Petru Ursache în dialog cu Cezar Ivănescu (fragmente). „Procesul comunismului nu se va face niciodată, nu va exista un Nürnberg al comunismului . Cine să declanşeze procesul comunismului, Petre Roman sau Vladimir Tismăneanu? . Ia interesaţi-vă dumneavoastră, ăştia din provincie, şi prin Bucureşti, şi aflaţi în ce condiţii boiereşti îşi făcea domnul Gabriel Liiceanu burse Humboldt în R.F.G.? . România este în pragul celui mai mare dezastru cultural din toată istoria ei modernă . Revolta metafizică mi-o îndulcesc prin credinţă“
Petru Ursache: Cum poate fi judecată „starea poeziei“ româneşti, începînd cu perioada marelui triumvirat Şelmaru-Moraru-Răutu şi pînă în momentul de faţă? Am pus sintagma „starea poeziei“ între ghilimele, pentru că circula cu mare frecvenţă în anii realismului socialist, cum ai vorbi despre „starea vremii“, pînă la golirea de sens, pentru a se face loc politicului terorizant. Mai poate fi reabilitată gîndirea poetică în spiritul valorilor ideale?
Cezar Ivănescu: După „obsedantul deceniu“ proletcultist din a cărui producţie literară nu rămîne decît poezia lui Labiş, poezia românească s-a emancipat de ideologia comunistă şi, prin valuri succesive de poeţi, şi-a recuperat integral tradiţia.
Prin construcţia piramidală a societăţii comuniste, literatura era foarte aproape de ideologic şi politic (vîrful piramidei) şi de aceea era aspectată cu mare atenţie de cerberii comunişti care o asimilau cu propaganda, ca pe vremea lui Hitler. Era normal să se cerceteze periodic „starea poeziei“.
Da, categoric, mai poate fi reabilitată gîndirea poetică în spiritul valorilor ideale, cu condiţia ca poeţii să redevină profeţi, iar poezia să-şi recîştige funcţia ei primordială de vehicul al sacrului...
Petru Ursache: Dacă postmodernismul (la noi) ţine de o dată calendaristică (mai toţi „optzeciştii“ se declară postmodernişti) sau are rădăcini mai adînci în creaţia artistică? Pot fi identificate „dominante“ ale „postmodernismului“ în epoci mai îndepărtate, în istoria experienţei estetice, începînd, de pildă, cu antichitatea? Mă refer la intenţia de a epata şi deranja pînă la obrăznicie, la „întoarcerea înapoi cu mînie“, la frauda sau receptarea (prin citat) binevoitoare a antecesorilor, demonetizarea valorilor clasicizate, demitizarea, histrionismul etc.
Cezar Ivănescu: Postmodernismul este o prostie savantă, este un prostmodernism, parazitar al modernismului dealtfel cum îl arată şi denumirea, preluînd numai eşecurile modernismului, nu şi revelaţiile lui şi, cea mai importantă dintre ele, reevaluarea arhaicului. Voi exemplifica: Baudelaire, încarnare a spiritului modern, scrie o poezie liturgică şi îl are model pe Dante... Brâncuşi are curajul să refuze două mii de ani de artă mimetică şi să reînnoade legăturile cu un principiu de armonie pitagoreic, uitat şi cu toată tradiţia „primitivă“ şi cultă extrem-orientală, cu arta simbolică.
Sigur, prostmodernismul poate fi taxat ca un alexandrism, dar apropierea mi se pare că îl înnobilează, eu l-aş taxa mai degrabă drept un manelism (de la manele), o scursură de modernism.
Petru Ursache: Se pare că postmodernismul nu se manifestă numai în creaţia artistică, ci şi în alte domenii ale culturii. Antropologii vorbesc despre „fragmentarism“ în existentul uman, iar antropologii (???) despre „fractalii“. S-au lansat păreri cum că „fragmentarismul“ ar semnala fundătură sau discontinuitate, ambele neproductive în ştiinţă. Să fie aceasta şi situaţia postmodernismului?
Cezar Ivănescu: Cum am mai spus-o, prostmodernismul, ca orice modă vestimentară, va trece şi nu va lăsa în urma lui nimic, pentru că nu întemeiază nimic, nu este susţinut de capodoperele care să-l fixeze în istoria literară: simbolismul a dat o mare poezie, expresionismul, o mare pictură şi o mare poezie, chiar suprarealismul, rizibil ca doctrină şi preluînd după ureche idei de pe vremea grecilor, a dat totuşi valori incontestabile (Gellu Naum, la noi, şi e destul).
Prostmodernismul este doar o ilustrare a incapacităţii de gîndire şi de creaţie.
Petru Ursache: De ce oare poezia din Basarabia şi din Bucovina este mai puţin cunoscută dincoace de Prut? Şi la Cernăuţi, şi la Chişinău, limba română are aceleaşi virtuţi ideatice ca în Carpaţi ori pe Cîmpia Dunării, vorba lui Eminescu, „de la Nistru pîn' la Tisa“. Există o excelentă Istorie a literaturii române elaborată de un colectiv de specialişti condus de profesorul Mihai Dolgan, prezentă şi în bibliotecile de „dincoace“, care întruneşte convingător şi firesc pe toţi scriitorii reprezentativi ai limbii române contemporane.
De ce lipsesc din manuale scriitorii de valoare din provinciile româneşti deocamdată pierdute?
Cezar Ivănescu: Marea Unire de la 1918 a fost pregătită spiritual de scriitorii români care mergeau, în frunte cu Mihail Sadoveanu, şi ţineau şezători literare în toate provinciile româneşti din afara graniţelor. Intelectualii români erau dinamizaţi de idealul naţional al unirii românilor de pretutindeni într-o mare ţară şi idealul lor nu a fost trădat de clasa politică românească şi de monarhie, care au folosit armata română pentru împlinirea acestui ideal naţional.
Şi după Revoluţia din decembrie 1989 a existat un moment sublim de retrezire în români a sentimentului naţional, dar, din nefericire, clasa politică românească, aceeaşi ca şi pe vremea lui Ceauşescu, cu reflexe ancilare în faţa Moscovei, a trădat poporul român şi recuperarea provinciilor româneşti pierdute nu s-a produs. Armata română a rămas inertă, că mă şi întreb de unde mai vine încrederea poporului român în armată (încredere mult trîmbitată de sondajele de opinie), cînd, de 60 de ani, această armată română nu a făcut decît, fie să reprime poporul român, fie să participe la înăbuşirea Revoluţiei maghiare din 1956, fie să lupte în Afganistan sau în Irak, sau în fosta Iugoslavie, dar niciodată nu i-a trecut prin minte să-şi apere poporul care o hrăneşte şi o plăteşte: episodul de Tîrgu-Mureş, din martie 1990, dezonorează pe veci Armata Română. Pînă şi conu' Petrache Ţuţea a spus atunci că Ceauşescu nu ar fi permis aşa ceva, ca tălîmbele alea de militari români să stea ca paparudele pe lîngă tancuri în timp ce românii erau masacraţi de unguri (inclusiv unguri veniţi din Ungaria) sub ochii lor.
După asemenea mîrşăvii şi trădări naţionale, s-a stins total entuziasmul românilor care nu se mai gîndesc acum decît la un singur lucru: cum să părăsească definitiv această ţară.
Pe acest fundal sumbru, scriitorii români vor să fie prostmodernişti, nu naţionali, iar Academia, Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi Ministerul Culturii şi Cultelor promovează manuale alternative, în loc să ofere în sfîrşit manualele recuperatoare ale trecutului nostru integral, istoric şi cultural. Afirm cu toată claritatea că statul român a dus, timp de cincisprezece ani, o politică culturală antinaţională şi asta se va vedea în timp, cînd, chiar dacă vom avea acele manuale ideale pe care ni le dorim, nu va mai fi cine să le citească.
România este în pragul celui mai mare dezastru cultural din toată istoria ei modernă.
Petru Ursache: Nu se mai vorbeşte despre procesul comunismului. În toate ţările Estului, foste „democraţii populare“ şi cu „faţă umană“ au avut loc drastice puneri la punct în această privinţă; nu chiar „arderi de tot“, cum s-ar fi cuvenit. Gabriel Liiceanu lansa, la vremea potrivită, un „apel către lichele“. Nu a fost ascultat. Se vede că răul nu se mutase din loc. Astfel, la noi, ca la nimeni: guvernanţii, aceiaşi, au amînat, au tot amînat, în speranţa că se va aşterne blînda uitare. Se înşeală. Uitarea dorită de „o anume parte“, nu vine în asemenea situaţie; din contra, rănile se deschid tot mai mult şi acuzator.
Întrebarea ar fi: scriitorii nu pot redeschide procesul comunismului cu mijloacele lor specifice şi cu îndrăzneala care le-a mai rămas?
Cezar Ivănescu: Procesul comunismului nu se va face niciodată, nu va exista un Nürnberg al comunismului şi asta pentru că URSS şi Stalin, trădaţi de aliatul lor iniţial, Hitler, s-au aliat cu Anglia şi SUA şi au cîştigat războiul. În memoriile sale, Whinston Churchill spune că la încheierea războiului, cînd aliaţii şi-au dat seama că dictatura comunistă a lui Stalin nu diferă cu nimic de hitlerism, s-au gîndit o clipă să continue războiul: ar fi fost să se împlinească gîndul mareşalului Ion Antonescu: în timpul infamului proces care i s-a intentat, Ion Antonescu a spus că a pornit în războiul din Răsărit cu gîndul că Hitler îl va lichida pe Stalin, iar americanii îl vor lichida pe Hitler, izbăvind Europa de ambele primejdii... S-au gîndit aliaţii să continue războiul împotriva comunismului, numai că nu au avut curajul, în faţa opiniei publice mondiale, să-şi asume decizia de a-şi ataca fostul aliat. Indiferent de doctrină, comunismul a cîştigat cel de-al doilea război mondial şi istoria este scrisă de învingători, ei o scriu şi acum...
Nu s-a făcut mare lucru în Est, iar la noi nu s-a făcut chiar nimic, pînă şi un criminal dovedit ca Nikolski a murit liniştit în patul lui... Cine să declanşeze procesul comunismului, Petre Roman sau Vladimir Tismăneanu? Păi tăticii lor au venit în România călare pe tancurile sovietice înrobitoare. Poate Ion Iliescu, fiul de ilegalist sau Dorin Tudoran, fiul de înalt activist comunist ocultat de tovarăşii de drum în reglările lor de conturi, ca şi în cazul lui Lucreţiu Pătrăşcanu? Să fim serioşi... Mafia italiană a proliferat nestingherită decenii la rînd, în Italia, pentru că avea înaltă aprobare americană în urma înţelegerii dintre guvernul american şi capii mafiei din SUA care au sprijinit debarcarea americană din Sicilia. Abia în vremea din urmă, cînd şi-a cîştigat cît de cît autonomia, Italia a cutezat să atace frontal Mafia...
Cît despre „Apelul către lichele“ al domnului Gabriel Liiceanu, îmi pare rău, dar eu l-am înţeles ca un apel către el însuşi... Ia interesaţi-vă dumneavoastră, ăştia din provincie, şi prin Bucureşti, şi aflaţi în ce condiţii boiereşti îşi făcea domnul Gabriel Liiceanu burse Humboldt în R.F.G.?
Scriitorii care au fost şi au rămas scriitori au redeschis de mult procesul comunismului, literatura de sertar semnată de Lucian Blaga şi N. Steinhardt, de Teohar Mihadaş şi Marcel Petrişor, de Petre Ţuţea şi Luca Piţu, de Radu Gyr şi Nichifor Crainic, de Mircea Vulcănescu şi atîţia alţii se va constitui într-un dosar la procesul comunismului, singurul care se va judeca în ceruri şi nu aici. Şi Theodor Codreanu, recenzîndu-mi cărţile Pentru Marin Preda şi Timpul asasinilor, a considerat că se înscriu în această linie de condamnare a comunismului...
Petru Ursache: Ce nu vă iertaţi şi nu vă veţi ierta niciodată?
Cezar Ivănescu: Faptul că m-am lăsat îmblînzit, domesticit, dresat şi „gîndirea mea sălbatică“ a fost civilizată. În tinereţe îl admiram pe Albert Camus pentru L'homme revolté şi credeam că poţi trăi într-o continuă şi întreită revoltă, socială, existenţială, metafizică....
Revolta socială, spontană, mi-a rămas, revolta existenţială e ruinătoare şi te împinge la excese şi cînd mă invadează sentimentul că în loc să-mi urlu şi să-mi cînt pînă la extincţie, delirant, poemele, devin pe zi ce trece tot mai mult un funcţionar chibzuit, mă copleşeşte o amărăciune fără de seamăn. Revolta metafizică mi-o îndulcesc prin credinţă: cuget la cele două cele mai luminoase modele ale umanităţii, Iisus Hristos şi Buddha şi sper într-o nouă, ultimă încarnare...
Petru Ursache: Vă consideraţi un artist realizat sau ratat?
Cezar Ivănescu: Punînd în paranteze bovarismul consubstanţial oricărui artist, mă consider, ca om şi ca artist, în mică măsură realizat şi în mare parte ratat: ca sportiv, ca actor, ca muzician (compozitor şi interpret), ca om religios, ca filosof, mă consider ratat ca scriitor, modelele mele absolute au fost tragicii antici şi Shakespeare (Shakespeare a fost şi modelul lui Eminescu, o probează toate încercările sale dramatice), aş fi vrut să fiu poet tragic sau dramatic, cum vreţi, şi sînt doar poet modern tînjitor după poezia ca mare artă tradiţională. O spun încă o dată, sper totul de la viitoarea reîncarnare, voi face numai muzică, Bach şi Wagner, în alt eon, sub un soare nou...
Cezar Ivănescu: După „obsedantul deceniu“ proletcultist din a cărui producţie literară nu rămîne decît poezia lui Labiş, poezia românească s-a emancipat de ideologia comunistă şi, prin valuri succesive de poeţi, şi-a recuperat integral tradiţia.
Prin construcţia piramidală a societăţii comuniste, literatura era foarte aproape de ideologic şi politic (vîrful piramidei) şi de aceea era aspectată cu mare atenţie de cerberii comunişti care o asimilau cu propaganda, ca pe vremea lui Hitler. Era normal să se cerceteze periodic „starea poeziei“.
Da, categoric, mai poate fi reabilitată gîndirea poetică în spiritul valorilor ideale, cu condiţia ca poeţii să redevină profeţi, iar poezia să-şi recîştige funcţia ei primordială de vehicul al sacrului...
Petru Ursache: Dacă postmodernismul (la noi) ţine de o dată calendaristică (mai toţi „optzeciştii“ se declară postmodernişti) sau are rădăcini mai adînci în creaţia artistică? Pot fi identificate „dominante“ ale „postmodernismului“ în epoci mai îndepărtate, în istoria experienţei estetice, începînd, de pildă, cu antichitatea? Mă refer la intenţia de a epata şi deranja pînă la obrăznicie, la „întoarcerea înapoi cu mînie“, la frauda sau receptarea (prin citat) binevoitoare a antecesorilor, demonetizarea valorilor clasicizate, demitizarea, histrionismul etc.
Cezar Ivănescu: Postmodernismul este o prostie savantă, este un prostmodernism, parazitar al modernismului dealtfel cum îl arată şi denumirea, preluînd numai eşecurile modernismului, nu şi revelaţiile lui şi, cea mai importantă dintre ele, reevaluarea arhaicului. Voi exemplifica: Baudelaire, încarnare a spiritului modern, scrie o poezie liturgică şi îl are model pe Dante... Brâncuşi are curajul să refuze două mii de ani de artă mimetică şi să reînnoade legăturile cu un principiu de armonie pitagoreic, uitat şi cu toată tradiţia „primitivă“ şi cultă extrem-orientală, cu arta simbolică.
Sigur, prostmodernismul poate fi taxat ca un alexandrism, dar apropierea mi se pare că îl înnobilează, eu l-aş taxa mai degrabă drept un manelism (de la manele), o scursură de modernism.
Petru Ursache: Se pare că postmodernismul nu se manifestă numai în creaţia artistică, ci şi în alte domenii ale culturii. Antropologii vorbesc despre „fragmentarism“ în existentul uman, iar antropologii (???) despre „fractalii“. S-au lansat păreri cum că „fragmentarismul“ ar semnala fundătură sau discontinuitate, ambele neproductive în ştiinţă. Să fie aceasta şi situaţia postmodernismului?
Cezar Ivănescu: Cum am mai spus-o, prostmodernismul, ca orice modă vestimentară, va trece şi nu va lăsa în urma lui nimic, pentru că nu întemeiază nimic, nu este susţinut de capodoperele care să-l fixeze în istoria literară: simbolismul a dat o mare poezie, expresionismul, o mare pictură şi o mare poezie, chiar suprarealismul, rizibil ca doctrină şi preluînd după ureche idei de pe vremea grecilor, a dat totuşi valori incontestabile (Gellu Naum, la noi, şi e destul).
Prostmodernismul este doar o ilustrare a incapacităţii de gîndire şi de creaţie.
Petru Ursache: De ce oare poezia din Basarabia şi din Bucovina este mai puţin cunoscută dincoace de Prut? Şi la Cernăuţi, şi la Chişinău, limba română are aceleaşi virtuţi ideatice ca în Carpaţi ori pe Cîmpia Dunării, vorba lui Eminescu, „de la Nistru pîn' la Tisa“. Există o excelentă Istorie a literaturii române elaborată de un colectiv de specialişti condus de profesorul Mihai Dolgan, prezentă şi în bibliotecile de „dincoace“, care întruneşte convingător şi firesc pe toţi scriitorii reprezentativi ai limbii române contemporane.
De ce lipsesc din manuale scriitorii de valoare din provinciile româneşti deocamdată pierdute?
Cezar Ivănescu: Marea Unire de la 1918 a fost pregătită spiritual de scriitorii români care mergeau, în frunte cu Mihail Sadoveanu, şi ţineau şezători literare în toate provinciile româneşti din afara graniţelor. Intelectualii români erau dinamizaţi de idealul naţional al unirii românilor de pretutindeni într-o mare ţară şi idealul lor nu a fost trădat de clasa politică românească şi de monarhie, care au folosit armata română pentru împlinirea acestui ideal naţional.
Şi după Revoluţia din decembrie 1989 a existat un moment sublim de retrezire în români a sentimentului naţional, dar, din nefericire, clasa politică românească, aceeaşi ca şi pe vremea lui Ceauşescu, cu reflexe ancilare în faţa Moscovei, a trădat poporul român şi recuperarea provinciilor româneşti pierdute nu s-a produs. Armata română a rămas inertă, că mă şi întreb de unde mai vine încrederea poporului român în armată (încredere mult trîmbitată de sondajele de opinie), cînd, de 60 de ani, această armată română nu a făcut decît, fie să reprime poporul român, fie să participe la înăbuşirea Revoluţiei maghiare din 1956, fie să lupte în Afganistan sau în Irak, sau în fosta Iugoslavie, dar niciodată nu i-a trecut prin minte să-şi apere poporul care o hrăneşte şi o plăteşte: episodul de Tîrgu-Mureş, din martie 1990, dezonorează pe veci Armata Română. Pînă şi conu' Petrache Ţuţea a spus atunci că Ceauşescu nu ar fi permis aşa ceva, ca tălîmbele alea de militari români să stea ca paparudele pe lîngă tancuri în timp ce românii erau masacraţi de unguri (inclusiv unguri veniţi din Ungaria) sub ochii lor.
După asemenea mîrşăvii şi trădări naţionale, s-a stins total entuziasmul românilor care nu se mai gîndesc acum decît la un singur lucru: cum să părăsească definitiv această ţară.
Pe acest fundal sumbru, scriitorii români vor să fie prostmodernişti, nu naţionali, iar Academia, Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi Ministerul Culturii şi Cultelor promovează manuale alternative, în loc să ofere în sfîrşit manualele recuperatoare ale trecutului nostru integral, istoric şi cultural. Afirm cu toată claritatea că statul român a dus, timp de cincisprezece ani, o politică culturală antinaţională şi asta se va vedea în timp, cînd, chiar dacă vom avea acele manuale ideale pe care ni le dorim, nu va mai fi cine să le citească.
România este în pragul celui mai mare dezastru cultural din toată istoria ei modernă.
Petru Ursache: Nu se mai vorbeşte despre procesul comunismului. În toate ţările Estului, foste „democraţii populare“ şi cu „faţă umană“ au avut loc drastice puneri la punct în această privinţă; nu chiar „arderi de tot“, cum s-ar fi cuvenit. Gabriel Liiceanu lansa, la vremea potrivită, un „apel către lichele“. Nu a fost ascultat. Se vede că răul nu se mutase din loc. Astfel, la noi, ca la nimeni: guvernanţii, aceiaşi, au amînat, au tot amînat, în speranţa că se va aşterne blînda uitare. Se înşeală. Uitarea dorită de „o anume parte“, nu vine în asemenea situaţie; din contra, rănile se deschid tot mai mult şi acuzator.
Întrebarea ar fi: scriitorii nu pot redeschide procesul comunismului cu mijloacele lor specifice şi cu îndrăzneala care le-a mai rămas?
Cezar Ivănescu: Procesul comunismului nu se va face niciodată, nu va exista un Nürnberg al comunismului şi asta pentru că URSS şi Stalin, trădaţi de aliatul lor iniţial, Hitler, s-au aliat cu Anglia şi SUA şi au cîştigat războiul. În memoriile sale, Whinston Churchill spune că la încheierea războiului, cînd aliaţii şi-au dat seama că dictatura comunistă a lui Stalin nu diferă cu nimic de hitlerism, s-au gîndit o clipă să continue războiul: ar fi fost să se împlinească gîndul mareşalului Ion Antonescu: în timpul infamului proces care i s-a intentat, Ion Antonescu a spus că a pornit în războiul din Răsărit cu gîndul că Hitler îl va lichida pe Stalin, iar americanii îl vor lichida pe Hitler, izbăvind Europa de ambele primejdii... S-au gîndit aliaţii să continue războiul împotriva comunismului, numai că nu au avut curajul, în faţa opiniei publice mondiale, să-şi asume decizia de a-şi ataca fostul aliat. Indiferent de doctrină, comunismul a cîştigat cel de-al doilea război mondial şi istoria este scrisă de învingători, ei o scriu şi acum...
Nu s-a făcut mare lucru în Est, iar la noi nu s-a făcut chiar nimic, pînă şi un criminal dovedit ca Nikolski a murit liniştit în patul lui... Cine să declanşeze procesul comunismului, Petre Roman sau Vladimir Tismăneanu? Păi tăticii lor au venit în România călare pe tancurile sovietice înrobitoare. Poate Ion Iliescu, fiul de ilegalist sau Dorin Tudoran, fiul de înalt activist comunist ocultat de tovarăşii de drum în reglările lor de conturi, ca şi în cazul lui Lucreţiu Pătrăşcanu? Să fim serioşi... Mafia italiană a proliferat nestingherită decenii la rînd, în Italia, pentru că avea înaltă aprobare americană în urma înţelegerii dintre guvernul american şi capii mafiei din SUA care au sprijinit debarcarea americană din Sicilia. Abia în vremea din urmă, cînd şi-a cîştigat cît de cît autonomia, Italia a cutezat să atace frontal Mafia...
Cît despre „Apelul către lichele“ al domnului Gabriel Liiceanu, îmi pare rău, dar eu l-am înţeles ca un apel către el însuşi... Ia interesaţi-vă dumneavoastră, ăştia din provincie, şi prin Bucureşti, şi aflaţi în ce condiţii boiereşti îşi făcea domnul Gabriel Liiceanu burse Humboldt în R.F.G.?
Scriitorii care au fost şi au rămas scriitori au redeschis de mult procesul comunismului, literatura de sertar semnată de Lucian Blaga şi N. Steinhardt, de Teohar Mihadaş şi Marcel Petrişor, de Petre Ţuţea şi Luca Piţu, de Radu Gyr şi Nichifor Crainic, de Mircea Vulcănescu şi atîţia alţii se va constitui într-un dosar la procesul comunismului, singurul care se va judeca în ceruri şi nu aici. Şi Theodor Codreanu, recenzîndu-mi cărţile Pentru Marin Preda şi Timpul asasinilor, a considerat că se înscriu în această linie de condamnare a comunismului...
Petru Ursache: Ce nu vă iertaţi şi nu vă veţi ierta niciodată?
Cezar Ivănescu: Faptul că m-am lăsat îmblînzit, domesticit, dresat şi „gîndirea mea sălbatică“ a fost civilizată. În tinereţe îl admiram pe Albert Camus pentru L'homme revolté şi credeam că poţi trăi într-o continuă şi întreită revoltă, socială, existenţială, metafizică....
Revolta socială, spontană, mi-a rămas, revolta existenţială e ruinătoare şi te împinge la excese şi cînd mă invadează sentimentul că în loc să-mi urlu şi să-mi cînt pînă la extincţie, delirant, poemele, devin pe zi ce trece tot mai mult un funcţionar chibzuit, mă copleşeşte o amărăciune fără de seamăn. Revolta metafizică mi-o îndulcesc prin credinţă: cuget la cele două cele mai luminoase modele ale umanităţii, Iisus Hristos şi Buddha şi sper într-o nouă, ultimă încarnare...
Petru Ursache: Vă consideraţi un artist realizat sau ratat?
Cezar Ivănescu: Punînd în paranteze bovarismul consubstanţial oricărui artist, mă consider, ca om şi ca artist, în mică măsură realizat şi în mare parte ratat: ca sportiv, ca actor, ca muzician (compozitor şi interpret), ca om religios, ca filosof, mă consider ratat ca scriitor, modelele mele absolute au fost tragicii antici şi Shakespeare (Shakespeare a fost şi modelul lui Eminescu, o probează toate încercările sale dramatice), aş fi vrut să fiu poet tragic sau dramatic, cum vreţi, şi sînt doar poet modern tînjitor după poezia ca mare artă tradiţională. O spun încă o dată, sper totul de la viitoarea reîncarnare, voi face numai muzică, Bach şi Wagner, în alt eon, sub un soare nou...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu