PREAMĂRTURISITORUL SAU CALEA CĂTRE „LINA ILUMINARE”+++++Gabriela Creţan
Personaj charismatic, el însuşi Maestru şi Pater spiritual pentru discipolii săi, Cezar Ivănescu, poetul cu nume de împărat şi purtări villoneşti, îşi asumă o dată cu această carte dedicată lui Marin Preda misiunea primejdioasă de mărturisitor al adevărului.
Concepută sub forma unui colaj de texte aparţinând unor perioade diferite şi diversificate stilistic şi tematic, ea reprezintă o compoziţie mozaicată ale cărei părţi, supuse legilor secrete ale alăturării, se articulează armonic. Construcţia este ingenioasă şi şocantă, realizată fiind din mai multe tipuri de scriitură, de la pagini de exegeză sau de erudită meditaţie ce apelează adesea la înţelepciunea tradiţională, la texte de factură romanescă, amintind prin vehemenţă, sarcasm şi cruzime lingvistică spiritul célinian, de la pamfletul incendiar care-i poate face să roşească pe pudibonzi – în aceeaşi măsură în care îi lasă livizi pe cei care sunt ţinta atacului – până la paginile scrise „lin şi cumplit”, de cutremurătoare confesiune, în care artistul se dezvăluie pe sine în condiţia sa, magnificentă şi tragică, de fiinţă suferitoare. Notele alcătuiesc un corpus paralel, menit să detalieze, să întărească sau să amplifice arborescent semnificaţiile textului iniţial. Modulată astfel în funcţie de intenţiile fiecărei secvenţe textuale în parte, fraza este când amplă şi erudită, când sacadată, violentă şi explozivă reunind figura de stil livrescă şi invectiv, cuvântul rar de ceremonial şi limbajul frust, într-o înlănţuire derutantă pentru lectorii care nu sunt obişnuiţi cu savorile iuţi ale limbii vii.
Cezar Ivănescu scrie această carte – document, jurnal şi biografie spirituală – sub imperativul unei stări de necesitate: datoria de a depune mărturie pentru a împlini astfel un act – mântuitor – de adevăr. „A recunoaşte un lucru în adevărul lui intrinsec şi apoi a-l mărturisi ca atare, a nu-l perverti, deforma prin interpretare”, constituie scopul, formulat explicit, al acestei relatări. O atitudine plină de riscuri, căci într-o lume în care făţărnicia este legea de aur, iar oportunismul reprezintă o garanţie a reuşitei sociale, mărturisitorul va fi cu totul expus blamului public, etichetat ca nebun şi lăsat în seama îndoielnicei arte a psihiatrilor.
Adevărul pe care el îl divulgă este unul plurireferenţial, simultan interior şi exterior, descriind devenirea spirituală a artistului şi lucrarea sacrificială prin care acesta îşi transfigurează propria carne în verb şi „preschimbă abjecţia în muzică”, dar şi raportând despre lume, despre viaţa literară populată de inşi dubioşi, patibulari, de calibani şi escroci, de maeştri ai combinaţiilor şi de „mâncători de colive literare”, de „beţivani insolenţi, mediocri patenţi, soldaţi, popor, curve, tot ce vrei şi ce nu vrei.” Toate aceste confesiuni sau relatări sunt tutelate de prezenţa invocată a Maestrului care comentează, ricanează argotic sau se mărturiseşte el însuşi într-un dialog, prelungit peste timp, cu ilustrul său discipol şi fiu spiritual.
Această extensiune de teme şi motive face ca, pe parcursul cărţii, Cezar Ivănescu, el însuşi actant în scenariile evocate, să se dezvăluie pe sine într-o multitudine de ipostaze şi atitudini dintre cele mai contrastante, din a căror îmbinare se va întregi o imagine unică, aceea a unei personalităţi pătimitoare în care se concentrează un exces de vitalitate; căci contradicţia tensionată este însuşi principiul dinamic al vieţii. Îl vedem, aşadar, intolerant – în numele unei conştiinţe morale –, pedepsitor sau „preaiubitor”, insurgent, blând sau socratic, mânios sau smerit, adolescent teribil cu apucături de cloşard şi Maestru înţelept, creştin fascinat de budism gândind la o unitate a religiilor, iubitor de Hristos şi – ca orice mistic adevărat – ereziarh, contemplativ sau activ, mustrându-i cu stylul sau cu pumnul gol pe derbedeii agresivi spre întremarea „minţii lor piticoide”, artist pregătindu-se în taina singurătăţii sale pentru „lina iluminare”, truver, cărturar îndrăgostit de învăţătura tradiţională, protector al artiştilor mai tineri, visând la acel „ordo amoris” întemeiat prin act sacrificial. Aceste înfăţişări plurale, deconspirate parcă prin jocul unor oglinzi ce-l luminează mereu din unghiuri diferite, dovedesc faptul că nimic din ceea ce este sacru sau infernal în sufletul omenesc nu-i este străin lui Cezar Ivănescu.
Alcătuită, aşa cum am arătat deja, pe mai multe nivele textuale, cartea trebuie însă considerată ca un discurs integral în care părţile consună, înţelesurile se întăresc reciproc şi, mai ales, se completează şi se explicitează. Nici relaţia maestru-discipol, nici acţiunile lor sau ale altora nu pot fi pe deplin lămurite în afara contextului social al epocii, după cum biografia interioară, mişcările sufletului nu pot fi cu totul autonome de evenimentele exterioare care alcătuiesc povestea unei vieţi. Pentru că toate se leagă de tot într-o inextricabilă reţea de cauze şi efecte, pentru că un fapt, fie el psihic sau ţinând de ceea ce obişnuim să numim realitate, este o rezultantă vectorială, această carte se cerea scrisă în felul acesta, care permite o continuă glisare de la o secvenţă textuală la alta.
Şi, în mod similar, actul lecturii va trebui să fie unul sintetic, de cuprindere simultană şi de recompunere a mesajului/învăţăturii transmise de Caesar ucenicilor săi şi tuturor acelora care au ochi de văzut şi urechi de auzit: posibilitatea transfigurării lumii căzute sub dominaţia răului, putinţa salvării de sine şi a purificării de omenescul degradat prin iubirea atotţiitoare îndreptată spre Dumnezeul cel ascuns sau spre aproapele (ce poate lua forma arhetipală a Maestrului, a bunicii Zoe, bătrână ca viaţa însăşi, a unei „blânde Walkyrii”, în acelaşi timp soţie şi soră, a mamei sau a vreunui companion de utopii şi de escapade livreşti). Iar calea iniţiatică, spune el mai departe alumnilor, calea ce trebuie urmată întru revelarea divinităţii din inimă este pentru artist munca sa, cazna sa expiatoare prin care însuşi se „lămureşte”, se transsubstanţializează, se preschimbă în „vasul plin cu miere” al graţiei dumnezeieşti. Lucrare înfăptuită cu râvnă şi deplină dăruire de către acela care, ferit de păcatul trufiei în faţa creaţiei sale, ştie că arta sa nu este decât un vehicul ascensional ce trebuie abandonat la capătul drumului, un instrument al desăvârşirii de sine cu ajutorul căruia omul în care s-a împlinit metanoia devine propria-i operă.
Prin aceste des-tăinuiri experienţiale, constituind registrul cel mai înalt al mesajului cezareic, poetul mistic al „rodului” îşi dezvăluie chipul de învăţător împărtăşind adepţilor o ştiinţă secretă: aceea a vieţuirii în truda iluminată continuu de conştiinţa prezenţei – întemeietoare – a sacrului.
Iubirea nu este însă, pentru Cezar Ivănescu, întotdeauna pură tandreţe, blândă exultare sau extatică duioşie franciscană, ea poate fi, în aceeaşi măsură, iubirea constrângătoare a unui despot (luminat) ce nu îngăduie nici o abatere de la imperativele ei categorice, sau se poate transforma în reversul său, în pornire mânioasă, în „scârbă şi urâre” în faţa sordidului omenesc. Nu există, în ciuda aparenţelor, nici o contradicţie în această schimbare de semn pentru că, pe de o parte, categoria antinomică a iubirii nu este ura, ci indiferenţa, detaşarea autistă, solitudinea narcisică, iar, pe de altă parte, pentru că iubirea evanghelică are şi chipul mânios al pedepsitorului care-i alungă cu biciul pe zarafii profanatori ai Templului. Aş vrea să nu se înţeleagă această analogie într-un sens encomiastic, ci doar ca o idee mai modestă şi anume că orice fiinţă omenească responsabilă are justificarea morală şi creştinească de a se opune, cu toată forţa curăţiei sale, imoralităţii. Cu atât mai mult cu cât răul are o putere endemică, se întinde ca scabia şi-i poate contamina şi pe inşii cu aparenţă mai „umanoidă”, practicând mersul biped şi deţinători ai limbajului scris, pe care-l şi exersează cu aplicaţie, inşi nu chiar decăzuţi în infrauman, ci numai vulnerabili, fiind ei ceva mai slabi în virtute.
Într-o pagină memorabilă, care-i provoacă cititorului perplexitate, oroare, frison, Cezar Ivănescu descrie o reprezentaţie coşmarescă, interpretată parcă de umbrele preistorice ale cavernelor, în care abjecţia exhibată şi dejectată de unul dintre indivizii de faţă (care a „simulat sau a trăit de-adevăratelea o criză de zooantropie, a început să miaune, să latre, să behăie, să ragă, să chiţcăie, să cotcodăcească, să sâsâie, să cucurigeze fără întrerupere şi să-şi fascineze comesenii”) este trăită gregar, cu o intensitate a participării care declanşează în mulţi acelaşi început de metamorfoză, „căci urletul fiarei îi biciuia pe toţi ca o nuia a unei fabuloase Circe şi-i decidea să-şi intre în adevăratele lor piei de porci.”
Acest grup de texte care deconspiră „auditoriului” faţa ascunsă a unei societăţi de literaţi locuitori ai Mogoşoaiei sau ai unor diverse domicilii redacţionale, preocupaţi de cabale, de maşinaţiuni, de sforării realizate cu o desăvârşită artă a prestidigitaţiei, cultivând delaţiunea şi compromisurile – ruşinoase, dar aducătoare de beneficii – , orgia etilică şi prostituţia ca modalitate eficientă de consolidare a carierei literare, transformând Parnasul în „tractir” şi ranchiuna veleitară în mijloc de autoafirmare, aceste texte, spuneam, vor avea un efect de dinamită: autorul va fi poate pironit la stâlpul infamiei de mentalitatea comună a unui public îngenuncheat sub povara autorităţilor „en titre” (angelici şi „pupeşi” poeţi, academicieni şi chiar candidaţi la preşedinţie), ce nu pot fi atinse nici cu o floare fără a leza sensibilitatea mulţimii; după cum, la fel de bine se poate ca explozia să aibă un efect purificator, de ardere a prejudecăţilor şi de regândire polemică, singura în stare să reconstituie o imagine tot mai adecvată istoriei reale a literaturii române din ultimele trei decenii. În orice caz, în faţa conştiinţei sale, care este cel mai redutabil judecător, Cezar Ivănescu este absolvit; el şi-a îndeplinit datoria, a aruncat o mănuşă pe care adversarii, inamicii sau doar mai puţin amicii vor trebui, dacă îşi preţuiesc demnitatea, să o ridice. Până acum însă nici unul dintre virtualii interlocutori nu a făcut acest nobil gest.
Pentru aplicarea corecţiunilor menite să îndrepte moravurile, dar şi asimetria figurilor prea insolente, poetul urmează inspiratul îndemn al lui Baudelaire, care recomandă „tuturor celor care cred în raţiune şi au pumnul zdravăn” atacul în linie dreaptă – constând în acea admirabilă şi rară deprindere de a caligrafia citeţ pe prima filă a dosarului cu probe numele, prenumele şi renumele mişelnicului, o dată cu o bine cumpănită formulare – cât mai verde şi anticalofilă – privind regnul, specia, încrengătura cărora el le aparţine.
Pe lângă faptul că se potriveşte cu firea beligerantă a autorului nostru şi cu pumnul său exersat în dispute pugilistice, lovitura directă are, în plus, avantajul de a fi o procedură de urgenţă cu o mai accentuată virtute pedagogică: ea porneşte din faţă, oferind cu onestitate posibilitatea unui contraatac, izbeşte în plină figură, retuşează un rictus neconvenabil, mută o falcă dezvoltată monstruos de o hiperfuncţie masticatorie şi trăncănitoare, zguduie, după necesitate, şi repune în mişcare rotiţele înţepenite ale maşinăriei cerebrale. Această formă de acţiune combativă are, deci, o dublă valoare: indicativă şi exemplară. Sunt înlăturate astfel dificultăţile de identificare a persoanei incriminate, frecvente în cazul atacului deviat după traiectoria curbă, sunt risipite eventualele confuzii privind motivele rechizitoriului şi, ceea ce este mai important, tot ce poate să pară pură anecdotică legată de un caz individual dobândeşte forţa semnificativă a unei parabole.
Există două posibilităţi de lectură a textelor-pamflet referitoare la culisele vieţii literare: una dintre ele va fi a lectorului superficial, avid de cancanuri şi întâmplări scandaloase – în care sunt implicate vip-urile, mărimile şi starurile de carton poleit ale epocii – , a lectorului care află o secretă delectare în spectacolul promiscuu al josniciei omeneşti dezlănţuite, care caută şi se opreşte la amănuntul picant, fie pentru că facultăţile sale de raţiune nu-i îngăduie mai mult, fie din cauză că meschinăria de fond a unora mai bine situaţi decât el constituie o justificare suficientă a propriei bicisnicii. Cealaltă formă de lectură necesită o oarecare subtilitate şi putere de metabolizare intelectuală a faptului brut, astfel încât situaţionalul, accidentalul, individualul să fie plasate într-o serie coerentă de manifestări asemănătoare – operaţie prin care ele capătă valoarea generală a unor indici de stare.
Insist asupra acestei idei deoarece ea îmi pare a fi în acord cu intenţia autorului, care nu descrie situaţii particulare decât în măsura în care acestea se subsumează unei paradigme. Cu ajutorul unei asemenea grile comportamentele aberante ale unor inşi, mai mult sau mai puţin reprezentativi în sine, sunt observate în înşiruirea lor recurentă, dezvăluindu-şi astfel caracterul tipic disimulat sub aparenţa de hazard sau de capriciu individual.
Includerea într-o serie, depistarea apartenenţei la o clasă – de fenomene, evenimente, manifestări etc. – sunt procedeele inductive prin care Cezar Ivănescu îşi legitimează logic discursul său critic. El realizează, în acest mod, un fel de synopticum în care faptul izolat este integrat contextului/seriei capabile să-i întregească semnificaţia şi să-i confere validitatea unui enunţ general. Recursul la logică este o cerinţă conţinută cu totul în scopul propus şi urmărit; denunţarea cauzelor care întreţin „răul” din lume şi din firea omenească, mecanismele prin care el se autogenerează, formele-chipuri în care el se încarnează.
Pentru a nu rămâne o simplă descărcare colerică, oricât de motivată ar fi aceasta în plan subiectiv, pentru a se ridica la demnitatea discursului polemic, „critica distrugătoare” trebuie să fie, în mod necesar, întemeiată pe fapte şi, în acelaşi timp, suficient justificată printr-o prezentare riguros argumentată a „capetelor de acuzare”. Cezar Ivănescu respectă aceste două condiţii în rechizitoriul său, astfel încât cititorul nepartizan, cu un coeficient de inteligenţă satisfăcător, atât cât trebuie fiecăruia dintre noi pentru a gândi cu propria minte, va fi liber să judece singur, să ajungă poate la o concluzie mai tolerantă, dar, în nici un caz, nu va putea ignora „probele” care-i sunt expuse.
Atitudinea justiţiară a lui Cezar Ivănescu poate părea excesivă numai acelora care-l cunosc prea puţin şi nu ştiu că şi-a dobândit dreptul la severitate printr-o conduită morală ireproşabilă – proprie artistului care nu a făcut niciodată compromisuri, nu a fost înregimentat în nici o coterie literară constituită după criteriul interesului de gaşcă, nu a cochetat cu ideologia şi nu s-a îndoit servil în faţa puterii, fie ea politică sau literară. Intoleranţa sa este reflexul unei conştiinţe morale care nu se poate confrunta cu răul din firea omenească fără a-l deconspira, acest act având prin sine însuşi o putere restauratoare; pentru că, o dată numit, răul devine inteligibil, se încarnează într-un personaj omenesc, pierzându-şi astfel forţa diabolică.
Problema răului este gândită însă într-o perspectivă dublă şi complementară: acesta este observat în manifestările sale individuale – gesturi, comportamente, raporturi interpersonale – , dar şi integrat unei ordini mai înalte în care el dobândeşte atributul universalităţii şi se dovedeşte a fi imanent creaţiei şi creaturii. Din acest motiv, ar însemna să comitem o gravă eroare interpretând, de pildă, învinuirile pe care autorul le aduce confraţilor drept aversiuni personale, afecte resentimentare sau ca o simplă pornire spre răfuială care nu-i priveşte, în fond, decât pe protagonişti; căci situaţiile concrete, persoanele execrate (între care Cezar Ivănescu se numără şi pe sine, la fel de necruţător, uneori, în epitete depreciative ca atunci când îi afuriseşte pe alţii) nu constituie în fond decât exemple capabile să susţină această idee generală: a răului consubstanţial lumii. Această idee care revine obsesiv nu numai în cartea de faţă, ci mai cu seamă în opera sa poetică, îi moderează uneori vehemenţa acuzatoare şi, dacă nu este totuşi vorba de o absolvire deplină a vinovaţilor, se întrevede însă un alt tip de înţelegere, mai generoasă, compasională şi patetică, înclinată spre iertare.
Ceea ce nu poate fi totuşi iertat „acestei adunături de artişti, copii ai nimănui, întruniţi în ceva ce semăna şi a aurită colonie penitenciară şi a Casă de reeducare à la Makarenko, copii imaturi”, „copii singuri, pradă singurătăţii” este indiferenţa lor ucigaşă, iresponsabilitatea lor care, în ultimă instanţă, ia forma asasinatului.
Violenţa incriminatorie a discursului lui Cezar Ivănescu reprezintă în fapt o conversie a durerii profunde, viscerale pricinuită de pierderea tatălui, a tatălui spiritual, care nu este numai un substitut al părintelui biologic, ci primeşte o formă arhetipală, întruchipându-l, aici, pe pământ, pe Dumnezeul-Pater. Grozăvia crimei depăşeşte, de aceea, sfera mundană, capătă proporţii şi semnificaţii cosmice. (Şi, cred eu, aşa este drept să vedem moartea oricărui om, ca un eveniment care afectează întregul univers, în bine sau în rău; pentru că există, după cum spune Poetul, o „bună murire”, după cum există şi o moarte neiluminată, sporind întunecarea lumii).
Expunerea evenimentelor care au precedat moartea lui Marin Preda, articularea lor implacabilă într-un lanţ tot mai strâns în jurul grumazului său, descrierea „făptuitorilor” disimulându-şi răutatea, invidia, cruzimea, dispreţul sau indiferenţa sub grimase adulatorii, compun o succesiune de secvenţe – derulate când accelerat, când au relenti – , o serie nefastă ţintind spre o încheiere irevocabilă. Caracterul ei fatidic nu este dat de vreo întâmplare imprevizibilă, independentă de voinţa omenească, de vreun trăsnet jupiterian trimis de sus, ci, aşa cum ne spune Cezar Ivănescu, de calitatea convivilor săi, de degenerescenţa lor morală şi afectivă, de egoismul glacial cu care ei acţionează în momentele cele mai dramatice, când o paloare de rău augur acoperise deja obrazul lui Preda.
Toate acestea fac ca moartea Maestrului să se înscrie într-un scenariu întru totul previzibil şi implacabil. Şi care reactualizează parcă scena mitică a uciderii Tatălui de către hoarda primitivă; petrecerea continuă, se înteţeşte orgiastic, luând aspectul unei întunecate sărbători în care este celebrat paricidul. Sau evocă reprezentări asemănătoare, de provenienţă livrescă, în care gestul – aparent inofensiv – al umplerii paharului se regăseşte în simbolul cupei întinse în care s-a turnat cucută. Spre deosebire însă de aceste categorii ale imaginarului care sunt miturile şi diversele genuri ale artei, păstrând totuşi întreaga lor încărcătură semantică, aici este relatată povestea unei morţi reale, suferită de un om în carne şi oase, o întâmplare cutremurătoare prin forţa brutală a faptului concret.
Nu ştiu câţi dintre cititorii acestei cărţi „admirabile” vor fi pregătiţi să accepte cu deplină şi netulburată luciditate justeţea poziţiei acuzatoare a discipolului imperial; scepticismul meu funciar lasă mult loc îndoieli. Căci este nevoie de o stare de limpezire a minţii care să filtreze gândul aluvionar impregnat de prejudecăţi, îngreunat de sofismele care ne apără înaintea conştiinţei noastre şi ne scuză greşelile faţă de semenul abandonat suferinţei; este nevoie de o stare vigilă şi receptivă pentru a recunoaşte un adevăr, în fond evident, acela că indiferenţa, nepăsarea, neglijenţa, chiar lipsite de intenţie ucigaşă, pot înfăptui un omor cu aceeaşi odioasă precizie ca orice armă sau unealtă mânuite cu premeditare şi ură.
Despre relaţia Caesarului cu Maestrul său, despre înalta protecţie pe care i-a oferit-o acesta în timpul acela mirific şi prea repede trecător al discipolatului, despre lecţia „pământirii” prin truda zilnică – şi silnică – îndeplinită înaintea mesei de scris, despre prietenie şi despre comuniunea mereu reînnoită în”discuţii de taină”, despre misterul indicibil care face ca două spirite să se oglindească unul în celălalt şi astfel să se recunoască, Cezar Ivănescu povesteşte pe larg în texte risipite, amestecate cu altele redactate pe un ton mânios de ieremiadă şi relatând despre dihonie şi „răzbeluri”, despre încăierări, gherile şi aiuritoare clovnerii scriitoriceşti, despre tot ceea ce alcătuia viaţa literară „privată” a unei epoci nu prea îndepărtate. Chiar şi atunci când nu intervine direct sau nu face parte din scenariul rememorat, ca, de exemplu, în cazul evocărilor din copilărie, al istoriilor de familie, al unor întâmplări petrecute înaintea întâlnirii cu Preda, chipul Maestrului rămâne prezent, vizibil parcă prin transparenţa paginii.
Relaţia Maestru-discipol, aşa cum este ea descrisă în carte, este însă una atipică. Din mai multe motive, aserţiunea lui Thomas Mann, conform căreia „un magistru este o personificare a conştiinţei de sine a discipolului”, nu-mi pare a fi adecvată în acest caz. În mai multe rânduri avem impresia că discipolul, cu toată tinereţea şi lipsa lui de experienţă, îşi depăşeşte profesorul, căruia îi dă lecţii de spiritualitate, sau pe care îl instruieşte chiar în domeniile mai dificile ale culturii; mai mult, îl iniţiază în arta curajului – aproape sinucigaş – , a asumării riscului, a înfruntării de unul singur şi cu mâinile goale a „haitei” dezlănţuite în atac. Lecţii de pe urma cărora Maestrul iese nu numai îmbogăţit spiritual, dar şi revitalizat, de parcă în interiorul lui s-ar fi operat un misterios proces de regenerare biologică; în plus, el însuşi se bucură de protecţie din partea discipolului său, astfel încât pare că fiul este acela care şi-a adoptat tatăl. De aceea, cred că este mai potrivit să vorbim despre o relaţie „tranzacţională” (în sens psihologic) implicând poziţii egalitare şi o egală distribuţie a beneficiilor spirituale, mai curând decât despre clasica diadă Maestru-discipol, ce presupune ideea – implicită – că o conştiinţă imatură este ajutată să se dezvolte şi să atingă deplina maturitate.
Relaţia, marcată puternic de transfer şi contratransfer – procese psihologice ce asigură coeziune şi solidaritate afectivă oricărei legături umane – este, în acelaşi timp, ambivalentă: ”tatăl” este „protector şi castrator”, „ aliat redutabil”, dar şi „energofag”, reactivând astfel eternul conflict oedipian şi tendinţa „fiului” spre autoincriminare pentru o culpă fantasmatică. Să fie oare aici o cheie posibilă pentru înţelegerea disperării cu care pupilul îşi strigă vina abominabilă? – vina de a nu fi fost mângâietorul angelic al tutorelui său, paracletul şi „îngerul păzitor” care să-l salveze de răutatea fariseilor, dar şi de propria-i, atât de omenească, slăbiciune…
Pentru că semnificaţiile acestei cărţi nu pot fi epuizate într-un simplu articol de întâmpinare, voi mai încerca doar să reţin binevoitoarea atenţie a cititorului asupra paginilor ei finale reunite în Ultima verba; final care „încoronează opera”, anunţând o conversie spirituală cu adevărat creştină. Căci ura, mânia, dezgustul, turbulenţa interioară se limpezesc cu încetul şi se sublimează în atitudine compasională, rechizitoriul violent se transformă în meditaţie hamletiană sau în mărturie martirică despre „abisul de suferinţă” în care este aruncată făptura şi despre mila neputincioasă faşă de pătimirea aproapelui – despre mila care nu poate clinti nici un grăunte de nisip spre a schimba inexorabila lege care-i alege mereu pentru jertfă pe cei blânzi şi nevinovaţi.
O lumină crudă este focalizată de Cezar Ivănescu asupra propriei persoane, dedublată în chipurile , aşezate faţă în faţă, ale acuzatului şi judecătorului; acesta din urmă formulează verdicte de vinovăţie la fel de severe ca atunci când alţii au fost cei judecaţi, impune o purificatoare penitenţă constând în chiar actul mărturisirii, recunoscând însă, după dreaptă măsură, înalta spiritualitate a „greşitului nostru”. Căci o gândire lucidă va trebui să fie ferită atât de păcatul orgoliului, cât şi de umilinţa ipocrită şi să păstreze vie ideea deplinei sale superiorităţi, chiar atunci când îşi cercetează, cu sporită exigenţă, făptuirile.
În acelaşi timp, o strălucire mai blândă este proiectată asupra unor personaje repudiate adesea pe parcursul cărţii, de parcă, printr-un act compensator, jumătatea de umbră a unui obraz s-ar întregi cu partea ei luminoasă, iar bilele albe, socotite acum la sfârşit, s-ar dovedi, spre mirarea multora şi chiar a socotitorului, mai numeroase decât cele negre.
Discordiile, declaraţiile ostile, injuriile, vorbele otrăvite sau doar pişcătoare sunt redimensionate prin aşezarea lor în contextul întâmplărilor mărunt omeneşti; privite astfel, de pe o poziţie reflexivă mai înaltă, ele se relativizează, îşi diminuează importanţa sau îşi dezvăluie chiar întreaga futilitate.
Tulburătorul final al cărţii anunţă o devenire întru înţelepciune, prin trecerea de la revoltă la înţelegerea adâncă şi permisivă, când gestul mâinii ridicate spre a arunca anatema se preschimbă în smerită mişcare de închinare; pregătind astfel „lina iluminare”.
(Publicat în Adevărul literar si Artistic nr. 341 din 20 octombrie 1996)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu