută să «facă armata» într-un mod netraumatizant şi să publice o primă carte. Invocaţie nimănui, 1971 (distinsă imediat cu premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România), pentru ca apoi să îi găsească o sinecură – pitorescul post de portar al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, ocupat de poet (mai mult cu numele) în perioada 1972-1976.

Treptat, Mircea Dinescu devine un personaj de prim-plan al vieţii literare. «Veşnic tânăr şi ferice», aşa cum şi-l imagina Eminescu pe Alecsandri, dar şi nesupus, gata să înfigă pumnalul ironiei în oricine încearcă să-l supună vreunei constrângeri, el se înfăţişează ca o neverosimilă fiinţă liberă (Marin Preda) într-o lume a obedienţei şi resemnării. Are imens succes la întâlnirile cu publicul, dă autografe pe stradă admiratorilor, îl cucereşte/intimidează până şi pe Nicolae Ceauşescu, cu prilejul unei discuţii a acestuia cu scriitorii.

Între 1976-1982 este redactor la revista Luceafărul, iar între 1982-1989 – tot redactor, la revista România literară. Mutarea sa de la o revistă la alta se explică prin faptul că Luceafărul devenise între timp un instrument de propagandă naţionalist-comunistă, în timp ce România literară rămăsese o redută (fie şi asediată) a libertăţii de exprimare.

În 1988-1989, poetul pune în circulaţie trei texte incendiare, care atacă în mod explicit, în formule memorabile, dictatura comunistă. Este vorba de discursul Pâinea şi circul, rostit la un colocviu de literatură de la Academia de Arte din Berlinul de Vest în septembrie 1988, de un interviu acordat, în martie 1989, ziarului francez Libération şi de articolul Mamutul şi literatura, publicat, în noiembrie 1989, în cotidianul vest-german Frankfurter Allgemaine Zeitung. În felul acesta, el declară, practic, război autorităţilor comuniste, care trec imediat la represalii. Poetul este sechestrat la domiciliu şi i se interzice să mai publice. Cei care schiţează o timidă solidarizare cu el sunt, la rândul lor, supuşi unor sancţiuni.

Mircea Dinescu, considerat un fel de Statuia Libertăţii a românilor, este cel care apare la televizor în ziua de 22 decembrie 1989 şi anunţă, înecându-se de fericire, căderea dictaturii. În scurtă vreme, este cooptat în echipa care conduce provizoriu România, dar temperamentul său eruptiv şi plăcerea de a spune lucrurilor pe nume îl fac inaderent şi îl determină să se retragă. Ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor, în perioada 1990-1993, poetul obţine, într-un stil impetuos, proprietăţi şi avantaje pentru scriitori.“

Alex Ştefănescu, Istoria literaturii române contemporane, 1941-2000, articolul despre Mircea Dinescu, p. 841, Editura Maşina de scris, Bucureşti, 2005

Falsificarea trecutului recent prin omisiune, minciună şi deformare

Citind aceste rânduri am avut senzaţia înecăcioasă că Alex Ştefănescu comentează o telenovelă în faţa unui auditoriu format din surdo-muţi, ba chiar mai mult, că distinsul critic a uitat – meduzat de imaginea de „statuie a Libertăţii“ a portarului-soldat fruntaş al Securităţii Române, că publicul-cititor, cel căruia îi sunt adresate aceste rânduri, este cel trăitor în România.

Informaţiile false, siropos-lacrimogene se succed cu o rapiditate uluitoare. Aflăm de exemplu că „protectorii săi îl ajută să «facă armata» într-un mod netraumatizant şi să publice o primă carte.“ Care protectori? Nu ni se spune. Putem bănui că sunt „unii puternici“, de vreme ce aveau o atât de mare trecere. În continuare textul curge cu furia unei cascade, dacă Alex Ştefănescu ar fi relatat o epopee aş fi înţeles, dar redă doar o biobibliografie excesiv romanţată a unui scriitor contemporan şi o face apelând la distorsionarea realităţii şi promovând false imagini.

Alex Ştefănescu cunoaşte cu siguranţă faptul că Mircea Dinescu a făcut armata la Securitate. În acest context devine inacceptabil ca, după 45 de ani de comunism, după ce o întreagă ţară a fost însângerată de noua putere comunistă impusă cu forţa de la Răsărit, să vină cineva, în anul 2000, şi să insinueze nonşalant că a face armata la Securitate era un mod „netraumatizant“, poate chiar nobil.

În continuare articolul conţine informaţii „după ureche“. Nu vom găsi indicată nici data când poetul-comunist Mircea Dinescu a fost acceptat ca membru plin al Uniunii Scriitorilor din România (conform statului U.S.R. ar fi trebuit să aibă un număr de minimum două cărţi publicate, dar deja ştim, desigur, din nou au intervenit „protectorii“!), nici data la care a intrat în Partidul Comunist Român, nici cea la care a devenit preşedinte al U.T.C. [din U.S.R.], nici cea la care a început să frecventeze cursurile Academiei de Partid Ştefan Gheorghiu (şcoala de politruci), nici data la care a fost condamnat cu suspendare pentru atac asupra unui coleg de redacţie de la revista Luceafărul, Iulian Neacşu (Procesul judecându-se sâmbăta, zi liberă la tribunal, când în mod normal nu se judecă. Această situaţie s-a creat în urma intervenţiei tovarăşului Nicolae Croitoru, secretar P.C.R. cu propaganda al Municipiului Bucureşti care voia să „salveze“ reputaţia unui „viitor şef“, Mircea Dinescu fiind student la acea oră la Academia de Partid „Ştefan Gheorghiu“. Sentinţa penală nr. 1439 a fost dată în şedinţa publică de la 4 septembrie 1981 şi s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei).

Criticul Alex Ştefănescu ne anunţă doar că M. Dinescu „îl cucereşte/intimidează până şi pe Nicolae Ceauşescu, cu prilejul unei discuţii a acestuia cu scriitorii.“ (vedeţi şi poza de mai sus, în care, de cucerit ce era, N. Ceauşescu l-a transformat pe „fiorosul“ M. Dinescu în ziarist de casă. Poate dvs. reuşiţi să distingeţi emoţia de pe chipul tovului N. Ceauşescu, eu am remarcat doar poziţia devotat-umilă a studentului ştefan-gheorghist M. Dinescu.) O notă din Cartea Albă a Securităţii ne redă exact „cât de cucerit“ a fost N. Ceauşescu şi starea de spirit a unor scriitori după întâlnirea de la Neptun: „De exemplu Titus Popovici, Anghel Dumbrăveanu, Teodor Balş, George Bălăiţă, Eugen Barbu, Mircea Dinescu au spus scriitorilor aflaţi la vila Paltinul din staţiunea Neptun că sunt profund mişcaţi de aprecierile de care se bucură scriitorii în faţa conducerii, ca oameni ataşaţi, oricând gata să slujească patria şi poporul.“ [v. nota 129, p. 137, 1978].

Alex Ştefănescu ne mai anunţă gomos: „Mutarea sa de la o revistă la alta se explică prin faptul că Luceafărul devenise între timp un instrument de propagandă naţionalist-comunistă, în timp ce România literară rămăsese o redută (fie şi asediată) a libertăţii de exprimare.“ Din nou ne minte. După cum am spus deja mutarea s-a produs ca efect al acţiunii de „ciomăgire temeinică“ aplicată de numiţii Mircea Dinescu şi Dorin Tudoran colegului lor de redacţie Iulian Neacşu. Ca urmare a acestei „manevre progresiste“, de „stârpire din rădăcini a naţionalismului“, Iulian Neacşu a avut nevoie de îngrijiri medicale serioase.

„Mult stimate şi iubite secretar general, dv. cu înţelepciunea binecunoscută, care sunteţi un mare conducător“

Cât despre bâlbâiala continuă a tovarăşului M. Dinescu citiţi şi câteva fraze din Cartea Albă a Securităţii, nota 459, 7 oct. 1988: „Împreună cu Aurel am stat la o aia mică, să avem o bază de pornire şi până la urmă văd că s-a rotunjit destul de bine, dar tocmai d-aia v-am... (nu termină). Problema era cum să ne adresăm, erau mai multe chipuri, la început la tovarăşul. /.../ Pe urmă, la comitete, pe urmă ne gândeam noi, pentru oamenii de bine, dar sună din România noastră. Am spus, către Marea Adunare Naţională a R.S.R., Consiliului de Miniştri şi C.C. al P.C.R., către tot ce e oficial, aşa. Ăsta-i un pretext de fapt. Trebuie să avem, aia... /.../

Am discutat azi la organizaţia de Partid, aşa, m-am ridicat la un moment dat şi am zis... /.../ Chiar azi am avut şedinţa de partid şi-am zis, «cer lămuriri în legătură cu situaţia colegei noastre Ana Blandiana». Zic, am auzit că din cauza unui pisoi pe care-l cheamă Arpagic, dle nu ştiu cum de destinul unui scriitor e în funcţie de un animal d-ăsta, dar eu, dle, dacă Ana Blandiana ar fi scris o poezie despre mine în care mă făcea «cotoiul Dinescu», eu îi mulţumeam public, dle. /.../ Am făcut, aceasta este un punct pe care l-am făcut la şedinţa de partid, s-a vorbit despre Ana Blandiana la organizaţia noastră de partid. /.../ Nu, că numeroase e greu acuma, că toţi sunt aşa, important e să fie buni, cu nume care sună la ureche. /.../

Eu l-am citit, era adresat şefului statului, eu i-am dat citire, a trecut pe la fiecare dintre noi, de la o chestie d-asta, aşa că asta a ajuns aşa: «Mult stimate şi iubite secretar general, dv. cu înţelepciunea binecunoscută, care sunteţi un mare conducător» ş.a.m.d. Păi văd, asta vreau să spun... (citează în continuare din scrisoarea înaintată conducerii superioare de partid şi de stat). Dau citire, se termină chestia asta, îl depun pe masă la Macovescu, o chestie, 90 de scriitori, cei mai importanţi, se ridică Mihnea Gheorghiu şi zice: «Tovarăşi, acum, când trupele sovietice fac manevre la graniţa României, noi încercăm să ne opunem deciziei partidului care ştie ce face dacă nu ştiu ce, că trupele sovietice», nu ştiu ce, şi-n pauză vine şi «ia aicea», deşi oficial am depus-o, aia! Dle, mi-a dat-o în mână, în pauză, în closet, şi-o am acasă, domnule.“ [Cartea Albă a Securităţii, pp. 394-408, nota 459, dosar nr. 11 119, vol. 7, f. 118-177, remarcaţi că „partidul“ este o prezenţă vie în sufletul „disidentului“ M. Dinescu, că acesta are mari probleme de exprimare, nefiind capabil să vorbească fluent, enunţurile sale fiind fragmentate şi aproape neinteligibile.]

Interviul acordat de M. Dinescu ziarului francez Libération a fost foarte mediatizat, cu toate că mesajul transmis nu era unul anticomunist ci unul „perestroikist“ [poate fi citit şi în Cartea Albă a Securităţii, nota 474, pp. 426-429]. M. Dinescu a făcut atunci şi unele afirmaţii şocante: „Nu ştiu dacă Gorbaciov e sau nu considerat un ţar bun de către popoarele de dincolo de Prut [enunţ subtil antiromânesc, să nu uităm că dincolo de Prut sunt în primul rând românii, de-abia dincolo de Nistru sunt acele „alte popoare“ – n.n.], dar pentru milioanele de oameni care au tăcut în umilinţă, zeci de ani, în Polonia, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, R.D.G. şi România, el este un vestitor de bine, un Mesia al socialismului“, „Zgândărirea în presa cotidiană a vechilor răni istorice, legate de convieţuirea în comun, nu vindecă, ci mai degrabă fatalizează presentimentele.“ ş.a.m.d. Tot în acel interviu M. Dinescu afişa o anume sfială în a ataca U.R.S.S.-ul, slăvea „miraculosul elixir cu eticheta de perestroika şi glasnost, capabil, pare-se, să învie cadavrul socialismului“ şi ataca „noile formule de faraonism nord-coreean“.

„Chiar în ziua apariţiei interviului acordat de Mircea Dinescu ziarului Libération, Alexandru Papilian, de la Paris, a angajat cu acesta o convorbire telefonică în care poetul, între altele, i-a spus: «M-a sunat acasă D.R. Popescu şi mi-a spus că mi s-a desfăcut contractul de muncă, deoarece am încălcat statutul nu ştiu care... Şi cu Horea împreună, într-un minut, aşa şi pe dincolo... Ce propui dumneata, ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor, ce zici de faptul acesta? Ce să fac acum eu; cu soţie fără serviciu şi cu doi copii? Mi-a zis că este o problemă foarte grea etc. Eu înţeleg să mă comport ca un om liber, pentru că asta este meseria mea – am replicat. Şi el mi-a spus că o să facă ceva la Uniunea Scriitorilor, în sindicat, deocamdată. Şi am dat o scrisoare deschisă, către D.R. Popescu. Înţelegi?... Cică mă întâlnesc cu ambasadorii. Înţelegi?... Cu ziarişti, diplomaţi. /.../» Alexandru Papilian a întrebat: «Există vreo lege care să-ţi interzică lucrurile astea?» La care Mircea Dinescu a răspuns: «Măi, există un decret... Există un decret, dar eu, dom'le... Meseria mea e libertatea. Materia mea primă e libertatea. M-am născut ca om liber, vreau să trăiesc liber şi vreau să mor ca om liber. Şi de-aia am intrat în partid, ca să mă port ca un membru de partid liber». În legătură cu interviul apărut în Franţa, între cei doi s-a purtat următorul dialog: Alexandru Papilian: «Am văzut, astăzi, cum îţi spun, interviul din Libération». Mircea Dinescu: «A apărut interviul în Libération?». Alexandru Papilian: «Da. Cu o fotografie mare, foarte frumoasă». Mircea Dinescu: «Da». Alexandru Papilian: «Ocupă aproape două pagini de ziar». Mircea Dinescu: «Aha! Sunt fotogenic?». Alexandru Papilian: «Eşti fotogenic. Cam trist. Dar eşti fotogenic...» Mircea Dinescu: «Tristeţea este meseria mea să ştii...» Convorbirea în speţă a fost transmisă de postul de radio France Internationale la 15 decembrie 1989, fiind înregistrată de serviciul specializat al Securităţii, în cadrul Buletinului Radio nr. 633.“ (D 10 966, vol. 6, f. 9-16) [Cartea Albă a Securităţii , p. 505].

Conversaţia telefonică dintre Al. Papilian şi M. Dinescu pare desprinsă dintr-o piesă de Caragiale, „personajul“ Dinescu emană impostură: „am încălcat statutul nu ştiu care... /.../ Măi, există un decret... Există un decret, dar eu, dom'le... Meseria mea e libertatea. Materia mea primă e libertatea. /.../ Şi de-aia am intrat în partid, ca să mă port ca un membru de partid liber. /.../ Tristeţea este meseria mea să ştii...“.

Grigore Caraza: „ nicio clipă nu m-am gândit să-mi cumpăr libertatea vânzându-mi conştiinţa, vânzându-L pe Dumnezeu sau vânzându-mi neamul. /.../ Am primit o condamnare politică de 47 ani, singura vină fiind aceea că am făcut legământ de iubire cu patria mea creştină şi străbună. La prima arestare, în 1949, primul gând a fost că va trebui să fac închisoare pentru un ideal al meu, Basarabia şi nordul Bucovinei, pentru că sunt ale noastre, pentru că am cântat Deşteptă-te române! şi Hora Unirii pentru că am gândit şi simţit româneşte.“

Ce diferenţă imensă între aceste rânduri semnate de un mare român, Grigore Caraza, şi enunţurile pompoase ale lui Mircea Dinescu!

Înţelegeţi, domnule Alex Ştefănescu? Pentru noi nu P.C.R.-istul Mircea Dinescu este „un fel de Statuie a Libertăţii“, pentru noi, Oamenii Adevăraţi, Oamenii Veşnic Vii, Oamenii care au scris istoria României sunt martirii neamului românesc, cei morţi pe front sau în temniţele comuniste, cei mulţi, necunoscuţi în veci, cei care au sfinţit cu trupul lor pământul acestei ţări şi care au înnobilat cu sufletul lor conştiinţa acestui popor.

Accesaţi şi:

• Nicolae Manolescu: elogiator al lui Marx şi Iliescu (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/nicolae-manolescu-elogiator-al-lui-marx.html)
• Ana Blandiana. Slavă veşnică lui Lenin (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/sub-zodia-proletcultismului-ana.html)
• Scriitorii „omagişti“ (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/uniunea-scriitorilor-din-romnia-omagiu.html)
• ROMÂNIA – 1989. Cronica unor evenimente anunţate (http://civicmedia.ro/acm/index.php? option=com_content&task=view&id=764&Itemid=1)
• Mircea Dinescu: autoportret în tuşă marxist-leninistă (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/mircea-dinescu-autoportret-in-tusa.html)

29 ianuarie 2009, un an de la începutul asasinarii poetului Cezar Ivănescu. M. Dinescu autorul moral al acestei crime

29 ianuarie 2009 – un an de la cel mai murdar atac declanşat după 1989 de un înalt funcţionar al Statului Român – Mircea Dinescu, membru în colegiul CNSAS, funcţie asimilată celei de Secretar de Stat.

Acesta, folosindu-se de poziţia sa, a pus la cale şi a instituit pe „sursă“, prin intermediul agenţiei NewsIn, acţiunea de linşaj mediatic îndreptată împotriva scriitorului Cezar Ivănescu.

Pe 29 ian. 2008 a început campania de lichidare, pe 29 aprilie 2008 Cezar Ivănescu a fost înmormântat.

Nici până astăzi CNSAS-ul nu a dat nicio explicaţie!



Pentru a arăta adevărata faţă a lui Mircea Dinescu, soldat fruntaş al Securităţii Române, absolvent al Academiei de Partid Ştefan Gheorghiu, voi reproduce un fragment dintr-un articol publicat în ziarul Adevărul (30 ianuarie 2008) (1) şi Sentinţa penală 1439 din anul 1981 (2).

1. „Cezar Ivănescu a primit decizie de colaborare cu Securitatea de la CNSAS [în realitate nu a primit absolut nimic privitor la dosarul său de la CNSAS niciodată, nici până la moartea sa, nici după aceea – n.n.], a informat ieri Newsin, citând surse din cadrul Consiliului. El îl acuză la rândul său pe Mircea Dinescu că ar fi manipulat decizia CNSAS.“ [Cezar Ivănescu: – n.n.] „Este ultima mea confruntare cu diavolul. Dacă această ştire circulă înainte ca să-mi fie arătat dosarul împreună cu eventuale probe, eu o consider o contrafacere a tovarăşului (...) Mircea Dinescu, care se află în componenţa CNSAS.“ „Dinescu: «Este informator!»“ „La rândul său, Mircea Dinescu, aflat la Paris [ ! – n.n.], susţine că nu are nicio implicare în acest «verdict» al CNSAS, întrucât nici nu a votat şi nici nu a văzut dosarul lui Ivănescu. «Nu i-am văzut dosarul. Eu am fost într-un conflict cu el, pe vremuri, când lucram la «Luceafărul», şi am fost martor împotriva lui, împreună cu Dorin Tudoran. Degeaba însă spune Cezar Ivănescu despre mine că sunt general sau colonel de securitate. Eu am livret de soldat fruntaş. Deocamdată el este informator, şi să răspunda pentru asta»“. [Procesul invocat era de fapt Iulian Neacşu vs Mircea Dinescu, Dorin Tudoran, pentru acte de huliganism exercitate împotriva domnului Iulian Neacşu. Procesul a fost câştigat de Iulian Neacşu. Cezar Ivănescu fiind citat ca martor al părţii vătămate. Sentinţa pronunţată împotriva domnului Mircea Dinescu a fost de condamnare cu suspendare – n.n.].

2. Dosar Nr. 10121/1980

R.S.R.
JUDECĂTORIA SECTORULUI 3

Municipiul Bucureşti

Sentinţa penală Nr. 1439
Şedinţa publică de la 4 septembrie 1981

Instanţa compusă din:
Preşedinte Ion Ionescu
Procuror Florin Rîpeanu
Grefier Mihaela Dragomir.

-----------------------

Pe rol pronunţarea împotriva procesului penal privind
pe inculpaţii Dinescu Mircea şi Tudoran Dorin. -

Desbaterile au avut loc în şedinţa publică de la 29 august 1981, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată care face parte integrantă din prezenta cînd instanţa avînd nevoie de timp pentru a delibera a amînat pronunţarea de la 4 septembrie 1981.-

I N S T A N Ţ A

Prin plîngerea înregistrată la Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti la 28 octombrie 1980, partea vătămată Neacşu Iulian a chemat în Judecată penală pe inculpaţii Dinescu Mircea şi Tudoran Dorin, cerînd condamnarea inculpaţilor pentru infracţiunea de lovire prev. art. 180 alin. 2 din codul penal, săvîrşită la 12 septembrie 1980.-

În cuprinsul plîngerii, partea vătămată a arătat că în ziua de 12 septembrie 1980, în timp ce se afla pe culoarul redacţiei revistei „Luceafărul“, fără a-i adresa vreun cuvînt, inculpatul Dinescu Mircea, s-a repezit la partea vătămată a apucat-o cu mîinile de antebraţe şi apoi i-a adresat cuvinte jignitoare şi a lovit-o cu piciorul în glezne.-

Se mai arată în plîngere, că fără a riposta în vreun fel, asupra părţii vătămate s-a repezit şi inculpatul Tudoran Dorin şi apoi ambii inculpaţi au lovit cu brutalitate partea vătămată provocîndu-i leziunile descrise în certificatul medico-legal eliberat la 13 septembrie 1980.-

Partea vătămată a alăturat plîngerii o copie a procesului-verbal încheiat la 10 octombrie 1980 de comisia de judecată de pe lîngă Consiliul Popular al Sectorului 3 Bucureşti, prin care s-a consemnat că părţile nu s-au împăcat, o copie a plîngerii introdusă la Comisia de judecată la 19 Septembrie 1980, precum şi certificatul medico-legal întocmit în urma examinării părţii vătămate. Prin certificatul medico-legal s-a precizat că partea vătămată a suferit leziuni traumatice produse prin lovire care au necesitat 4-5 zile îngrijiri medicale pentru vindecare.-

Prin declaraţia dată la termenul de la 7 februarie 1981 inculpatul Dinescu Mircea a arătat că la 12 Septembrie 1980, s-a apropiat de partea vătămată pe culoarul redacţiei şi cînd se afla la o distanţă de cîţiva centimentri a fost lovit cu capul de către partea vătămată, după care a ripostat tot prin lovire şi astfel „a început bătaia“.

Acelaşi inculpat a precizat că a intervenit şi inculpatul Tudoran Dorin pentru a-i despărţi, dar că în încăierarea respectivă şi Tudoran a lovit şi a fost lovit.-

Inculpatul Tudoran Dorin nu s-a prezentat în instanţă, deşi a fost legal citat. Tudoran D a fost plecat în străinătate, neputîndu-se îndeplini în intervalul respectiv, în condiţiile legale, procedura de citare.-

Examinînd declaraţiile martorilor Ivănescu Cezar şi Ciobanu Nicolae ascultaţi la propunerea părţii vătămate şi a martorilor Cristea Dan Teodor şi Marcu Lucreţia ascultaţi la propunerea inculpatului Dinescu M se reţin următoarele:

În ziua de 12 Septembrie 1980 în jurul orelor 13, pe coridoarele redacţiei revistei „Luceafărul“, cei doi inculpaţi au lovit pe partea vătămată, provocîndu-i leziuni care au necesitat pentru vindecare 4-5 zile îngrijiri medicale, aşa cum s-a stabilit prin certificatul medico-legal cu privire la consecinţele lovirilor.-

Lovită fiind partea vătămată a ripostat în acelaşi mod. Inculpaţii nu au susţinut însă că ar fi suferit leziuni în urma incidentului şi nici nu au formulat plîngere penală împotriva părţii vătămate.-

Incidentul a fost văzut de foarte multe persoane aflate la ora rerspectivă în birourile unor redacţii, persoane care auzind zgomotul produs au ieşit din birouri.-

Faptul săvîrşit de cei doi inculpaţi la 12 sept. 1980, de a fi lovit pe partea vătămată pricinuindu-i vătămări ce au necesitat pentru vindecare îngrijiri medicale de 4-5 zile întruneşte trăsăturile constitutive ale infracţiunii de lovire prev. de art. 180 alin.2 din codul penal, text în baza căruia se va dispune condamnarea inculpaţilor.-

Martorii au precizat că inculpaţii au fost cei care au lovit primii, astfel încît nu pot invoca săvîrşirea infracţiunii sub stăpînirea unei puternice tulburări sau emoţii determinate de o provocare din partea părţii vătămate. Nemulţumirea inculpaţilor faţă de unele afirmaţii pe care le-ar fi făcut partea vătămată cu cîteva săptămîni înainte de incident, nu poate fi interpretată ca o îndeplinire a condiţiilor cerute de lege pentru aplicarea circumstanţei atenuante a provocării, prev. de art. 73 litera b cod penal.-

Inculpaţii nu sînt cunoscuţi cu antecedente penale.-Primul inculpat lucrează ca redactor la revista „Luceafărul“ revistă la care a lucrat şi inculpatul Tudoran D, pînă în perioada noiembrie-decembrie 1980, cînd şi-a prezentat cerere de demisie.-

Ţinînd seama de persoana făptuitorilor, de pericolul social concret al faptelor săvîrşite, se poate aprecia că scopul poate fi atins chiar fără executarea acesteia, astfel încît în baza art. 81 cod penal, se va dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei.-

Se va atrage atenţia inculpaţilor asupra dispoziţiilor legale a căror nerespectare atrage revocarea suspendării condiţionate.-

În baza art. 191 cod pr. penală, inculpaţii vor fi obligaţi la cheltuieli de judiciare către stat.-

PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII HOTĂRĂŞTE:

Conform art. 180 alin. 2 cod penal, condamnă pe inculpaţii – Dinescu Mircea, ..., şi – Tudoran Dorin, ..., la cîte 3000 lei amendă.-

Conform art. 81 cod penal, dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei pentru ambii inculpaţi pe o perioadă de 1 an.-

Atrage atenţia inculpaţilor asupra dispoziţiilor art. 359 cod pr. penală.-

Conform art. 191 cod pr. penală, obligă inculpaţii la cîte 150 lei cheltuieli judiciare către stat.-
Cu recurs.-

Pronunţată în şedinţa publică de la 4 Sept. 1981.-


Accesaţi şi:

• Mircea Dinescu, pervertirea adevărului, P.C.R.-ul şi organizaţia de partid a revistei România literară (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/mircea-dinescu-pervertirea-adevarului.html)
• 26-28 decembrie 1989. Revoluţia română reflectată în presa străină (I) (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/26-28-decembrie-1989-revoluia-romna.html)
• 13 ianuarie, evenimente reflectate în presă, Le Monde relatează vizita oficială a ministrului francez al Afacerilor Externe în România (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/13-ianuarie-evenimente-reflectate-n.html)
• ROMÂNIA – 1989. Cronica unor evenimente anunţate (http://civicmedia.ro/acm/index.php? option=com_content&task=view&id=764&Itemid=1)
• Mircea Dinescu: autoportret în tuşă marxist-leninistă (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/mircea-dinescu-autoportret-in-tusa.html)
• Nicolae Manolescu, elogiator al lui Marx şi Iliescu, respind de Academia Română (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/nicolae-manolescu-elogiator-al-lui-marx.html)
• Mineriada din 13-15 iunie 1990. Bucureştiul însângerat (I) (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/mineriada-din-13-15-iunie-1990.html)
• Mineriada din 13-15 iunie 1990. „Crima e aplaudată pe străzile Bucureştiului“. Bucureştiul însângerat (II) (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/mineriada-din-13-15-iunie-1990-crima-e.html)

Mircea Dinescu, pervertirea adevărului, P.C.R.-ul şi organizaţia de partid a revistei România literară

Mircea Dinescu şi Marius Chicoş Rostovan
*** Vasile Băran, 1993

Mircea Dinescu este: „bufon, bandit, bursier, calomniator, chiaun, du­bios, cameleonic, duplicitar, elucumbratist, farseor, fraticid, golan, hahaleră, hoţ, infatuat,limfatic, leneş, mitoman, nărod, obraznic, oligofrenic, prost, ridicol, stalinist“

Ca să-mi dau seama mai bine ce în­seamnă a fi un personaj dubios am luat din raftul bibliotecii mele un dicţionar pu­blicat de Mircea Sântimbreanu, pe când era director al Editurii Albatros, în colec­ţia Cogito, exact cu 15 ani în urmă, în­tr-o ediţie îngrijită de Mircea Duduleanu, purtând titlul: Calităţi şi defecte.

Şi am notat următoarele calităţi: altruist, bun, cinstit, darnic, deschis, drept, jovial, lu­minat, modest, om, parolist, prietenos, ro­mân, săritor, sincer, vioi. Sunt chiar atri­butele folosite în urmă cu 4 ani în adu­narea generală de alegeri a biroului de partid de la revista „România literară“ de Mircea Dinescu propunându-mă, cu puţină vreme înainte de cel de-al XIV-lea Congres al Partidului Comunist Ro­mân, secretar.

El a spus (ridicându-se respectuos şi abţinându-se să nu dea din picioare ca un cal nărăvaş, cum îi este obiceiul, ci numai din mâini) textual:

„Vasile Bâran, colegul nostru de redac­ţie, prozator talentat, mai talentat decât mulţi despre care scrie la nesfârşit cri­tica literară şi publicist de primă linie, invidiat de reporteri cândva renumiţi, este un om cu calităţi demne de toată preţuirea, cinstit, drept, sincer şi deschis în relaţiile colegiale, prietenos, bun, săritor, gata, ca românul, oricând să le ajute să ieşi din impas, garantând pen­tru celălalt cu propria-i bogăţie morală, om luminat, jovial, parolist în care poţi avea oricând încredere deplină, iată de ce îi propun să fie ales secretarul birou­lui organizaţiei noastre de partid“. Sigur că eram emoţionat, mai ales că privindu-l clipă de clipă, lumina ochilor săi pătrundea de-a dreptul în fiinţa mea în­fierată.

Aveam senzaţia că trăiam un moment fericit. Nu te naşti decât o dată să ai norocul să fii lăudat în acest chip de un poet ca Mirceo Dinescu. Un poet admirat de-atâţia cititori, băieţi şi fete care-l lăudau apreciindu-i talentul, bă­trâni ce lăcrimau la versurile sale ca la superbe Creaţii ale propriilor lor nepoţi. N-am fost ales chiar secretar, ci adjunct. Secretar a fost ales poetul Ion Horea, la ale cărui calităţi s-a adăugat şi aceea de a fi avut o mai bogată experienţa uma­nă. Oricum, trăisem, cum spuneam, dato­rită lui Mircea Dinescu, o clipă de in­tensă satisfacţie sufletească. Poetul mă descrisese mulţimii din sală ca pe un om pe care-l preţuia din foarte importante puncte de vedere. Eram, deci, pentru el, omul neduplicitar, omul – om.

Şi iată că mai acum câteva săptămâni în numărul din 27 iulie-2 august 1993, al hebdomadarului său „Caţavencu“, adică după patru ani de la acea adunare de partid, Mircea Dinescu mă face la o rubrica semnată golăneşte „Platon şi Aristotel, stânjeniţi de-un stânjenel“ (nici handicapaţii mintali nu şi-ar permite un asemenea ridicol joc de prostie umană) nici mai mult nici mai puţin decât un „personaj dubios“.

Agăţându-se de un articol publicat de Corneliu Băran despre Premiile Uniunii Scriitorilor (manifestare la care în calitatea lui de preşedinte nici n-a participat) Mircea Dinescu pu­blică în „Caţavencul“ un microfoileton care începe aşa:

„Băiatul lui Vesile Băran, personaj dubios, dar ataşat par­tidului (ăla de dinainte)“ ...adică Partidul Comunist Roman Aşadar, să repetam : „...personaj dubios, dar ataşat partidului (ăla de dinainte)“ Cum, adică, dubios, dar ataşat partidului? Unde este defec­tul şi unde calitatea? Sau, mai exact, unde-i logica propoziţiunii, măi băiatule, că te dau acum pe mâna lui Marius !? „Ai auzit tu, gioarso, de Marius... Chicoş Rostovan? Ai auzit, tu de logică, mă, scârnavule, sau n-ai auzit ? Atunci dacă n-ai auzit scoate-ţi deştu din nara şi-ascultă colea: pune mâna şi-nvaţă, loazo, că ţi-oi rupe urechile din capul tău sec!“

Vasăzică, acum patru ani, în plină vară, ca şi acum, Mircea Dinescu mă propune secretar de partid într-o organizaţie comunistă din care el însuşi făcea parte (altminteri n-ar fi avut ce să caute acolo, bagabondul!). Garantând cu fiinţa lui de om devotat Partidului Comunist Român, că meritam prin cali­tăţile dovedite să fi condus acea organizaţie de bază cu rol important în viaţa revistei, „România literară“ la care lu­cram amândoi ca redactori.

Iar azi, într-o revistă făcută de el, mă taxează ca personaj dubios nu se ştie pentru ce? Că sunt ataşat acelui partid de dinainte, în cadrul căruia el însuşi m-a recomandat să fi fost secretar sau că pe de o parte sunt dubios, iar pe de alta ataşat? Şi el care m-a recomandat atunci, el studentul Şcolii superioare de partid „Ştefan Gheorghiu“, el fostul secretar el Birou­lui Uniunii Tineretului Comunist de la Uniunea Scriitorilor, el, cel care urca zil­nic scările C.C. al P.C.R. cerşind funcţii pe le reviste, el ajutat de Gogu Rădulescu să devină din pompier redactor al Almanahului Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, el ingratul şi cameleonul de azi, cum este? Nu el este cu adevărat personajul dubios?

Răsfoiesc dicţionarul Cogito şi notez de acolo defectele uma­ne, tot pe alfabet şi-mi dau seama că Mircea Dinescu le-a adunat în fiinţa lui pe toate. Dar nu ca pe lacune, ci ca pe nişte merite! Ia să vedem: anormal, analfabet (nici liceul nu l-a absolvit ca lumea!) bufon, bandit (i-a înşelat pe toţi; scriitorii care l-au ales în fruntea Uniu­nii, făcând afaceri veroase pe seama lor) bursier (aşa cum este el, calitatea devine defect) calomniator, chiaun, du­bios (aici ar avea dreptate Marius Chicoş Rostovan) cameleonic, duplicitar, elucumbratist (întâmplare a unui ames­tec haotic de idei absurde), farseor, fraticid (în sens de trădător al scriitorilor români), golan, hahaleră, hoţ, infatuat, jidovit (în sensul de a se subjuga ideilor sioniste) Kiwist (păsăroi fără aripi) limfatic, leneş, mitoman, nărod, obraznic, oligofrenic, prost, ridicol, stalinist (rudă cu Brejnev şi Gorbaciov) sinucigaş (în sensul că şi-a nenorocit talentul poetic, devenind businessman), şamanist, şleathtenist (în sensul că lucrează în şlepcă, cum zicea Marin Preda), tolomac, taumaturg, uzurpator (în sensul că şi-a însuşit: drepturi şi bunuri care nu erau ale sale). Viclean, vicios, xenofob (în sensul că şi-ar vinde pentru afacerile sale şi ţara la străini), tifoid, zooparazit (în sensul că s-a lăsat demult de munca serioasa, cinstită) zerovalent.

Încă o dată:

Ce pot spune despre un individ care-mi subliniază în faţa colegilor calităţi de om de onoare propunându-mă într-o funcţie meritorie în acele vremuri, iar astăzi, datorită aceloraşi calităţi pe care spre deosebire de el le păstrează, mă face personaj dubios?

Vasile Băran, Mircea Dinescu şi Marius Chicoş Rostovan, Vremea, 18 august 1993

Din presa anilor '90: Spionaj în favoarea KGB-ului

Spionaj în favoarea KGB-ului

Britanicul Michael Smith, expert în electronică, angajat al unei importante firme de echipamente militare, a fost acuzat de spionaj în favoarea Moscovei — informează Reuters.

În cadrul procesului început ieri la Londra, Smith a negat toate acuzaţiile ce i-au fost aduse. El a fost arestat după ce Victor Oşcenko, ofiţer KGB stabilit în Occident, a dat autorităţilor britanice informaţii cu privire la activitatea lui Smith.

Procurorul Sir Derek Spencer a declarat că Smith a devenit membru al Partidului Comunist în anii '70 şi, mai târziu, a fost recrutat de Oşcenko, care lucra ca secretar II la ambasada sovietică din Londra. „Smith a furnizat informaţii tehnice şi materiale de la locul său de muncă, relevante în ceea ce priveşte potenţialul nostru militar. Se pare că trădarea sa a pornit la început, din motive ideologice, iar mai târziu a fost încurajată financiar“ — a declarat Sir Derek Spencer.

Spionaj în favoarea KGB-ului, Vremea, nr. 265, 22.09.1993

+++++PS:

Credeţi că în România au existat/există persoane

care au făcut/fac spionaj în favoarea altor state?
Aveţi cunoştinţă de vreun caz descoperit de autorităţile române?

Nicolae Manolescu, elogiator al lui Marx şi Iliescu, respins de Academia Română

Nicolae Manolescu, o „tinereţe roşie“ şi două tablouri: un autoportret în tehnica contravérité
şi un colaj cu mult roşu de „marx“

„Astăzi, când unul ori altul se laudă cu părinţii care au facut politică, au fost mari şi tari, ba chiar cu părinţi legionari [sic! – n.n.], eu nu mă pot laudă că părinţii mei au făcut politică. Aşa cum n-am facut nici eu multă vreme şi – cum spuneaţi dumneavostră la un moment dat citându-mă – m-am trezit în politică în 1990 sau, mai exact '91. [...] Daţi-mi voie să vă spun că eu, care nu m-am numărat printre dizidenţi, din păcate – o spun cu părere de rău – nu cred că sînt cel mai în măsură să mă plâng că am fost mai înjurat ca alţii.“

dialog cu Iosif Sava, televizat la 20 ianuarie 1996, publicat în Simfonia Destinului; editura Integral, 1996

„Profesorul Apolzan s-a angajat, după evenimentele din august 1944, în activităţi politice în cadrul Partidului Naţional Liberal-Gh. Tătărescu, participând la alegerile din 1946 şi, din 1948, ca simpatizant al liberalilor tătărescieni, dar prin anii 1949-1950 soţii Apolzan fuseseră arestaţi şi duşi la Canal, unde au muncit şi s-au chinuit aproape doi ani [Notă de N. Manolescu: „Numai tata a fost la Canal, apoi la Borzeşti. Mama a trecut pe la Piteşti, Ghencea, Pipera şi Dumbrăveni. Arestaţi în 15 august 1952, au fost reţinuţi fără condamnare, administrativ, cum se spunea, tata până în februarie, iar mama până în iunie 1954.“

Pavel Ţugui, Dosarul studentului Nicolae Manolescu: povestea unei exmatriculari, revista 22, 30 sept. 2004

În martie 1962 am debutat la Contemporanul cu o recenzie consacrată cărţilor, tot de debut, ale unor tineri poeţi. E adevărat că primele texte critice îmi apăruseră, în vara precedentă, în Viaţa românescă, dar fără nici o urmare, căci nu plăcuseră, se pare, lui Al. Oprea, care era redactor răspunzător de paginile de critici. Cu toate «pilele» mele la director, Demostene Botez, care era prieten cu Andrei Oţetea, văr cu tata şi cel care mă salvase în 1959 de la exmatriculare,
colaborare la Viaţa româneasca a încetat imediat după ce începuse. La Contemporanul mă adusese, aşa cum am mai povestit, G. Ivaşcu. După examenul cu el, la finele anului V, la care i-am produs o impresie bună cu o teză despre poezia contemporană, m-a invitat să scriu la «gazeta», cum zicea el. [...] Am scris prima recenzie în trei săptămâni. Am dat o fuga la Sibiu, la ai mei, ca să mă concentrez. Când am predat articolul, Ivaşcu m-a mustrat: „Domnule, publicistica are ritmul ei. Nu merge aşa!”. Am fost obligat să intru în ritm, aşa că, foarte curând, publicam săptămânal un articol. Peste câteva luni, articolul a devenit critică literară, cu supratitlul respectiv cu tot. Cel dintâi, din martie 1962, a apărut pe aceeaşi pagina cu Cronica optimistului a lui G. Călinescu şi, în partea stângă, cu un articol al lui Al. Piru. [...] Toată lumea bună dintre 1955 şi 1971 putea fi aflată în paginile Contemporanului, de la Arghezi [N.M. omite să amintească că „adevărata“ lume bună, în sens moral şi nu în sensul valorii literare, zăcea în temniţele comuniste şi nu se lăfăia nicidecum prin paginile revistelor. Arghezi s-a numărat printre acei scriitori care au făcut pactul cu regimul comunist. Este drept că marele poet „s-a lăsat mai greu“, dar aşa se explică prezenţa sa în paginile Contemporanului, din păcate semnând articole pe tema şi în normele esteticii marxiste, de altfel în anul 1965 lui Tudor Arghezi i se va decerna titlul de „Erou al muncii socialiste din R.P.R.“– n.n.] şi Bogza la şaizecişti, adică la noi, cei mai tineri pe atunci scriitori şi critici.

N. Manolescu, Contemporanul, vaporul amiral, http://www.ideeaeuropeana.ro/

„Securitatea îmi pusese gând rău. Pot să dau un exemplu semnificativ. Primul text din Cartea Albă a Securităţii, volumul cinci, publicat în timpul lui Măgureanu, se referă la mine. Şi-acolo se spune că în 1967 sau ’68, la începutul anului, Securitatea îmi pusese gând rău, şi anume să mă recruteze.“

N. Manolescu, Cotidianul, 19 iulie 2005

„Mă dezamăgeşte decizia Adunării Generale a membrilor Academiei de a nu mă vota. Sigur că Academia este instituţia cea mai importantă din punct de vedere profesional şi cultural din România, dar, vorba lui Caragiale: «Nu e ultimul, colegiu!».” Aceasta a fost reacţia criticului N. Manolescu, susţinut de academicianul Marius Sala pentru a primi titlul de membru titular al Academiei, dar neinclus printre membrii instituţiei după votul Adunării Generale a membrilor, care a avut loc miercuri. Câteva voturi i-ar fi lipsit lui Manolescu pentru a fi inclus în Academie, dar criticul nu vrea să facă presupuneri legate de cei care i-au refuzat intrarea.“

N. Manolescu a fost respins de Academia Română, Cotidianul, 16 ianuarie 2008

„dacă noi, criticii literari, nu vă băgăm în seamă cu toată literatura voastră online, voi nu existaţi“.

N. Manolescu, Dilema veche, anul V, nr. 244, 16 octombrie 2008

Nicolae Manolescu, colaj

Nicolae Manolescu este printre puţinii scriitori care au reuşit sinistra performanţă de a omagia toţi dictatorii-roşii ai României începând cu Dej şi sfârşind cu Iliescu, dar şi marxism-leninismul şi pe Marx, realizările clasei muncitoare, epoca luminii, Omul Nou şi umanismul socialist ş.a.m.d. [Oare să fie vorba de acel umanism socialist care i-a trimis părinţii în puşcărie? De acel „umanism“ care a distrus vieţi, a ucis oameni şi a trimis în temniţe toată „floarea“ României?]

„N. Manolescu este acela care a plătit dogmatismului de tip proletcultist cel mai mare tribut.“

„Nicolae Manolescu a debutat în 1961 cu recenzii la culegerile de versuri Amiezile veacului, de Rusalim Mureşanu şi Fără popas de Florenţa Albu. Felul cum sunt scrise aceste recenzii, ca şi cronicile şi articolele care au urmat, dovedeşte încă o dată că preţul intrării în viaţa literară a fost acceptarea întocmai a clişeelor dogmatismului realist-socialist şi că numai cine a consimţit la acest compromis a putut beneficia de un loc în coloanele revistelor literare.

Citind astăzi acele texte nu poţi să nu te întrebi: lipsă de discernământ, datorită vârstei, sau dorinţa de a face carieră literară cu orice preţ? Poate şi una şi alta. Oricum, din generaţia sa, N. Manolescu este acela care a plătit dogma­tismului de tip proletcultist cel mai mare tribut.“ M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului, Ed. Humanitas, 1995, pp. 283-288, p. 318.

[Notă: Sub zodia proletcultismului, carte scrisă în perioada comunistă, aşadar într-un anume sens sortită viitorului şi nu acelui prezent dominat de dogma şi elita comunistă, se dovedeşte acum un document extrem de important. Îngemănarea tragică de destine, a cărţii şi a autorului ei, poate că a fost răscumpărată într-o firavă măsură de tipărirea acesteia şi de recunoştinţa celor care fac apel la aceste texte în sprijinul descoperirii adevărului. – n.n.]

Revenind la Nicolae Manolescu... acum suntem în măsură să răspundem întrebării lansate de M. Niţescu: „nu poţi să nu te întrebi: lipsă de discernămînt, datorită vârstei, sau dorinţa de a face carieră literară cu orice preţ?“ Din punctul meu de vedere, varianta vârstei cade [v. cazul lui N. Labiş sau cazurile tinerilor care au făcut câte 20 de ani de puşcărie politică şi care nu au renunţat o clipă la credinţa în neamul lor şi în Dumnezeu], de asemenea şi cea „a lipsei de discernământ“ [v. art. cit. Contemporanul, vaporul amiral, articol recent, în care N. Manolescu nu se dezice de acele articole nici măcar formal. Ba mai mult chiar, autorul continuă jocul în falset şi merge până acolo încât ne descrie în amănunt câte săptămâni a pierdut învăluit fiind în chinurile „creaţiei“ proletcultiste... deci dacă ar fi să acceptăm ca ipoteză de lucru ipoteza lipsei discernământului ar fi foarte grav, pentru că am fi obligaţi să concluzionăm că această stare s-ar fi perpetuat în timp... aşa că abandonăm rapid această variantă], deci pică toate..., nemairămânându-ne decât varianta şi-a propus „a face carieră literară cu orice preţ“... nu putem decât să încercăm să întrezărim sinuosul drum al accederii la glorie în comunism..., vom descoperi că acesta conţine obligatoriu şi asemenea texte:

„Subliniind în cuvântarea sa la ultima conferinţă pe ţară a scriitorilor «rolul de seamă al literaturii în formarea şi educarea tineretului», tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej spunea:

«Tânăra noastră generaţie are nevoie de opere care întruchipează
idealurile pline de măreţie ale epocii noastre, evocând tradiţiile glorioase de luptă ale poporului, ale clasei muncitoare...».

Această sarcină trasată literaturii este extrem de semnificativă. În fa­brici, pe şantiere sau în gospodării agricole colective, tineretul participă cu entuziasm la desăvârşirea construcţiei socialismului. În condiţiile preluării puterii de către clasa muncitoare, un relief deosebit l-au căpătat tinerii muncitori. Ei şi-au însuşit socialismul ca pe un mod de viaţă, identificându-se cu peisajul inedit al ţării. (...)

Ce a însemnat Revoluţia socialistă pentru tot acest tineret osândit la nerealizare (sub burghezie) e uşor de înţeles. În peisajul ţării, devenit un imens şantier, literatura a surprins nemaipomenita dezlănţuire de energii, munca trepidantă, entuziasmul sutelor de mii de tineri, închinând o laudă tinereţii... o laudă efortului uman eliberat. (...)

Devotamentul şi eroismul acestor tineri, născuţi şi crescuţi după Elibe­rare, educaţi în spiritul moralei comuniste, trebuie să facă obiectul unor opere pe măsura cerinţelor epocii noastre.“

Nicolae Manolescu, Tinerii muncitori în creaţia literară contemporană, Contemporanul, nr. 18, 14 mai 1962

„Cu asemenea limbaj, criticul se putea dispensa de gust, de inteligenţă, de cultură şi de probitate“

M. Niţescu continuă analiza extrem de fină pe care o face criticului-„încă roşu de marx“, N. Manolescu, notând: „Cu asemenea limbaj, criticul se putea dispensa de gust, de inteligenţă, de cultură şi de probitate. Se putea dispensa, adică, de obligaţia de a face critică. Literatura devine un simplu pretext pentru discursuri politizate, pentru parafrazarea sloganelor politice.“, şi remarcând cu amărăciune „Iată cum înţelegea N.M. rolul criticii şi al literaturii în articolul Înnoire:

„Literatura realist-socialistă este, prin natura ei, o literatură a valorilor etice, surprinzînd mutaţiile profunde, determinate în conştiinţă de ideea socialismului, promovând idealuri de viaţă noi, îndeplinind, adică, un rol educativ însemnat în formarea omului epocii noastre... Noul conţinut al literaturii noastre e dat, de fapt, de reflectarea procesului istoric al construi­rii societăţii fără exploatare, de reflectarea procesului adînc în care esenţa umană eliberată de vechile orînduiri este redată omului. (...)

Înzestraţi cu cunoaşterea ştiinţifică a realităţii, scriitorii noştri reflectă cu perspicacitate desăvîrşirea făuririi construcţiei noi, socialiste, reflectă chipul omului nou, constructor al societăţii viitorului. Acesta este în pri­mul rând muncitorul comunist. E o mare cucerire a literaturii noastre con­temporane zugrăvirea acestui erou al revoluţiei.“

Nicolae Manolescu, Înnoire, Contemporanul, nr. 34, 24 aug. 1962

N. Manolescu, un tânăr critic literar devotat „realism-socialismului“
şi un promotor al doctrinei comuniste din afara P.C.R.-ului

Simultan cu articolele scrise pe tema colectivizării, socialismului, marxismului, omului nou, eliberatorilor, actului de la 23 august 1944, laudei conducătorilor iubiţi ş.a.m.d. continuă şi ascensiunea rapidă a tânărului N. Manolescu. Imediat după absolvire este reţinut ca asistent la Universitatea din Bucureşti, apoi înainte a fi tipărită prima sa carte devine membru titular al Uniunii Scriitorilor din România (1963). În anul 1965 publică lucrarea Literatura română de azi (în colaborare cu Dumitru Micu) şi un număr impresionat de articole printre care „Realism – realism socialist“ (Gazeta literară, nr. 22, 28 mai 1964).

Urmează ani plini de realizări pe plan profesional şi trecerea, alături de mentorul său, Gh. Ivaşcu, (unul din viitorii „omagişti“, v. Preşedintelui ţării Omagiul scriitorilor din România, Ed. Cartea Românească, 1980, pp. 210-212), la revista România literară.

Cariera criticului N. Manolescu este presărată cu anumite contradicţii care nu pot fi explicate decât printr-o elucidare a situaţiilor care l-au „generat“ ca lider, altfel, cum ar putea fi explicată ascensiunea tânărului N. Manolescu în ciuda dosarului său teribil şi în absenţa aderării sale la Partidul Comunist Român? Şi de ce alţi copii ai altor deţinuţi politici nu au putut face studii superioare şi unii dintre ei nici măcar studii medii?

Începând cu anul 1962 N. Manolescu îşi va urma neclintit destinul asumat, consecvent cu sine însuşi, sub deviza: „carieră!“. La revista România literară, înainte de anul 1989, în mod public, are o atitudine normală, însă în spatele textelor semnate în presă, în redacţie, manifestă uneori şi o acută tendinţă de exercitarea a indicaţiilor date, probabil, de cenzorii comunişti, refuzând unii autori neagreaţi de regimul comunist şi articolele propuse de aceştia (v. Pentru Marin Preda, Cezar Ivănescu, ed. Timpul, Iaşi). Această tendinţă disimulată în perioada '70-'89 va exploda după Revoluţie, când Nicolae Manolescu va deveni primul „lăudător“ al preşedintelui Ion Ilici Iliescu, imediat după sângeroasa mineriadă din 13-15 iunie 1990 (v. România literară, interviu cu Ion Iliescu, amplu pe cinci pagini, ilustrat cu reproduceri după opere antice şi fără vreo imagine a Bucureştiului distrus şi a oamenilor morţi sau desfiguraţi, zăcând în bălţi de sânge!). În aceeaşi perioadă în paginile revistei 22 apăreau mărturii zguduitoare despre masacrarea civililor din Bucureşti, fiind consemnat şi cazul scriitorului Cezar Ivănescu. (v. si articolele din Le Monde, 26 dec., 28 dec.1989 ş.a. în care se spune că la Bucureşti puterea a fost preluată de foşti marxişti ca I. Iliescu şi P. Roman). Pentru N. Manolescu au urmat ani plini, ani în care va „bate şi străbate“ încurcatele căi ale vieţii politice, „va face şi desface“ Alianţa Civică şi multe alte orori pe această linie apocaliptică pe care a păşit simultan cu debutul său produs sub auspiciul lui Marx. N. Manolescu a continuat aşa cum a început, schimbându-şi pe traseu discursul la modul formal, după „principii de marketing“, niciodată însă şi stăpânii... (a vedea şi scăparea din interviul cu Ion Iliescu... unde N.M. enunţă cu un transparent respect sintagma Epoca Ceauşescu, prigoana lui Paul Goma, procesul intentat lui Liviu Stoiciu ş.a.)... o morală tristă ar putea fi aceea că odată intrat sub influenţa nefastă a luminii roşii emise de noua orânduire comunistă – bântuită de ateism şi crimă – cu greu un individ mai poate redeveni cu adevărat un liber.

„În plus, arogându-şi dreptul de a vorbi în numele veritabililor patrioţi şi comunişti dintre scriitori [sic! – n.n.], membrii grupului susţineau energic tendinţa din ce în ce mai naţionalistă de după 1971 a propagandei culturale a P.C.R.“

N. Manolescu, Cavalerii mesei rotunde, România literară, 12 aprilie 1990 (anul XIII), fragment

Ar mai fi foarte multe de relatat, dar important este să reţinem că N. Manolescu a predat ca şi Mona Muscă studenţilor străini, că este inconstant şi inconsecvent în declaraţii, anunţându-ne pompos ba că în USR nu sunt foşti turnători, ba că sunt, în acest sens D. Tudoran, într-un articol publicat în ziarul Ziua, îi amintea de un scriitor-turnător-„colaborator“- al securistul Merce – plătit de Securitate şi în salamuri şi Kentane, scriitor cu care ambii erau într-o relaţie de prietenie, şi pe care chiar l-au „ademenit“ într-o cursă spre a se convinge că este turnător. (v. Dorin Tudoran, Trei amintiri pentru Nicolae Manolescu, Ziua, http://stiri.rol.ro/content/view/6184/2/).

Din acest articol rezultă că N. Manolescu şi D. Tudoran cunosc cel puţin un turnător care s-a aflat în proximitatea lor şi care i-a şi turnat. De ce tac ascunzând un colaborator al Securităţii Române?

O scurtă paranteză... alţi scriitori s-au autodivulgat ca „donatori“ a câtorva, 2-3, nu multe, nu-i aşa?, turnătorii livrate ofiţerului de Securitate care se ocupa de instituţia lor [v. Cazul Lucian Vasiliu, redactor al revistei Dacia literară, interviu publicat în revista Convorbiri literare, ian. 2005. „În fine, după câteva referinţe (2-3) pe care le-am scris la solicitarea ofiţerului care se ocupa de instituţia noastră, Securitatea m-a abandonat total (probabil m-au considerat nevrednic, neserios, băşcălios)“... Hmmm (zic şi eu intrând în jocul ăsta vag-„băşcălios“), mai să fie, ce ţi-e şi cu Securitatea asta debordând de atâta spirit ludic..., citesc şi îmi pare că L. Vasiliu descrie o şedinţă de terapie la un psiholog şi nu faptul că şi-a turnat colegii!..., dar... ţinând cont că alţii relatează crima ca pe o plimbare în Herăstrău cu iubita sub clar de lună... revin şi spun iaca şi L. Vasiliu ăsta un alt biet pseudo-securist-pueril şi aflat şi ăsta tot în ograda USR-ului, instituţie nobilă, de interes public, prezidată de N. Manolescu, biet şi el, dar nu acum ci pe vremuri, când era, vorba lui Ion Bogdan Lefter, obligat „de împrejurări, de o politică stupidă, să-şi piardă vremea cu prostii“ ca profesor al studenţilor străini...]

Vă propun acum să încercăm să descoperim „actele ratate“ dintr-un articol recent semnat de N. Manolescu şi publicat în România literară, dec. 2008. Acest articol poate fi înţeles mult mai bine dacă îl veţi consulta în paralel cu articolele din Le Monde [1989, 26, 28 dec.] şi cu scurtul apel al scriitorului Eugen Ionescu adresat ţărilor membre ale Pactului de la Varşovia, publicat tot în Le Monde, 28 dec. 1989, sau şi cu informaţia că şi în presa spaniolă din 26-28 dec. 1989 apar trimiteri la faptul că România declar atunci că va respecta întocmai prevederile Pactului de la Varşovia.

Aici apare o întrebare decisivă: a fost cu adevărat o revoluţie în România? Analizând condiţiile putem bănui că nu a fost doar o revoluţie, ci că în România s-a produs o lovitură de stat cu acordul şi în condiţiile prestabilite de alţii, lovitură pigmentată cu o revoltă sinceră şi totală a miilor de manifestanţi şi îndoliată de sângele nevinovaţilor... Preţul puterii obţinute a fost viaţa acelor tineri... De aceea demersul lui N. Manolescu este şi din acest punct de vedere de o gravitate extremă şi acţiunea sa de inocentare a unui preşedinte denumit de Occidentali ca fiind „marxist“ şi catalogat de români ca „un om care a însângerat ţara“ este în primul rând una amorală.

Lovitura de stat din România a fost o acţiune complexă, în care au fost implicate şi unele servicii străine, şi a cărei structură, se pare, a început a fi gândită încă din anii '70 când se dorea debarcarea lui Ceauşescu şi nu schimbarea regimului comunist. Această operaţiune a inclus trădarea unor ofiţeri ai Securităţii şi ai Armatei Române, crearea de dizidenţi devotaţi, care în realitate erau oponenţi ai lui Ceauşescu şi nu ai comunismului, unii dintre ei fiind simple marionete în mâinile unor păpuşari, încurajarea şi susţinerea celor „implicaţi“ şi reprimarea celor care ar fi putut perturba derularea acestui plan, toate acestea şi cu susţinerea explicită sau tacită a unor servicii secrete şi oameni din exteriorul României. (De exemplu, în anul 1989 apare la Amsterdam ediţia în limba română a cărţii Moartea citeşte ziarul semnată de M. Dinescu. Vă întreb: cui credeţi dvs. că îi era adresată această carte? Celor 10-20 de cunoscători ai limbii române din Olanda, olandezilor, nouă? În ciuda restricţiilor, Securităţii şi a altor posibile represiuni unii din intelectualii care vor fi în prim-plan la Revoluţie îşi vor petrece Crăciunul anului 1988 în compania Ambasadorului Olandei... sigur că absolut întâmplător...). Să ne amintim cu toţii şi de faptul că puteam asculta în voie emisiunile de la Europa liberă, că mesajele dizidenţilor ajugeau la noi via Europa liberă cu o punctualitate de tip japonez, că unii dizindenţi români puteau acorda interviuri prin telefon, că „focarele“ revoluţiei au fost oraşele în care Ion Iliescu a ocupat funcţii publice înainte de 1989, că în toamna anului 1989 Iliescu însoţit de soţia sa, Nina, a fost în vizită în Iaşi, că în anii 1986-1989 începuseră să apară ca din senin „trupe“ studenţeşti care făceau săli pline şi care, printre rânduri şi cântece, livrau „şopârle“ fără a fi perturbaţi ş.a.m.d., că cei care urmau să preia puterea erau foarte bine pregătiţi nu atât în vreun domeniu ci în sensul de a se autoproclama conducători cu orice preţ şi mai ales în direcţia preluării rapide a tuturor structurilor statului, ei constituind nucleul-dur, „garda“ care oferea garanţia unei acţiuni eficiente şi siguranţa respectării unui scenariu. Din stenograma discuţiilor care au avut loc la formarea CFSN-ului transpare faptul că cei prezenţi erau decişi să se autoinstaleze în funcţii, propunerile de ocupare a ministerelor-cheie venind încrucişat, M. Dinescu propunându-l pe Pleşu ş.a.m.d. De asemenea, în componenţa CFSN-ului regăsim oameni care şi astăzi sunt situaţi tot în poziţii-cheie din care pot exercita un anume tip de şantaj politic: M. Dinescu, Cazimir Ionescu sunt membri în Colegiul CNSAS... (v. şi stenograma discuţiilor de la formarea CFSN-ului http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/1989-fsn-miza-ocuparea-structurilor.html)

...să revenim la articolul semnat de N. Manolescu... citatele reproduse din articolul indicat vor fi redate între ghilimelele, observaţiile mele vor fi fără ghilimele, între paranteze drepte; intertitlurile îmi aparţin.

„Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă“

Invitat fiind eu [N.M. – n.n.] la Timişoara de către Ciocârlie să conferenţiez în faţa studenţilor, Securitatea locală a întocmit un întreg plan de acţiune menit să mă aibă sub supraveghere non-stop şi peste tot. Citiţi-l în Cu dinţii de lână şi veţi vedea că seamănă ca două picături de apă cu planurile pe care Serviciile Secrete le adoptă (mai ales de când cu terorismul) ori de câte ori un şef de stat urmează să sosească într-o vizită oficială într-o ţară! Nu eu exagerez, ci, eventual, colonelul Indrei Ion din conducerea Securităţii Judeţene Timiş, colonelul Achim Victor, din partea Direcţiei I şi lt. colonelul Pele Petre, şeful Serviciului I/A. Data: 19 ianuarie 1989. Acum aproape două decenii.“

[Observaţiile mele: Data (1989) e foarte importantă; pentru că cei care au început să mimeze dizidenţa înainte de '89 şi în anul 1989 au fost persoane racolate de servicii străine, cu ajutorul cărora s-a pus la cale lovitura de stat. De exemplu: un personaj ca A. T., dovedit ca turnător (fără să fie totuşi numit) de Radu Ioanid, şi-a dat demisia din P.C.R. în toamna lui '89 (dar în P.C.R. fusese primit în primăvara aceluiaşi an, după ani de încercări nereuşite)! Băieţii erau protejaţi de forţe puternice din afară. De aceea aveau curaj. Dar sigur că erau suspectaţi şi urmăriţi, securiştii nu erau chiar neghiobi. Există şi unele mărturii ale celor care au încercat, în zadar, în ultimii ani ai regimului Ceauşescu, să intre în P.C.R., recent chiar Dan Diaconescu a dezvăluit că a dorit să devină membru P.C.R. şi să urmeze Academia de Partid Ştefan Gheorghiu. Nu a fost primit.]


M. Dinescu, un incapabil: „Era vorba de memoriul pe care îl punea la cale Mircea Dinescu (eu urmând a-i da forma finală)“

„Lucrurile se pot lămuri întrucâtva dacă avem în vedere ce s-a întâmplat, într-o altă împrejurare. Securitatea a înregistrat o convorbire pe care am avut-o cu Livius Ciocârlie, foarte probabil în casă la mine, la Bucureşti. Data înregistrării: 25 martie. Anul lipseşte. Este anul «scrisorii celor şase» care l-a pus pe Ceauşescu în dificultate: 1989. Nici eu, nici Ciocârlie nu ne aducem aminte ce am discutat atunci. Înregistrarea ne-a surprins pe amândoi la fel de tare. Era vorba de memoriul pe care îl punea la cale Mircea Dinescu (eu urmând a-i da forma finală) [într-o emisiune televizată din luna februarie 2008, M. Dinescu şi Tănase, pe postul Realitatea, Dinescu a încercat să relateze ceva despre interviul pe care l-a acordat ziarului Liberation înainte de revoluţie, nu a fost capabil să spună nici numele celui care l-a intervievat, nici ziarul, de-abia, după secunde întregi de eforturi şi bâlbe necontenite, au reuşit să îngaime într-un duet creat ad-hoc ceva... în aceste condiţii daţi-mi voie să mă îndoiesc că M. Dinescu ar fi fost capabil să acorde vreodată vreun interviu cursiv şi grav... – probabil, cineva i-a dat şi atunci „forma finală“ – n.n.] şi în legătură cu care Cartea Albă a Securităţii [remarcaţi şi încrederea reciprocă şi apropierea care exista între M. Dinescu şi N. Manolescu. v. şi declaraţiile făcute de ziaristul Victor Roncea pe postul B1Tv, conform cărora ofiţeri din brigada anti-KGB au declarat că M. Dinescu se afla în instrumentarea lor datorită legăturilor sale cu KGB-ul – n.n. ], volumul 5, conţine multe referinţe şi detalii, rod al supravegherii noastre stricte. Dincolo de ideea memoriului, care alertase Securitatea, convorbirea dintre Ciocârlie şi mine a jucat, se pare, şi ea un rol în alertă. Cei dintâi care s-au mirat regăsind-o în înregistrare au fost înşişi convorbitorii. Nu atât fiindcă o uitaseră cu desăvârşire, şi unul, şi altul, dar fiindcă spusele lor erau pur şi simplu stupefiante. Pe scurt, amândoi eram convinşi că Securitatea şi Armata îl abandonaseră pe Ceauşescu şi erau pe punctul de a profita de prima e [În martie 1989, nimeni n-avea habar de vreo revoluţie, cu toată Perestroika lui Gorbaciov. Lucrurile păreau la noi de neclintit. De abia în toamnă au început revoltele în ţările vecine. Deci Manolescu şi Ciocârlie aveau nişte informaţii care lipseau muritorilor de rând. De unde? – n.n.] explozie populară pentru a prelua puterea.

«Riscul cel mare pentru El (spuneam eu, pronumele cu majusculă fiind însă al ofiţerului care transcria), în momentul de faţă, vine din interior! (nici semnul de exclamaţie nu-mi aparţine – N.M.). De ce? Pentru că pentru prima dată există posibilitatea ca, mă rog, nemulţumirea care există în toate domeniile, inclusiv în armată şi securitate [Din nou... de unde ştiau N.M. şi L.C. despre nemulţumirile din Securitate?!!! Omul de rând nici nu-şi putea închipui aşa ceva în momentul acela. – n.n.], e limpede! (idem – N.M.), să poată folosi, să poată aduna în jurul unităţii politice (sic! nu mi-e clar nici mie – N.M.) «adică noi n-avem tradiţie să vină Generalul Popescu să-l dea jos pe ăsta şi să se proclame şef, dar Generalul Popescu dacă-l prinde şi-l rade cu o echipă de zece soldaţi, într-o zi, poate să se adreseze acuma lui Corneliu Mănescu sau lui Apostol pentru a conduce până se fac nişte chestii! Eu zic că pentru El (idem – N.M.) pericolul mare de aici vine! Nu e exclus să se întâmple! Adică curajul... nu curaj, să dea o formă de legitimitate unei lovituri care până acuma era, cum? Oricine care avea...» Livius Ciocârlie: «M-am gândit şi eu că trebuie să vină acuma mii şi mii de oameni, securiştii şi nu mai ştiu ce, care se pot gândi: Ce se întâmplă cu mine dacă cade ăsta? Vorbind de ăştia mii şi mii, unii chiar ar putea face ceva...» Ipotezele noastre nu erau gratuite. Ele plecau de la premisa că Securitatea nu-l împiedicase pe Brucan să transmită «scrisoarea celor şase», ba «închisese ochii» şi la alte lucruri aflate din ascultarea telefoanelor, iar cu noi se purta cu nişte mănuşi dublu căptuşite (,Pe mine mă uimea atunci în noiembrie [Mai sus spune că acea convorbire a avut loc în martie!!! Minte? Le încurcă? – n.n. ], cu câtă prudenţă vorbea ăla care a venit la Timişoara, spune Ciocârlie, sublinierea nefiind a lui. Evident, erau atât de înfricoşaţi de ideea că s-ar putea face ceva...»).

Am reprodus stenograma nu ca să se creadă că Ciocârlie şi cu mine ştiam cu adevărat ce se petrecea ori ce urma să se petreacă. Habar n-aveam! Reacţia la convorbirea noastră arată totuşi un lucru important: şi anume că Securitatea a citit-o ca pe o dovadă că noi (şi alţii) am fi fost la curent cu niscai planuri ascunse ale şefilor ei menite a-l înlătura pe Ceauşescu [Să nu fi fost oare chiar deloc întemeiate şi documentate temerile securiştilor? – n.n.].

Observaţi şi lipsa de respect faţă de «El», «ăsta», «persoana», etichete înlocuite de obicei în transcrierea benzilor de ascultare! Înregistrarea mă convinge că ne-am aflat, fără voie, în vecinătatea unui proiect de lovitură de stat care trebuia deghizat într-o revoltă ori măcar a intenţiei Securităţii de a-l abandona pe Ceauşescu dacă Armata ar fi făcut o tentativă de puci ori dacă lumea ar fi ieşit în stradă. Leg bănuiala de ceea ce îmi va spune în decembrie 1989 la Bacău Gh. Toma, preşedintele C. J., în părculeţul din spatele sediului, unde mă scosese sub un pretext străveziu, nevrând să vorbim în biroul lui: «Securitatea nu va trage un singur glonţ». O leg şi de o observaţie a lui Silviu Curticeanu, abia ieşit din închisoare, după revoluţie: «îţi dai seama ce ar fi fost în Piaţa Palatului pe 22 decembrie dacă se trăgea în mulţime? Ar fi fost un masacru.» Aşadar, cine trebuia să ştie, ştia. Securitatea îşi luase mâna de pe Ceauşescu încă înainte de decembrie 1989. «Înfricoşarea» ofiţerilor care ne-au înregistrat provenea din bănuiala că nu numai cine trebuia să ştie, ştia. Ceea ce nu corespundea, fireşte, adevărului. Dar probează cât de complicate erau raporturile dintre scriitori şi Securitate.

[Putem presupune că şi N.M. şi L.C. au fost printre cei care trebuiau să ştie? O altă întrebare... Cum poate fi decriptat interviul cu Ion Iliescu din iunie 1990..., a primit N.M., în iunie 1990, „indicaţii“ să facă acel interviu? L-a făcut din admiraţie pentru „Epoca Ceauşescu“ cum numea N.M. încă şi în anul 1990 sinistra perioadă comunistă?... Din interes? Revenind la M. Niţescu... cu siguranţă, argumentul vârstă va fi din nou eliminat, şi la fel de sigur putem afirma că nu vom cunoaşte adevărul decât atunci când Arhivele fostei Securităţi vor deveni publice şi când cei care au instrumentat cu bună-ştiinţă haosul de după Revoluţie vor fi înlăturaţi din funcţiile pe care încă le ocupă. Să nu uităm că destructurarea României a început prin reglementarea acelui „haos organizat“ care a adus în prim-plan, după zeci de ani de comunism feroce, foştii marxişti şi eşalonul al doilea al conducerii comuniste şi care a făcut ca omagişti notorii, precum D. Deşliu, să devină membri ai Conducerii USR şi a creat încă multe alte asemenea anomalii... Din această perspectivă luna decembrie a anului 1989 poate fi considerată luna noii cotropiri a României, una efectuată la un nivel dirijat şi subtil... – n.n.]“

Nicolae Manolescu, Scriitorii şi Securitatea, România literară, nr. 51 - 52, decembrie 2008

Documente, atitudini şi reacţii publice ale lui N. Manolescu
care pot genera supiciuni

1. N. Manolescu a predat studenţilor străini.
Este „inocent“ N. Manolescu? Dar Mona Muscă?

„Domnul Manolescu ne-a scris şi el imediat prefaţa. M-am dus s-o iau din clădirea din Şoseaua Panduri, unde se ţineau orele de limbă română pentru studenţii străini aflaţi în anul pregătitor [ v. cazul Mona Muscă – n.n.], de acomodare cu atmosfera de la noi. Mi-i amintesc în cancelaria de acolo, în pauza în care am ajuns, alături de Manolescu, pe profesorii Crohmălniceanu şi Mihai Zamfir – şi sentimentul amar văzîndu-i obligaţi de împrejurări, de o politică stupidă, să-şi piardă vremea cu prostii...“

Ion Bogdan Lefter: Un anumit concept complex de autor în care cred, Contrafort, 12 (84), decembrie 2001, Chişinău

2. N. Manolescu, după declaraţiile lui E. Uricaru, s-ar afla în spatele atacului declanşat împotriva sa în 2005 , atac care a vizat „debarcarea“ sa de la conducerea U.S.R.

Pe ce filieră de putere a regizat N. Manolescu desfăşurarea acestui scandal mediatic? Poate fi stabilită o legătură cu M. Dinescu? S-au folosit M. Dinescu şi N. Manolescu de instituţii ale Statului Român pentru a-şi „executa“ social şi moral adversarii?

3. N. Manolescu a scris şi publicat articole de critică literară conform principiilor esteticii marxiste.

Din această perspectivă şi cunoscând faptul că N. Manolescu nu s-a dezis încă de acele articole este potrivit N. Manolescu funcţiei de ambasador UNESCO al României la Paris?

4. N. Manolescu l-a „girat moral“ pe M. Dinescu şi l-a „inocentat“ pe Ion Ilici Iliescu.

Ce legături există între acordarea Premiului Naţional Mihai Eminescu Opera Omnia lui M. Dinescu (15 ian. 2007) şi decizia de non-colaborare dată pe numele lui N. Manolescu de CNSAS în toamna anului 2007? Dar între acest premiu şi „executarea“ lui Cezar Ivănescu? Ce legături există între inocentarea preşedintelui Ion Ilici Iliescu (iun. 1990) şi includerea ulterioară a lui N. Manolescu pe lista celor care îl însoţeau pe preşedintele Iliescu în vizitele oficiale?

5. Pe 29 aprilie 2008 Cezar Ivănescu a murit. Dumnezeu i-a dat o moarte aproape christică, după exemplul suprem al creştinătăţii, Iisus Christos (imitatio christi). În luna februarie 2008 Cezar Ivănescu a făcut mai multe înregistrări audio în care N. Manolescu era numit ca „omul care a instrumentat şi dirijat cabala pornită împotriva sa“. Cezar Ivănescu l-a acuzat şi de „intenţie de crimă“. În scurt timp Ivănescu a murit în condiţii tragice şi suspecte.

Ce simte N. Manolescu ca persoană care fost implicată „moral“ în moartea unui coleg de breaslă? Ce face preşedintele USR pentru aflarea adevărului în cazul Ivănescu? Cum acţionează N. Manolescu pentru apărarea şi cinstirea numelui lui Mihai Eminescu din dubla sa poziţie de preşedinte al U.S.R. şi de ambasador UNESCO al României la Paris?


Bibligrafie:

Sursele articolelor au fost redate la sfârşitul fiecărui citat, imaginea a doua, ca şi unele informaţii despre Revoluţia Română au fost preluate de pe www.civicmedia.ro.

Accesaţi şi:

• 13 ianuarie, evenimente reflectate în presă, Le Monde relatează vizita oficială a ministrului francez al Afacerilor Externe în România (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/13-ianuarie-evenimente-reflectate-n.html)
• Revoluţia română şi Miza CFSN-ului: ocuparea tuturor structurilor statului (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/1989-fsn-miza-ocuparea-structurilor.html)
• ROMÂNIA – 1989. Cronica unor evenimente anunţate (http://civicmedia.ro/acm/index.php? option=com_content&task=view&id=764&Itemid=1)
• Mircea Dinescu: autoportret în tuşă marxist-leninistă (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/mircea-dinescu-autoportret-in-tusa.html)

N. Manolescu analizat de M. Niţescu

M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului,
Dialectica puterii, pagini din articolul dedicat criticului N. Manolescu