Cezar Ivănescu, „Sunt zile, zile nefaste, în care nu trebuie nici să apari, nici să dispari, zile în care Sufletul Lumii pare obosit“
Sunt zile...
+++++ Cezar Ivănescu
Sunt zile, zile nefaste, în care nu trebuie nici să apari, nici să dispari, zile în care Sufletul Lumii pare obosit, neînstare să mai pulseze armonia divină a sferelor, zile în care pruncii nu se mai nasc în zori ca sufletul lor să întîmpine Roata Soarelui, şi zile şi noţi în care făpturile dragi de lîngă noi „mor întîmpinate“, nepregătite, luîndu-le-o Moartea înainte... Mult se mai temea Marin Preda să nu „moară-ntîmpinat“... de la el păstrez şi această expresie aproape ininteligibilă...
Nichita Stănescu a murit într-una din aceste zile nefaste (marţi, 13 decembrie), într-una din aceste zile nefaste în care oamenii nu mai au forţa de-a realiza, într-o clipă de iluminare, scufundarea pentru vecie în neant a minunii unice întrupate în fiinţa fragilă a Poetului.
Cuprins de braţele Frigului, în Măreţia Frigului, tot numai muritorul lui trup s-a-ndurat de el şi-naintea Morţii i-a dat căldură, ca-n leagăn, ca-n pîntecul matern...
De acum Cărţile lui rămîn singure să ne dezvăluie sau să ne-ascundă mai mult misterul unui personaj pe care nu-l pot asemui decît cu Achille-cel-iute-de-picior, tînguitor la malul mării albastre, pe care poate îl va întîlni în Insulele Fericiţilor dacă sufletul său nemuritor va străpunge bolţile acestor zile nefaste cînd pare obosit şi-nstrăinat de noi L'amor che muove il sole e l'altre stelle...
Cezar Ivănescu, Sunt zile..., Luceafărul, 17 decembrie 1983
Constantin Brâncoveanu
Constantin Brâncoveanu a fost un mare „ctitor” de cultură şi de lăcaşuri sfinte, un sprijinitor prin cuvânt şi faptă al Ortodoxiei de pretutindeni, o figură de seamă din istoria neamului românesc. Iar prin moartea lui cu adevărat mucenicească, el a oferit tuturor o minunată pildă de dăruire şi de jertfă pentru ţară să şi pentru credinţa creştină. (Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu)
...toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie
„Eu sunt convins că existenţa noastră de aici, de pe pământ, este negativul alteia, plină de lumină. Moartea este doar un ritual de trecere spre adevărata noastră esenţă şi fiinţă. Nu trebuie să credem că această experienţă a călătoriei noastre pe pământ este o experienţă în totalitate negativă. Iisus strigă pe cruce: «Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?» Se întunecă. Pentru că pământul este un loc atât de sinistru, încât fiul divin îşi poate uita tatăl şi poate crede că a fost părăsit. Şi totuşi, în acest infern, învăţăm să iubim, să ne sacrificăm, să ne dăruim, să fim generoşi. Este un infern feeric. Anamneza angelică pe care ne-o facem, din când în când, ne indică spre ce ne îndreptăm. Spre Dumnezeu. Şi toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie.“ Cezar Ivănescu
Mircea Eliade
Este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi al acestei asimilări a fost naşterea poporului român. În perspectiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor, şi emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia oară pe orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi a descendenţilor lor. Într-adevăr principatele române au fost întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi. Or, mitul genealogic al genghis-hanizilor proclamă că strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborît din Cer şi s-a unit cu o căprioară... (Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu