EMINESCU, ULTIMUL CHIP, „nu l-am trădat, nu ne-am înfrăţit cu vrăjmaşii neamului său şi al nostru“
ULTIMUL CHIP
Orice pămînt întors în pămînt e un amestec de oase şi de vise, de biată carne abolită cu marile-i rîvne cu tot, de ceva care a fost cu ceva ce nu mai poate fi. Între ce a fost Eminescu şi veacul lui de glorie şi de ţarină stă ultimul lui chip, masca lui funerară, chipul acela emaciat, coborît de pe o cruce nevăzută, flămînd şi însetat, maculat şi totodată izbăvit de suferinţa unei soarte.
Semănînd sfîşietor cu Horea supliciat, cu Iancu rătăcit, cu mulţii mucenici anonimi ai unor cauze pe care le-au crezut pierdute: lungul şir de obidiţi cărora masca lui le da pentru vecie un chip.
De ce doar gînduri pentru slava lui şi nu puţină dragoste pentru rănile lui, pentru obida lui, pentru preţul pe care l-a avut de plătit, pentru ceasurile tîrzii cind atît de greu suspina „o, Doamne“ şi apoi cădea în tristeţe şi tăcere? Sau pentru serile cînd le cînta ardelenilor doine, prin grădinile de vară ale Bucureştilor, de se topeau aceia de plîns. Şi nu mai puţin pentru altă seară, tîrzie şi ea, cînd, însingurat între mai mulţi prieteni, îi spunea lui Panu: „Panule, ştii tu că în lumea asta nu e nimic mai interesant decît istoria poporului nostru, trecutul lui, tot, tot, este un şir neîntrerupt de martiri.“ A fost un om care greu se dădea pe mîna cuiva şi care, pe de altă parte, din inaptitudine pentru orice compromis, şi-a făcut destul de mulţi duşmani.
„...dacă ar şti că nu l-am trădat, că nu ne-am înfrăţit cu vrăjmaşii neamului său şi al nostru, că am păstrat ceva din neîndurarea lui inocentă, din care lui nădejdea a început să-i lipsească an după an, luptă după luptă“
De ce nu l-am iubi pentru tot ce a fost în toată fiinţa lui din care o parte era pieritoare şi supusă pătimirii? Pentru lacrimile pe care le vărsa, într-un îndoit amurg, de nerăbdare că nu răsare odată luna de după munţii prea înalţi. Poate nici nu ne-ar accepta iubirea. Şi poate totuşi da, dacă ar şti că nu l-am trădat, că nu ne-am înfrăţit cu vrăjmaşii neamului său şi al nostru, că am păstrat ceva din neîndurarea lui inocentă, din care lui nădejdea a început să-i lipsească an după an, luptă după luptă. Cine n-a ştiut, în acest ceas, să sărute în gînd, plîngînd, fruntea măştii lui funerare a lipsit de la sărbătoarea veacului său.
Petru Creţia, Ultimul chip, Luceafărul, iunie 1989
Constantin Brâncoveanu
Constantin Brâncoveanu a fost un mare „ctitor” de cultură şi de lăcaşuri sfinte, un sprijinitor prin cuvânt şi faptă al Ortodoxiei de pretutindeni, o figură de seamă din istoria neamului românesc. Iar prin moartea lui cu adevărat mucenicească, el a oferit tuturor o minunată pildă de dăruire şi de jertfă pentru ţară să şi pentru credinţa creştină. (Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu)
...toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie
„Eu sunt convins că existenţa noastră de aici, de pe pământ, este negativul alteia, plină de lumină. Moartea este doar un ritual de trecere spre adevărata noastră esenţă şi fiinţă. Nu trebuie să credem că această experienţă a călătoriei noastre pe pământ este o experienţă în totalitate negativă. Iisus strigă pe cruce: «Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?» Se întunecă. Pentru că pământul este un loc atât de sinistru, încât fiul divin îşi poate uita tatăl şi poate crede că a fost părăsit. Şi totuşi, în acest infern, învăţăm să iubim, să ne sacrificăm, să ne dăruim, să fim generoşi. Este un infern feeric. Anamneza angelică pe care ne-o facem, din când în când, ne indică spre ce ne îndreptăm. Spre Dumnezeu. Şi toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie.“ Cezar Ivănescu
Mircea Eliade
Este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi al acestei asimilări a fost naşterea poporului român. În perspectiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor, şi emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia oară pe orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi a descendenţilor lor. Într-adevăr principatele române au fost întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi. Or, mitul genealogic al genghis-hanizilor proclamă că strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborît din Cer şi s-a unit cu o căprioară... (Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu