Documente privind Unirea Principatelor Române
La 23 octombrie 1862, după ce timp de cîteva luni vizitase Principatele Unite, baronul Adolphe d'Avril, de la Direcţia politica a Ministerului de Externe al Franţei, trimitea ministrului său un lung memoriu, rezultat al contactelor pe care le avusese cu oamenii politici români, agenţi diplomatici francezi şi străini aflaţi la Bucureşti şi al observaţiilor sale personale.
În memoriu, primul din cele trei pe care le vom aduce în discuţie, se spuneau de la bun început următoarele: „Sînt acum şase ani de cînd protectoratul exclusiv al Rusiei asupra Principatelor Unite, Moldova şi Valahia, a fost abolit. O nouă organizare politică funcţionează de patru ani. Dubla alegere a prinţului Cuza a fost confirmată acum trei ani. În fine, de zece luni, o unire legislativă şi administrativă a înlocuit sistemul mixt al Convenţiei din 1858. Care a fost rezultatul acestor înnoiri? Această examinare nu ţine numai de curiozitate. Într-adevăr, s-ar părea că a venit momentul de a determina cu precizie atitudinea agenţilor împăratului (Napoleon al III-lea n.n.) într-o ţară care trebuie, neapărat, să joace un mare rol în mijlocul chestiunei orientale”.
O problemă de mare importanţă şi care ocupă mai bine de jumătate din cele 22 de pagini ale memoriului este problema intervenţiei consulare, discutată sub toate aspectele ei, cu avantajele şi dezavantajele pe care le prezintă atunci clnd este şi cînd nu este pusă în practică. Încă de la începutul luării în discuţie a acestei chestiuni, d'Avril afirmă următoarele: „Pînă în prezent corpul consular a intervenit în diverse faze şi sub diverse forme în treburile interne ale Principatelor. Această intervenţie n-a reuşit, în general, decît a constata neputinţa străinilor de a face binele şi de a preveni răul”.
Desigur, fără a diminua rolul Franţei la realizarea Unirii Principatelor, ajutorul acordat de agenţii ei partidului unionist, afirmaţia de mai sus trebuie înţeleasă, altfel. Atît prinţul Cuza cît şi colaboratorii săi, încă din 1859 au făcut totul pentru a se sustrage oricăror ingerinţe ale puterilor şi au încercat, în orice situaţie, să răspundă de destinele ţării fără niciun control din afară. înţelepciunea diplomatului avea la bază o cunoaştere perfectă a situaţiei internaţionale şi o înţelegere exactă a poziţiei românilor.
„Trebuie dealtfel să recunoaştem – spune tot el – că nu este nimic mai enervant şi mai demoralizant pentru o ţară decît intervenţia străină şi neînţelegerea între şase influenţe care se pizmuiesc şi se contrazic”. Ceea ce l-a şocat pe d'Avril, şi probabil lucrul acesta s-a întîmplat şi în 1855 cînd vizita pentru prima oară Principatele, a fost conştiinţa naţională a românilor, singurii, după credinţa sa, ce pot fi în stare, în această parte a Europei, să înfăptuiască un stat puternic împotriva tendinţelor cotropitoare habsburgice şi ţariste şi în folosul echilibrului european. „Moldo-valahii au o latură foarte interesantă. Este persistenţa – spune d'Avril – abia de crezut cu care şi-au păstrat naţionalitatea. După patru secole de dezastre, invazii, ocupaţii (...), ei sînt astăzi ceea ce erau cînd istoria îi arăta pentru prima oară”.
Cele două memorii, din februarie şi martie 1866, anul în care baronul d'Avril a devenit consul general al Franţei la Bucureşti, sînt o analiză mult mai amplă a principalelor momente din istoria Principatelor, începînd cu anul 1855 cînd chestiunea românească a devenit un element de care depindea, în esenţială măsură, rezolvarea conflictului european. Considerînd că „Istoria diplomaticăa Principatelor nu este, de mai bine de zece ani, decît dezvoltarea principiului unirii”, d'Avril întocmeşte un competent studiu din care nu lipsesc factorii importanţi, interni şi externi, ce au contribuit la realizarea şi consolidarea unirii şi autonomiei şi au creat premizele obţinerii independenţei de stat.
În 1859 sosise momentul ca românii înşişi să hotărască asupra propriului destin şi aceasta avea să se întîmple, după afirmaţia lui d'Avril, cînd, „dejucînd în parte stipulaţiile Convenţiei, Moldova şi Valahia au ales acelaşi domn”. Veritabila semnificaţie politică a acestui act, crede diplomatul francez, era de a da „principiului unirii o consacrare solemnă”.
Analizând cele două memorii redactate în 1866, care slujesc, de fapt, susţinerii principiului amintit mai sus, lesne se poate observa o altă judecată de valoare faţă de cel întocmit în 1862. De această dată consulul francez se afla în faţa unei opere încheiate; e vorba de cei 7 ani de domnie a lui Cuza. Avînd o altă perspectivă, el dă dovadă de mai multă înţelegere, de o pătrundere mult mai exactă a faptelor şi, implicit, de o judecată nepărtinitoare a actelor întreprinse de fostul domn şi colaboratorii săi. Meritul lui d'Avril este de a fi sesizat şi evidenţiat faptul că românii, în frunte cu domnitorul lor, au vrut şi aii ştiut să impună Europei măsurile necesare care au pus bazele unui stat modern. Referindu-se la aceste măsuri, care de cele mai multe ori puneau Europa în faţa faptului împlinit, d'Avril accentuează îndeosebi pe două care au contribuit hotărîtor asupra soartei Principatelor.
„În 1861 – spune el – la cererea prinţului Cuza şi printr-un firman comunicat puterilor garante, la 4 decembrie, Poarta consimţi pentru Unirea parlamentară şi administrativă”. Constituţia din 1858 rămăsese de domeniul diplomatic, dar nu pentru multă vreme căci, „prinţul Cuza – afirmă în continuare consulul – în primăvara lui 1864, modificînd el însuşi această constituţie aproape în întregime, Poarta, în conferinţa ţinută la Constantinopol, nu numai că sancţiona, în afară de cîteva detalii neînsemnate ceea ce tocmai se decretase la Bucureşti, dar consimţi, cu încuviinţarea puterilor garante, ca în viitor Principatele Unite să poată modifica sau schimba legile care cîrmuiesc administraţia lor internă, cu concursul legal al tuturor puterilor garante şi fără nici o intervenţie”.
Desigur, subliniind victoriile cîştigate de români în direcţia autonomiei şi chiar a independenţei, consulul francez o făcea avînd un scop precis: vacanţa la tron, prin abdicarea prinţului Cuza, aducea iarăşi în discuţia cabinetelor politice şi diplomatice ale Europei situaţia românilor, iar consulul, şi în interesul ţării sale, cerea Franţei susţinerea cu putere a Unirii. Pentru a fi mai convingător, d'Avril trimite împreună cu memoriul său din 24 februarie 1866 şi un rezumat al domniei prinţului Cuza. Din acest rezumat nu lipseşte niciunul din actele majore întreprinse în timpul celor şapte ani, consulul remarcînd, de cîte ori e cazul, fermitatea, tactul diplomatic, calităţile de conducător ale domnitorului Unirii.
Dumitru Ivănescu, Memorii ale unui diplomat francez privind Unirea Principatelor, Cronica, nr. 4 (730), 25 ianuarie 1980, Iaşi
