Niki, bombeul, „maidanezul“ Danilov si Parisul. N. Manolescu: „Ei, v-aţi decis, fraţilor... Ce comandăm?”, „Cum rămîne cu bombelul?“ Chiar asa!

Cu Nicolae Manolescu pe malurile Senei


Răsfoind cu nerăbdare lista de meniuri pe care un chelner între două vîrste ne-o adusese la masă, ne uitam întrebători unii la alţii, neştiind exact ce ar trebui să comandam, cînd în salon, la 12,30 trecute fix, apăru şi dl. Manolescu. Profesorul părea să fie într-o formă foarte bună. Aerul Parisului se pare că-i pria. Afişînd un zîmbet cordial, preşedintele ne strînse mîinile, întrebîndu-ne cam ce mai e nou prin România. De fapt, era la curent cu toate noutăţile, inclusiv cu starea vremii.

„Vremea e cam cam groasă, spuse el. Mai zăboviţi pe la Paris, nu are rost să vă grăbiţi să vă întoarceţi acasă. E frig, e moină. E urgia de pe lume... Încă o săptămînă va fi tot aşa. Parisul vă aşteaptă cu braţele deschise. Aici e altceva...”

În timp ce discuta cu noi, profesorul îşi lepădă în mîinile ospătarului pardesiul său închis la culoare, în contrast cu costumul bej, marcat de dunguliţe maronii, croit dintr-o stofă subţire, poate prea subţire pentru vremea de afară. Primăvara pariziană era destul de rece. În ciuda faptului că pe bulevard copacii se pregăteau să înflorească, termometrul nu se ridica mai sus de zece grade. Proaspăt tuns şi cu obrajii bărbieriţi la sînge, profesorul se aşeză vioi la masă, pe scaunul din mijloc, întrebîndu-ne, pe un ton vesel, apăsat familiar: „Ei, v-aţi decis, fraţilor... Ce comandăm?” „Nu ne-am decis, excelenţă, am exclamat. Sîntem într-o dilemă...” „La Paris nu există timp pentru dileme. Aici predomină spiritul cartezian...” „Dumneavoastră ce luaţi?” „Eu m-am decis înainte de-a veni aici: biftec tartar, cu frunze de salată, iar ca desert o îngheţată L’Angelys, cu aromă de migdale şi Armagnac. E delicoasă; stimulează digestia şi îţi creează o dispoziţie de zile mari…” Nu ştiu de ce, dar biftecul tartar nu mă atrăgea. Nu suport mîncărurile în sînge. Inclusiv cele de ordin literar. Îngheţata însă mă atrăgea. O clipă am stat în cumpănă: aveam de ales între aperitiv (supă de văcuţă franţuzească) şi desert... Deşi visam la îngheţată, în spirit de frondă, am comandat supă. Iar pentru felul doi - o mîncare de morun. Dl. Manolescu făcu o grimasă. Era un om păţit. Supa s-a dovedit a fi indigestă. Iar mîncarea de morun, un amestec de oscioare, coji de măsline şi piure de legume. Noroc că vinul a fost bun. Un Chateau Grandefort, de culoare purpurie. Acelaşi pentru toată lumea. Am ridicat paharele şi am ciocnit, încrucişîndu-ne mîinile deasupra mesei. Cineva a toastat: „Pentru turnul Eiffel!” Iar un alt glas a completat: „Pentru Istoria literaturii...” Golirăm paharele. Combinat cu vinul, gustul morunului începea să se mai dreagă în stomac. Supa, însă (din care nu gustasem decît două linguri), începea să-şi facă de cap. Nu mă simţeam prea confortabil, aşa că mi-am mai turnat un pahar de vin. Cu faţa brăzdată de cute adînci, profesorul aruncă o privire cercetătoare asupra locului unde mă aflam, încruntîndu-şi uşor sprîncenele stufoase. Conver­saţia se învîrtea în jurul crizei, a cotei de popularitate a preşedintelui Nicolas Sarkozy şi a retrospectivei Picasso, organizată de curînd. „Picasso e ca un concasor. A făcut tot ce-a vrut din arta clasică şi cea modernă... A tocat totul şi a reclădit lumea din nou. Cu el începe o nouă istorie a artei...” Auzind pentru a doua oară cuvîntul istorie, am tresărit. Mi-am adus aminte că îmi exprimasem, într-un interviu, o opinie cam nu prea măgulitoare vizavi de Istoria literaturii a lui Nicolae Manolescu... Dacă dl. Manolescu m-ar fi întrebat: „Ei, cum rămîne cu bombelul, dragă Nichita? Mai există pata acolo?“, eu eram pregătit să-i răspund: „Există, sigur că există, deşi s-a mai atenuat un pic!“. ...Nu avea nici un rost să ne stricăm buna dispo­ziţie pentru o dispută literară trecătoare. Ne-am des­părţit în termeni amiabili. Noi am plecat spre Notre Dame şi Centrul Pompidou, iar dl. Manolescu s-a îndreptat spre reşedinţa sa de ambasador UNESCO. A doua zi, dimineaţa, am vizitat basilica Saint Denis, iar spre prînz, împreună cu criticul literar Dan Cristea (un boier!), am plecat să hălăduim pe malurile Senei. Parisul avea pentru noi efectul unui drog: ne aducea într-o stare de exaltare. Ieşind dintr-o gură de metrou, nu m-am putut abţine să nu-i spun: „Existenţa e ceva fantastic. Porneşti de la un amănunt şi intri într-o nebunie.” Criticul mă privi cu nedumerire. „Ce vrei să spui?”, mă întrebă. „Uite, vezi, în faţa ta ai o pereche de ciorapi. Unul dintre ei are o gaură la mijloc... Ei, bine, gaura aceasta se va perinda prin tot Parisul....” Şi i-am mai spus: „Gîndeşte-te cît de ciudat e alcătuit omul. Trupul său e ca un butoi umplut cu gînduri şi cu sentimente. Oriunde ar merge, duce cu el toate problemele care-l frămîntă. Şi din cînd în cînd, explodează în aer...” Ne-am aşezat la o terasă de pe Montparnasse, unde ne-am cinstit cu cîte o bere rece. Apoi, am pornit din nou de-a lungul Senei. Treceam de pe un mal pe celălalt. În timp ce traversam podul Alexander, l-am rugat să facem un popas. „Ştii cumva pe unde trebuie să se afle domnul Manolescu?”, l-am chestionat. „Cred că e cu poetul Gabriel Chifu şi cu soţia lui... Ieri, se oferise să le arate o faţă mai absconsă a Parisului...” „În regulă”, i-am zis. Mi-am scos apoi celularul şi am format numărul lui Chifu. „Unde sînteţi?”, m-a întrebat poetul. „Pe podul Alexander... Dar voi?” „Şi noi sîntem tot pe un pod...” „Domnul Manolescu e cu tine?” „Da”, răspunse Chifu. „Poţi să mi-l dai un pic la telefon?” „Poftim, nici o problemă... Domnule preşedinte, Nichita doreşte să vă spună ceva...” Şi, imediat, am auzit în receptor şi vocea criticului: „Da, poftim, Nichita... Cu ce-ţi pot fi de folos?!” „Stimate domnule profesor, i-am spus. Uitaţi-vă în ce constă problema... Sînt pe podul Alexander, împreună cu criticul Dan Cristea...„ „Da, parcă am auzit de el... Şi?” „Şi, uitaţi-vă, tocmai am scos din geantă o sticlă de Prigat, pe care am adus-o special din România...” „Aţi băut la Paris Prigat?!” „Nu, Prigatul l-am băut în România. La Paris am adus doar sticla... Sticla am uscat-o bine cu feonul... Şi...” „Şi?!”, repetă criticul. „Şi, după ce am uscat-o bine, am umplut-o cu neant...” Cum dl. preşedinte tăcea, am fost nevoit să precizez: „E vorba de cartea mea tradusă în franţuzeşte. Aşa se numeşte: Le Neant. E cu tot cu fotografie. Alături de Neant, am pus Mila sălbatică a lui Adrian Popescu. În sticlă am mai introdus, de asemeni, şi Căderea lui Mircea Cărtărescu...” „Foarte frumos”, spuse criticul, pot să te mai ajut cu ceva?!” „Sigur că da, am răspuns. În dubla dumneavoastră calitate, de preşedinte şi de ambasador UNESCO, ne daţi dezlegare să aruncăm neantul în Sena? Vedeţi, am precizat, în interior se află şi un text simbolic al lui Mircea...” „Sigur că da, Nichita. Aveţi binecuvîntarea mea“. „Vă mulţumim. O aruncăm acum!” Am luat sticla din mîinile criticului Dan Cristea şi am lăsat-o să cadă în Sena. După ce am auzit un plescăit, am continuat, de data asta doar în gînd, dialogul: „Acum ce facem? Ne aruncăm sau nu s-o scoatem îndărăt?”. Şi tot eu: „În fond, n-ar fi rău să provocăm un happening – doi scriitori români se aruncă în Sena... de pe podul Alexander sau mai degrabă de pe podul Mirabeau, cîntat cîndva de Apollinaire...” „Ei, şi... crezi că vor deveni mai cunoscuţi?”

Nichita Danilov, Revista Luceafărul, nr. 12 2009

Citiţi şi:

Dorin SPINEANU
Dugheana literara Manolescu SRL

Ieri am vorbit cu Nichita Danilov si Nichita era tare nervos pe chestia aia uriasa si tampa a lui Manolescu Nicolae, o Istorie bla-bla-bla SRL.

SRL insemneaza societate cu raspundere limitata (adica, in caz de faliment, nu-ti ia nimeni casa, masina de spalat rufele in familie si nici macar nu-ti pune nevasta la munci nocturne intru recuperarea pagubelor) si chiar asta este Istoria bla-bla-bla a lui Nicolae Manolescu: o societate comerciala cu raspundere limitata.

Nimic mai mult. N-am sa inteleg niciodata de ce sunt unii vitriolati, opariti, ca un oarecare patron de dugheana literara si-a tratat clientii in sictir. Bai, nu-mi place cum am fost servit de baietul de pravalie Manolescu Nicolae (sper ca are ecuson si sort, nu jupon), ma duc la alta pravalie cu politichie si delicatesuri.

Acuma, cu politichia stam tare prost, patronul nostru de dugheana literara s-o-nfipt primul sa-i ia un interviu lui Iliescu dupa ce ala calcase cu minerii oarece telectuali in picioare si aia, minerii, regulasera in masinile militiei neste biete fete ochelariste de-au iesit copii nedoriti cu pasaportul de Canada in manute si o sa ajungeti mai bine mai tarziu decat niciodata la vorba lui Goma (da, ala, netalentatu'!) cum ca Manolescu este o lepra scarbavnica pe cari, decat s-o frecventezi, mai bine te duci la bufetul garii sa te-mbeti cu boschetarii. Macar, la aia, ragaiala este o sincera judecata de valoare, nu un balon umplut cu adjective multicolore gata sa umple un spatiu tipografic gol.

A, sincer, ma pis pe "Romania literara", unde fatucile isi fac de capul lor gol si confunda sexul scriitorilor. (Pe bune, una, mare criticiana, i-a facut operatie de schimbare de sex lui Isidor Isou, de-si descoperi ala o borta in nadragi in loc de stiuletele pe care-l crezuse acolo dintotdeauna...)

Ei, dar daca Manolescu Nicolae vra, insemneaza ca se si poate! Adica se poate ca fatuca aia, Andreea Deciu, sa predea pan cele Americi probabil schimbarea la fata sexului scriitorilor, caci asa a dorit muschii lui Manolescu, divinul critic de pe divanul dughenei sale personale cu raspundere limitata.

Acum, pe bune, fraierilor care nu puteti dormi noaptea despre cum a scris/n-a scris belitul asta despre voi: voi i-ati facut statua, l-ati corcolit cum se inconjoara viermele de dud da matase si acum, cand ati vazut ca a iesit o molie desenata cu un Cap-de-Mort, va mai vaitati? Da' ce, voi n-aveti constienta propriei valori? Trebuieste sa vina unul cari sa va spuna daca aveti sau nu valoare? Da' de ce imi dati telefoane patetice in care imi spuneti plangareti Dorine, frige-l, esti d'ai nostri, tu ai curaj...

Copii, daca nici de o scurta nu sunteti in stare, ce tot atata Dorin, Dorin, ne-a persecutat domnul invatator, uite, e patronul ala de la dugheana din colt, a fost rau cu noi, suntem pe lista railor platnici, vai.

Nu m-as fi bagat in rahatul de Istorie bla-bla-bla a lui Manolescu daca doi dintre poetii la care tin mult de tot n-ar fi fost tratati ca niste maidanezi. Ii vorba despre Nichita Danilov si Ion Muresan. Unul, da, e fixat, ii mistic. Alalalt ii un tragic de nu sa poate povesti. Intre un mistic si un tragic, Manolescu l-a ales pe George Topirceanu, adica pe Cartarescu.

Manolescule, ia-ti, bai, Istorieta SRL sub brat si du-te la banca. Stiu cat ai in cont si stiu si codul tau PIN.

Aferim.

Dorin Spineanu, Flacăra Iaşului, 12.02.2009