luni, 5 ianuarie 2009

D. Ivănescu: CRONICĂ DE RĂZBOI. ANUL 1877 ÎN PAGINILE „CURIERULUI DE IAŞI" (I)

Mihai Eminescu:
„independenţa este suma
vieţii noastre istorice“


O bogată literatură, datorată istoriografiei româneşti şi străine, prea bine cunoscută pentru a insista asupra ei, a fost dedicată războiului pentru cucerirea independenţei de stat a României. În afara studiilor de mai mare sau mai mică întindere ce aveau drept scop cunoaşterea, până la detaliu, a sensurilor şi semnificaţiilor acestui conflict militar ca o componentă a problemei orientale, o importantă bază documentară, din arhivele autohtone şi de peste hotare, a fost făcută publică prin intermediul unor apreciate corpusuri de documente.

Şi dacă această cantitate impresionantă de informaţii a contribuit atât la reconstituirea evenimentelor interne şi interna­ţionale consumate în anii 1875-1878, ca efect a crizei orientale declanşate, cât şi la stabilirea rolului pe care România 1-a jucat în evoluţia acestei crize, nu-i mai puţin adevărat că anumite surse super­ficial exploatate – cum este cazul presei interne şi internaţionale – formează un important material documentar ce completează şi nuanţează participarea ţării noastre la războiul din anii 1877-1878 şi măsura în care românii au reuşit să-şi impună punctul de vedere, într-o Europă nu totdeauna favorabilă, pentru a crea un stat independent şi suveran. O astfel de sursă este şi „Curierul de Iaşi“.

„Curierul de Iaşi“, ziar politic editat în intervalul 31 martie 1868–septembrie 1884, a avut o periodicitate variabilă: în primul an săptămânal, în anul următor de două ori pe săptămână, din iulie 1870 a apărut de trei ori pe săptămână până în aprilie 1879, apoi bisăptămânal în 1879 şi săptămânal după acest an şi până la încetarea apariţiei. Gazeta s-a aflat, de la început, sub influenţa membrilor Societăţii „Junimea“, unii dintre ei (I. Negruzzi, A. Naum, A.D. Xenopol, N. Gane, Şt. G. Vârgolici, I. Creangă, M. Eminescu) având un rol mai mare sau mai mic în realizarea acestei publicaţii. La sfârşitul lunii mai 1876, în redacţia „Curierului“ îşi va face apariţia poetul Mihai Eminescu, prezenţă cu efecte benefice pentru conţinutul ziarului, unde, în acest moment, abundă articolele politice, economice, istorice, sociale etc., dar şi textele literare propriu-zise.

Meritul lui Mihai Eminescu constă nu doar în chestiuni de ordin stilistic, ci mai ales în ceea ce priveşte bogăţia ideilor, originalitatea abordărilor şi schimbarea registrului tematic al ziarului. Eminescu a rămas în redacţia „Curierului de Iaşi“ până la mijlocul anului 1877, adică aproape un an de zile, după care a plecat în capitala ţării, unde şi-a continuat activitatea redacţională la „Timpul“, oficiosul Partidului Conservator. Şi aici, ca şi în paginile „Curierului de Iaşi“, poetul a manifestat o independenţă totală în exprimarea opţiunilor politice, obiectivitatea sa ridicându-se deasupra intereselor de partid. De altfel, faptul poate fi remarcat cu uşurinţă şi din comentariile cu care debutează această cronică a războiului pentru cucerirea indepen­denţei de stat a României, ce are ca sursă de informare textele tipărite în „Curierul de Iaşi“.

Chestiunea independenţei l-a preocupat în mod constant pe Mihai Eminescu, ea fiind considerată o problemă prioritară a guver­nanţilor, pe care poetul nu s-a sfiit să-i critice pentru felul în care au aprovizionat armata şi au condus războiul. Nu trebuie uitat că tot lui îi aparţine cea mai lapidară şi mai consistentă definiţie a indepen­denţei României: independenţa este suma vieţii noastre istorice. Şi după plecarea poetului la Bucureşti, „Curierul de Iaşi“, respectând spiritul şi normele introduse de Mihai Eminescu, un adevărat refor­mator al publicaţiei, a reuşit să fie o oglindă fidelă a importantelor evenimente petrecute în societatea românească, pe primul plan aflându-se, aşa după cum era de aşteptat, desfăşurarea conflictului militar care trebuia să consfinţească independenţa aclamată şi proclamată de Parlament, sancţionată şi promulgată de domnitor.

Cele mai interesante informaţii din presa ieşeană a vremii, apărute, la începutul anului 1877, în paginile „Curierului de Iaşi“, sunt, aşa cum era şi de aşteptat, referitoare la lupta diplomatică pe care România o ducea pentru a obţine independenţa. Ca prim obiectiv se urmărea înlăturarea suzeranităţii otomane, obţinerea statutului de stat neutru şi inviolabilitatea teritorială a României. Faţă de orice acţiune venită din partea Imperiului otoman, care ar fi ştirbit realizarea acestor intenţii, diplomaţia românească a luat imediat poziţie. Astfel trebuie văzut şi conflictul, izbucnit între cele două părţi, ca urmare a afirmaţiei, existentă în noua constituţie a Turciei, elaborată din iniţiativa lui Midhat Paşa, cum că principele României ar fi „şef al unei provincii privilegiate“ a Imperiului otoman. A urmat imediat un memoriu, în şapte puncte, al părţii române, susţinut şi de diplomaţia europeană, în care erau atacate articolele 1, 7 şi 8 din amintita constituţie.

Poziţia adoptată de cele două camere ale Parlamentului român a fost foarte fermă. Cu acest prilej, Ion C. Brătianu a ţinut unul din cele mai frumoase discursuri ale carierei sale politice. „România – a afirmat Brătianu – se află în faţa călcării drepturilor sale pentru care, secole, românii şi-au vărsat sângele, pe care drepturi, ca să le revendice şi să le apere, generaţiile de astăzi luptă de o jumătate de secol... Nici sabia lungă a lui Baiazid şi Mahomed nu a putut să pătrundă până în munţii României unde cutează astăzi să străbată Midhat Paşa cu constituţia lui“. Îndemnându-şi contemporanii să renunţe la pasiuni şi uri politice, el spunea: „dacă toţi am fi într-o unire şi am protesta, arătând Turciei că nu poate să ni se răpească nici unul din drepturile noastre decât numai călcând peste corpurile noastre îngheţate, fiţi încredinţaţi că nimeni atunci nu va îndrăzni să treacă Dunărea“, aluzie directă la armatele otomane.

În primele numere ale „Curierului de Iaşi“, din luna ianuarie 1877, s-a publicat schimbul de scrisori dintre N. Ionescu, ministru de externe, şi generalul Ion Ghica, agentul României la Constantinopol, având ca subiect nemulţumirea existentă în România faţă de intenţiile turce de a afecta poziţia ţării de „stat suveran“, căci „ţara noastră a format totdeauna un stat deosebit de provinciile şi pose­siunile Turciei“. Această intervenţie fermă obligă diplomaţia turcă să declare, prin reprezentantul ei, Safvet-paşa, că „poziţia Principatelor Unite rămâne aceeaşi care a fost şi înaintea Constituţiei“ şi că ea nu afectează cu nimic drepturile obţinute. Conflictul îşi găseşte ecou şi în presa europeană, „Memorial diplomatique“, reprodus de „Curierul de Iaşi“, sublinia că „românii sunt întemeiaţi de a cere ca limbajul cancelariei otomane să se puie în acord cu realitatea faptelor“.

Fiecare număr al „Curierului“ informează pe cititori asupra evenimentelor ce au loc în Europa, dar în mod deosebit în Imperiul otoman. La 16 ianuarie un comentariu se ocupa de „înarmarea oştirii Imperiului otoman“, care, la acea dată, exceptând voluntarii şi 300.000 de rezervişti, dispunea de 710.000 oameni sub arme, 200.000 dintre ei, aflaţi sub comanda lui Abdul-Kerim, formau armata de la Dunăre. Prezenţa acestei armate încuraja „neorânduelile de la graniţă“, cum le numeşte ziarul ieşean, ce luau forma unor jafuri şi crime provocate de militarii turci asupra populaţiei româneşti.

În acelaşi timp, pe plan diplomatic începe să apară ca evidentă posibilitatea unui conflict militar ruso-turc. La Constantinopol, conferinţa reprezentanţilor celor şapte Mari Puteri, întrunită pentru a analiza situaţia provocată de răscoalele din Bosnia şi Herţegovina (1875), cărora le-a urmat războiul Serbiei şi Muntenegrului, se tără­găna fără nici un rezultat concret, Turcia opunându-se „amestecului“ în tratativele pe care ea dorea să le ducă cu cei învinşi. în acest context, e mai mult decât sugestiv gestul lui Carol I, din 24 ianuarie, când primeşte pe medicii ambulanţei române ce au participat la luptele din Serbia pentru a le înmâna ordinul Crucea Takora, distincţie trimisă de principele Milan al IV-lea.

Dar în afara acestor ştiri, de un interes special pentru întreaga opinie publică românească, „Curierul“ publică o serie de informaţii privind viaţa economică, politică şi culturală a oraşului Iaşi. În acest fel aflăm de apariţia „Almanahului muzical“ pe 1877, cel de al treilea volum de acest gen datorat lui Teodor Burada, sau de numirea la Universitatea din Bucureşti a lui Al. Odobescu şi B.P. Haşdeu, la catedrele de arheologie şi filologie comparată.

Dumitru Ivănescu, De la Revoluţia paşoptistă la întregirea naţională,
col. Historia Magistra Vitae, Ed. Junimea, Iaşi, 2004, fragment, pp. 186–189



Vă semnalez şi alte articole de pe acest blog
care au ca temă Războiul Independenţei României

Imaginile cu indicaţia ART HISTORIA
sunt preluate de pe site-ul http://art-historia.blogspot.com/.

Publicat de la
Etichete: , , , , ,

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

Constantin Brâncoveanu

Constantin Brâncoveanu a fost un mare „ctitor” de cultură şi de lăcaşuri sfinte, un sprijinitor prin cuvânt şi faptă al Ortodoxiei de pretutindeni, o figură de seamă din istoria neamului românesc. Iar prin moartea lui cu adevărat mucenicească, el a oferit tuturor o minunată pildă de dăruire şi de jertfă pentru ţară să şi pentru credinţa creştină. (Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu)

...toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie

„Eu sunt convins că existenţa noastră de aici, de pe pământ, este negativul alteia, plină de lumină. Moartea este doar un ritual de trecere spre adevărata noastră esenţă şi fiinţă. Nu trebuie să credem că această experienţă a călătoriei noastre pe pământ este o experienţă în totalitate negativă. Iisus strigă pe cruce: «Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?» Se întunecă. Pentru că pământul este un loc atât de sinistru, încât fiul divin îşi poate uita tatăl şi poate crede că a fost părăsit. Şi totuşi, în acest infern, învăţăm să iubim, să ne sacrificăm, să ne dăruim, să fim generoşi. Este un infern feeric. Anamneza angelică pe care ne-o facem, din când în când, ne indică spre ce ne îndreptăm. Spre Dumnezeu. Şi toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie.“ Cezar Ivănescu

Mircea Eliade

Este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi al acestei asimilări a fost naşterea poporului român. În perspec­tiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor, şi emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia oară pe orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi a descendenţilor lor. Într-adevăr prin­cipatele române au fost întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi. Or, mitul genealogic al genghis-hanizilor proclamă că strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborît din Cer şi s-a unit cu o căprioară... (Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980)