luni, 5 ianuarie 2009

Cezar Ivănescu – destin sub semnul lui Eminescu

Aş vrea să mor cântând Eminescu

„Aş vrea să mor cântând Eminescu, aşa cum fiecare făptură creată de Dumnezeu ar vrea să moară întru Dumnezeul care a creat-o.

Dacă nu ar fi existat Eminescu în limba română, eu, unul, după atâţia alţii aş fi rămas un ins fără de nici un Dumnezeu, şi când aceşti atâţia alţii se numesc Nicolae Iorga şi Tudor Arghezi, Lucian Blaga şi George Bacovia, Ion Barbu şi Mircea Eliade, Emil Cioran şi Eugen Ionescu, Constantin Noica şi Petru Creţia, vă puteţi închipui că nu o să mă clatin în faţa unor contestatari contemporani...

Dimpotrivă, mă încredinţez încă o dată că firava mea făptură numai prin el se atinge cu adevărat de Fiinţă şi mă rog să am puterea să mor cântând Eminescu.

În 1989, 10 decembrie, când am făcut spectacolul Doina, închinare lui Eminescu, spuneam că nu am îndrăznit să cânt decât un poem de Eminescu, Doina, pentru că fiecare text eminescian este o mantra atât de puternică, încât actantul care o rosteşte se poate pulveriza în orice clipă încercând să se încarce de energia ei imensă...

Cum îndrăznesc azi să cânt trei poeme de Eminescu? Azi ştiu bine cum aş vrea să mor, aş vrea să mor cântând Eminescu.

Închin acest recital marelui Petru Creţia, spiritului lui luminat şi inimii sale tânjitoare după Eminescu. Către el îmi înalţ azi vocea.

Voi cânta după textele stabilite de ediţia Nicolae Georgescu, discipolul meu în tinereţe, azi cel mai redutabil eminescolog.“

Cezar Ivănescu, 15 iunie 2005
Muzeul Naţional al Literaturii Române,
Bucureşti


Textul reprodus în introducerea articolului este motivaţia spectacolului Aş vrea să mor cântând Eminescu suţinut de Cezar Ivănescu pe 15 iunie 2005. Nu a fost să fie aşa. Nu a murit de moarte bună şi nu a murit cântând Eminescu, a murit, aşa cum o tot repet de o vreme cu groază şi durere, în nişte condiţii de neimaginat. A murit cu zile, în Joia Mare, purtat de medici lipsiţi de responsabilitate şi suflet între unităţi spitaliceşti.

Muzeul Literaturii Române în care Cezar Ivănescu a ţinut de-a lungul timpului nenumărate spectacole, acum la moartea Poetului, brusc, prin vocea şi voinţa conducerii a decis că „Muzeul nu e capelă!“.

Ce nu au înţeles atunci, în preajma Învierii, nici distinşii domni din conducerea USR şi nici cei din conducerea MLR este faptul ca datoria de a ne respecta şi de a ne comporta demn faţă de cei care pleacă la Domnul ne aparţine în totalitate nouă şi nouă, celor rămaşi, ne face cinste şi nouă ne dă măsura umanismului şi inteligenţei.

Publicat de la
Etichete: , ,

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

Constantin Brâncoveanu

Constantin Brâncoveanu a fost un mare „ctitor” de cultură şi de lăcaşuri sfinte, un sprijinitor prin cuvânt şi faptă al Ortodoxiei de pretutindeni, o figură de seamă din istoria neamului românesc. Iar prin moartea lui cu adevărat mucenicească, el a oferit tuturor o minunată pildă de dăruire şi de jertfă pentru ţară să şi pentru credinţa creştină. (Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu)

...toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie

„Eu sunt convins că existenţa noastră de aici, de pe pământ, este negativul alteia, plină de lumină. Moartea este doar un ritual de trecere spre adevărata noastră esenţă şi fiinţă. Nu trebuie să credem că această experienţă a călătoriei noastre pe pământ este o experienţă în totalitate negativă. Iisus strigă pe cruce: «Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?» Se întunecă. Pentru că pământul este un loc atât de sinistru, încât fiul divin îşi poate uita tatăl şi poate crede că a fost părăsit. Şi totuşi, în acest infern, învăţăm să iubim, să ne sacrificăm, să ne dăruim, să fim generoşi. Este un infern feeric. Anamneza angelică pe care ne-o facem, din când în când, ne indică spre ce ne îndreptăm. Spre Dumnezeu. Şi toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie.“ Cezar Ivănescu

Mircea Eliade

Este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi al acestei asimilări a fost naşterea poporului român. În perspec­tiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor, şi emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia oară pe orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi a descendenţilor lor. Într-adevăr prin­cipatele române au fost întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi. Or, mitul genealogic al genghis-hanizilor proclamă că strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborît din Cer şi s-a unit cu o căprioară... (Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980)