joi, 14 mai 2009

„mă rog, Doamne-Dumnezeule, Ţie,/să te-nduri azi şi de neamul Tău care poate azi pe palme să-ţi ţie/Sufletul ca pe-un covor de lăcrimare“














Assunta
(Anabasa lui Eminescu)
(Variantă)

Cezar Ivănescu



! Muzică, alină-mi Sufletul, cu suferinţă alina-îmi-voi Moartea !

!

! Muzică, alină-mi Sufletul, cu suferinţă alina-îmi-voi Moartea
rogu-te atinge clapele, Născătoareo, Tu şi-atunci lin mi-iei partea
Sufletului meu terorizat şi încolonat lîngă al vostru în Teroare,
duse-s Sufletele noastre azi în perfecţionate camere de gazare !

!

! rogu-te atinge clapele, Născătoareo, Tu şi-atunci lin mi-iei partea,
Cartea lui scrisă cu limbi de foc, ca pe un cuptor deschide-nchide-I Cartea,
Sufletul Lui ardere de tot, Sufletul Lui azi ţi-i flacără ţie,
toarnă-I untdelemnul ochilor fără de prihană şi-astfel vie s-o ţie !

!

! Muzică, alină-mi Sufletul, cu suferinţă alina-îmi-voi Moartea
m-am hrănit de urlete destul, tu ca Dumnezeu mi-ai fost mereu departea,
fii-mi aproape astăzi, Muzică, şi du-mi trupul meu de Mire să se culce,
sus în Patul Nunţii-nsîngerat, Patul Crucii, Patul Nunţii mele, cel mai dulce!

!

! Muzică, alină-mi Sufletul, cu suferinţă alina-îmi-voi Moartea,
zgomotul demenţei mi-i destul, zgomotul care împarte şi desparte-a
noastră viaţă de cel Dumnezeu şi ne lasă Sufletele fără Soare
nici ca iarba, nici ca frunza nu, nu sîntem decît pierzare şi pierzare !

!

! Muzică, alină-mi Sufletul, cu suferinţă alina-îmi-voi Moartea,
fii tu azi din toţi cel mai credul, cînd credinţa ta în Eminescu iar te-a,
iar te-a înălţat în car de foc, iar te-a îmbrăcat, Mireasă în văpaie,
Tu, Fecioara mea ca Sufletul, Clara mea Lumină Lotusul desfoaie !

!

! mă rog, Doamne-Dumnezeule, mă rog, Doamne-Dumnezeule, Ţie,
să te-nduri azi şi de neamul Tău care poate azi pe palme să-ţi ţie
Sufletul ca pe-un covor de la–, Sufletul ca pe-un covor de lăcrimare
şi ţesut numai cu scump rubin, cu rubinul cel de prunci în sîngerare !

!

! mă rog, Doamne-Dumnezeule, mă rog, Doamne-Dumnezeule, Ţie
Înălţarea Ta de azi la Cer, fie Înălţare-n veci şi pe Vecie,
dar nu fie părăsire-a tot ce priveşte raza Ta pogorîtoare,
mă rog, Doamne-Dumnezeule, uită-te la Crucea viu răstignitoare
unde Rău-n carne l-ai simţit, unde Răul ţi-a muiat-mîncat tot trupul,
unde singur ţi-ai nenorocit trupul ca să nu mai ţie-ntr-însul trupul
Sufletul cel fără de muri–, Sufletul cel fără de sfîrşitmurire,
mă rog, Doamne-Dumnezeule, mă rog Ţie, Tu, Iluminare-n Fire,
Tu, Iluminatule, şi Tu, al Mariei Mirum şi Mirionime,
în splendoarea Cerului deschis peste Iaşi şi Botoşani ca tine nime
nu ni se arată-n slavă azi, nu ni se arată astăzi în lucindă
rază mai frumoasă decît fa–, faţa ta de bunătate suferindă,
Ochii tăi de lacrimi izvorînd, mînurile tale pline sînt de ele,
mînurile Tale se rugînd azi ca pe Apostoli pruncii morţi să-i spele !

!

! spală-ne Tu, Doamne, de otra–, spală-ne Tu, Doamne Sfinte, de otravă,
Sufletele care ne-au băut apa morţilor din Lethe cea bolnavă
şi-nsetează-ne de setea cea, cea de Suflet cînd bea Sufletul din Sine,
mai adîncă sete tot simţînd pe ce gustă-adîncul cel divin mai bine,
atunci se îmbată el de tot, atunci se îmbată sufletul de Domnul
cînd pierdut ca-n vis şi visu-n somn, Somnul bea Visa– şi Visul Somnul !

Niciun comentariu:

Constantin Brâncoveanu

Constantin Brâncoveanu a fost un mare „ctitor” de cultură şi de lăcaşuri sfinte, un sprijinitor prin cuvânt şi faptă al Ortodoxiei de pretutindeni, o figură de seamă din istoria neamului românesc. Iar prin moartea lui cu adevărat mucenicească, el a oferit tuturor o minunată pildă de dăruire şi de jertfă pentru ţară să şi pentru credinţa creştină. (Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu)

...toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie

„Eu sunt convins că existenţa noastră de aici, de pe pământ, este negativul alteia, plină de lumină. Moartea este doar un ritual de trecere spre adevărata noastră esenţă şi fiinţă. Nu trebuie să credem că această experienţă a călătoriei noastre pe pământ este o experienţă în totalitate negativă. Iisus strigă pe cruce: «Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?» Se întunecă. Pentru că pământul este un loc atât de sinistru, încât fiul divin îşi poate uita tatăl şi poate crede că a fost părăsit. Şi totuşi, în acest infern, învăţăm să iubim, să ne sacrificăm, să ne dăruim, să fim generoşi. Este un infern feeric. Anamneza angelică pe care ne-o facem, din când în când, ne indică spre ce ne îndreptăm. Spre Dumnezeu. Şi toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie.“ Cezar Ivănescu

Mircea Eliade

Este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi al acestei asimilări a fost naşterea poporului român. În perspec­tiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor, şi emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia oară pe orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi a descendenţilor lor. Într-adevăr prin­cipatele române au fost întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi. Or, mitul genealogic al genghis-hanizilor proclamă că strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborît din Cer şi s-a unit cu o căprioară... (Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980)