EVOCARI: Vasile Proca – Cu Cezar Ivanescu vorbind despre Nichita Stanescu (asa cum l-a cunoscut)

Luni, 23 aprilie 2007, la Colegiul „C. Negruzzi” din Iaşi, în cadrul acţiunii „Să ne cunoaştem scriitorii”, la invitaţia cadrelor didactice şi a unui grup de studenţi din anul III de la Facultatea de Litere a Universităţii „Al.I. Cuza”, aflaţi în practică pedagogică, poeţii Cezar Ivănescu şi Vasile Proca au fost oaspeţii elevilor din clasa a X-a. Tema discuţiei a fost Nichita Stănescu. Cel care semnează rândurile acestui şapou l-a prezentat mai întâi pe poetul Cezar Ivănescu şi apoi pe autorul Sensului iubirii, cel aflat din interviurile realizate cu prietenii lui Nichita, poeţii sârbi Adam Puslojič, Srba Igniatovič şi Miljurko Vukadinovič. După care, actualul director al prestigioasei Edituri „Junimea” din Iaşi l-a evocat pe prietenul său dintotdeauna.(Vasile Proca)

Nichita Stănescu n-a avut o biografie convenţională sau conformă. De fapt, mulţi scriitori, poate ştiţi, şi probabil profesorii voştri de română v-au învăţat sau o să vă înveţe, sunt mulţi scriitori – începând cu cel mai mare scriitor român din toate timpurile, Mihai Eminescu – care n-au avut o biografie exemplară. E o biografie care n-ar trebui predată nici în şcoli, nici la facultate, pentru că nu este o biografie exemplară. Marii scriitori trăiesc atipic: Eminescu a fugit de la şcoală, nu şi-a terminat studiile, adică a făcut tot ceea ce nu trebuia să facă în viaţă, dar cu un singur scop: s-a realizat ca mare scriitor. A făcut tot ce trebuia pentru el, pentru interioritatea lui de mare scriitor, şi n-a făcut nimic din ceea ce impuneau rigorile exterioare, ce ţineau de anumite norme ale societăţii.

Dacă şi-ar fi dat doctoratul, pe care atât de mult dorea Maiorescu să şi-l dea la Berlin, ar fi venit probabil în Iaşi, ar fi avut o catedră universitară, ar fi dus o viaţă mult mai normală şi o carieră lipsită de dramatism. Pentru biografia lui ar fi fost foarte bine, însă nu era în gena lui, nu era în sistemul lui interior, în felul lui de a fi. Era prea riguros. Îşi imagina că pentru a lua un doctorat la Berlin trebuie să ştie mult mai mult decât ştia. Era foarte exigent cu sine însuşi.Cam la fel s-a întâmplat şi cu Nichita Stănescu. A prins o perioadă nefastă a învăţământului românesc. El a terminat liceul cu 10 clase la Ploieşti. Când ne-am cunoscut, el spunea că a ieşit din liceu cu convingerea că cel mai mare poet român e George Topîrceanu. Pentru că Topîrceanu era cel mai bine predat la vremea aceea. Eminescu se preda doar cu Împărat şi proletar. Şi acel poem doar pe fragmente. Scrisoarea a treia nu ştiu dacă se preda atunci.Ei au terminat liceul fără să ştie prea bine cine este de fapt Mihai Eminescu. L-au descoperit la facultate. A făcut Facultatea de Filologie, în care marile valori literare româneşti erau excluse sau reprezentate cu foarte puţine texte. Blaga nu se studia, Ion Barbu nu se studia. Abia dacă se studia Bacovia şi, ca atare, a trebuit să fie un autodidact, aşa cum au fost toţi colegii lui de generaţie din perioada respectivă. Adică să citească singuri şi să înveţe singuri care-i marea literatură şi astfel, din mers, să-şi completeze cultura.

A fost un personaj atipic şi pentru faptul că a fost unul din renumiţii boemi ai Bucureştiului. Boem, în perioada comunistă, însemna să stai foarte mult în cârciumă, să bei, şi nu doar în cârciumă. Erau singurele modalităţi de cunoscut oamenii, de purtat un dialog, de a trăi visele, de a face tot felul de scenarii în jocul liber al imaginaţiei. De altfel, de aici i s-a tras şi moartea lui destul de timpurie: din cauza alcoolului.

Eu l-am cunoscut pe Nichita Stănescu în 1969, în primăvara lui ’69. Cu un an mai înainte, în 1968, am debutat aici, în Iaşi. A fost cel mai frumos moment al meu de glorie. A fost prima ediţie a Festivalului naţional de poezie „Mihai Eminescu” la Iaşi, unde au am primit Marele Premiu pentru volumul Rod, apărut în acelaşi an, la Editura pentru Literatură. Am dat autografe şi pe cărţile mele, care erau puţine şi s-au epuizat, dar şi pe cartelele de masă ale unor elevi. În vara lui 1968, a fost un moment de cumpănă. Atunci, armatele ţărilor socialiste, în frunte cu Uniunea Sovietică, au intrat în Praga, capitala Cehoslovaciei. Fără armata română. Astfel a fost înăbuşită Primăvara de la Praga, o mişcare democratică, înnoitoare.

La noi, în România, lucrurile nu erau prea clare, era un fel de libertate. Plecând la Bucureşti, un critic literar mi-a făcut cunoştinţă cu Nichita Stănescu. Eram la un restaurant în Bucureşti, lângă Arcul de Triumf. Restaurantul se numea tot „Triumf”. Nichita Stănescu, în stilul lui caracteristic, a cumpărat de 2.500 lei băutură. Pe vremea aceea erau bani mulţi. A cumpărat whisky, votcă şi alte esenţe din astea. Şi ne-am dus la ei acasă. Ajunşi la ei acasă, descoperă că eu nu beau alcool. Le-am spus că eu beau doar cafea. Multă vreme în viaţă n-am băut alcool, am făcut abstinenţă. Din cauza faptului că aici, în Iaşi, mulţi din colegii mei – scriitori celebri mai târziu – s-au ratat sau au murit din cauza alcoolului. Şi am făcut o noapte albă, el bând tăriile cumpărate, eu bând cafele fără număr. El era cu o doamnă frumoasă. În anii aceştia din urmă, aţi putut-o vedea la televiziune, în special atunci când la Botoşani a luat Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”. Era Gabriela Melinescu. Acum trăieşte în Suedia.

Nichita era fugit de acasă de la nevastă. O lăsase acasă, într-un apartament cu 3 camere. O chema Doina Ciurea şi era scriitoare. Au stat împreună aproape 20 de ani. Gabriela Melinescu, amanta lui Nichita, era tânără, frumoasă, brunetă şi o foarte talentată poetă. Amândoi trăiau într-o mansardă, o cămăruţă, ce mai. De-abia încăpeau o masă, un pat, o etajeră şi un scaun. Bineînţeles, eu am rămas uimit când i-am văzut acolo, în chiţimia aia. Şi am întrebat: „Nichita, cum puteţi sta în condiţiile astea?”. El mi-a explicat că atât timp cât a stat la părinţii lui, în Ploieşti – aveau acolo o casă mare şi frumoasă, unde a trăit foarte bine – scria toată vremea, cât a fost elev, poezii cu mansarda, cu mansardele. Şi i-am zis: „Mansardă ai vrut, mansardă ţi-a dat Dumnezeu”. Dar ce contează cum e mansarda, când eşti fericit! Cioran, la Paris, stătea tot într-o mansardă. Acolo... dialoga cu neantul, acolo îşi trăia disperările, tristeţile, fiind „un Iov fără prieteni”, cum punea el. Posibil că există un farmec, un ce misterios al mansardelor. Trebuie să trăieşti în ele pentru a şti şi a simţi acest sentiment. Şi eu, proaspăt venit în Bucureşti, stăteam cu chirie, la casă, într-o cameră mare. Mă rog, faţă de el, stăteam boiereşte.

El locuia în mănsărduţa aia, care de altfel a devenit celebră. Casa cu mansarda respectivă, de pe str. Grigore Alexandrescu, era proprietatea unei armence, doamna Unanian. În curtea aceea, mai era o casă, în care stătea o familie prietenă cu poetul, celebră în epocă: familia Stela şi Aurel Covaci. Amândoi foşti deţinuţi politici în perioada comunistă. Făcuseră puşcărie politică pentru varii „motive” – imputate lor de cei aflaţi la putere atunci. Aurel a fost denunţat – se practica denunţul – că în septembrie 1956, la ei în casă, împreună cu alţi studenţi, ar fi discutat de rău orânduirea. Asta i-a adus o condamnare de 3 ani puşcărie. N-a mai avut drept de semnătură, i s-a interzis să-şi termine facultatea şi alte nedreptăţi. Ce se întâmpla? După revoluţia ungară, de frică, autorităţile române au arestat pe toţi care aveau alte vederi decât cele comuniste. Familia Covaci avea doi copii: un băiat, Andrei, şi o fată, Laura. Erau micuţi. Eu treceam împreună cu soţia mea prin curtea aceea, când ne duceam la Nichita şi Gabriela. Văzând-o pe fetiţă, soţia mea spuse: „Ia, uită-te ce picioare strâmbe are”. Eu, de colo: „Lasă, când cresc se mai îndreaptă ele, picioarele”. După 17-18 ani, aia mică avea să ajungă pictoriţă. Este foarte cunoscută, dar mai ales în Occident. Chiar eu i-am pozat. Avea o lucrare intitulată Scriitorul preferat. A ieşit un tablou mare, în mărime naturală.

Acum revin la acea mansardă nenorocită, unde am fost de atâtea şi atâtea ori şi unde a început prietenia mea cu autorul cărţii Necuvintele (publicată chiar în 1969). Tot acolo s-a şi încheiat. S-a încheiat pentru faptul că Nichita, fiind marele boem, avea tot felul de prieteni care îl parazitau. Veneau la el, de dimineaţă până seara, sub pretextul că vin cu o sticlă de palincă, cu o sticlă de vin. Nichita era un tip deschis, dar şi învăluitor. Caragiale, de exemplu, care se trăgea tot din Ploieşti (comuna Haimanale), făcea următorul lucru când se întâlnea cu cineva, un scriitor nu tocmai cunoscut: stăteau în cârciumă o vreme sau se plimbau numai ei doi – ei bine, atunci era momentul când dramaturgul spunea că ei doi sunt cei mai mari scriitori români. Ăla înnebunea de fericire. Fericire de veleitar nenorocit. Aşa făcea şi Nichita: pe oricine îl „prindea” în cercul lui, pe loc şi declara: tu şi cu mine suntem cei mai mari, sau tu eşti mai mare decât mine. Şi au fost mulţi tâmpiţi făcuţi fericiţi în felul acesta de Nichita.

Înainte de a relata cum a intervenit răceala între noi, îmi aduc aminte că, seară de seară, Nichita ne citea ce scria el. El scria încontinuu. Era genul de om care avea inspiraţie fără pauză. Ne adunam, ei începeau să bea alcool, eu cafea. Gabriela încerca să mă pregătească pe mine, atenţionând: „Bătrâne Nichita, lasă-l şi pe Cezar să recite, să citească sau să cânte ceva”. O parte din poemele mele le puneam pe muzică şi le cântam. Nichita spunea: „Da, da, da, stai să-l încălzim pe bătrânul Cezar”, şi mai citea vreo douăzeci de poeme de-ale lui şi astfel trecea noaptea.Apelativul bătrâne trebuie înţeles ca o traducere a franţuzescului mon vieux. Francezii între ei, în general artiştii, când se întâlneau, aşa îşi spuneau: mon vieux, bătrânul meu. Nu era nici unul bătrân printre noi, dar îl aplicam fiindcă suna mai special, te făcea mai important.

Într-una din seri, am complotat cu Gabriela: „Domnule, nu-l mai lăsăm în seara asta. Când vrea Nichita să bage mâna să scoată nişte manuscrise, îi dai drumul”. Aşa s-a şi întâmplat. Într-o seară asemănătoare nu l-am mai lăsat pe Nichita. Când tot îşi căuta el hârtiile, bătrânul Cezar a scos din geantă vreo 140 de pagini şi dă-i citire până dimineaţă. Efectul a fost uluitor. Nichita, bând votcă, era mai treaz decât mine, care băusem cafea toată noaptea. El a băut votcă până dimineaţă şi, culmea, era mai treaz decât noi toţi. Pentru unii oameni, treaba asta cu băutul este o fatalitate. Nichita, dacă nu punea strop de alcool în gură, era un stupid. Nu scoteai nimic din el. Era sterp. În clipa când gusta prima picătură de alcool, începeau să-i lucească ochii şi să-i meargă mintea. Colegul meu de redacţie şi prieten bun cu Nichita, prozatorul Nicolae Velea, un tip venit de la ţară, mi-a spus că Nichita l-a învăţat să bea. În fiecare dimineaţă îl ducea să bea rom. Beau, pe stomacul gol, câte o sutică de rom. Şi acesta, ţăran fiind, îl întreba pe ploieştean: „De ce trebuie să bem de dimineaţă câte un rom mare?”.Şi poetul îi răspundea: „Ca să ni se ascută minţile, bătrâne”.

Ha-ha-ha, aşa, nu mergea mintea altfel.

Şi după această noapte de pomină (a câta o fi fost?), Nichita, având şi martori, printre care criticul M.N. Rusu, care acum e în America, prozatoarea Sanda Tîrziu, poeta Vera Lungu, care acum face reclamă la bijuterii pentru babe, în Paris, Stela şi Aurel Covaci – mi-a spus: „Bătrâne, mă mai laşi pe mine zece ani. După mine vii tu. Dar, zece ani, eu sunt generalul”. Astea au fost cuvintele.

După acel episod, tot aşa, într-o zi, eram la celebra garsonieră. Şi iar au venit mai mulţi. Unul a sunat că are o sticlă de palincă şi că vrea s-o aducă. Eu, pe stilul meu mai dur, l-am lăsat să intre, i-am spus să pună sticla jos şi apoi să plece. După ce a plecat omul, Nichita a oftat, nu ştia ce să facă. „Bătrâne, l-ai jignit”, spunea el. „Dom’le, zic eu, a spus că are o sticlă de palincă şi că vrea să ţi-o aducă, nu că vrea s-o şi bea cu noi”. Şi i-am mai zis: „Dacă ai să-i mai suporţi pe ăştia, cărătorii de băutură, or să te ducă la moarte”. Ceea ce s-a şi întâmplat mai târziu. Nichita nu trebuia să moară la 50 de ani.

Astfel s-a instalat aşa-zisa răceală între noi. În viaţa literară, evident, am mai avut contacte. Dar, eu fiind un om cu memorie, de onoare şi de cuvânt, exact când s-au împlinit zece ani de la convenţia noastră, i-am tras o înjurătură într-un interviu pe care l-am dat revistei Amfiteatru. O înjurătură îngrozitoare. După „înjurătura” mea, împăcarea a avut loc la Iaşi. Atunci, în 1978, s-a ţinut Colocviul naţional de poezie. Era venit şi George Macovescu, preşedintele U.S.R. Colocviul se desfăşura pe mai multe secţiuni: la Universitate, la Biblioteca Centrală şi la hotelul „Unirea”. La recepţia care a avut loc la parterul hotelului, ţin minte că a participat şi Ion Iliescu, pe atunci prim-secretar al P.C.R. la Iaşi. Împăcarea mea cu Nichita a fost într-o notă burlescă. Eu intram în hotel, împreună cu alţi colegi, pe uşa principală a hotelului. Cu noi era şi o doamnă superbă, blondă şi cu picioare lungi. Se numea Sânziana Pop, care acum conduce publicaţia Formula AS. Noi eram vreo cinci persoane, cei care intram în hol. Din restaurantul hotelului, tot în hol, îşi face apariţia Nichita. În spatele lui, o mulţime de oameni: scriitori, gură-cască, pilangii de ocazie. Veneau la recepţie, unde îi aştepta altă băutură, pe gratis. Mergând prin holul imens, nu mi-am dat seama că i-am lăsat în urmă pe cei cu care venisem.Nichita mergea şi el tot spre mijlocul sălii. Cei care îl însoţeau s-au oprit pe loc. Toată lumea sesizase că ne îndreptam unul către altul. Unii chiar au spus atunci: domnule, nu ne amestecăm. Ştiţi cum vine: între marii bandiţi, noi nu ne băgăm.În toată acea rumoare din hol, am ridicat capul şi abia atunci am realizat că Nichita venea direct spre mine şi eu mă duceam spre el. După cum îmi este obiceiul, eu merg cu privirea în jos. El era cu un cap şi ceva mai înalt decât mine. Era destul de voluminos în comparaţie cu mine. Eu m-am gândit că de... Nichita s-o fi îmbătat... deşi îl ştiam un om nonviolent. Cum să vă spun? Niciodată în viaţa lui n-a dat un degeţel în cineva. Pe cât era de mare, pe atât era de blând. Ei, blând până la un punct. Era un blând. În perioada noastră când mergeam prin cârciumile Bucureştiului, eu cu soţia şi el cu Gbariela, trebuia de multe ori să am misiunea durului şi să alung inşii nepoftiţi de la masă. Şi atunci m-am gândit: „Cine ştie?, s-o fi îmbătat şi vrea să fie violent”. Ca samuraii, ne studiam mişcările, ne măsuram paşii. Eu aveam o borsetă în mâna stângă, am trecut-o în mâna dreaptă. Eu sunt stângaci. Am fost boxer şi în lumea literară se ştia lucrul acesta, era de notorietate. Mă rog, gândeam eu, dacă el devine violent, să ştiu cum atac.

Nichita, săracul, când s-a apropiat de mine, m-a înşfăcat aşa... puternic... Aproape să mă sufoce cu îmbrăţişarea sa. Nu mai puteam respira de burtoiul lui. Şi mi-a şoptit la ureche: „Bătrâne, nu mă mai înjura până mor”. În anul acela, cred că-i apăruse o carte la „Junimea”, editura pe care o conduc eu acum. Epica Magna se numea cartea. O carte mai puţin reuşită faţă de faima pe care o avea autorul. Eu m-am desprins din îmbrăţişarea lui letală şi i-am spus: „O clipă, mă rogi ca un prieten?”.

Nichita: „Da, te rog ca un prieten”.

„Ei, zic eu, pe mine când mă roagă un prieten ceva, nu pot să-l refuz. Dacă mă rogi ca un prieten, îţi promit că n-am să te înjur nici după moarte”.

Aşa ne-am împăcat şi sper că mi-am ţinut promisiunea. Deschid o paranteză şi spun că păcatele lui, ale scriitorului în general, dintr-o viaţă de om, trebuie reconsiderate şi avută în vedere numai opera. Apropo de operă: am un dar de la Nichita, o carte. E vorba de un Shakespeare, editat pe hârtie de Biblie. O ediţie bibliofilă. O văzusem pe răftuleţul cu cărţi din garsonieră. Şi Nichita, pe loc: „Uite, ţi-o dau ţie, că îl iubeşti mai mult decât mine pe Shakespeare”. Am şi acum cartea acasă.Atunci, în holul de la „Unirea”, m-a întrebat: „Îmi reproşezi ceva?”.

Şi eu am zis: „Da, îţi reproşez compromisurile pe care le-ai făcut în cărţile tale”. La afirmaţia mea, el stă un pic, se gândeşte şi ce-mi spune? „Ştiai că Shakespeare a avut pensie viageră de la regina Angliei?”. Îi răspund că nu ştiam. „Ei, continuă el, mai ţine minte cineva că marele Will a avut pensie viageră? Asta înseamnă că el a făcut un compromis. Nu degeaba i-a dat pensie viageră regina”.

Şi i-am dat următoarea replică: „Sunt de acord cu tine, dar cu o condiţie – să fii Shakespeare. Dacă nu eşti Shakespeare, ai încurcat-o”. Adică, trebuie să înţelegem noi, cei de azi, că trebuie să fii atât de mare scriitor, încât lumea să fie dispusă să-ţi ierte păcatele, greşelile. Opera este importantă. Aşa cum îi iertăm lui Sadoveanu că a scris şi Mitrea Cocor.Încheind, vă rog să-l citiţi pe Nichita Stănescu. Măcar 11 elegii, şi având „inima mai mare decât trupul”, aşa cum frumos spune el.

Cezar Ivănescu

Sursa: http://www.oglindaliterara.ro/arhiva/index.php?ar=1811

Cezar Ivănescu, „Sunt zile, zile nefaste, în care nu trebuie nici să apari, nici să dispari, zile în care Sufletul Lumii pare obosit“

Sunt zile...
+++++ Cezar Ivănescu


Sunt zile, zile nefaste, în care nu trebuie nici să apari, nici să dispari, zile în care Sufletul Lumii pare obosit, neînstare să mai pulseze armonia divină a sferelor, zile în care pruncii nu se mai nasc în zori ca sufletul lor să întîmpine Roata Soarelui, şi zile şi noţi în care făpturile dragi de lîngă noi „mor întîmpinate“, nepregătite, luîndu-le-o Moartea înainte... Mult se mai temea Marin Preda să nu „moară-ntîmpinat“... de la el păstrez şi această expresie aproape ininteligibilă...

Nichita Stănescu a murit într-una din aceste zile nefaste (marţi, 13 decembrie), într-una din aceste zile nefaste în care oamenii nu mai au forţa de-a realiza, într-o clipă de iluminare, scufundarea pentru vecie în neant a minunii unice întrupate în fiinţa fragilă a Poetului.

Cuprins de braţele Frigului, în Măreţia Frigului, tot numai muritorul lui trup s-a-ndurat de el şi-naintea Morţii i-a dat căldură, ca-n leagăn, ca-n pîntecul matern...

De acum Cărţile lui rămîn singure să ne dezvăluie sau să ne-ascundă mai mult misterul unui personaj pe care nu-l pot asemui decît cu Achille-cel-iute-de-picior, tînguitor la malul mării albastre, pe care poate îl va întîlni în Insulele Fericiţilor dacă sufletul său nemuritor va străpunge bolţile acestor zile nefaste cînd pare obosit şi-nstrăinat de noi L'amor che muove il sole e l'altre stelle...

Cezar Ivănescu, Sunt zile..., Luceafărul, 17 decembrie 1983

Nichita Stănescu, 1969: „Cum o să poată uita vreodată inima mea din nori cîntecul lui“

Trubadurul de Cezar Ivănescu
+++++ Nichita Stănescu

„Cum o să poată uita vreodată inima mea din nori cîntecul lui“

Bineînţeles că foile tipărite sub forma unei cărţi de către Cezar Ivănescu sînt poezie. Dar cine nu este poet, în această ţară în care statistica ne învaţă că avem un poet la 18 mii de oameni. Dacă ar fi fost numai poet, noi colegii lui am fi spus: uite încă un coleg, încă un poet. Bineînţeles că nu ne-am fi îngăduit să spunem cît de mare poet este el. Clasamentele poetice nu sînt altceva decît o invazie a clasamentelor de fotbal în poe­zie. Se ştie, sperăm, că un poet este mare sau de nimica, numai faţă şi faţă de sine însuşi.

În poezie nimeni nu se concu­rează cu nimenea. Totul este să fii poet, şi dacă eşti, tu singur o ştii, tu singur eşti măreţ sau jigodie, şi, asta, numai faţă de tine însuţi. Ce să fac dacă dimineţa cînd mă trezesc din somn, în aceleaşi trup mă trezesc?

Cezar Ivănescu, însă, peste că e poet, e un trubadur. Noi nu ne-am obişnuit cu trubadurii; cu lăutarii da, cu trubadurii ba. Explicaţia este simplă: noi, limba româ­nească adică, — şi timpanul ei auzit, — noi n-am avut niciodată pînă acum trubaduri. Era o che­stiune franţuzească. Era o încunoştiinţare de literatură evropienească.

Iată, ne-a săltat şi nouă în timpane (singuratice ce-i drept) un trubadur. El se numeşte Cezar Ivănescu. El cîntă. El cîntă nazal. Stingher. Pentru sine şi pentru 1, 2, 3, prieteni, capre, arbori, ierburi, existenţi, — existenţe.

Avem memorie. Cum o să poată uita vreodată inima mea din nori cîntecul lui ţîrcovnicesc: „copilăria nu-i o coadă de şopîrlă“.
N-are cum să uite inima mea acest cîntec. N-are cum s-o uite pentru că ea este o inimă cu urechi. Urechile sînt cea mai pri­mitivă formă a auzului.

Cum pot eu să-l uit cîntînd pe Cezar Ivănescu?
Mai întîi nu-l pot uita pentru că el este un trubadur al acestui secol jigărit de războaie. Mai apoi, pentru că el este cel mai, cel mai inefabil.
Inefabil, ce cuvînt! Să fie oare inefabilul un fel de a pleca la timp? Să fie inefabilul oare un mod de a nu te lăsa elucidat de în­dată ce te propui elucidării? Să fie inefabilul regia adevărului?

„De cîte ori te iubim cel mai mult, pleci“

Să nu te laşi elucidat. Să pleci la timp, să fii minunat fără de intimitate. Fără să scoţi profituri minune. Să te laşi iubit la simpla vedere. Să te laşi iubit fără biografie. Să nu facem biografia adevărului! Să-l iubim şi atît. Să nu ne prostim în efortul sistema­tic de a explica ceea ce e frumos. Este frumos ceea ce pleacă la timp. Ceea ce nu se lasă pupat după ce se arată a fi o gură cu dinţi şi cu buze. A fi inefabil în­seamnă a pleca la timp. A nu acorda nimănui nici o altă inti­mitate decît aceea a frumosului, a frumuseţii, a sublimului.
A nu stărui adică.

Trubadurii, aşa cum sufletul meu şi-i închipuie, probabil că şi-ar fi ales un poet aidoma lui Cezar Ivănescu să le fie staroste. Acest staroste e din prezent. Domn peste trubadurii imaginaţi. Imaginaţi, iar nu ştiuţi pentru că ei au plecat la timp în istorie.

„Copilăria nu-i o coadă de şo­pîrlă“, da, bătrîne Cezare, în­tr-adevăr „copilăria nu-i o coa­dă de şopîrlă“. Dar pentru ci­titor versul tău e greu de înţeles pentru că vorbirea nu ţine în ea şi melodia.
Şi cum ar putea să ţină în ea şi melodia cîntată de tine, nazal?
Ai cîntat-o, ai spus-o, şi ai ple­cat repede de tot din timpanul inimii noastre.
Nu vrei să fii elucidat. De cîte ori te iubim cel mai mult, pleci. Eşti inefabil adică.
S-ar putea ca să iubesc cel mai mult de pe lume inefabilul. Pe tine, nu. Deci revino, şi cîntă!

Nichita Stănescu, Trubadurul de Cezar Ivănescu, Luceafărul, 10 mai 1969

Ilustraţia:
coperta volumului Rod, volum de debut.
Editura pentru literatura, 60 p., 1968
Coperta şi portretul: Dana Constantinescu

Accesaţi şi:

• Gabriela Melinescu: „Tonul poemelor lui Cezar Ivănescu se putea compara numai cu psalmii lui David“ (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/gabriela-melinescu-tonul-poemelor-lui.html)
• Nichita Stănescu, scrisoare către Cezar Ivănescu (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/nichita-stnescu-scrisoare-ctre-cezar.html)

De ce a fost lichidat Cezar Ivănescu? Posibile explicaţii într-un interviu din 1993. C. Ivănescu: „cel mai atacat după decembrie '89 a fost Eminescu“

Cezar Ivănescu:
„După fiecare revoluţie românească
se atacă valorile şi cel mai atacat
după decembrie '89 a fost Eminescu“

Poezia modernă este o erezie

– Stimate Cezar Ivănescu, iată, ne întâlnim din nou (şi din nou) la CASA POGOR, aici unde s-a produs inteligenţa aurorală a românilor sau „visul inteligenţei libere“, cum a definit Titu Maiorescu faimoasa „Junime“. Aţi vorbit astăzi despre un proiect: în toamnă intenţionaţi să începeţi la Iaşi un Curs de poezie...

– Nu ştiu dacă o să se cheme Curs de poezie sau Prelegeri de poezie ori o să aibă o altă denumire. Oricum, este vorba de nişte cursuri de poezie care vor încerca să facă un lucru nemaifăcut până acum în lume...

– Vorbeaţi de un efort de redescoperire a artei poetice la un asemenea curs...

– După toată experienţa pe care am parcurs-o ca artist român şi european, consider că mi-am încheiat misiunea şi pentru ţara mea, şi pentru Europa, de altfel puteam să fiu şi dispărut la ora actuală şi, depăşind limitele europene, încerc să ajung pe o cale mistică la esenţa unei arte pe care, de fapt, am practicat-o o viaţă. E vorba deci de depăşirea limitelor de gândire europeană. Poezia modernă este o formă de poezie, dacă vreţi, degradată, o erezie. Este, oricum, o cale lăturalnică, nu este calea regală a poeziei. Esenţa poeziei a fost cea de artă magică, de artă totală, unită cu muzica. Astfel a fost poezia în primele forme din care s-au născut apoi alte forme. La greci, de pildă, din ditirambi – care erau versuri, cum ştiţi, scandate, rostite – s-a născut tragedia greacă, apoi poezia lirică ş.a.m.d. Tot ce a fost poezie şi artă magică la egipteni, la tibetani, la indieni era o artă completă,o rostire în marginea sacrului în care poezia era însoţită întotdeauna de muzică. Muzica ce însoţea Odele lui PINDAR sau poemele trubadurilor era şi ea scrisă. Această muzică s-a pierdut la europeni. După epoca medievală am intrat în această epocă a tiparului şi am făcut câteva sute de ani poezie exclusiv scrisă, tipărită, semnată şi destinată unui public relativ restrâns, care nu e o artă directă; este o artă convenţională.

Adevărata mare poezie a lumii, dacă luăm marile texte chinezeşti, indiene, Vedele, era muzică şi conţinea un mesaj religios, filosofic, poetic, totul fiind susţinut de muzică. Noi am pierdut această mare tradiţie. Totul este falsificat acum în poezie,o abatere de la sincretismul şi esenţa ei de artă completă. Forma literei tipărite este reductivă, fără bătaie lungă, în orice caz. Eu vreau să impunem arta completă a poeziei.

– Concret, aveţi în vedere ce: cântarea, recitarea poeziei?

– Nu recitare actoricească, care e rostire convenţională.

– Până la urmă, totul e convenţional în artă. Dar probabil eu am o vedere îngustă, sunt încorsetat, prizonier în teritorul gândirii şi simţirii europene. În vremea noastră se află omenirea într-o criză generală, deci şi spirituală? Poezia este, şi ea, în criză?

– Dar unde situăm noi omenirea? De la 2000-2500 de ani înainte de eră şi istoria de după Hristos. Deci vreo 5000 de ani de civilizaţie cunoscută. Or, toate descoperirile infirmă ideea istoriei evolutive, de la simplu la complex, de la primitiv la modern; noi suntem un ciclu de civilizaţie care vine după alte mari civilizaţii.Toate marile civilizaţii – indiană, chineză, greacă ş.a.m.d. – au preluat nişte tradiţii. Avem mult mai multă istorie în spatele nostru. Ce înseamnă criză? Criza este o stare de tensiune, istoria este o tensiune continuă. Deci criza este, de fapt, o stare normală, ea dispare când mori, când ai dispărut ca civilizaţie.

„Când eu citeam cărţile fundamentale ale omenirii, mata te ocupai de realismul socialist...“

– Un critic scria, zilele trecute, despre opera dv., afirmând că LA BAAAD este una din marile cărţi ale poeziei naţionale. „De la Eminescu şi Bacovia nici un alt liric român n-a mai atins profunzimile afective pe tema morţii aşa cum a făcut-o acest poet atât de puţin cunoscut la adevărata lui dimensiune.“ Vă consideraţi puţin cunoscut sau nedreptăţit de critică?

– Puţin cunoscut, da; nedreptăţit de critică, nu. La nivelul foarte jos al criticii literare de după război, chiar consider o performanţă că un om politic că Nicolae Manolescu a reuşit să scrie o cronică literară, despre mine, destul de onorabilă. Oricum, un om politic care scrie despre poezie e un lucru destul de bun. N-am avut mari critici – în afară de cei care aveau deja operă, de la Călinescu la Vladimir Streinu – pentru că cei de după război nu au avut o formaţie culturală corespunzătoare – limbi clasice, filosofie, arte. I-am spus odată, la Mogoşoaia, d-lui Eugen Simion – era şi Marin Preda de faţă, şi Mihai Ursachi – că eu nu pot avea pretenţie ca dânsul să scrie un rând despre mine, cel mult să scriu eu despre dânsul. „Dumneata – i-am spus – nu mă poţi pune pe mine în valoare. Când eu citeam cărţile fundamentale ale omenirii, mata te ocupai cu realismul socialist“.

Eu şi alţii n-am urmat calea oficială, ortodoxă, ne-am dus la textele sacre. Ne-am iniţiat singuri şi suntem tobă de carte. Şi atunci cum să vii dumneata, Eugen Simion, să-mi dai mie lecţii, să vorbeşti despre influenţele ce s-au exercitat asupra mea. Aşa stând lucrurile, critica literară se poate ridica cel mult de la un grad onorabil de opinie. Apoi, falimentul literar, care se vede şi din starea revistelor U.S. Era foarte bine ca U.S. să fie puternică, să schimbe preşedinţi sau şefi de guvern în ţara asta. Acolo era o centrală de energie care însă s-a distrus. Sub comunişti, U.S. m-a sprijinit, m-a ajutat să trăiesc şi aş fi dorit să trăiesc în această breaslă şi după Revoluţie. Nu s-a putut.

– Nu o consideraţi o instituţie, o structură stalinista?

– Absolut deloc!

– L-aţi cunoscut bine pe Marin Preda. Mulţi spun că, dacă ar fi trăit acum, personalitatea sa ar fi unit forţele scriitoriceşti. Ar fi condus el oare chiar o societate a scriitorilor români?

„Marin Preda a fost ultimul mare scriitor român respectat de puterea comunistă. [...] Curios este că la U.S. ceea ce nu s-a putut întâmpla sub comunişti s-a petrecut în democraţie: plătirea poliţelor în mod oribil.“

– În ultimii 5-6 ani din viaţa lui Marin Preda, am fost cel mai bun prieten al său. Mie şi soţiei mele,Preda ne-a lăsat scrisoarea testamentară pe care am publicat-o. Am trăit în preajma lui şi am fost al doilea consilier al său după Ion Caraion. Era, sigur, o autoritate incontestabilă din toate punctele de vedere. Ar fi putut face mult pentru echilibrul U.S. în ce priveşte biografia lui, se spun acum, inclusiv de către unii din familia sa, foarte multe aberaţii. Eu ce pot să spun este că Marin Preda a fost ultimul mare scriitor român respectat de puterea comunistă. Ceauşescu nu se atingea de Marin Preda. A fost ultimul autor tabu pentru ei. Mai ales după Revoluţie ne-ar fi trebuit o asemenea personalitate care, în mod normal, trebuia să fie preşedintele U.S. El ar fi împăcat toate partidele şi facţiunile din Uniunea Scriitorilor. A mai reuşit asta un mare preşedinte, nu şi un mare scriitor, George Macovescu. Curios este că la U.S. ceea ce nu s-a putut întâmpla sub comunişti s-a petrecut în democraţie: plătirea poliţelor în mod oribil.

– Mihai Ursachi se referea astăzi, aici, în faţa publicului venit la Casa Pogor, la Constantin Noica. M-a şocat sintagma noicismul găunos.

– Nici un fel de exagerare în ceea ce-l priveşte pe Noica nu e bună. Astea sunt formele la Mihai Ursachi.

– Chiar putem vorbi de pactul lui cu totalitarismul comunist?

– Aici s-ar putea spune ceva, dar nu în plan filosofic, ci în plan politic.

– A făcut Noica politică?

– Cam da. Nu activă, e drept. Dar dincolo de asta, în ţara noastră care, în general, nu are structuri culturale puternice, personalităţi şi linii bine întărite în filosofie, gândire etc. este nevoie de Noica. În filosofie, el se situa pe poziţia tradiţională europeană. Un exeget german spunea că toată filosofia de la Platon la moderni este un comentariu la Platon. Aşa este. N-a evoluat mult filosofia de la greci la cea clasică germană. Dar Noica cuprindea bine această întindere: două mii de ani de filosofie europeană. Deşi a făcut pasul până la Heidegger şi a fost influenţat de acesta, el se oprea totuşi, ca viziune, la filosofia clasică germană, excluzând ceea ce, pentru generaţia noastră, a mea şi a lui Ursachi, a însemnat enorm: existenţialismul – de la Kierkegaard la francezi. El considera existenţialismul o erezie sau o filosofie neserioasă. Or, existenţialismul a deschis nişte porţi, ne-a apropiat de un filon de filosofie vie. Aici Constantin Noica era rigid, închistat.

„Eminescu a fost făcut fascist de un fascist tipic“

– Revin, a făcut Noica politică? Unii afirmă că a fost legionar, alţii că ar fi fost comunist. E o confuzie totală, ca şi în cazul lui Eminescu – când protolegionar, când apt de „a motiva“ comunismul.

– Eminescu a fost făcut fascist de un fascist tipic: Moses Rosen. Noica a fost un simpatizant legionar, dar cei de azi nu ştiu ce a însemnat legionarismul în România de atunci. Când a intervenit alianţa cu Germania, Noica şi-a părăsit soţia, care era fiica unui englez, proprietarul Cazinoului din Sinaia, a trimis-o cu copil cu tot în Anglia pentru că era un simpatizant al Germaniei lui Hitler. Era convins că viitorul Europei îl va face Hitler. Astea sunt lucruri care nu mai trebuie ascunse, din moment ce nemţii publică fotografia lui M. Heidegger, cu mustăcioară a la Hitler, şi toate mărturisirile lui ca partizan deschis al führerului. Trebuie să depăşim planul incidenţelor biografice şi să venim la operă, trebuie să depăşim şi momentul legionar, şi momentul comunist ale lui Noica,pentru că el răscumpără aceste păcate prin operă şi prin marea temă naţională. A „căzut“ pe această mare temă. În cultură, în filosofie, în limbă, în poezie prin Eminescu, această temă este veşnică pentru români. Nu a avut, e drept, toate deschiderile – eu m-am întrebat, de pildă, cum el, care l-a înţeles atât de profund pe Eminescu; a fost complet opac la gândirea extrem-orientală, mai ales cea indiană.

– A fost opac şi la literatură?

– Da, dar nu atât cât se vorbeşte şi se crede. El a citit mai multă literatură decât mulţi literaţi şi critici din vremea lui. În orice caz, nu a fost atât de opac cât acreditează Epistolarul lui Liiceanu. Eu aş fi vrut să adaug Epistolarului corespondenţa pe care o am de la Constantin Noica, din care se vede că el, şi în materie de literatură, a avut nişte mari intuiţii. El voia să ne ia, şi pe mine, şi pe Ursachi, ca pe discipolii lui de la Păltiniş, să ne facă filosofi. Am rămas la
poezie.

– Să rămânem deci la poezie, la literatură. Cum vedeţi refăcută scara valorilor, ce părere aveţi despre revizuirea de care se face atât caz, unii trecând chiar la demolări?

„Când dl. N. Manolescu scria pagini întregi, în România literară despre Dumitru Popescu, eu ştiam că autorul respectiv este o nulitate şi-l tratam ca atare.“

– Am urmărit la televiziune o emisiune în două părţi – SIMPOZION, cu nişte invitaţi acolo, printre care şi unul care nu ştia să lege două fraze: Augustin Buzura. Eu nu discut valoarea lui ca scriitor, nici faptul că i-a închinat lui Nicolae Ceauşescu laude, în 1971, ca să-şi salveze o carte care era să fie topită. E treaba lui. Dar de ce să vină la TV, când el nu poate exprima coerent nici o idee. Mai era un domn care nici el nu ştie să lege două cuvinte, numit Marin Sorescu, care s-a bâlbâit încât, în a doua parte a emisiunii, n-a mai apărut. Apoi, dl. Octavian Paler, care nu prea acroşează ideile şi vorbeşte şi mult. Şi dl. Eugen Simion, care, spre stupoarea mea, a fost cel mai coerent. Dar nici unul n-a răspuns, de fapt, la întrebarea pusă – dacă istoria se repetă sau nu?

O revizuire fundamentală ar însemna că acum începem să gândim autentic. Eu am gândit însă totdeauna aşa cum trebuie, n-am nevoie să-mi revizuiesc ceva. Când dl. N. Manolescu scria pagini întregi, în România literară despre Dumitru Popescu, eu ştiam că autorul respectiv este o nulitate şi-l tratam ca atare. Critica să-şi revizuiască judecăţile şi – e drept – are mult de revizuit, pentru că, în general, a fost obedientă. Noi, scriitorii autentici din România, nu avem ce să revizuim, să rectificăm. Înainte însă de a rectifica, criticul român are datoria morală şi şcolară de a parcurge cărţile scriitorilor români. El n-a citit literatura din diasporă, de samizdat...

– Nu cred că literatura de care vorbiţi, importantă, fără îndoială, modifică esenţial tabloul literaturii române. Mai grav este, şi nu pentru opera lui Eminescu, care e eternă, ci pentru tinerii care pot fi şi total derutaţi şi deturnaţi, că se încearcă „dislocarea“ lui Eminescu, precum nu ştim care statuie a lui Lenin. Şi nu numai dv. ştiţi că sunt unii care se şi văd în manualele şcolare, în locul lui Coşbuc sau al lui Marin Preda.

– Asta e adevărat. A fost acest moment de haos postdecembrist, când s-au lansat veleitarii. Dar asta nu durează. O să ne echilibrăm, fiindcă nouă, românilor, nu ne plac extremele. După fiecare revoluţie românească se atacă valorile şi cel mai atacat, după decembrie '89, a fost Eminescu.

– Unora a început să le fie „ruşine“ cu DOINA lui Eminescu, scrisă acum exact 110 ani...

–Am făcut o emisiune la televiziune – CERCUL DESCHIS AL ARHETIPULUI, care cuprindea fragmente dintr-un spectacol de trei ore, realizat de mine pe 10 decembrie 1989 la Casa de cultură „Mihai Eminescu“ din Bucureşti. Se chema „Închinare lui Eminescu“. Am cântat DOINA la începutul şi la sfârşitul spectacolului.

–Şi nu v-a arestat Securitatea?

– Securitatea lui Ceauşescu nu era chiar aşa de rea cum zic unii securişti de azi. Gabriela Negreanu l-a invitat la acea emisiuneşi pe Victor Rebenciuc, care, în decembrie 1989, imediat după Revoluţie, a citit DOINA la TV. N-a recitat-o, pentru că nu o ştia pe de rost. Acum a refuzat, motivând că nu vrea să fie considerat naţionalist sau şovin. Eu o cântasem înainte de '89, inclusiv în 1983, la Casa Scânteii, în cenaclul meu, la o sută de ani de când fusese citită de poet aici, la CASA POGOR, unde ne aflăm acum. Am recitat-o, am cântat-o şi am răspândit-o la toţi cenacliştii mei, să o înveţe pe de rost –, pentru că este imnul nostru românesc. Emisiunea la care mă refer a fost difuzată însă după miezul nopţii,ca şi cum ar fi fost o emisiune porno. Deci, şi la ora actuală, o asemenea emisiune este considerată periculoasă. Atacurile se fac la valorile fundamentale.

Nicolae Labiş – cel mai talentat, de la Eminescu până când voi muri eu

– V-am auzit astăzi vorbind cu aceeaşi admiraţie ca şi cu mulţi ani în urmă despre NICOLAE LABIŞ.

– Cel mai talentat, de la Eminescu până când voi muri eu, se numeşte Nicolae Labiş. Nici Arghezi, nici Bacovia, nici Blaga, nici Ion Barbu nu au avut geniul lui Labiş. Dacă avea şansa să mai trăiască măcar până la 25 de ani şi să mai scrie vreo 2-3 cărţi, geniul său s-ar fi împlinit într-o operă. Aşa, el este un geniu nerealizat. Pentru că mă consider primul şi cel mai legitim urmaş al lui, în linie directă, vreau să scot o ediţie LABIŞ de vreo 50 de poeme, din care să se vadă că el este un mare poet român în linia lirismului moldovenesc. Eu ştiu că Securitatea ieşeană, în vremea studentei mele aici, deţinea primele poeme antisovietice şi anticomuniste ale lui Labiş. Prin intermediul dv., aş lansa un apel că, dacă cineva le mai are, să facă un act pios şi să le scoată la iveală. Nu e nimic urât în asta. Se ştie că au fost şi securişti oameni de caracter, au fost, cum sunt toţi oamenii, şi buni, şi răi. Labiş a scris acele poeme chiar aici la Iaşi, când era elev.

– Vă consideraţi urmaşul lui Labiş. Dar filiaţia Eminescu–Bacovia, de care vorbea criticul pe care l-am citat mai înainte?

– Da, însă criticul Theodor Codreanu, la care vă referiţi şi pe care îl preţuiesc – între altele, a publicat două cărţi despre EMINESCU – se referă la tema morţii. Dar linia moldovenească este mult mai complexă. Să nu-l uităm pe Alecsandri, de exemplu, un mare poet ignorat, necitit. Vibraţia mallarmeană am aflat-o prima dată la el, după aceea la Eminescu, după aceea la un alt poet de geniu, care este Bacovia, şi, în fine –, Labiş, al cărui urmaş direct sunt eu.

Numai spiritul ne va salva

– Deci Moldova – forţa meditaţiei româneşti. Parcă lui Mircea Eliade îi aparţine ideea...

– Au spus-o mai mulţi, nu numai Eliade. Şi este un adevăr, pentru că partea aceasta de ţară a fost mai puţin maculată. Cele mai vechi producţii folclorice româneşti s-au găsit în zona Rădăuţilor. E aici un filon de rasă veche şi bătrână cu o neîntreruptă continuitate şi cu un mare simţ al autohtoniei. „Nemişcându-ne“, am comunicat pe verticală cu Cosmosul, cu Dumnezeu, cu valorile absolute. De aici profunzimea şi fiorul metafizic.

– Ne aflăm într-un loc fără asemănare, la „Junimea“ lui Maiorescu, Eminescu, Alecsandri, Creangă, Conta, Xenopol, a atâtor altora şi, să nu uit totuşi, să-i pomenesc pe Iacob Negruzzi şi pe acel personaj teribil Vasile Pogor, stăpânul intelegentissim al acestei Case. În 1977, Nichita Stănescu îmi spunea, într-un interviu pe care i-l luam aici, în incinta acestei Case, că, păşindu-i pragul, „simţi cum MIORIŢA se transformă în ODĂ, în METRU ANTIC“...

„Nichita avea geniul lingvistic şi al formulării memorabile“

– Dar frumos, foarte frumos. Nichita avea geniul lingvistic şi al formulării memorabile. În timpul vieţii l-am înjurat în scris, destul de violent. Aş vrea să spun acum că el avea tremurul afectiv moldav în el. Nu era un muntean. Este un mare poet cu o operă foarte importantă. Eu însă nu comunic deloc cu poezia lui. Iar afirmaţiile criticii despre el sunt de un fals strigător la cer. De pildă, poezia lui nu are nimic comun cu Eminescu, el este un continuator perfect al lui Arghezi, un lirism verbios şi înflorit.

– Toţi poeţii români şi toţi românii, nu numai poeţii, au ceva comun cu EMINESCU... Dar aş vrea să vă întreb, în încheierea acestui dialog, pentru care vă mulţumesc, dacă, în epoca antipoetică şi... antiutopică în care trăim, mai putem striga, într-un glas cu prietenul nostru, poetul Ioanid Romanescu –„Trăiască poezia şi marii visători!“

– Da, cred că da. Altă lozincă decât asta foarte frumoasă este exclusă în acest final de secol, de Eon şi de zodie, pentru că intrăm în Vărsător. Spiritul va mai câştiga ceva. Ne va salva pe toţi. Şi pe cei aflaţi în derută, şi pe cei frustraţi, şi pe cei ce trăiesc în bunăstare. Numai Spiritul ne va salva. În nici un caz valorile astea materiale. Da, îi dau dreptate lui Ioanid Romanescu – „Trăiască poezia şi marii visători!“.

Constantin Coroiu, interviu cu Cezar Ivănescu, Adevărul literar şi artistic, 27 iunie 1993, pp. 3-4

Gabriela Melinescu: „Tonul poemelor lui Cezar Ivănescu se putea compara numai cu psalmii lui David”

Gabriela Melinescu evocă relaţia ei cu Nichita şi perioada în care au locuit împreună în mansarda din str. Grigore Alexandrescu, „unde unele momente de înaltă poezie ating sacralitatea:

«Într-o zi şi-a făcut apariţia un cuplu neobişnuit de original: tinerii căsătoriţi Mary şi Cezar Ivănescu. Nichita i-a plăcut de la prima vedere. Mary avea o piele albă de porţelan, ochii vii şi sclipea prin lecturile ei în franceză, Proust ori Céline, din care traducea încă de pe atunci cu foarte mult talent. Cezar, deşi plin de căldură se arăta mereu sobru la entuziasmul nostru superbobinocar.

Cezar ne-a cântat pentru prima oară baladele lui care ne-au transfigurat mansarda săracă; era ceva nou în ele, nemaiauzit vreodată pentru urechile foarte muzicale ale lui Nichita.

Tonul poemelor se putea compara numai cu psalmii lui David, Psaltirea pe care noi o consideram cartea de poeme cea mai valoroasă a lumii. Doamna U, care nu-i iubea prea mult pe musafirii noştri, se uitase pe sine împietrită în cadrul uşii. Prezenţa tonului proaspăt al lui Cezar ne adusese chiar sacralitatea cea mai modernă în mizeria socială şi morală de atunci. Nichita mi-a dictat imediat un text superb despre poetul Cezar Ivănescu, text care a apărut imediat prin grija marelui său entuziasm.

După mulţi ani de la această întâmplare i-am revăzut pe Mary şi Cezar Ivănescu, neschimbaţi în vocaţia lor înaltă. Nichita trăise cu ei mai departe întâmplări pe care eu nu le ştiam, dar acel moment privilegiat din mansarda transfigurată de vocea lui Cezar, bucuria noastră de atunci, asta nimeni n-o putea face să dispară, căci întâmplarea se pusese ea singură la păstrare, în eter, acolo unde lucrurile nu se degradează, oricât ne-am strădui noi , fie chiar şi prin uitare. »”

GABRIELA MELINESCU, Adevărul literar şi artistic, nr. 502/ 25 ianuarie 2000

Nichita Stănescu, scrisoare către Cezar Ivănescu (28 noiembrie 1970)

Dragă Cezare,

Te îmbrăţişez şi îţi sărut inima,
pentru minunatul articol publicat
în revista „Argeş“.
Ai făcut un gest de o mare
şi rară prietenie.

Toată ziua de azi
(joi, 26 noiembrie 1970) când ţi-am
citit eseul, am fost fericit, nu din
infatuare, ci, din comunicare.

Nichita


scrisoare din arhiva Cezar Ivănescu

„Ave, maree-a luminilor, ave!“, „lui Eminescu tânăr“, Cezar Ivănescu despre debutul lui Nichita Stănescu

„Ave, maree-a luminilor, ave!“


Moartea tragică a lui Labiş în 1956 şi apariţia postumă a Luptei cu inerţia în 1958 au fost cele două evenimente care au zguduit lumea literară românească şi au anunţat, într-un fel, apariţia generaţiei tinere care avea să debuteze în 1960 în recent înfiinţata colecţie „Luceafărul“ a Editurii de stat pentru literatură şi artă (E.S.P.L.A.).

Trebuie să spun, pentru acei care nu au trăit atmosfera acelor ani în România, că provinciile culturale româneşti erau destul de izolate unele de altele, că totul se decidea la „centru“, adică în Bucureşti, şi că pentru un june student moldav în Iaşi, cum eram eu pe vremea aceea, o călătorie în Bucureşti era o aventură cu adevărat insolită.

În această aventură mă angajam fiind chemat de poetul Niculae Stoian, redactor la „Luceafărul“, căruia îi trimisesem poeme şi urma să discutăm despre ele în cadru redacţional. Sosit în Bucureşti în primele zile ale lui ianuarie 1961, pictoriţa Cici Constantinescu (al cărei nepot eram) m-a înştiinţat că vom merge la Casa Scriitorilor „Mihail Sadoveanu“ să participăm la prezentarea primelor cărţi de debut în poezie lansate de E.S.P.L.A. în colecţia „Luceafărul“.

Prezentarea o făcea criticul literar Ov. S. Crohmălniceanu iar poeţii erau: Ilie Constantin, Cezar Baltag şi Nichita Stănescu, de la „centru“ şi Fl. M. Petrescu de la Iaşi şi Leonida Neamţu de la Cluj.

Casa Scriitorilor ne-a întâmpinat cu un fast cu adevărat boieresc, multe lumini şi multă servitorime şi toată floarea cea vestită a realismului socialist era la vedere prin preajma piticoidului Mihai Beniuc. Debutanţii, „sărbătoriţii“ momentului se ţineau mai în umbră, pentru ei era mai puţin o sărbătoare şi mai mult o judecată şi aşteptau cu emoţie verdictul criticului prezentator cât şi pe cel al juraţilor căci ştiau bine ce importanţă aveau cuvintele în acea vreme.

Am urcat cu toţii în marea sală de şedinţe de la primul etaj invitaţi de Niculae Stoian care fiind şi secretar al U.T.M. la Uniune acţiona ca un maestru de ceremonii. În sală erau două rânduri de scaune, cel din stânga şi cel din dreapta şi masa prezidiului. Ritualul ocupării locurilor părea copiat după eticheta curţii bizantine. Astfel la masă au luat loc Ov. S. Crohmălniceanu, Niculae Stoian şi alţi câţiva critici literari. În partea stângă a sălii, pe primul rând de scaune stătea singur Mihai Beniuc, pe rândul al doilea, criticii literari; Emma Beniuc, frumoasă şi statuară stătea printre ultimele rânduri, acolo unde stăteau cu fereală şi debutanţii. În partea dreaptă a sălii, primul rând de scaune era neocupat. Abia în rândul al doilea trona, singură, Maria Banuş şi exact în spatele ei, pe rândul al treilea stătea Veronica Porumbacu, sfioasă şi respectuoasă când i se adresa Mariei Banuş care abia de întorcea puţin capul peste umăr.

În prezentarea sa, Ov. S. Crohmălniceanu îi lichida rapid pe provinciali, îi lăuda suficient pe Ilie Constantin şi Cezar Baltag şi îl lăuda şi pe Nichita Stănescu dar mai cu măsură pentru că poetul i se părea a fi cam fără măsură şi asta speria pe acea vreme... În cadrul prezentării sale, Ov. S. Crohmălniceanu cita in poemul lui Nichita Stănescu, O călărire în zori, „Soarele rupe orizontul în două./ Tăria îşi năruie sfârşitele-i carcere. / Suliţe-albastre, fără întoarcere, / privirile mi le-azvârl, pe-amândouă, / să-l întâmpine fericite şi grave. / Calul meu saltă pe două potcoave. / Ave, maree-a luminilor, ave!“ şi efectul incantaţiei se dovedi magic. Mascarada care a urmat, aşa-zisa dezbatere critică în care vorbitorii îşi începeau cuvântările cu, „aşa cum a zis Mihai Beniuc, maestrul nostru, al tuturora“, nu a mai contat pentru nimeni, căci poezia, ca şi frumuseţea fizică, aşa cum am mai spus-o, se impune prin evidenţă. Poemul O călărire în zori era dedicat „lui Eminescu tânăr“ şi, pentru o clipă, lumea bună realist-socialistă din sală a fost frisonată ca de un joc de flăcări pe comori, căci renaşterea literaturii române era tutelată de acel „pururi tânăr“ izvor de lumină românească...

Pentru mine, cea dintâi imagine a lui Nichita Stănescu se dizolvă în iluminarea acestui vers emblematic: „Ave, maree-a luminilor, ave!“

Cezar Ivănescu