marți, 20 ianuarie 2009

România Mare: trecut şi viitor. Argumentum























România Mare: trecut şi viitor.
Argumentum

Folosesc această carte poştală expediată în anul 1934 din Huşi la Liége, Belgia, ca simbol al redării ideii în jurul căreia este structurat acest blog pentru că mie mi se pare că ea ilustrează într-un mod sugestiv şi simplu conceptul de „Românie Mare“. (o carte poştală cu Biserica Ciuflea din Chişinău. Un grande bonjour de mon pays.)

O Românie frumoasă, prosperă, europeană nu numai din punct de vedere al poziţionării geografice ci şi din felul în care locuitorii ei interacţionau cu restul europenilor, o României liberă ai cărei tineri erau mândri că sunt români.

O Românie Mare în care fraţii trăiau lângă fraţii lor neseparaţi de graniţe arbitrare, nesubjugaţi unor ideologii apocaliptice, roşii, înrobitoare. O Românie ai cărei copii învăţau la şcoală să cânte Doina lui Eminescu, Hora de la Bălţi, Colindele din Muntenia şi Ardeal şi mai ales o Românie a tuturor românilor.

Către această ţară frumoasă şi către aceşti oameni demni
îmi îndrept acum gândurile şi recunoştinţa. A ne cunoaşte trecutul, ca naţie, este la fel de important pentru noi ca oameni cu a ne cunoaşte părinţii.

Numai prin raportare la trecut şi la adevărata şi marea noastră spiritualitate putem deveni iar români în deplinul sens al cuvântului şi cetăţeni europeni mândri de înaintaşii noştri şi siguri de viitorul nostru ca popor, să nu uităm niciodată că suntem cu toţii parte a unei istorii milenare şi că trebuie să ne identificăm prin relaţionare la simbol şi la sacru, atât timp cât nu se va produce o recuperare profundă a valorilor autentice România nu va avea viitor sau viitorul ei va fi nedemn de sacrificiul strămoşilor noştri.

Istoria noastră nu este cea pe care au încercat să ne-o „construiască“ veniţii pe tancuri, istoria noastră este scrisă cu sângele străbunilor noştri morţi murmurând cu ultimele puteri o rugă de recunoştinţă pentru Ţară, aşa cum a făcut şi căpitanul Grigore Bănulescu care a murit în 1877, pe front, şoptind: „sunt fericit că putui muri luptându-mă pentru ţara mea, frumoasa mea Românie“. Să fim mândri că am avut asemenea eroi!

Istoria noastră nu este cea a asupritorilor noştri, istoria noastră este cea scrisă cu suferinţă, lacrimi de sânge şi mir la Aiud şi la Canal, la Gherla şi la Piteşti. Istoria noastră este istoria martirilor neamului românesc şi adevărul ei este rostit de toţi cei care au murit pentru ţara aceasta, de sfinţii omorâţi în puşcăriile comuniste pentru „păcatul suprem“ de a nu fi fost trădători de ţară şi de neam, de partizanii din munţi şi de toţi cei care au fost executaţi în numele Fiarei Roşii de la Răsărit.

Măreţia ei este dată de sfinţenia oaselor acestor martiri.

Să ne rugăm pentru o Românie Mare!

5 comentarii:

Alex sau cum vreți voi spunea...

felicitari. Sa ne rugam si sa luptam pentru o Românie Mare!.Doamne Ajută!

Anonim spunea...

emotionant text!
Sa ne rugam pentru o Romanie Mare!

Ion de la Chiuiesti spunea...

Frumos! Din pacate, nu mai exista nici o posibilitate sa mai vedem Romania Mare. Nici macar actuala Romanie nu ne mai apartine. Suntem "europeni", corecti politic. Nu mai avem dreptul la libera exprimare, libertatea de constiinta, la intimitate. Acus ne baga cipurile in noi si Adio! O sa fim niste legume ce vom vegeta pe campurile iudeo-masonice.

administrator spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
administrator spunea...

Dar asta nu trebuie sa ne determine sa renuntam la a gandi Romania in granitele ei naturale si la a avea o atitudine demna ca naţiune.

Poporul roman este un popor vrednic si curajos si, daca va fi condus de oameni pe masura, va gasi si calea spre a redeveni ce a fost.

Constantin Brâncoveanu

Constantin Brâncoveanu a fost un mare „ctitor” de cultură şi de lăcaşuri sfinte, un sprijinitor prin cuvânt şi faptă al Ortodoxiei de pretutindeni, o figură de seamă din istoria neamului românesc. Iar prin moartea lui cu adevărat mucenicească, el a oferit tuturor o minunată pildă de dăruire şi de jertfă pentru ţară să şi pentru credinţa creştină. (Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu)

...toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie

„Eu sunt convins că existenţa noastră de aici, de pe pământ, este negativul alteia, plină de lumină. Moartea este doar un ritual de trecere spre adevărata noastră esenţă şi fiinţă. Nu trebuie să credem că această experienţă a călătoriei noastre pe pământ este o experienţă în totalitate negativă. Iisus strigă pe cruce: «Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?» Se întunecă. Pentru că pământul este un loc atât de sinistru, încât fiul divin îşi poate uita tatăl şi poate crede că a fost părăsit. Şi totuşi, în acest infern, învăţăm să iubim, să ne sacrificăm, să ne dăruim, să fim generoşi. Este un infern feeric. Anamneza angelică pe care ne-o facem, din când în când, ne indică spre ce ne îndreptăm. Spre Dumnezeu. Şi toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie.“ Cezar Ivănescu

Mircea Eliade

Este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi al acestei asimilări a fost naşterea poporului român. În perspec­tiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor, şi emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia oară pe orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi a descendenţilor lor. Într-adevăr prin­cipatele române au fost întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi. Or, mitul genealogic al genghis-hanizilor proclamă că strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborît din Cer şi s-a unit cu o căprioară... (Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980)