Românii din Ungaria, Mihai Eminescu

ROMÂNII DIN UNGARIA

+++++ Mihai Eminescu

I

În timpul de faţă grasează contradicţiunile şi suprinderile politice. În împregiurări de acestea, la oameni preocupaţi de şovinism, raţiunea sănătoasă nu prea are trecere. Din contra, omul care se ţine de o programă politică, întemeiată pe ceea ce este real şi folositoriu obştei, vine în poziţiunea de a se lupta în deşert. Ceea ce combate azi trebuie să combată şi mâne, deoarece acei ce, stăpâniţi de pasiuni şovinistice, s-au pus pe terenul contradicţiunilor şi al suprinderilor, nu se sfiesc a zice azi că albul e negru şi mâne că negrul e alb şi aşa mai departe.

În articuli de ziare, în discursuri parlamentare, în broşuri şi în alte scrieri politice cetim lucruri cari descriu situaţiunea popoarelor nemaghiare din Ungaria aşa de frumos, încât ţi s-ar părea că toată lumea din afară să râvnească la poziţiunea acestor popoare „fericite”. ,,Îndreptăţite egal” se bucură toate de aceleaşi favoruri precum au să poarte şi aceleaşi greutăţi. Parlament, ierarhia funcţionarilor de jos până sus, bunătăţile statului de tot feliul pentru întreprinderi publice şi private, garanţii pentru instrucţiunile publice şi private ... toate stau deschise şi la dispoziţiunea tuturor.

Nu este aceasta o stare fericită a naţionalităţilor nemaghiare din Ungaria? Ce vor ele mai mult? Şi, apoi, când e vorba şi de români, nu se află şi ei între aceste naţionalităţi „fericite”?

Aşa ne cânta la orice ocaziune în urechi droaia de ziare cu limbă maghiară şi nemţească, plătite şi neplătite, ce s-au pus la dispoziţiunea guvernului unguresc şi naţionalităţii ungureşti, carea, prin o coincidenţă limbistică, este identică ca „naţiunea maghiară” (magyar nemzet).

Albă ca ziua bună, verde ca speranţa în bine şi roşie ca floarea parfumului este dar situaţiunea şi poziţiunea naţionalităţilor, prin urmare şi a românilor, privite prin prismele colorate ale droaiei pomenite de ziare. Naţionalii din Ungaria, fie români, fie croato-sârbi, fie nemţii, fie, în sfârşit, ce vor fi, pot ajunge bărbaţi mari de stat, ei pot propune reforme în Parlament, se pot înălţa pe treptele ierarhice civile şi judecătoreşti până la miniştri. Numai regi şi împăraţi nu se pot face. Li se înfiinţează universităţi, gimnazii şi alte şcoale de tot feliul; li se ridică teatruri din averea publică; li se subvenţionează institute de cultură; li se garantează autonomii pentru administraţiuni proprii de biserici, şcoale şi fonduri.

Dacă ar fi aşa!

Însă – acest fatal ,,însă” – , cât e de mic la vedere răstoarnă şi nimiceşte toate iluziunile câte le-ar avea. Pentru că d.e. Parlamentul nu esistă, fie cineva patriot cât de mare şi bun, pentru acel ce nu ştie vorbi perfect limba maghiară; căci este lege că numai limba maghiară esclusiv este limbă parlamentară în Ungaria[1]. În funcţiuni înalte şi inferioare în faptă numai puţin se pot străcura, şi aceştia mai cu samă dacă au abzis de simţeminte naţionale, sau ceea ce e şi mai bine văzut, dacă se reneagă cu totul.

Un naţional, prin urmare şi un român, care voieşte să poată dispune de puterile sale sufleteşti, încât [î]i permite ocupaţiunea oficială, şi pentru poporul său, este depărtat din oficiu sub un cuvânt sau altul, sau, în cazul cel mai favorabil, pus sub priveghiarea denunţătorilor şi pânditorilor după „ultraişti”, „răzvrătitori”, „panslavişti”, ,,dacoromanişti” şi alte ,,işti”, căci, în privinţa aceasta, lexiconul ,,patriotic” este bogat în termini. Românul, dar, care vrea să se dedice şi naţionalităţii sale în ceea ce este legal şi patriotic totodată, trebuie să-şi caute o carieră afară de ierarhia funcţionarilor. Vasăzică nu ministru sau altă funcţiune înaltă; un prezident de tribunal, un vicecomite nu poate un român care ţine la naţionalitatea sa ajunge, afară dacă era cea ,,fericită” l-a găsit în funcţiune şi n-a putut fi prin nici o mesteşugire escamotat din funcţiune. Ceea ce se întâmplă cu românii se înţelege că se întâmplă şi cu alţii şi viceversa. Universităţi?!? Ni s-a creat una maghiară în Cluj, alta este în Budapesta şi are să se mai creeze una în Pojon sau în Seghedin, se înţelege tot maghiară. Şi dacă îndrăznim, bunăoară, noi românii, să ne deschidem gura, vorbind de universitate românească, suntem luaţi în râs. De cine? De acei ce se laudă în lume că aici în Ungaria fiecine se poate dezvolta liber şi fără de nici o piedecă.

Gimnazii? Şcoale reale? comerciale? cu limba naţională întemeiate de stat nici pomenire! Trebuie să fim buni bucuroşi ca guvernul să ne lase în pace în şcoalele care ni le ridicăm noi şi să nu ni le şabloneze ca cele susţinute de stat pentru juni maghiari şi pentru cari vor să fie maghiari. Să ne pară bine să nu ni se ia şi ceea ce ţinem cu munca şi sudoarea noastră privată estraordinară, pentru ca să se îndrepte în contra dezvoltărei culturei noastre naţionale. Spre ce sfârşit au să servească şcoalele inferioare este învederat. Suntem aduşi ca să lucrăm cu puterile noastre, pe care statul este departe de a le sprigini, la maghiarizarea generaţiunilor viitoare, pentru că cei cari strigă în lume cât de mare e binele şi libertatea în Ungaria sunt de părere că Ungaria numai atunci va fi mare şi tare când va fi locuită numai de maghiari puri. Teatruri subvenţionăm cu toţii din punga statului cu sume colosale pentru maghiari, căci afară de teatre maghiare în Ungaria nu ştim să se bucure vreo instituţiune de feliul acesta a vreunei[a] din naţionalităţile celelalte de subvenţiuni de la stat. Reuniunilor noastre cu scop de cultură li se interzice dreptul de espoziţiune în loc de a fi spriginite din averea comună a statului. În fine, în biserică se dă autonomie pentru ca pe calea ordinaţiunilor şi a legilor nebisericeşti să fie reduse; iar prin presă ni se cântă că biserica este sau poate fi vatră de ostilităţi faţă cu statul şi cu ideea de stat, pentru că funcţionarii bisericeşti ,,nu ştiu ungureşte”. O subvenţiune oarecare dă statul şi bisericilor naţionale, ca echivalent (?) pentru serviciile care bisericile le aduc statului, dar şi aceasta se impută la numeroase ocaziuni, aruncându-[ni]-se în special nouă că statul sprigineşte cu bani ungureşti machinaţiuni în contra sa (!!!).

Este palidă coloratura aceasta, dar şi dântr-însa se pot vedea contradicţiunile de la noi din ţară.
Se înţelege că la rândul nostru când vedem aceste contraziceri nu putem tăcea. Însă [în] ce ne priveşte pe noi românii terminii în cari ne espectorăm sunt îngereşti pe lângă ai opoziţiunei maghiare când aceasta vorbeşte contra guvernului unguresc, pe lângă ai foilor ungureşti când scriu despre naţionalităţi, despre armata comună etc.

Cu toate aceste, se reped ziarele amintite la cea mai blândă reflectare asupra noastră şi ne zic că suntem „ultraişti”, ,,nemulţămitori” şi ne îndreaptă să luăm esemple din Germania, din Francia, din Italia şi din alte staturi naţionale. Ca şi când noi la poruncă ar trebui să primim ce ne spun ziarele ,,infailibile”, în tonul lor de instructori, tot de bani bun şi n-am avea nici dreptul ce ni l-a dat D-zeu ca să reflectăm.

Nu este aceasta surprinzători ca să nu zicem indignatori pentru orice om cu mintea la loc? Ne dau învăţături frumoase de moderaţiune nouă, cărora ni s-a luat, sub pretexte pompoase, totul, atunci când se zicea că ni s-au dat toate, atunci când, la stăruinţa şoviniştilor, suntem aduşi în poziţiunea ca din partea unei naţionalităţi să ni se pună sechestru pe toate aspiraţiunile ce privesc statul. În adevăr, trebuie să zicem că este metod în astfeli de absurditate care, analizată, nu este altceva decât că în “Ungaria numai o naţionalitate se cuvine să trăiască. Căci aşa ni se pare că raţionează acei cari zic că suntem ultraişti: ,,Voi puteţi trăi aici cu noi, puteţi fi ca noi: abziceţi de un puţin lucru, de limba şi de naturelul vostru. Oameni suntem şi noi maghiarii şi, dacă vă faceţi şi voi maghiari, tot oameni rămâneţi. Dar noi nici nu mergem cu pretensiunile aşa departe. Nu cerem ca la moment să vă faceţi toţi maghiari. Suntem indulgenţi. Până una alta, până când se va vota vreo lege nouă în privinţa limbei, acasă puteţi vorbi cu muierile şi cu copiii voştri limba voastră; ba chiar şi în biserică vă este permis a zice Tatăl nostru, şi dacă mai ştiţi şi alte rugăciuni, în limba voastră.”

Dar am zis că şi noi reflectăm, şi că avem însuşirea aceasta nu suntem noi de vină, căci D-ezeu ne-a dat-o şi nouă, se vede fără respect la naţionalitatea noastră.
Poate că din punct de vedere maghiar însuşirea de a reflecta şi noi este o scădere. Poate că conducătorii opiniunei publice cu patentă cred că în Ungaria va fi de ajuns dacă reflectează numai o naţionalitate şi cei ce se „pocăiesc” şi intră în sânul ei. Reflectarea la celelalte naţionalităţi, deşi încă neoprită prin vreo lege anumită, vor fi crezând acei pionieri ai şovinismului, nu este numai de prisos, dar şi periculoasă pentru întregitatea statului, doar chiar pentru ideea de stat.

În adevăr, teribili politici. Ei se vede că misiunea conducerii politice vor să o aibă în mijlocul unor fiinţe cari nu reflectează şi li e teamă că o singură reflectare nepatentată le va răsturna până şi ideea de stat.

Deci să nu ne mirăm de alte suprinderi neaşteptate, de călcarea bisericilor române şi a locuinţelor preoţilor români în diverse părţi ale ţărei căutând după arme, proclamări şi ruble (!!!), în mijlocul păcei celei mai adânci.

Ei bine, noi am combătut de ani şi combatem absurdităţile aceste, dar în deşert. Căci mai ieri-alaltăieri unele foi maghiare iar ne fac ultraişti şi ne insinuă tendenţe ostile atât întregităţii statului, cât şi ideii de stat unguresc.
În faţa tuturor acestora, precum alte naţionalităţi, aşa nici noi românii nu ne putem pune în ceartă cu D-ezeu de dragul politicilor maghiari, pentru că ne-a dat şi nouă însuşirea de a reflecta. Şi reflectând, iar nu suntem noi de vină dacă ajungem la concluziunea că noi nu numai că am putea, dar avem şi drept de a trăi în stat ca români, chiar şi cu rizicul de a nu plăcea aceasta politicilor maghiari.
Şi dreptul acesta este bazat pe raportul numeric, pe istorie şi pe lege, în fine, pe datorinţa noastră de a contribui la dezvoltarea morală-intelectuală şi materială a patriei.


II


Înainte de a trata cu numeri, premitem că dintre staturile care sunt puteri mari şi la care se provoacă cu predilecţiune foile maghiare când scriu despre raporturile interne dintre naţionalităţile Ungariei, ne vom servi de puterea care tratatului nostru este mai puţin favorabilă, de Anglia, sau mai exact, de Regatul Unit al Britaniei-Mari (Anglia, Scoţia şi Irlanda sau Hibernia). Din atitudinea foilor maghiare, atât în rubricile politice, cât şi în partea beletristică, se vede că le place mult a asemăna Ungaria cu Britania-Mare. Şi aci rasa de căpetenie e cea engleză, ca şi în Ungaria cea maghiară. Precum în Britania-Mare limba engleză, este normativă, aşadar şi în Ungaria trebuie să fie cea maghiară esclusivă.

Facem abstracţiune de la dezvoltarea istorică a Regatului Unit al Britaniei Mari şi de la împregiurările celelalte ale acestei dezvoltări care, afară de rasele domnitoare, n-au nimic în ce să se asamene şi luăm numai raportul numeric. În Britania-Mare sunt 21 830 528 englezi, 3 925 000 scoţi şi 6 087 067 irlandezi.
Raportul numeric este dară 21 faţă cu 9 dacă socotim pe scoţii, cari sunt engleziţi deosebi, sau 24 faţă cu 6 dacă adaugem pe scoţi la englezi; sau vreo 24 milioane rasă domnitoare şi 6 milioane de irlandezi, cari se luptă încă pentru a câştiga poziţiunea egală cu ceilalţi locuitori ai Regatului Unit.

De Francia, Italia şi chiar de Germania nu poate fi aici vorba, deoarece raporturile numerice ale francezilor în Francia etc. sunt atât de copleşitoare faţă cu elementele care nu aparţin rasei domnitoare din acele staturi, încât aceste din urmă dispar tocmai ca cele 20 de mii de ciangăi între 5 milioane ale României.

După această excursiune scurtă ne întoarcem la noi în – Ungaria.
Las'că la noi, în Ungaria, maghiarii nu sunt promovatorii unui comerţ colosal sau a unei industrii gigantice cu care să stăpânească pieţele mai de pe întreagă faţa pământului; nu au dexteritatea de a întemeia colonii mari în continente îndepărtate; nu au nici o literatură aşa bogată şi o limbă răspândită mai mult decât oricare alta din câte se vorbesc pe faţa pământului, dar, pe lângă toate aceste, maghiarii mai sunt foarte inferiori faţă cu numărul celorlalte naţionalităţi.

La sfârşitul anului 1880, poporaţiunea Ungariei, dimpreună cu Croaţia, era 15 695 206 locuitori.
Faţă cu tendenţa de maghiarizare este cu anevoie a spune apriat câţi dintre aceşti locuitori sunt de cutare sau cutare naţionalitate. Tendenţa maghiarizătoare a contribuit mult la încurcarea raportului numeric între naţionalităţi. Organele însărcinate cu conscripţiunea din urmă (1880) au crezut că fac un serviţiu patriotic dacă vor întocmi lucrurile astfeli ca rubrica maghiarilor să fie cât se poate de favorabilă. Au ciugulit de la toate naţionalităţile, mai mult, mai puţin, în favorul numeric al maghiarilor, afară de ce s-a putut acuira pe calea maghiarizărei numelor.

Cu toate aceste, raportul numeric în ţările Coroanei ungureşti, după date oficiale, ar fi: maghiari 5 874 500; români 2 696 000, croato-sârbi 2 496 000, nemţi 2 068 500, slovaci 1 8.18 200 şi ruteni 460 000.

Rasa domnitoare este dar, cu toate numărările oficiale, mai numai pe jumătate faţă cu cealaltă poporaţiune. Sunt deci numai majorităţi şi minorităţi relative în Ungaria şi seculul egalei îndreptăţiri credem că nu admite pentru nici o majoritate relativă privilegiul de a absorbi minorităţile relative pe cale oficială.
Dacă naţionalităţile stăruiesc pe lângă dreptul lor de esistenţă, n-ar trebui să pună pe nimenea în mirare, dar nici să supere pe nimenea. Firea statului Ungariei este de mai multe naţionalităţi, şi, dacă este aşa, pentru ce nu ar putea trăi toate împreună precum trăiesc în Elveţia nemţii, francezii şi italianii împreună; precum trăiesc în Belgia francezii şi flandrii împreună?

Încât ne priveşte pe noi românii, apoi ar trebui să ştie conlocuitorii maghiari că noi suntem în Ungaria a doua naţionalitate după cea maghiară şi aşa, dacă ţinem la dreptul de esistenţă, o facem cu acelaşi drept cu care ţin şi ei la a lor. Pentru aceea, însă, că vrem să rămânem ceea ce suntem, adecă români, nu ne-au întrecut şi nu ne vor întrece niciodată în patriotism. Iar dacă vreodată am fost în contra lor, nu a fost cauza patriotismul cel rău al nostru, ci temerea de periclitarea esistenţei noastre prin râvna cea mare a lor de a ne deznaţionaliza.

După noi, acei maghiari cari lucră cu atâta zel pentru deznaţionalizarea naţionalităţilor sunt răi politici. Ei ignorează nu numai raportul numeric care este în defavorul politicei de deznaţionalizare, dar pierd din vedere şi alte împregiurări care stau în legătură strânsă cu acel raport. Ei bine, în staturile în care fragmente mai mici îşi pierd naţionalitatea, procesul acesta nu se face pe cale oficială, ci se face de sine. Minorităţile de 1/3 % şi 1/5% caută ele singure asimilarea cu naţionalitatea domnitoare, sau deşi nu o caută vine ea de sine cu timpul. De altă parte, rasa domnitoare în raporturi ca cele atinse sunt în stare a mistui fragmentele asimilate. Dar, ca o naţionalitate de 5 milioane să asimileze 9 milioane, şi mai ales în împregiurările etnografice şi geografice în care se află naţionalităţile Ungariei este preste putinţă.

Ar trebui ca Ungaria, cel puţin 160 de ani să se închidă cu ziduri chinezeşti, prin care să nu poată străbate nici o fiinţă din afară şi chiar şi atunci ar fi o operaţiune cutezată încercarea unei asimilări în dimensiuni aşa de disproporţionate.
Din fericire pentru naţionalităţi şi nefericire pentru ideea nefericită a maghiarizărei, Ungaria nu este nici absolut independentă, deoarece, prin Pactul de la 1867, soartea ei este legată de partea cealaltă a Monarhiei, care a luat un nume provizoriu Cislaitania. Acolo raportul numeric între naţionalităţile diverse mai în aceleaşi proporţiuni este cam acelaşi ca şi în ,,Translaitania” noastră. Dar acolo, şi pe aceasta trebuie să punem accentul, naţionalităţile sunt mai mult considerate, cu toate că elementul nemţesc are mai multe şi mai mari titluri de asimilarea altor naţionalităţi. Nemţii sunt o rasă dintre cele covârşitoare în Europa, au o cultură superioară chiar şi culturei june ungureşti, au o literatură mare, colosală, am putea zice, şi în Cislaitania are, pe lângă toate aceste, şi majoritatea relativă. Nemţii însă nu fac ceea ce face naţionalitatea maghiară.
Împregiurarea aceasta ar trebui să şi-o noteze bine politicii maghiari şi să ia învăţătură dintr-însa.

Nemţii nu sunt avizaţi la simpatia naţionalităţilor conlocuitoare precum sunt maghiarii. Pe ei îi invită imperiul cel puternic al Germaniei care, când şi-ar deschide braţele ca să-i primească, ar fi în stare fără mari opintiri a mistui cele 5–6 milioane de cehi şi sloveni, cari le-ar sta în cale. Şi vreo 50 milioane de nemţi n-ar avea tocmai mari greutăţi de a cutropi vreo 5–6 milioane de slavi.

Din contra, maghiarii sunt avizaţi la simpatia naţionalităţilor ce-i încungiură, 5 să zicem 6 milioane de maghiari ar trebui să umble ca cu un ou roşu cu naţionalităţile ce-i încungioară. Ar trebui să nu vorbească ca din pod cu naţionalităţile; mai sumeţi decât englezii cu irii lor. Se vede că ei nu cunosc nici geografia patriei lor, nici raporturile etnografice dintr-însa. înainte de toate ce am mai atins, Ungaria nu e cu totul independentă, mai departe, nu e nici izolată ca Britania-Mare de mări. În mijlocul câmpului, pe şesuri întinse şi deschise, sunt laolaltă abia 4 milioane. Dar şi masa aceasta compactă este împestriţată de un milion de jidovi, nemţi şi slavi. În partea apusană sunt încungiuraţi de nemţi, cari pătrund până în inima ţărei şi în legătura în care se află cu nemţii stiriani şi austriaci se razimă de colosul nemţesc.

În partea nordică sunt încungiuraţi de nemţi, de slovaci şi de ruteni şi în partea de mieazăzi de iugoslavi cari sunt învecinaţi cu iugoslavii Peninsulei Balcanice. În sfârşit, la răsărit, sunt încungiuraţi de români. Aceştia sunt o masă mare între Tisa şi Carpaţi care, cu toate că e împestriţată de maghiari, saşi şi jidovi, au favorurile că ţin poarta răsăriteană a statului în mânile lor, ea fortăreaţa naturală din răsărit, Transilvania, este locuită, în mare majoritate, de dânşii şi sunt, aşa-zicând, în nemijlocita legătură cu milioanele de români dintre Dunăre, Marea Neagră şi Dnistru.

Momentele aceste geografice şi etnografice sunt de o importanţă considerabilă politică. Ele demandă politicilor maghiari, ca prin dragoste să ţină naţionalităţile legate de statul unguresc. Ele pretind ca lucrurile în statul unguresc să fie astfeli întocmite, încât fiecare să-şi găsească mulţămirea şi posibilitatea dezvoltărei aici şi nu în altă parte. Îndeosebi românilor ar trebui să le fie cât de prevenitori, pentru ca în viitori, împreună cu aceştia, să se poată lupta în contra undelor panslavice şi pangermane care, mai curând sau mai târziu, vor căuta să se ciocnească pe contul lor şi al nostru.


III


Mult trebuie că şi-au bătut capul şoviniştii cari voiesc să escludă naţionalităţile nemaghiare din Ungaria de la dreptul de a esista. Cu datele statistice au văzut, de la l869, că nu vor scoate-o la cale, căci pe lângă toate mesteşugirile trebuia să vadă că o preponderanţă numerică a naţionalităţei maghiare, în măsură covârşitoare, e preste putinţă.

Au căutat deci scăparea la alt mijloc care li se părea a fi mai priincios. Şi-au gândit, se vede, să pună pe naţionalităţile mai însemnate pe un teren dependent de la graţia naţionalităţei domnitoare. Spre sfârşitul acesta românii au trebuit să fie scoşi din continuitatea locuirei lor pe teritoriul ce-l ocupă şi să-i readucă prin seculul al 13 şi 14 ca servitori, ca păstori nomazi, ca paraziţi pe lângă singurii autohtoni maghiari, dându-le numai drept de esistenţă problematică, şi atârnătoare de bunăvoinţa domnilor situaţiunei. Într-aceasta au crezut şi cred şoviniştii că au aflat titlul de a-i trata cum se vor îndura domniile lor, şi cui nu-i place – meargă, cum zicea d-l Tisza mai anii trecuţi, la Bucureşti.

Spre a da ipotezei de ducere şi întoarcere a românilor un lustru de temeinicie, scriitoriul Hunfalvy [2] a luat în opul său Etnografia Ungariei asupră-şi sarcina a ,,dovedi”, cu „istoria în mână”, că de români, pe timpul când s-au aşezat maghiarii în părţile locuite de dânşii, nici pomenire n-au fost.

O nedumerire îl cuprinde, însă, pe autorul ipotezei împrumutate de la un antecesor al său, Roesler, când vede că se cam încurcă cu ipoteza adoptată. Căci când este silit să spună că românii asupriţi în seculul al 15-lea în libertăţile lor date de „regii sânţi” ai Ungariei, cearcă să iese din încurcătură cu o esclamaţiune, din care transpiră necazul omului încurcat, zicând: „Partea aceasta a istoriei este încă acoperită de întunerece multe! ”

Percurgând cineva numai fugitiv opul d-lui Hunfalvy pe care are a se întemeia o teorie de drept public, după cum îl poftesc o seamă de maghiari, trebuie să constate că în acel op în toate părţile sale sunt depuse multe întunerece, ca nişte adevărate fotografii ale întunericilor de care autorul a fost umbrit când l-a scris.
De aceea noi nu ne-am îndoit şi nu ne putem îndoi în credinţa că mai numai în sentenţa citată a d-lui Hunfalvy este tot adevărul cât se poate afla în cartea sa.
Şi e lucru firesc ca aşa să fie.

Când luna se pune între soare şi pământ şi, oprind lumina soarelui, pune pământul în umbra ei, lumea zice că soarele e întunecat. Soarele însă, este ştiut că şi atunci tot soare rămâne. Când nizuinţa d-lui Hunfalvy de a plăcea şovinismului nenaţionalităţei sale adoptate şi pentru preţul acestei plăceri dă o ipoteză plăcută, ca temei la o teorie şi mai plăcută pentru un drept public, în defavorul unei[a] sau altei[a] naţionalităţi sau a tuturor naţionalităţilor nemaghiare, când, zicem, nizuinţa aceasta se pune între adevărul istoric şi între dânsul, atunci are drept să esclame că istoria e întunecată, cu toate că adevărul istoric tot atât este de puţin întunecat ca şi soarele când luna se pune între soare şi pământ.

Roesler a păşit cu ipoteza istorică reprodusă de Hunfalvy pentru că a avut un scop, care nici Hunfalvy, nici aplaudatorii lui sau nu-l înţeleg, sau nu vor să-l înţeleagă. Roesler de bună seamă va fi cugetat să surpe continuitatea unei poporaţiuni de preste 10 milioane la gurile Dunărei, ca să încurageze pe maghiari la lupta de stârpire a românilor. El va fi cugetat că maghiarii şi românii se vor măcina în lupta aceasta unii pe alţii şi acei cari vor rămânea în urma vigurozităţii lor din această luptă de măcinare să n-aibă dreptul de autohtonie. Consecenţele merg departe şi ele îşi premit murmurul ca tunetul din depărtare. Şoviniştii maghiari n-au nici ochi, nici simţire pentru aşa ceva. Ei, îmbătaţi de succese efemere, s-au pus ca, prin renegaţii lor de astăzi, să lucre la ruinarea de mâne a statului lor. Ei nu văd că un stat poliglot între două colosuri de rase ar asigura şi esistenţa lor pe veacuri înainte, pe când un stat absorbitori de naţionalităţi trebuie să provoace resensul şi lupta distrugătoare, care tocmai pentru ei este în prima linie periculoasă.

Etnografia Ungariei susţine că maghiarii au găsit ţinuturile Tisei şi Transilvaniei fără stăpân şi de aceea mai mult le-au ocupat decât le-au cucerit. Că rutenii şi ceilalţi slavi– afară de moravi şi sloveni, în părţile apusene ale Ungariei – şi românii au venit mai târziu în părţile ocupate de maghiari.
Aici este dar puterea ipotezei maghiare şi de aici au să urmeze şi întunerecele care nedumeresc pe susţinătoriul ipotezei.

Într-un articul de ziar nu putem sta să dezbatem toate amănuntele unui op de 378 de pagine, octav mare, tipărit mărunt (garmond). Punem însă numaidecât întrebarea: Pe ce se bazează ipoteza aceasta? Răspuns: Pe neştiinţa sau tăcerea unui istoric „născut în purpur” (Constantin Porfirogenita). Acesta nu pomeneşte de altă putere cu care să se fi luptat maghiarii, de unde d-l Hunfalvy deduce că în părţile răsăritene, dacă nu se face pomenire de nimenea cu cine să se fi luptat maghiarii, la aşezarea lor în Ungaria şi Transilvania de astăzi, nici n-au esistat nimenea.

Ţinuturile de la Tisa încoace au fost dară pustietăţi şi, cu toate aceste, maghiarii s-au îmbulzit preste bieţii moravi şi sloveni, în părţile panonice şi au aşteptat cu locurile „pustii” pe români, ruteni, sârbi, saşi şi aşa mai departe, ca să le dea lor. După astfeli de afirmaţiuni, s-ar vedea că maghiarii au plecat de la Tangat sau Irtiş din Siberia cu gândul generos să ţină, şi încă locul cel mai bun din ţările ce aveau să le ocupe de ambe părţile Dunărei-de-Mijloc, pentru români cari pe atunci încă nu se hotărâseră să plece din ţara urezului, stafidelor şi olivelor spre a se aşeza în pădurile Carpaţilor şi pe şesurile din giurul acestora.

Se vede că pe atunci nu era d-l Tisza în fruntea puterei, iar de altă parte că d-l Tisza n-are puterea celor de atunci, căci desigur românii ar fi dincolo de Bosfor şi de Dardanele, dacă nu tocmai în ţara făgăduinţii, în Palestina.

Este ciudat lucru cum cronicarii cei mai vechi ai maghiarilor ştiu să istorisească despre români, organizaţi în principate sau ducate încă la venirea maghiarilor în părţile aceste, pe când, după istoricii moderni, nici picior de român n-a fost. Este de mirat cum istorici ca Gibbon şi Momsen au putut rătăci şi lăsa pe români să locuiască de la Traian încoace până în zilele noastre. Dar şi mai minunat lucru este că nişte „păstori” cari s-au „străcurat” pe „furiş” şi pe „nesimţite”, după sute de ani de la aşezarea maghiarilor, „când nici pomenire nu mai era de romanii cei vechi”, au avut de bună seamă miros aşa de ager încât au ocupat tocmai acelaşi teritoriu pe care îl avuseră romanii; că aceşti „venetici” nu au fost absorbiţi de naţionalitatea care se stabilise deja aci cu seculi înainte, ci ei,, „veneticii”, într-un timp relativ foarte scurt, abia de o sută de ani, după cum admite şi d-l Hunfalvy, ba şi mai curând, au absorbit şi cumani şi biseni şi slavi, până şi pe „maghiarii din comitatul Hunedoarei”, ba dezvoaltă atâta putere, încât, pe la începutul sutei a 14 (1303), se găseşte în Maramureş un duce, anume Nicolae, fiul comitelui Ugocei şi Maramureşului, şi ţara e plină de căpitani de districte mai mici, poporul rustic se avântase la o stare aproape independentă, plătind unele dări neînsemnate.
Comparând, astfel, faptele cum le înfăţişează d-l Hunfalvy şi cei ce-i ţin isonul, adecă şoviniştii, de o parte, şi cu faptele cum le arată documentele istorice, de altă parte, nu putem ajunge decât la bizara concluziune că maghiarii, îndată ce s-au aşezat în Ungaria, au scris diplome pentru românii pe cari [î]i aşteptau să vină şi lucru cel dintâi când au sosit a fost că românii au şi primit, care posturi de duci, care de comiţi, care de căpitani de districte, cnezi etc. etc.

Dacă se face istorie în când preste fapte şi preste rezultatele faptelor, se înţelege că trebuie să se întunece nu istoria cea adevărată, ci cea făcută pentru scopuri de partidă.
Departe de noi de a ignora diligenţa în studiul d-lui Hunfalvy spre a glorifica naţionalitatea maghiară. Din contră, noi credem că dacă, d-l Hunfalvy ar fi vrut, ar fi putut scrie un op care să facă senzaţiune în literatura Europei. Când cineva însă se condamnă d-a capo de a produce întunerece istorice, este lucru firesc că trebuie să sucească, să dreagă, să ignoreze chiar lucrurile care [î]i stau în calea ţintei sale şi atunci opul devine o făcătură mai slabă decât un cântec de adormit copii.

Pe noi românii, însă, nu ne va îmbăta nimenea cu apă rece.
Când suntem siliţi a ne da samă de antecedenţele noastre, înainte de toate, ne vine a trage la îndoială fabula cea atât de cu predilecţiune esploatată de „amicii” noştri despre evacuarea sau părăsirea Daciei sub împăratul Aurelian.

Repeţim încă o dată că nu putem ca într-un articul să facem recenziuni istorice, însă văzând cât pond se pune pe fabula aceasta, şi nu din interes ştiinţific, ci politic, vom pune unele date cari nu pot fi trase la îndoială şi de care cei ce fac politică cu istoria se feresc sau le „întunecă”. Aceasta o facem ca batâr cu atâta să întâmpinăm neadevărurile ce au devenit contagioase.

Dacia, se zice de mulţi că au părăsit-o romanii la 272 trecând, cu căţel şi purcel, Dunărea Anumit pentru ce nu se spune, fără se zice în genere: că Dacia nu se mai putea ţinea din cauza invaziunilor gotice. Cetim însă că în acelaşi timp izbucnise o revoluţiune în Asia. Aurelian, dar, au luat legiuni din Dacia şi a plecat cu ele împrotiva parţilor. Dacă pe atunci goţii erau atât de periculoşi, Aurelian nu putea lua trupe din Dacia, ci ar fi apărat-o până ar fi învins sau ar fi fost învins. Se vede însă că în timpul acela nu era mare pericol din partea aceea. După rău-obiceiul trupelor romane, Aurelian n-a, ajuns nici să treacă în Asia, pentru că fu ucis” (Syncellus, Zonara). Ce s-a făcut cu legiunile nu se spune, însă, la 276, Marcu Claudiu Tacit le ia iară din Dacia ca să le ducă contra Seytilor în Asia (Katona în Synopsi chronicarum ). La 279, împăratul Probu (după Zosimus), aşijderea în Dacia, ,se află în faţa geţilor şi bastarnilor care ocupase o parte din Dacia nord-estică. Marcu Aurel Caru bate dincolo de Dnistru la 282 pe sarmaţi. Constantin cel Mare bate (332) pe goţi pe teritoriu sarmatic (Paulus Diaconus). Împăratul Valente a trecut Dunărea (Aminianus Marcelinu) ca să pedepsească pe goţii cari nelinişteau pe romanii din stânga Dunărei. Influenţa romană înceată cu totul numai cu moartea împăratului Mauriciu, la începutul sutei a 7-a. Ce dară să-i fi înduplecat pe toţi romanii să fugă din Dacia cu aproape patru seculi înainte?

Istoricii de speculă caută să impună mulţimei cu nume pompoase de popoare barbare, cu regi şi trebi, pe când barbarii erau nişte călători cruzi, în mase, şi căutau, de o parte, să scape de acei ce[-i] împingeau de la spate, şi de altă parte, să trăiască uşor de la alţii. Cuvîntul ,,hoţi” în limba română a rămas de la ,,goţi”, căror le plăcea de minune a pune mâna pe ce le vedea ochii. Thierry, istoric şi membru al Academiei Franceze, spune că barbarilor le convenea a nu alunga pe locuitorii ţărilor pe unde treceau. Lucru natural. Oameni cărora nu le plăcea să lucre, ci să trăiască din prăzi, le convenea să aibă pe cine să prădeze. Şi cumcă cu vâlfa lor nu era tocmai aşa mare lucru, se vede că barbarii puneau mai puţin preţ pe ei decât pun numiţii istorici de astăzi. Un prefect roman în Galia (Aetius) a întrunit pe toate ,,maiestăţile” barbare ale goţilor apuseni, francilor şi saxonilor, sub conducerea sa, spre a combate banda cea mai înfricoşată de pe timpurile acele, pe a altei „maiestăţi”, a lui Attila.

Aşadar într-un timp când prădătorii se împingeau unii pe alţii ca să ajungă la bogăţiile împărăţiei Romane, de ce să fi fugit romanii din Dacia? Barbarii şi aşa se preumblau pe unde puteau numai străbate şi prin Peninsula Balcanică, prin Italia, Galia şi Spania. Iar mai nainte până puterea legiunilor tot mai era în stare să-i apere, la ce să fi trecut toată poporaţiunea Daciei în Mezia? Aceasta e aşa de absurd, pentru că Mezia avea locuitorii săi şi era şi cu mult mai mică decât Dacia şi, pe lângă toate aceste, tot aşa de nescutită de invaziuni. A pretinde aşadară de la cineva să creadă invenţiuni istorice cum le inventează tendenţioşii politici este a pretinde să credem şi în povestea despre secui, că adecă ar fi pretins de la un zugrav ca pe o scânduriţă cât palma să-i zugrăvească pe Christos în mărime firească.


III (urmare)


Că romanii în părţile unde năvăleau barbarii nu au avut viaţă tignită nu încape îndoială. Războaiele de atunci erau împreunate cu cruzimi mai brutale ca în timpul nostru. La năvălirea cea dintâi, locuitorii împărăţiei, mai cu samă din cetăţi, se retrăgeau în locuri cari le ofereau siguranţa. Arhivele şi casele publice negreşit că se vor fi luat măsuri ca să nu cadă pradă în mânile barbarilor. Aşa ceva se întâmplă chiar şi în zilele noastre, când războaie se poartă între armatele staturilor moderne. Cu deosebire în timpul hunilor, fuga sau retragerea era foarte obicinuită, pentru că hunii când încungiurau timp mai îndelungat o cetate şi pe urmă o luau, omorau ce le venea înainte, ardeau şi risipeau cetăţile, încât unele dispăreau cu totul de pe faţa pământului şi pentru totdeauna, altele pe timp îndelungat.

Retragerea sau fuga locuitorilor însă nu era identică cu părăsirea generală a provinciilor. Barbarii, cum am zis, erau trecători, împărăţiile lor efemere. Politicii romani de atunci încă nu renunţau aşa lesne la pretensiunile lor asupra provincielor împărăţiei. Lipsesc dară momentele care să fi înduplecat pe oamenii dedaţi la stabilitate a-şi lua pe barbari de model şi a se porni la călătorii în lumea largă.

De altă parte mai este a se cumpăni că nici în împărăţie soartea poporului nu era strălucită. Împărăţia era în decădere şi poporul, va să zică munca şi sudoarea lui, era esploatată de puternicii cari îşi ştiură concentra averi mari în mânile lor. Deci poporul se bucura numai de numele libertăţii în împărăţie şi nu pierdea mult, mai numai că schimba stăpânii. Esploataţi mai nainte de romani, acum trebuiau să dea din câştigul după asudoarea lor străinilor. Hyeronim, Priscu şi Salviani, toţi trei romani, constată că romanii sub barbari se aflau, după împregiurări, oare[cum] mai bine ca în împărăţia Romană şi că romanii nici nu prea aveau mare dorinţă de a fi reîncorporaţi în împărăţie. Trimisul împărătesc din Roma nouă (Constantinopole), Priscu, la Curtea lui Attila spune că a dat de un roman care se află foarte bine între huni şi ajunsese în mare vază. Acelaşi Priscu mai spune că, la Curtea lui Attila, romanii se aflau în poziţiuni însemnate şi că şi la mesele lui se auzea vorbindu-se limba romană.

Ne-am întinde prea departe când am înşira toate momentele câte se pot înşira încă pentru a arăta că romanii nu an părăsit Dacia cu uşurinţa cu care-i strămută unii scriitori preste Dunăre.
D-l Hunfalvy cred, nu de la sine, ci tot după Roesler, a găsit un moment foarte ponderos contra continuităţii romanilor în biserica acestora, pentru că zice: „până în suta a 14-a nu aminteşte nimenea de biserica românească”.

Ne pare rău că trebuie să ne ţărmurim cât se poate şi în ceea ce priveşte punctul acesta. Se pare că d-l Hunfalvy, în privinţa aceasta, îşi închipuieşte, din capul locului, o Ungarie convertită pur şi simplu la biserica apusană (romano-catolică). Desconsideră mai departe antagonismul bisericei apusene contra “bisericei ortodoxe răsăritene şi din premisele aceste face concluziuni.
Creştinismul au străbătut treptat în împărăţia Romană. Abia în seculul al 4[-lea] îl vedem ajuns a fi recunoscut de stat. Barbarii cei dintâi cari au năvălit în împărăţia Romană, goţii, sunt însă creştini. Creştinismul lor îşi are originea din contactul cu împărăţia Romană, înainte de a se fi arătat în Dacia, până când se aflau pe malurile nordice ale Mărei Negre. Ulfila, de origine din Cappadocia, căzut în prinsoare cu părinţii săi la goţi, pe la anul 258, a fost cel mai de frunte apostol al goţilor. La început ortodox, mai apoi arian, a introdus arianismul între goţi. Un contimporan al său, Maximin, episcop în părţile dunărene (în Dacia?), este cel dintâi autor al biografiei lui Ulfila. Semn dara că creştinismul a esistat în Dacia pe atunci. Phylostorgm atestă mai departe că Ulfila s-a hirotonit în împărăţia Romană. Istoria bisericei creştine din timpurile acele ne spune apriat că arianismul s-a răspândit în Orient foarte tare. Când s-a stârpit, arianismul oriental a rămas ortodox.

Religiunea care a trebuit să fie mai răspândită în părţile aceste a fost, la venirea maghiarilor, cea ortodoxă răsăriteană. Ştirile cele mai vechi atestă aceasta. Însuşi regele Ştefan a întemeiat o monastire ortodoxă (Vesprim) în Ungaria. Împregiurarea că regele Ştefan a primit şi introdus ritul latin nu are altă importanţă decât introducerea unei novaţiuni, pe lângă a cărei răspândire, la îndemnul papilor, au stăruit aşa de mult şi următorii regi ai Ungariei.

Românii, aşadar, cari erau creştini, după cum atestă şi Iung, provocându-se la ,,vita S. Sabae şi Nicetae”, încă din secolul al 3-lea, au trebuit să fie ortodocsi, deoarece numai cel dintâi rege ung[ur] au început cu introducerea apusanismului în Ungaria. Dar d-l Hunfalvy însuşi mi poate trage la îndoială biserica ortodoxă organizată cu episcopi în 1234, pe care papa Grigore IX îi numeşte „pseudoepiscopi”. Şi, dacă la 1234, biserica ortodoxă era organizată în ep[isco]pii, aceaste nu s-a putut preste noapte şi la o poporaţiune care atunci, după d-l Hunfalvy şi profesorul său Roesler, era pe drum aşa-zicând cătră ţinuturile aceste.

Locul unde au rezidat aceşti ep[isco]pi puţin împoartă. Destul este dacă au esistat. Iar dacă papa porunceşte regelui Bela ca să silească pe români a se face papişti, de bună seamă au trebuit să fie în Ungaria, unde putea să aibă regele vreo influinţă asupra lor.

Mai departe nu ne putem întinde, căci nu putem face istorie. Este de ajuns însă şi atâta pentru a risipi nedumeririle acelora ce şi în privinţa aceasta vor să ne dispute continuitatea.

D-l Hunfalvy, ca şi formulariul său Roesler, deduce întreruperea esistenţei românilor în părţile Daciei şi din împregiurarea că nu s-au păstrat numiri vechi, pe cum s-au întâmplat în alte părţi. Iung, în cartea sa Römer und Romanen, arată necunoştinţa sau nesinceritatea istorică a lui Roesler, prin urmare şi a lui Hunfalvy. Iung spune că o sumă de râuri au păstrat numirile de cetăţi romane până în ziua de astăzi, care dovedesc că continuitatea poporaţiunei romane n-a fost întreruptă niciodată. Aşa aminteşte de Valea Ampoiului, care a păstrat numirea Ampelum; Berzava un râu lateral al Timişului, care a păstrat numirea staţiunei Bersovia, Cerna al coloniei Zerna; „Samus” se chema în timpul romanilor ţinutul Someşului. Iung mai înşiră şi alte numiri de râuri şi de munţi care aparţin limbei romane şi române.

Încât pentru numirile cetăţilor distruse de barbarii cari au urmat, unii după alţii în intervaluri relativ scurte, în timp de nouă seculi, acele nu s-au păstrat după cumse află în itinerarii. La mintea sănătoasă a omului este că între viforuri cari durează nouă seculi e greu de a înnoi cetăţi distruse şi preste tot de a zidi cetăţi. Cu toate acestea, întrebarea aceasta e cu mult mai grea, decât să poate fi dezlegată prin o simplă negaţiune sau prin afirmaţiunea că numirile sunt toate de origine slavonă şi maghiară. Numirile moderne ale cetăţilor din părţile fostei Dacii ar merita a fi supuse unui studiu mai profund decum s-a făcut până acum, dar din partea bărbaţilor noştri. După numirile cetăţilor şi satelor cum sunt astăzi şi se vede că cu deosebire cele maghiare sunt fabricate în mare parte, în ţinuturi locuite de români, din numirile româneşti, unele ca să nu le mai poţi cunoaşte originea şi ca să se înfăţişeze originale maghiare. Pe împregiurarea aceasta se vede că d-l Hunfalvy pune mare pond şi spune de multe ori, cu mândrie, că cutare loc în limba maghiară se numeşte aşa, şi uită sau, ce e mai probabil, nu ştie dacă acel cutare loc nu are şi numire românească.

Dar ce au să zică lucruri care încă nu sunt din destul studiate faţă cu împregiurări cari dovedesc că în 1164 românii se aflau în vecinătatea Galiţiei? Aşadară înainte de terminul ce li-l pune Roesler şi după el Hunfalvy, ca să se poată ,,străcura” preste Dunăre în fosta Dacie.

Împregiurarea dar că, sub Aurelian, nu s-au dus romanii din Dacia cu căţel cu purcel preste Dunăre ; împregiurarea că până pe la începutnl secolului al 7[-lea], nu numai se găsesc romani pe teritoriul Daciei, dară şi legăturile politice cu Roma veche sau nouă se întrerup, dar nu se sfârşesc; ca în suta a douăsprăzecea romanii se găsesc vecini cu Galiţia, vasăzică, în nordul estrem al Daciei, ceea ce n-ar fi cu putinţă, dacă ar fi început a trece Dunărea spre a se aşeza numai în suta a treisprăzecea; împregiurarea că numirile parte sunt păstrate în limba română şi încât s-ar părea dubioase, nu sunt studiate de ajuns; ne întăreşte în continuitatea locuirei romanilor dezvoltaţi (prin asimilarea barbarilor cari se aşezară statornic pe lângă dânşii) în români. De unde urmează că cronicarii cei vechi ai maghiarilor oricât sunt de „poetici”, şi din cauza aceasta despreţuiţi de „erudiţii” moderni, înfăţişează venirea maghiarilor în părţile noastre mai aproape de adevăr decât cizmarii politici, cari întind biata piele a istoriei pe calapoadele lor politice după fasoane „pragmatice”, fără pic de considerare la adevărul istoric.

Maghiarii dar când au venit au găsit pe români unde sunt şi astăzi, în organisme politice şi bisericeşti. La presupunerea aceasta ne îndreptăţeşte, afară de cele mai sus zise, pe lângă sâmburele dezbrăcat de poezia cronicelor maghiare şi ceea ce trebuie să admită şi d-l Hunfalvy despre „libertates sanctorum regum“, acordate românilor şi mai târziu reclamate de aceştia.

Relativ, maghiarii au fost în popor mai mic ca celelalte popoare barbare. De trei ori scos de pe teritoriele în care s-a aflat, era acum a patra patrie ce şi-o căutau. D-l Hunfalvy zice că părţile locuite astăzi de români în Ungaria proprie şi Transilvania au fost mai mult ocupate decât cucerite. Cronicariul anonim ne spune de ciocniri cu românii şi apoi de împăcări şi încumetriri. Din amândouă feliurile de supoziţiuni se vede că organismele româneşti erau atunci viguroase şi maghiarii cu puterea n-au putut să se facă stăpâni preste ele. De aceea norocul cu sabia l-au căutat maghiarii mai mult spre apus decât spre răsărit. Bătaia ce li-au dat-o nemţii pe câmpia Lechuhii i-a îmblînzit şi s-au lăsat de cuceriri şi prădări şi s-au gândit la o viaţă pacinică.
Odată puşi pe calea aceasta au început a se organiza ei între ei şi a primi şi organizaţiunile aflate deja.

La mijlocul acesta se vede că s-au văzut regii lor prevăzători şi pentru ca să poată mai curând înfrâna pasiunile cele desfrânate ale elementului aplecat spre o viaţă războinică şi prădătoare. Astfeli se poate esplica şi sentenţa celui dintâi rege: Regnum unius linguae imbecille et fragile est.

Din cele ce vor urma vom avea ocaziune să vedem cum instituţiunile aflate de maghiari au fost recunoscute şi cum numai treptat s-au delăturat, după ce puterea maghiară au prins rădăcini în fosta Panonie şi cum numai în timpurile mai dincoace au nivelat acele instituţiuni şi pe urmă au trecut şi la nivelarea naţionalităţilor.


IV


Dezvoltarea dreptului public şi a dreptului preste tot din seculii 3–11 în ţinuturile noastre de astăzi se poate urmări foarte puţin sau nicidecum. Urmele sunt foarte rari şi nesigure. Şi nici că se poate altfeli.

Barbarii care năvăleau nu îşi băteau capetele cu codificări de legi, ci mai mult cum să-şi asigure esistenţa de pe spinarea poporaţiunei ce o afla cultivând pământ, vite şi industrie. Într-aceasta se uneau cu toţii.

În formă însă se deosebeau.
Unii erau adevăraţi lotri. Luau ce găseau şi omorau ce le ieşea înainte. Pentru că principiul lor era a merge apoi mai departe, la alte poporaţiuni, pe care aşijderea să le prădeze.

Alţii mai cuminte se prezentau ca „oaspeţi” sau ca „scutitori” şi se întroduceau cu puterea în averea locuitorilor. Conform legei de încuartirare a Împărăţiei Romane, locuitorii trebuiau să le dea a treia parte din posesiunea lor. Aceasta era o procedere „domoală” şi numai în caz de opoziţiune era pedepsită „extinctis habitatoribus” (stingând locuitorii).

Barbarii dar, precum se vede, duceau puţini §§ [galbeni] cu sine. Politica sau diplomaţia lor era foarte simplă: voiau să trăiască fără să lucre. Şi aşa, afară că se priveau de stăpâni ai posesiunii, în afacerile publice interne ale poporaţiunilor nu se amestecau, precum aceste nu se amestecau în „disciplina” lor de oarde.

Iung în Roemer und Romanen zice în privinţa aceasta: „Poporul de rând a rămas cel puţin în starea în care s-a aflat mai nainte: coloni sau arători ai posesorilor noi, cum odinioară erau ai vechilor posesori. Germanii n-au stins poporaţiunea ţărei ocupate pe teritoriu roman. Aşa de numeroase nu erau neamurile singuratice ale barbarilor ca să se poată lipsi de puterile lucrătoare care esistau ...”

Din cele ce zise lung mai departe se vede că poporaţiunea romană şi-a păstrat sub goţi, ca şi sub huni, oarecare independenţă [3].

Şi Diefenbach [4] spune, ca şi alţi scriitori, că nici ceilalţi “barbari cari au urmat nu s-au aşezat cu statornicie în ţinutul Daciei, ci au trecut ca nişte unde răpitoare, omorâtoare şi stârpitoare de cultură.

Slavii abia au fost aceia cari au fost mai statornici şi cari se vede că au avut înrâurinţă asupra limbei şi asupra vieţii publice a romanilor.

Elementul român, însă, pe lângă toate câte au avut să, sufere până la venirea slavilor, tot a fost aşa de puternic încât i-a absorbit, precum au absorbit şi alte fragmente de neamuri venite mai târziu.

Procesul de asimilare a fost aşa de înaintat, încât slavii care au rămas pe teritoriul locuit de români, la venirea maghiarilor, mai erau numai sporadici şi pe clina asimilărei. Astăzi, dacă n-ar fi alte urme rămase de dânşii în numiri de comune şi familii [5], s-ar părea că nici picior de slav n-a călcat pe timpurile acele în ţinuturile locuite de români.

Românii, aşadară, imprimând slavilor naţionalitatea lor, au imprimat şi instituţiunilor care s-au format în timpul până la venirea maghiarilor, ori de unde se vor fi dezvoltat, naţionalitatea lor.

Când au sosit maghiarii în Panonia, cel puţin în Transilvania de astăzi au trebuit să existe organisme politice acum româneşti. Zicem cel puţin, cu toate că, după cum se va vedea, organismele acestea au trebuit să fie mai întinse, pentru că le aflăm atât în nord-ostul şi ostul Ungariei proprie de azi, cât şi în sud-ostul acesteia, în Banat.

Urmează deci a pune întrebarea: Cum şi în ce raport de drept public au putut fi românii cu maghiarii la începutul convieţuirei lor?

Notariul Anonim al regelui Bela spune în adevăr multe minuni despre contactul maghiarilor cu românii, aşa însă ca să nu sufere nici gloria armelor maghiare şi să nu se supere nici românii. Înainte de toate Anonimul purcede din două puncte de vedere. Fiind episcop latin, făcu în cronica lui diplomaţie potrivită timpului de atunci. El a vrut, se vede, să atragă prin istoria sau cronica sa pe maghiarii îndărătnici cătră biserica creştină latină; de altă parte, ca să le facă cât mai plăcute biserica latină, au împănat istoria cu cuceriri miraculoase săvârşite de maghiari. Spre sfârşitul acesta episcopul fanatic, după spiritul timpului de atunci, mamei lui Almos, deşi păgână, a trebuit să i se arate în vis vedenii d[umne]zeieşti; darul d[umne]zeiesc a trebuit să meargă înaintea maghiarilor ca şi înaintea lui Moise. Şi bătăliile maghiarilor păgâni n-au fost mai puţin norocoase decum au fost ale evreilor din Testamentul Vechi. A uitat Anonimul să spună că soarele a stat în loc ca să privească cu plăcere la vitejiile maghiarilor.

Sâmburele istoriilor miraculoase ale Anonimului conţine, cu toate aceste, un ce important şi pentru noi: ne descopere popoarele cu care s-au întâlnit maghiarii. Aceste sunt slavii şi apoi românii.

Itinerariul maghiarilor grămădit cu miraculozităţi, e în consonanţă – în cele esenţiale– cu alţi cronicari şi cu alţi istorici, chiar şi cu Etnografia d-lui Hunfalvy. Pentru că credem din toate că maghiarii, când au venit în ţinuturile în care se află astăzi, au ocolit „pustietăţile” (d-lui Hunfalvy), adecă părţile locuite de români, şi s-au întâlnit cu slavii cari locuiau spre apus de la ţinuturile românilor. Aceasta o adevereşte şi numirea cu care au numit maghiarii pe români, numindu-i ca şi slavii ,,vlahi”. Deosebirea între Anonimul Notariu şi între Hunfalvy este numai că cel dintâi aminteşte de români, cel din urmă nu vrea să ştie că au esistat pe timpurile acele români în fosta Dacie.

Jung ne spune că maghiarii s-au aşezat în secolul al 9[-lea] în Panonia şi trăiau acolo ca „nobilime” între supuşii slavi, ocupându-se cu războaie (nu de ţesut), vânat şi pescuit. ,,Încă în secolul al 12[-lea.] locuiau maghiarii în corturi şi urau viaţa în cetăţi”.

Din toate cele de până aci, între maghiari şi romani nu vedem încă nici un raport afară de cel de vecini.

Timpul dar când au venit românii întâiaşi dată în contact cu maghiarii trebuie încă eruat. Atât fabulele cele vechi cât şi cele nouă nu ne dau în privinţa aceasta desluşiri apriate.

Cumcă nici maghiarii nu au adus cu sine nici biblioteci cu legi codificate, nici arhive, se poate vedea şi din cele citate. Mulţimea terminilor primiţi pentru numirea aşezămintelor ierarhice administrative şi juridice din evul mediu, indigită că au împrumutat multe de la slavi, înainte de a introduce sistema feudală, împrumutată, mai tîrziu de la vecinii din apus, de la germani.

Precum dară n-au putut aduce maghiarii instituţiuni pentru slavi, aşa n-au adus nici pentru români...

Când aşadară în secolul al 11[-lea] maghiarii au venit în contact cu românii – căci atunci ni se pare a fi avut loc cel dintâi contact statornic – şi aceştia-şi avură instituţiunile lor dezvoltate, care la început să vede a fi rămas neatinse.

La presupunerea aceasta ne mai îndreptăţeşte următoriul pasagiu din Pici [6]: ,,Cine cunoaşte numai pe deasupra măcar istoria Ungariei va fi suprins că în anul 1000, când S. Ştefan a primit de la papa Silvestru coroana regală, încoronatul rege nu avea în posesiune decât numai o mică parte din regatul de mai târziu al Ungariei: principatul Panoniei de odinioară şi ţara despre meazăzi de la lacul Balaton; ţinutul Banatului Timişean, Transilvania întreagă şi, după Chronica Hungarorum, Slovacia întreagă, nu aparţineau regatului nou, ba şi când, mai târziu, ţinutul Banatului Timişean şi Transilvania au fost cucerite (?) de S. Ştefan, n-au întrat în nemijlocita posesiune a regelui.”

Ca să putem judeca împregiurările îngropate nu numai în depărtarea secolilor, dar şi în diversele interese a acelor ce s-au ocupat până acum cu situaţiunea din timpurile contactului celui dintâi al maghiarilor cu românii, trebuie să avem idei clare despre factorii acelor timpuri.

Maghiarii, popor barbar, iubitori de războaie şi de escursiuni de pradă, au încăput între slavii cu oarecare ordine socială, însă nu destul de tari ca să le reziste la cea dintâi năvală. La răsărit, românii, aşijderea cu ordinea lor socială, evitaţi de maghiari, de silă sau de voie bună nu se poate şti. La apus împărăţia Romană-Germană, care era încă în facere, şi la miazăzi împărăţia Romană-Răsăriteană în cădere, şi alte fragmente de popoare.

Mai puţin la număr decât goţii sau hunii, după vreo câteva încercări nenorocoase cu armele, conducătorii lor, cumpănind bine împregiurările, s-au hotărât pentru statornicie şi civilizaţiune. Spre sfârşitul acesta au trebuit să împrumute instituţiuni pentru sine de o parte, de alta au trebuit să între în relaţiuni de alianţă sau federaţiune ca popoarele între care şi pe lângă care vieţuiau. Aceasta cu atât mai vârtos cu cât masa poporului maghiar, neprevăzătoare şi care nu cunoştea raporturile în care se afla, stăruia pe lângă viaţa sălbatică cu care era deprinsă din patria originală de unde venise.

Nizuinţa conducătorilor de a căuta razim în popoarele cu care se aflau acum maghiarii în contact transpiră chiar din cronicele miraculoase ale maghiarilor, cari încuscresc d.e. maghiarii cu românii [7]. Nizuinţa însă se vede mai învederat din cuvintele ce se pun celui dintâi rege maghiar în gură, care caută a-şi razima dominaţiunea pe diversitatea limbilor”.

Slavii mai întâi, şi după ei românii în ducatele lor (Maramureş, Banat, Transilvania, Făgăraş), au trebuit dară să fie elementele cele dintâi pe care s-au răzimat întemeietorii statului unguresc. Ei, ca federaţi, respective instituţiunile lor, au fost care au dat naştere ordinii de drept şi consolidărei Regatului Unguresc.

Raportul între maghiari şi români se prezentează aşadară, îndată după contactul statornic, cu un raport federalistic.

Introducerea feudalismului, precum se pretinde de regele Ştefan I, pe români, la început, nu i-a jignit. Românii au rămas în dreptul lor naţional în ceea ce priveşte posesiunea, serviciul cu armele, administraţiunea şi justiţia. Decretele regilor şi comiţielor au început numai în decursul secolului 13 a fi normative în prima linie pentru nobilime. Nu numai românii s-au bucurat în Ungaria de drepturile lor proprii avute, ci şi oaspeţii şi coloniştii veniţi mai târziu se administrau şi judecau prin ei înşişi, adecă prin instituţiunile ce şi le aduceau cu sine, d.e. saşii şi zepusenii.

Cum am zis, însă, în seculul amintit (1222) întâlnim cea dintâi schimbare a raporturilor de până aci. Nobilimea, temătoare de potestatea regilor, a stors de la regele Andrei II aşa-numita Bulla aurea.

Bulla aurea a dat naştere unei direcţiuni nouă în restrângerea drepturilor naţionale şi în centralizarea regatului.

Poate că direcţiunea aceasta nouă a îndemnat pe Radu Negru din Făgăraş şi mai târziu pe Dragoş din Maramureş a-şi căuta patrii nouă în ţinuturi româneşti la miazăzi şi la răsărit de la Carpaţi, ţinuturi cari mai nainte erau bântuite de barbari.


IV (urmare)


Din izvoarele ce ne stau la dispoziţiune se vede că urmările Bullei de aur nu se simt dintr-o dată, ci succesive.

În Maramurăş şi în comitatul mărginaş al Ugocei, la începutul secolului al 14 (1303), găsim stări cari dovedesc că românii. În timpurile acele se aflau încă în condiţiuni favorabile. Un duce în fruntea lor, administraţiune proprie în toate ramurile, înşişi ţăranii fără sarcini împovărătoare. Atunci găsim pe ducele Nicolae, care într-un document din acele timpuri este numit „nobilis vir et honestus ... Vaivoda”.

Şi după emigrarea lui Dragoş, pe la anii 1363–1392, sunt urme de voivozi români în Maramurăş. Satele îşi aveau cnezii (primarii) lor, sătenii plăteau quinquagesima şi unele daturi neînsemnate castelanilor regali. Judecăţile urmau între dânşii după drepturile lor naţionale. Într-un document din anul 1378, aflăm că regina Elisabeta în afaceri de competenţă zice între alte: ,,... quare fidelitati vestrae ... mandamus quatenus praedictos knezios et olahos nostros in nullis causis j u d i c a r e sitis ausi ... si quidem autem actiones contra ipsos habetis ... in preasentia ... officialis eorundem olachorum prosequi debeatis ... jude observato aliud non facturi.”

În condiţiuni de asemenea se găseşte Banatul, întărite de regii de mai dincoace până în jumătatea a doua a seculului al 15[-lea]. Regele Ladislau, într-un document din an. 1457, zice, între alte, după ce motivează pentru ce întăreşte instituţiunile (in custodia et tutione vadorum Danubii): ,,... omnia et singula eorundem Valachorum et Kneziorum privilegia super quibuscunque eorumque libertatibus, Praerogativis et Juribus confecta... “.

Deosebirea între Maramurăş şi Banat este, dacă poate fi vorba de deosebire, că aici nu este un duce în fruntea ţării, ci un ban (Domn) care, un timp era totodată şi Domn Þărei Româneşti şi Făgăraşului şi Amlaşului. Şi banul, ca şi ducele, reprezenta teritoriul supus jurisdicţiunei sale şi lângă el congregaţiunea generală a „districtelor valahice”. Mai era şi deosebirea că în secolul acesta vedem că privitori la districtele acestea decretează regele Ladislau, ca şi antecesorii săi: ,,nullo unquam tempore alicui exstraneo posessiones et villas donare ... Et quod huiusmodi 8 Districtus ab invice non separabimus, nec aliquam ex eis donabimus sed S. Regni coronae .. . vinctos tenebimus.”

Ceea ce va să zică că ţinutul are a se conserva neatins şi neînstrăinat.
În Transilvania cetim între altele la Kemeny un document din 1363, care se începe: ,,Nos Petrus Vice-Vajnoda Transilvanus . . . judicium et justitiam facere debemus”, care, de o parte, ne înfăţişează guvernarea separată a Transilvaniei sub ducii şi viceducii proprii şi, de altă parte, în care se vede că într-o afacere de proces ,,... coram nobis et regni nobilibus de comitatu Hunyad ac universis Kenezis ct senioribus olachalibiis Districtus Hacsak comparendi assignassemus...”

Cumcă şi mai încolo în Transilvania, vasăzică afară de comitatul Hunedoarei, au esistat; stări ca cele descrise pentru români testează şi scriitori bizantini când descriu războiul regelui Sigismund cu sultanul Baiazet (1391). Acei scriitori spun că dacii sau blaccii, pe cari îi numeşte „hominum generi non ignobili”, se guvernează „proprio jure propriisque legibus”; mai departe: ,,Jussi proficisci in militiam, regi parente, tributum ferentes quando cumque iis imperabit, solummodo petentes, ut sibi proprio jure, suisque legibus, rempublicam administrare liceat”.

Făgăraşul (Terra, Fugros) este mai puţin atins de influenţa Bullei de aur. Dreptul de proprietate românească-[î]l atribuie unui document din 1231 timpurilor dominaţiunei „bulgăreşti”. în privinţa ţinutului acestuia documentele se contrazic. După unele documente s-ar părea că Terra Fugros se ţinea până în seculul al 15[-lea] de România (Muntenia, Valahia), după altele, că domnitori transalpini aveau stăpânire feudală asupra lui. A descurca lucrul în privinţa aparţinerei Þărei Făgăraşului în seculii amintiţi este treaba istoriei. Scrierile istorice de până acum fiind scrise mai cu seamă de autori români, ne lasă în [ne]dumerire. Scopul nostru nefiind de a face istorie, atingem numai împregiurarea aceasta şi punem înaintea cetitorilor unele citate. Istoricul Fejer d.e. ne spune de un document de la 1369 care se începe aşa: „Ladislaus, Dei et regis Hungariae gratia, Wayuoda Transalpinus et Banus de Zeverino nec non dux de Fogaras ...”; la acelaşi se află alt document care se începe: „Vladislaus Vajuoda Transalpinus Banus de Zeverino et dux novae plantationis terrae Fugaras”; tot la acelaşi, din an. 1390: ,,Mircius Dei gratia Va j u o d a T r a n s a l p i n u s, F o g a r a s e t O l m a s dux Severini, Comes terrarum Dobrodicii despotus et Tristi dominus “.

Din toate cele de până aci şi din alte multe, cari nu se pot cita aici, se vede că românii, şi după contactul mai de aproape cu maghiarii şi după începerea direcţiunei celei nouă, au păstrat mult timp poziţiune independentă, ba, ceea ce este mai interesant, au avut şi legături cu românii de la Dunăre.

Regii Ungariei, mai cu samă însă cei din seculii 13 şi 14, treptat au primit pe români în nobilimea ungurească. Pe lângă toate rezervele regilor cu anumite teritorii, pe cum am văzut în Banat, prin primirea aceasta, casta nobililor s-au sporit şi s-a întărit. Întărirea acestei caste a mărginit treptat drepturile naţionale ale românilor. Regii înşişi, precum am văzut din documentul citat din timpul reginei Elisabeta, trebuia din când în când să întervină ca să împiedece amestecul nobilimei în drepturile nenobililor.

Altă împregiurare funestă pentru drepturile naţionale ale românilor a fost propaganda romano-catolicismului, ceea ce convenea mult şi regilor. Primirea în sânul nobilimei era împreunată cu propaganda aceasta. Fiecare român, dacă devenea nobil, se înstrăina şi de religiunea connaţionalilor săi. Din documente de pe timpul regelui Ladislaus se vede rigorozitatea cu care se procedea contra nobililor cari „contempta Religione fidei Christian[a]e, secte scismatice Wolachorum ... adhesisse dicuntur”. Paralel cu rigoarea aceasta merge restrângerea în drepturi a chenezilor români. Deja regele Ludovic (1366) dispune că numai chenezii cari sunt confirmaţi prin litere regale pot fi consideraţi de asemenea cu nobilii, ceilalţi să se considere de homines comunes sau olahos.

Negreşit că la dezvoltarea aceasta vor fi contribuit şi împregiurări esterne. Progresul ce-l făceau cele două principate dincolo de Carpaţi şi nesuccederea lui Carol Robert şi a următorilor lui de a le subjuga a accelerat procesul îndreptat contra drepturilor naţionale române. Seculul al 15[-lea] ne înfăţişează încoronarea direcţiunei din cestiune. Nobilimea, destul de puternică ca să păşească cu pretensiuni tot mai mari şi mai împovărătoare faţă cu poporul, căuta factori cu care să se alieze spre a putea mănţinea puterea ei.

Spre sfârşitul acesta românii, câţi mai păstrase drepturi pentru serviţiile lor, cum a fost d.e. cei din castrul Saligo (Sălişie), cu apertinenţiile sale, şi ai castrului Talmaciului, cu apertinenţiile sale, au fost administrativ încorporaţi la pretoriul Sibiiului; brănenii la al Braşovului; rodnenii la al Bistriţei. Þinuturile aceste nu au fost aservite nimărui şi, în puterea decretelor regale (Sigismund 1438; Ladislau 1453; Mathia 1464,1467 şi 1464 [sic], se bucurau de aceleaşi drepturi ca pretoriile la care fură încorporaţi; însă nu mai erau în deplina independenţă administrativă ca mai nainte.

La anul 1437 care face epocă în istoria românilor, în special în Transilvania, se găsesc în faţa nobilimei aliată cu saşii şi cu secuii, ceşti din urmă colonizaţi, precum afirmă d-l Hunfalvy, de regii din Casa Arpadiană la marginea răsăriteană a Transilvaniei.

Dezvoltarea aceasta a lucrurilor era periculoasă nu numai pentru români, ci şi pentru Regatul Ungariei. Dezvoltarea aceasta şi-a şi răzbunat la 1526, zdrobind regatul şi dărăbuindu-l în mai multe părţi. Regii, sub influenţa nobilimei puternice, spriginită, cum am zis, şi de împregiurări, confirmau pretensiunile acesteia şi nu mai erau acum în stare să pună piedeci pornirei arătate. Greutăţile de pe umerii poporaţiunei apăsate acum iau dimensiuni întinse. De altă parte au devenit insuportabile. Ciocnirea nu putea să lipsească.

Pretensiunile esagerate ale episcopului catolic transilvan (Lepeş pretindea decima restantă pe zece ani) şi năzuinţa de a lega de glie o parte a poporului, scos succesiv din dreptul de proprietate, au provocat răscoala din 1437, la care s-au alăturat şi nedreptăţiţii cari făceau parte din naţionalitatea maghiară. Răscoala s-a sfârşit în favoarul populaţiunei apăsate. Nobilimea, secuii şi saşii, aliaţii aceleia, a trebuit în octomvre 1437 să păşească la o învoială, care avea a se prezenta regelui (Sigismund) să o sancţioneze. Regele însă a murit în decemvre a aceluiaşi an.

Nobilimea şi aliaţii ei, cu toată învoiala, murind acum şi regele, au înnoit alianţa cu secuii şi saşii şi lupta s-a început din nou. Sfârşindu-se lupta reînnoită în defavorul poporaţiunei apăsate aceasta a rămas într-o stare precară. De aci încoace nu mai întâlnim documente cari să zică că la 1291 ,,... quod cum universis nobilibus, Saxonibus, Syculis et Olachis in partibus transilvanis ... pro reformatione status eorundem congregationem cum eisdem fecissemus “.

Cu toate aceste, până în seculul al 17[-lea] găsim pe românii din Transilvania având chenezii lor şi constituţiunea lor rurală. Numai de după moartea lui Mihai datează legile care declară pe români privaţi de drepturi şi-i iobăgesc în toată forma. Dar nici aceste nu se estind asupra tuturor românilor, pentru că boierii din părţile Făgăraşului cari îşi primiră boieronatul încă de la domnii transalpini, nobilii ţărani din alte părţi ale Transilvaniei nu cad în categoria aceasta.
Din toate dar, chiar şi din părţile cele mai triste ale istoriei românilor, rezultă că românii din Ungaria şi Transilvania au avut pământul lor, sau ca proprietate ereditară sau ca posesiune în puterea dreptului avitic consvetudiunal după obiceiul vechi) şi că şi acei cari au pierdut acest drept l-au pierdut în urma dezvoltărei succesive a împregiurărilor interne, nu însă prin puterea cucerirei cu sabia.

Mihai Eminescu, Românii din Ungaria, articol publicat în ziarul Curierul de Iaşi, 13, 15, 22, 27 mai, 10, 17 iunie 1882, (text reprodus după ediţia Perpessicius, vol. X, pp. 657-669

Note

1 În Cislaitania sunt admise toate limbile recunoscute de stat.
2 Hundsdörfer.
3 Iung zice:... behielten dieselben ihre Selbständigkeit vollkommen bei (pag. 183 şi 184).
4 Völkerkunde Osteuropas.
5 Numele slave de familii sunt însă şi mai dincoace, din influenţe esterne.
6 Abstammung der Romanen.
7 Fiica lui Menumorut se mărită după fiul lui Arpad, zice An[onymus] Not[arius].