sâmbătă, 10 ianuarie 2009

D. Ivănescu: Cronică de război. Anul 1877 în paginile „Curierului de Iaşi“ (II)

Mihai Eminescu: „independenţa este suma
vieţii noastre istorice“


Scena politică europeană cunoaşte şi în luna februarie a anului 1877 foarte multă animaţie. „Curierul de Iaşi“, preluând informaţiile transmise de agenţiile de presă străine, îşi informează cititorii asupra celor ce se întâmplau în Turcia, unde marile vizir Midhat Paşa, autorul constituţiei în care România era considerată parte integrantă a Imperiului otoman, a fost înlăturat de la putere şi înlocuit cu Edhem Paşa, care până la acea dată ocupase funcţia de ambasador la Berlin.

Concomitent sunt continuate tratativele în vederea încheierii păcii între Serbia, Muntenegru şi Turcia. În urma preliminariilor care au avut loc la Viena, între Zukici şi Vogoride, sârbii trimit la Constan­tinopol, pentru încheierea păcii, pe Cristici şi Motici, însoţiţi de ministrul de externe Pacici. Înainte de a ajunge la Constantinopol se opresc la Bucureşti. O telegramă a agenţiei „Havas“, publicată la 12/24 februarie de „Curierul de Iaşi“, anunţă că pacea dintre Serbia şi Turcia era aproape încheiată.

Câteva zile mai târziu, din Constan­tinopol, aceeaşi agenţie de presă preciza că s-a stabilit acordul definitiv între Serbia şi Poartă: „statu quo ante bellum, amnistie şi evacuarea teritoriului Serbiei“. Totodată, principele Muntenegrului acceptă să trimită, la rându-i, delegaţi la Constantinopol ca să ceară pentru muntenegreni tot teritoriul ocupat de ei la acea dată.

Atenţia presei străine, inclusiv a celei româneşti, este îndreptată spre acţiunile diplomatice ale cabinetului de la Petersburg. O circulară a lui Gorceacov, cancelarul Rusiei, adresată, la sfârşitul lunii ianuarie 1877, puterilor europene, asupra modului de rezolvare a problemei orientale, viza de fapt încetarea aplicării Tratatului de la Paris (1856), atât de neconvenabil pentru Rusia. „Agitaţia tăcută“ din lumea diplomatică, cum o numeşte „Curierul“ din 6 februarie, în urma circularei amintite, era întreruptă de misiunea generalului Ignatiev, la Berlin, Paris şi Londra.

Generalul Ignatiev, ambasadorul Rusiei la Constantinopol, trebuia să informeze cabinetele europene că ţara sa acceptă dezarmarea, cu condiţia ca Tratatul de la Paris să fie abrogat. Faţă de poziţia Rusiei, din Berlin se comunică că împăratul, în discursul său ţinut cu ocazia deschiderii Reichstagului, ar fi afirmat, la 11/23 februarie, că „pacea va fi menţinută chiar dacă Turcia n-ar executa din propria sa iniţiativă reformele relative la tratarea supuşilor ei creştini, reforme recunoscute de conferinţă“ . În aceeaşi chestiune, din Londra se anunţa că guvernul englez a început negocierile cu Petersburgul pentru a obţine termenul de un an ce-l credea necesar ca Turcia să poată aplica reformele promise.

Cele câteva luni de zile care preced momentul declarării independenţei de stat a României se caracterizează printr-o puternică animaţie, evidentă atât în acţiunile diplomatice cât şi în manifestările tuturor categoriilor sociale ce compuneau societatea românească. „Curierul de Iaşi“, receptiv la ceea ce se întâmpla în ţară şi străi­nătate, îşi ţinea la curent cititorii asupra principalelor evenimente, încercând să desluşească semnificaţia lor, luând atitudine uneori, în
cele mai multe cazuri ambiţionând spre o informare bogată şi competentă.

Începutul lunii februarie este marcat de o remaniere guver­namentală, care readuce pe D.A. Sturdza ca ministru de finanţe, pe I. Docan la Ministerul Lucrărilor Publice, I. Câmpineanu la Ministerul de Justiţie, iar I.C. Brătianu, primul ministru, preia şi portofoliul Ministerului de Interne. O săptămână mai târziu, I.C. Brătianu cerea domnitorului semnarea decretului de dizolvare a Senatului, pentru că punea piedici politicii guvernului şi nu dorea, printre altele, o eventuală alianţă cu Rusia. Ziarul ieşean menţionează, în numărul său din 25 februarie, intenţia României de a încheia o serie de tratate comerciale cu unele ţări europene, aşa cum în iunie 1875 făcuse cu Austro-Ungaria, deşi acest lucru nu putea fi văzut cu ochi buni de Imperiul otoman.

În acest sens, I. Ghica, C.A. Rosetti, V. Ghiorghian, I. Bălăceanu şi N. Ionescu, ministru de externe, primiseră însărcinarea din partea guvernului român de a proceda la schimbarea declaraţiilor provizorii cu reprezentanţii guvernelor francez, englez, italian, olandez şi elveţian în privinţa regimului vamal atât pentru produsele acestor ţări la intrarea lor în România, cât şi pentru produsele româneşti la intrarea lor în aceste ţări. Tot la 25 februarie, „Curierul de Iaşi“ relata modul de desfăşurare a audienţei la domnitor a ofiţerilor români ce făceau parte din colegiul de redacţie al „Revistei Armatei“. Este publicat cu acest prilej cuvântul grupului de ofiţeri unde, printre altele, se spunea că „în timpuri grele armata va şti să-şi îndeplinească cu abnegaţiune şi vitejie înalta sa misiune de a apăra moşia strămoşească“.

Sfârşitul lunii februarie e marcat de incidentul ce a avut loc în apropiere de Giurgiu, în insula Dinului. Un grup de 70 de turci, veniţi să taie pădurea pentru a folosi lemnul la fortificaţiile de la Rusciuc, însoţiţi de un agă cu un număr de soldaţi înarmaţi, se lovesc de rezistenţa militarilor români, care n-au acceptat încălcarea abuzivă a teritoriului românesc. Turcii sunt alungaţi, iar comisia mixtă de anchetă româno-turcă, instituită pentru a analiza cauza conflictului, nu-şi realizează intenţiile, datorită atitudinii ofensatoare a delegaţiei turce.
Din paginile „Curierului de Iaşi“ nu lipsesc informaţiile cu caracter militar. La 16 februarie, ziarul anunţa pregătirile ce se fac atât pentru apărarea podului de la Bărboşi (Galaţi) în cazul unui atac, cât şi pentru a face imposibilă o eventuală debarcare la gura Şiretului.

Din aceeaşi sursă aflăm că medicii români Iosif Panait, Stoica Iordanov, Constantin Papelan şi Ioan Corvin au fost primiţi de domnitor pentru a li se înmâna „Crucea Takora“, conferită de principele Milan al IV-lea al Serbiei, pentru serviciile aduse răniţilor armatei de la Timoc-Morava. O lună mai târziu, din coloanele perio­dicului ieşean, cititorii erau informaţi despre ordinul Ministerului de Război turc de mobilizare a armatei vilaetului Dunării, socotită la 25.000 oameni, că în Bulgaria se găseşte o armată turcă formată din 140.000 ostaşi şi 170 de tunuri, în timp ce la Vidin, în faţa Calafatului, se afla cea mai mare concentrare, 85.000 de oameni şi 100 de tunuri, iar trupa turcă din Dobrogea crescuse de la 4.000 la 6.000 de oameni. în ţară, I.C. Brătianu, în calitatea sa de ministru de interne, trimitea, la 15 martie 1877, o circulară, publicată în numărul 32 din 23 martie al „Curierului de Iaşi“, către prefecţi, prin care-i anunţa că aplicarea art. 5 şi 6 din Legea rurală, referitoare la împroprietărirea însurăţeilor, din motive multiple, se amâna pentru toamna anului 1877.

Pe plan extern, România se bucura de o tot mai mare simpatie, datorită politicii sale independente. O dovadă în acest sens este şi articolul pe care ziarul ieşean, preluându-1 din „Revista britanică“, îl publică în numărul său din 9 martie. Se spune în acest articol că „Italia mazzinistă ne-a surprins prin francheţea dorinţelor sale. Într-adevăr, domnul Melegari urmăreşte politica ilustrului său maestru, care acordase întotdeauna multă atenţiune afacerilor Dunării. Italia se crede interesată a susţine, ca o ramură dezlipită dintr-un trunchi comun, elementul român. Legiunile romane au dat o mare cantitate de sânge italian elementului dac şi trac, care formează mijlocul acestui popor. Italia se opune dară la o ocupaţie militară a provinciei române“.

O atitudine asemănătoare adoptă şi Belgia. La începutul lunii martie, ministrul de externe român a schimbat cu reprezentantul Belgiei la Bucureşti aranjamentul provizoriu făcut la 2 martie la Bruxelles, în vederea reglementării relaţiilor comerciale dintre cele două ţări, până la încheierea tratatului de comerţ.

Caracteristica politicii dusă de România în perioada pe care o discutăm se desprinde din mesajul domnesc adresat Camerei la 23 martie 1877, cu ocazia dizolvării. Cu acest prilej s-a spus: „Compli­cările afacerilor politice din Orient, care puteau să ameninţe inte­resele ţării noastre, reclamau din partea Reprezentanţei Naţionale o îngrijire patriotică spre a păstra României o poziţiune demnă şi o atitudine corectă în orice eventualitate. Aţi tratat, domnilor deputaţi, chestiunile care vă priveau cu un simţ curat românesc şi în acelaşi timp cu un tact care a ridicat prestigiul României şi a perseverat demnitatea ei contra oricărei atingeri“.

Dumitru Ivănescu, De la Revoluţia paşoptistă la întregirea naţională,
col. Historia Magistra Vitae, Ed. Junimea, Iaşi, 2004, fragment, pp. 189–193


Vă semnalez şi alte articole de pe acest blog
care au ca temă Războiul Independenţei României

Publicat de la
Etichete: , ,

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

Constantin Brâncoveanu

Constantin Brâncoveanu a fost un mare „ctitor” de cultură şi de lăcaşuri sfinte, un sprijinitor prin cuvânt şi faptă al Ortodoxiei de pretutindeni, o figură de seamă din istoria neamului românesc. Iar prin moartea lui cu adevărat mucenicească, el a oferit tuturor o minunată pildă de dăruire şi de jertfă pentru ţară să şi pentru credinţa creştină. (Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu)

...toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie

„Eu sunt convins că existenţa noastră de aici, de pe pământ, este negativul alteia, plină de lumină. Moartea este doar un ritual de trecere spre adevărata noastră esenţă şi fiinţă. Nu trebuie să credem că această experienţă a călătoriei noastre pe pământ este o experienţă în totalitate negativă. Iisus strigă pe cruce: «Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?» Se întunecă. Pentru că pământul este un loc atât de sinistru, încât fiul divin îşi poate uita tatăl şi poate crede că a fost părăsit. Şi totuşi, în acest infern, învăţăm să iubim, să ne sacrificăm, să ne dăruim, să fim generoşi. Este un infern feeric. Anamneza angelică pe care ne-o facem, din când în când, ne indică spre ce ne îndreptăm. Spre Dumnezeu. Şi toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie.“ Cezar Ivănescu

Mircea Eliade

Este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi al acestei asimilări a fost naşterea poporului român. În perspec­tiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor, şi emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia oară pe orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi a descendenţilor lor. Într-adevăr prin­cipatele române au fost întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi. Or, mitul genealogic al genghis-hanizilor proclamă că strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborît din Cer şi s-a unit cu o căprioară... (Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980)