FOTO-DOCUMENT: M. DINESCU, LE DESESPOIR DE LA CASERNE CEAUSESCU. ÎNTRE ADEVAR SI MISTIFICARE. 8 august 1989. APEL. Frontul Salvării Naționale.[1]

Notă

Reproducem pentru prima oară în România îndelung-mediatizatul interviu acordat de poetul Mircea Dinescu, membru al Partidului Comunist Român, ziarului comunistoid Libération, aşa cum a fost publicat de Gilles Schiller (pseudonimul lui Noel Stern): Mircea Dinescu, Le desespoir de la caserne Ceausescu, Libération, pp. 32-33, Paris, 17 martie 1989. Aceste două pagini de revistă l-au transformat peste noapte pe M.D. în mare disident, creându-i o aură de erou, riguros şi eficient amplificată şi de postul de radio Europa Liberă. Mai mult, aceste pagini l-au „acreditat“ în mod eronat în ochii multora dintre noi drept militant anticomunist. Astfel a devenit cu putinţa ca un fost membru de partid, absolvent al Academiei de Partid Ştefan Gheorghiu, şcoala de cadre de conducere comuniste, să treacă pe parcursul unui singur an de la statutul de profitor al regimului comunist şi membru al Partidului Comunist Român la cel de „vestitor al libertăţii“ pentru ca apoi, la nici o lună de la evenimentele dramatice din decembrie 1989, să devină primul preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România postdecembristă şi pentru o scurtă perioadă membru în Frontul Salvarii Naţionale (FSN) şi în Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională (CPUN). În legătură cu premeditarea acţiunilor evenimentelor din decembrie 1989 puteţi accesa un document audio postat chiar pe site-ului postului de radio Europa Liberă, Frontul Salvarii Naţionale, 8 august 1989! Apel adresat participanților la Congresul al XIV-lea al PCR de Frontul Salvării Naționale (în lectura lui Constantin Mănciulescu), document accesibil la adresa: http://www.europalibera.org/audio/audio/248879.html:

Mircea Dinescu, un răsfăţat al regimului comunist

Cu o origine modestă, provenind dintr-o familie simplă din Slobozia, de muncitori, tatăl său fiind lăcătuş mecanic, iar mama casnică, tânărul Dinescu a beneficiat atât de un element forte în comunism, atuul originii sănătoase, cât şi de susţinerea unor „protectori“ puternici (cf. Alex Ştefănescu, Istoria literaturii române contemporane, 1941–2006, art. dedicat lui Mircea Dinescu, p. 841, Editura Maşina de Scris, Bucureşti, 2005). Sprijin niciodată explicitat. Aici, este de reţinut faptul că la nici 17 ani era deja înregistrat recitând chiar pentru postul naţional de televiziune, iar la 21 de ani avea deja o primă carte tipărită, Invocaţie nimănui. Tânărul poet primind imediat şi premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. Dpdv ideologic este important să punctăm momentul. Ne aflăm în anul 1971, în plină revoluţie culturală, an în care au fost lansate „Tezele din iulie“. Să ne amintim că 1971 a fost anul în care, de exemplu Nicolae Breban a fost înlăturat de la conducerea României literare, fiind înlocuit, cu derogare obţinută special de la tov. Nicolae Ceauşescu, de gruparea George Ivaşcu, Nicolae Manolescu pentru că „N. Breban a făcut un gest fără precedent în istoria de până atunci a regimului comunist din România: a criticat public orientările şi măsurile anunţate de «conducerea superioară de partid şi de stat». Mai mult, a făcut-o în presa din Occident. Nicolae Breban era cel mai înalt demnitar român de partid care se distanţase public vreodată de linia partidului.“ (cf. Mircea Iorgulescu, România literară citat de N. Breban, În luptă cu istoria, Contemporanul, 14 iulie 1994).

Tot de la criticul Alex Ştefanescu, op. cit., mai aflăm şi că: „Protectorii săi îl ajută să «facă armata» într-un mod netraumatizant şi să publice o primă carte, Invocaţie nimanui, 1971 (distinsă imediat cu premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Romania) pentru ca apoi să îi găsească o sinecură – pitorescul post de portar al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, ocupat ...de poet (mai mult cu numele) în perioada 1972-1976.“

Poate că despre originea „protectorilor“ ne-ar putea da unele indicii chiar modul „netraumatizant“ în care M.D. şi-a efectuat stagiul militar (integral), la Securitate, la Grădiştea, primind, după propria-i declaraţie, gradul de soldat fruntaş al Securităţii.

Un alt domn, profesorul Doru Tompea, coleg de armată timp de 6 luni cu Mircea Dinescu, Adrian Nastase, Tudor Mohora ş.a., mărturisea în 2006: „Am făcut [armata – n.n.] la Batalionul de Miliţie, o unitate elitistă, unde se adunau junii nomenclaturii dar şi firi rebele de prin mediul universitar“, pentru ca în continuare să facă o declaraţie surprinzătoare: „Ne-au dat să completăm o groază de formulare. Nu ştiu dacă atunci am semnat sau nu vreun angajament de colaborare cu Securitatea. E posibil sa fi semnat. Dar nu stiu.“ (cf. Silvia Craus, Tompea mărturiseşte colaborarea, Ieşeanul, 10 octombrie 2006)

La terminarea stagiului militar M. Dinescu îşi urmează netulburat cariera pe plan literar şi social. Va fi secretar UTC al USR, membru al Partidului Comunist Români, angajat al revistei Luceafărul, şi multiplu premiant al Uniunii Scriitorilor din România, fiind publicat şi răsfăţat în fel şi chip de regimul comunist, printre privilegiaţii căruia se număra. Primeşte, de asemenea, Premiul Academiei Române. Călătoreşte frecvent în Occident.

Dintr-o notă a Securităţii, reprodusă şi în Cartea Albă a Securităţii, aflăm: „De exemplu Titus Popovici, Anghel Dumbrăveanu, Teodor Balş, George Bălăiţă, Eugen Barbu, Mircea Dinescu au spus scriitorilor aflaţi la vila „Paltinul” din staţiunea Neptun că sunt profund mişcaţi de aprecierile de care se bucură scriitorii în faţa conducerii, ca oameni ataşaţi, oricând gata să slujească patria şi poporul.“ [v. Cartea Albă a Securităţii, nota 129, p. 137, 1978].

Un alt amănunt neclar al biografiei sale este acela că a fost ultimul individ care a rămas singur, timp de câteva ore, în preajma prozatorului Marin Preda în ultima zi din viaţa acestuia, însoţindu-l de la sediul editurii Cartea Românească la o locaţie rămasă necunoscută. Ulterior, în seara aceleiaşi zile, Marin Preda s-a deplasat la Mogoşoaia unde a petrecut în Salon, în compania mai multor scriitori. Făcându-i-se rău, târziu, în noapte, a fost dus în camera sa şi trântit pur şi simplu pe pat. A doua zi a fost descoperit fără suflare. Cauza morţii, indicată de medicii legişti, a fost de asfixia mecanică.

În continuare, M. Dinescu îşi urmează chemarea de politruc urmând cursurile Academiei de Partid Ştefan Gheorghiu, la fără frecvenţă, la facultatea de ziaristică „aflată sub conducerea directă a Comitetului Central al Partidului Comunist Român, instituţie unde nu ajungeau decât oamenii strict agreaţi de regimul ceauşist şi în urma unei selecţii extrem de draconice. Pentru fiecare dintre cei ajunşi pe băncile facultăţii respective Securitatea răspundea cu capul“. În anul 1981, ca urmare a agresării unui coleg de redacţie, Iulian Neacşu, (în fapt a snopirii acestuia în bătaie), va suferi, în pofida intervenţiilor unor membri importaţi din nomenclatura partidului comunist, o condamnare penală cu suspendarea efectuării pedepsei (cf. art. 180 alin. 2 din codul penal, Sentinţa penală Nr. 1439, Şedinţa publică de la 4 septembrie 1981). Va urma plecarea sa de la Luceafărul la România literară. În ciuda comportamentului său violent şi coleric rămâne un „răzgâiat“ al sistemului comunist şi al USR apărând, în calitate de ziarist oficial, cu pixul în mână, luând notiţe, lângă Preşedintele R.S.R. tov. N. Ceauşescu. Iată ce afirma Dinescu în faţa secretarului general al partidului: „Iată, numai într-un an, am participat la trei întâlniri cu secretarul general al partidului. […] Tatăl meu a început să-mi vorbească cu «dumneavoastră»: mă văd cu secretarul general al partidului mai des decît se vede el cu o rudă a lui de la Cluj.“ (cf. stenogramei unei întâlniri a scriitorilor cu N. Ceauşescu, 13 martie 1981)

Tot în anul 1981 accede în conducerea Uniunii Scriitorilor în comitetul de 2-3%, alături de scriitori precum: Ion Lăncranjan, Florin Mugur, Zigu Ornea. Din conducerea Uniunii mai făceau parte printre alţii şi: Şt. Aug. Doinaş, Traian Iancu, Dinu Săraru, Domokos Geza, Augustin Buzura, Ion Horea. Din nou M.D. se află pe lista scriitorilor agreaţi de partid spre a fi traduşi şi operele lor răspândite spre străinătate ca fiind juste din punct de vedere ideologic. Ca atare, în 1982, în cadrul planului de propagandă externă a partidului comunist, la editura Univers îi sunt tipărite variantele în limbile franceză şi maghiară ale volumul La dispoziţia dumneavoastră (À votre disposition, A jóság rémuralma). Cartea reprezintă o selecţie din poeziile publicate anterior în trei volume, fiind scoase în relief accente de frondă şi revoltă ale poetului împotriva societăţii occidentale.

În continuare este în graţiile „protectorilor“ săi şi în cele ale mai-marilor Partidului Comunist Român publicând volum după volum, La dispoziția dumneavoastră (1979), Teroarea bunului simț (1980), Democrația naturii, (1981), Exil pe o boabă de piper (1983), Rimbaud negustorul (1985), iar în 1985 va fi tipărit şi în Anglia (Exile On A Peppercorn, Forest Books, London-Boston).

În 1988, călătoreşte în URSS. În interviul dat postului Radio Moscova, în august, laudă temeinic perestroika lui M. Gorbaciov. După cum afirmă şi în cartea sa Moartea citeşte ziarul, la revenirea în ţară după acel sejur petrecut în Ţările Baltice observă că este supravegheat.

Însă, cu toată „monitorizarea“ şi în ciuda lipsei tot mai acute a libertăţii de expresie din România comunistă mai mulţi scriitori români printre care şi Mircea Dinescu vor petrece nestingheriţi zilele de Crăciun la traducătorul Aurel Covaci, în compania familiei ambasadorului Marii Britanii, a ataşatului cultural al Iugoslaviei, Moma Koproviţala şi a altor reprezentanţi oficiali străini. Va urma seara Crăciunului, sărbătorită la Ambasada Olandei din România, în prezenţa multor intelectuali români, printre care şi Andrei Pleşu.

Cam aceasta era în mare situaţia poetului Mircea Dinescu, membru al Partidului Comunist Român. Un scriitor mediatizat, cu o situaţie socială demnă de indiviat, locuind ultracentral, în cartierul Primăverii, zona sediului Televiziunii, pe strada Bitolia. Un scriitor supravegheat de Securitate însă în acelaşi timp un scriitor cu destulă libertate de mişcare pentru a călători deopotrivă în Apus şi în Răsărit.


Cine era însă Gilles Schiller, intervievatorul lui M. Dinescu?

Cf. lui Luca Pitu (v. Documentele antume ale „Grupului din Iaşi” (V), Centrul Cultural Pitesti), dar şi a altor documente din presa vremii, Gilles Schiller după pseudonimul folosit şi în interviul luat lui Dan Petrescu în l988, pe numele său real Jean Stern era ziarist francez [de origine română?] şi lucra pentru cotidianul Liberation. Între anii 1988-1989 a vizitat de mai multe ori România, călătorind prin ţară, de la Cluj la Iaşi şi Bucureşti cu scopul de a aborda „anumite“ persoane. La Cluj a intenţionat să ajungă la Doina Cornea, „ dar, neputând-o contacta, a fost condus de Thomas Bazin la Iaşi, de unde nu a plecat cu mâna goală, scoţându-şi interviul prin valiza diplomatică a Ambasadei Franţuze.” (cf. Luca Piţu, idem). Disidentul ieşean Dan Petrescu va mai fi publicat în Libération şi pe 15 februarie 1988. Din toate aceste acţiuni se poate observa cu uşurinţă o intensificare a susţinerii mişcărilor de tip perestroikist din estul Europei. Spre finalul anului 1988 şi pe tot parcursul anului 1989, Mircea Dinescu va fi din ce în ce mai mediatizat în afara ţării şi cu precădere la postul de radio Europa liberă (în limba română), va beneficia de cea mai concertată popularizare făcută unui scriitor român aflat în ţară în ultimii 50 de ani (Exil im Pfefferkorn, trad. Werner Söllner, Suhrkamp Verlag, 1989; Trente deux poésies de Mircea Dinescu, Gap, 1989; Titanic-Valcer, Budapesta, 1989. Va fi tipărit la până şi Amsterdam, în limba română! (Moartea citește ziarul, Amsterdam, 1989), va fi susţinut în Franţa, la Paris, inclusiv de Eugen Ionescu care îi va prefaţa o ediţie în limba franceză (Poèmes, Albin Michel Éd, Paris, 1989, avec une introduction d'Eugène Ionesco).

Câteva amănunte despre circumstanţele în care a fost acordat acest interviu şi modul în care textul a fost scos din ţara ne-au fost oferite recent de Coen Storck, ambasador al Olandei în România în acea perioadă:

„La începutul lui 1989, Mircea Dinescu a fost intervievat de un jurnalist parizian de la Libération, cred ca în februarie, iar acel interviu a devenit faimos. Jurnalistului îi era teama să poarte interviul asupra sa, îi era frică să nu fie percheziţionat şi să îi fie confiscat interviul. Aşa că l-a lasat acolo, acasă la Dinescu. Nici nu era finalizat. Mircea Dinescu m-a anunţat că avea să îmi dea ceva şi am fost eu însumi acasa la el; mi-a dat interviul şi mi-a spus că ar fi minunat să îl expediez la o adresă din Paris. Singurul lucru pe care puteam să-l fac era să îl expediez prin intermediul valizei diplomatice, ceea ce era complet interzis, pentru că nu poţi să trimiţi prin curier diplomatic scrisori personale ale altora. L-am pus într-un plic şi l-am expediat la Haga prin curier diplomatic. Astfel interviul lui Dinescu a ajuns la Libération şi am fost fericit pentru asta. A mai fost un lucru foarte interesant, când, spre sfârşitul anului, nimeni nu l-a mai putut vedea pe Dinescu. Aici intervine ataşatul cultural al Ambasadei Poloneze, pe care l-am întâlnit la o recepţie culturala la Ambasada Cehoslovaciei şi am vorbit cu el. Era foarte critic la adresa României, lucru interesant la un diplomat al unei ţări comuniste. În septembrie 1989, mi-a spus că vrea să mă vadă şi a venit la mine cu un plic cu materiale de la Dinescu. Mi-a spus că fiul lui mergea la aceeaşi scoala cu cel al familiei Dinescu, aşa că soţia lui a intrat în legatura cu soacra lui Mircea Dinescu, care i-a dat acest plic, în care era literatură. Acesta a fost al doilea lucru pe care l-am expediat în Europa pentru Dinescu.“

Coen Stork, Martor al Revoluţiei, fost Ambasador Al Olandei în România (1988-1993), interviu realizat de Răzvan Brăileanu, traducere din limba engleză de Octavian Manea, http://www.revista22.ro/martor-al-revolutiei-4209.html

Din nou, ca şi în cazul disidentului Dan Petrescu, Gilles Schiller apelează la diplomaţi şi la valiza diplomatică pentru a scoate anumite texte din ţară. Iată, aşadar, că putem, conform acestor mărturii, reface parcursul interviului de la presupusul autor, M. Dinescu, la Haga! Totuşi, cu toate sursele accesate nu am reuşit să descoperim cum a ajuns textul de la Haga în redacţia ziarului Libération şi de acolo la redacţia în limba românia a postului de radio Europa liberă. Pe cale diplomatică? Simplu, prin poştă? O altă chestiune neclară este cea a limbii în care a fost scris textul. Cine a intermediat legătura dintre M. Dinescu şi Gilles Schiller? Ţinând cont că Mircea Dinescu nu cunoaştea limba franceză putem presupune că textul a fost transmis în limba română. Însă cine a făcut traducerea? De ce acest aspect nu este menţionat nicăieri?

Pe data pe 17 martie 1989 postul de radio Europa liberă, redacţia în limba română, transmitea o versiune mult mai amplă a interviului în lectura lui Virgil Ierunca şi a lui Alain Paruit (la Actualitatea românească), fără a specifica însă că există diferenţe substanţiale între textul apărut în aceeaşi zi în cotidianul Liberation şi cel citit de redactorii Europei libere. Emisiunea este înregistrată şi de o unitate specială a Securităţii, Departamentul R. (cf. Notă 0472378, pp 426–429, Cartea Albă a Securităţii, ed. cit.). Inclusiv nota Securităţii redată ca atare şi în Cartea Albă a Securităţii preia informaţia eronată cum că textul rostit la Europa liberă ar fi textul în varianta română a interviului tipărit sub titlul Le desespoir de la caserne Ceausescu. Toate sursele găsite dau, cu mici diferenţe, ca text al interviului din Liberation, textul apărut în Cartea Albă a Securităţii şi probabil tipărit aproape identic şi în Moartea citeşte ziarul (ed. 1990).

Pe 17 martie 2009, la împlinirea a 20 de ani de la publicarea interviului în Liberation, Jurnalul Naţional reproduce forma transmisă de postul Europa Liberă, fără a se specifica nici de această dată că nu acesta este textul interviului. (Accesând linkul puteţi compara şi dvs. textele: http://1989.jurnalul.ro/stire-special/disperarea-din-cazarma-ceausescu-319796.html)

Cine şi de ce a dorit perpetuarea acestei informaţii eronate? Dacă pe 17 martie 1989 era de înţeles dorinţa redacţiei postului Europa liberă de a induce în rândul populaţiei din ţară convingerea că avem disidenţi care pot zdruncina regimul comunist şi mai ales că Occidentul ne susţine, acum, la trecerea a 20 de ani de la eveniment devine de neînţeles perpetuarea acestui fals. Ar trebui să aflăm cum a ajuns textul la Paris, în ce limba a fost scris, dacă ziarisul Jean Stern (Gilles Schiller) cunoştea limba română samd.

alte surse

De exemplu, un alt document menţionează următoarele: „Interviul a fost realizat în februarie 1989, în România. […] Într-adevăr, interviul lui Dinescu (o versiune mai amplă a acestuia a fost emisă de Serviciul în Limba Română a REL) a atins mai multe dintre punctele conţinute în cele două recente scrisori adresate lui Ceauşescu de şase veterani ai PCR şi de către poetul Dan Deşliu.” 16 martie 1989, Radio Europa Liberă (München), Raport al secţiei de cercetare, Document din "Arhiva 1989", Cluj-Napoca

Citindu-l nu poţi să nu te întrebi cum de ştiau pe 16 martie 1989 dacă înterviul, netipărit încă, va fi sau nu identic cu forma primită la redacţie. (Pe ce cale, filieră au primit textul transmis în emisiunea difuzată pe 17 martie 1979? La ce dată? În ce limbă? Ar fi interesant de aflat distribuţia şi canalele pe care textul a ajuns de la Haga în redacţia revistei Liberation şi de acolo traseul urmat în continuare.). M. Dinescu relata în 2009: „Am fost acasă când a început Revoluţia. Ca urmare a unui interviu acordat de mine revistei Libération eram arestat la domiciliu. Interviul a apărut pe 17 martie 1989. A doua zi am fost chemat la revista „România literară” unde eram redactor şi dat afară. Şi am stat acasă şi am scris poezii până pe 22 decembrie.“

Din Cartea Albă a Securităţii, D 10 966, vol. 6, f. 9-16, p. 505, aflăm că Mircea Dinescu, deşi supravegheat, putea încă transmite mesaje în afara ţării, prin telefon, în mod liber (v. conţinutul unei conversaţii telefonice dintre Mircea Dinescu şi Alexandru Papilian: „Mircea Dinescu: Şi de-aia am intrat în partid, ca să mă port ca un membru de partid liber». /.../ În legătură cu interviul apărut în Franţa, între cei doi s-a purtat următorul dialog: Alexandru Papilian: «Am văzut, astăzi, cum îţi spun, interviul din Libération». Mircea Dinescu: «A apărut interviul în Libération?». Alexandru Papilian: «Da. Cu o fotografie mare, foarte frumoasă». Mircea Dinescu: «Da». Alexandru Papilian: «Ocupă aproape două pagini de ziar». Mircea Dinescu: «Aha! Sunt fotogenic?». Alexandru Papilian: «Eşti fotogenic. Cam trist. Dar eşti fotogenic...» Mircea Dinescu: «Tristeţea este meseria mea să ştii...». Interviul are drept consecinţe arestarea sa la domiciliu şi excluderea din partid.“

Relativ recent, în anul 2008, într-o emisiune televizată „ziaristul Victor Roncea, coordonator al campaniei «Voci curate» de la Civic Media, a declarat că un membru de frunte al Colegiului CNSAS, Mircea Dinescu, reprezintă interese străine, fiind documentat de unitatea anti-KGB a Securităţii. Potrivit informaţiilor dezvăluite de Roncea, există mărturii ale unor foşti ofiţeri ai UM 0110 privind legăturile lui Mircea Dinescu cu KGB, nu numai prin soacra acestuia, Ludmila Loghinovskaia. Astfel, în 1989, acesta a urmat un traseu complicat prin ţările baltice, pentru a ajunge ulterior în Crimeea, unde a primit instrucţiuni precise privind rolul său în lovitura de stat pregătită de sovietici, cunoscută generic sub numele de «Revoluţia» din decembrie 1989. Informaţiile respective se află şi în arhivele CIA, s-a afirmat în emisiune.

Gilles Schiller a publicat multe articole şi interviuri obţinute în/şi despre ţările din Est (de exemplu de la un interviu cu V. Havel, 21 martie 1989 şi până la „Nadia Comaneci s’envole à l’Ouest“, „Critiqué, Ceausescu accentue la presssion“ articole semnate împreună cu Veronique Soulé, sau de la „Bucarest-Paris: route coupee pour les enfants d’Elena“ până la „Friture roumaine dans un village wallon“).

accesaţi şi:

l http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2010/08/ambasadorul-coen-vrand-sa-l-glorifice.html

l http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/02/falsificarea-trecutului-recent-prin.html

l http://roncea.ro/2010/08/20/eroul-martir-col-gheorghe-trosca-victima-agenturii-kgb-si-dupa-moarte-de-ce-s-au-infipt-profitorii-tuturor-regimurilor-plesu-patapievici-si-dinescu-la-sefia-cnsas/

Cezar Ivănescu, aprilie 2008, „Scurtă istorie a conflictului meu cu Mircea Dinescu“

Mircea Dinescu a intrat în literatură ca un discipol al meu, chiar titlul primului său volum de versuri, Elegii de cînd eram mai tînăr, preia un vers din poemul meu, Amintirea Paradisului, „Cînd eram mai tînăr şi la trup curat...“.

Relaţia armonioasă, de reciprocă simpatie a durat destul de mult, culminînd cu o întîmplare hazlie, petrecută în 1975, la Alba-Iulia, unde ne aflam invitaţi mulţi scriitori români cu prilejul sărbătoririi oficiale a împlinirii a 375 de ani de la Prima Unire a Ţărilor Româneşti, împlinită de Mihai Viteazul.Atunci Mircea Dinescu chiar s-a bătut cu un coleg (Mihai Gavril), amîndoi în stare de ebrietate, apărîndu-mi, chipurile, onoarea. Cînd a intervenit securistul oficial care călătorea cu noi, scriitorii, în autobuz, şi a încercat să-i despartă, toţi trei şi Mircea Dinescu şi securistul oficial au invocat numele cîte unui şef din Securitate, „eu sînt dintre oamenii lui cutare“, „eu dintre ai lui cutare“, „eu dintre ai lui cutare“. La acea vreme credeam ca e vorba de o pură retorică, acum îmi dau seama că mă înşelam amarnic...

Din 1975, pînă în toamna lui 1979, am locuit şi eu şi Mircea Dinescu la Casa de Creaţie de la Mogoşoaia, eu fiind protejat de Maestrul meu, Marin Preda, şi urît de mai toţi colegii întrucît nu eram băutor de alcool, eram mintea trează care veghea în preajma lui Marin Preda. Tot în 1975, pe coperta a IV-a a cărţii mele Rod III (Ed. C.R., 1975), Marin Preda a semnat singurul său text în care recunoaşte „o adevărată voce de mare poet“ la un contemporan al său.

Sintagma „mare poet“ mi-a creat adversităţi durabile în lumea literară şi a coincis cu începutul ascensiunii sociale a lui Mircea Dinescu: secretar UTC la USR, apoi membru PCR şi student la „Ştefan Gheorghiu“.

În 1980, după moartea lui Marin Preda, am publicat în revista „Luceafărul“ scrisoarea testamentară pe care mi-o lăsase Maestrul meu din primăvara anului 1979 şi i-am considerat vinovaţi pe toţi acei care, în ultima zi din viaţa marelui scriitor, au contribuit într-un fel la producerea tragicului deznodămînt, printre ei numărîndu-se şi Mircea Dinescu.

Am reluat toate acuzaţiile în cartea mea Pentru Marin Preda (Ed. Timpul, Iaşi, 1996).În 1981 am fost martorul prozatorului Iulian Neacşu în procesul pe care acesta l-a intentat numiţilor Dinescu Mircea şi Dorin Tudoran, proces finalizat cu condamnarea celor doi...În 1990, Mircea Dinescu, „disidentul“ făcînd parte din grupul de la Comana condus de Gheorghe (Gogu) Rădulescu, ajunge Preşedinte (provizoriu şi apoi ales) al USR şi-mi desface în mod abuziv contractul de muncă (redactor la revista „Luceafărul“ a USR), fiind obligat să declar greva foamei în 5 ian. 1990.

Am plecat din USR şi am reîntemeiat Societatea Scriitorilor Români (cu aproape 1000 de membri).După mineriada din 14 iunie 1990, am zăcut bolnav aproape doi ani (fiind bătut bestial de mineri), sediul şi arhivele Societăţii Scriitorilor Români au fost distruse iar eu am revenit în USR chemat de Laurenţiu Ulici, Preşedinte interimar al USR după ce Mircea Dinescu a plecat fără să-şi încheie mandatul şi aducând USR în pragul falimentului.

Nu s-a făcut niciodată o anchetă serioasă privind ilegalităţile comise la USR în perioada în care a fost Preşedinte Mircea Dinescu.

În 2005 l-am anunţat pe Eugen Uricaru, Preşedintele în funcţie al USR, că voi candida la preşedenţia USR (iunie 2005). Într-o zi stînd de vorbă cu Eugen Uricaru în biroul său, în prezenţa mai multor martori, Eugen Uricaru a rostit ceva de genul: „ei, dragă, în 1990 cînd scriai în «Baricada» şi-l înjurai pe Dinescu, credeam şi eu ca atîţia alţii că eşti nebun, dar acuma îmi dau seama că dacă Dinescu nu risipea banii Uniunii, astăzi am fi dat lefuri (şi încă mari) scriitorilor...“

La scurt timp a venit verdictul de la CNSAS, că Eugen Uricaru a făcut poliţie politică, verdict neprobat în niciun fel.

Mi-am exprimat clar încă din 2005, în presă, neîncrederea în CNSAS atît timp cît în Colegiul acestei instituţii este cel puţin un securist, Mircea Dinescu.

Semnalez similaritatea situaţiilor: şi în 1990, şi în 2008, aflat într-o poziţie-cheie, Mircea Dinescu se răzbună comiţînd o ilegalitate.

Dacă în 1990, în România domnea o stare generală de anomie, azi ne pretindem un stat democratic, de drept, un stat european.

Cum e posibil atunci ca un individ periculos, care sfidează legile, să fie în continuare tolerat în funcţii importante, liber să decidă, după bunul său plac, destinul unor oameni?

Cezar Ivănescu, Bucureşti, aprilie 2008

Sursa: http://cezar-ivanescu.blogspot.com/

Falsificarea trecutului recent prin omisiune, minciună şi deformare. Cazul Mircea Dinescu

Istoria literaturii române contemporane

1941-2000

de Alex Ştefănescu

Mircea Dinescu (fragment)

„Dinescu dovedeşte în scurt timp că are vocaţie de supravieţuitor şi că ştie să-şi administreze viaţa (mai bine, de pildă, decât Nichita Stănescu, vedeta poeziei de atunci). Protectorii săi îl ajută să «facă armata» într-un mod netraumatizant şi să publice o primă carte. Invocaţie nimănui, 1971 (distinsă imediat cu premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România), pentru ca apoi să îi găsească o sinecură – pitorescul post de portar al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, ocupat de poet (mai mult cu numele) în perioada 1972-1976.

Treptat, Mircea Dinescu devine un personaj de prim-plan al vieţii literare. «Veşnic tânăr şi ferice», aşa cum şi-l imagina Eminescu pe Alecsandri, dar şi nesupus, gata să înfigă pumnalul ironiei în oricine încearcă să-l supună vreunei constrângeri, el se înfăţişează ca o neverosimilă fiinţă liberă (Marin Preda) într-o lume a obedienţei şi resemnării. Are imens succes la întâlnirile cu publicul, dă autografe pe stradă admiratorilor, îl cucereşte/intimidează până şi pe Nicolae Ceauşescu, cu prilejul unei discuţii a acestuia cu scriitorii.

Între 1976-1982 este redactor la revista Luceafărul, iar între 1982-1989 – tot redactor, la revista România literară. Mutarea sa de la o revistă la alta se explică prin faptul că Luceafărul devenise între timp un instrument de propagandă naţionalist-comunistă, în timp ce România literară rămăsese o redută (fie şi asediată) a libertăţii de exprimare.

În 1988-1989, poetul pune în circulaţie trei texte incendiare, care atacă în mod explicit, în formule memorabile, dictatura comunistă. Este vorba de discursul Pâinea şi circul, rostit la un colocviu de literatură de la Academia de Arte din Berlinul de Vest în septembrie 1988, de un interviu acordat, în martie 1989, ziarului francez Libération şi de articolul Mamutul şi literatura, publicat, în noiembrie 1989, în cotidianul vest-german Frankfurter Allgemaine Zeitung. În felul acesta, el declară, practic, război autorităţilor comuniste, care trec imediat la represalii. Poetul este sechestrat la domiciliu şi i se interzice să mai publice. Cei care schiţează o timidă solidarizare cu el sunt, la rândul lor, supuşi unor sancţiuni.

Mircea Dinescu, considerat un fel de Statuia Libertăţii a românilor, este cel care apare la televizor în ziua de 22 decembrie 1989 şi anunţă, înecându-se de fericire, căderea dictaturii. În scurtă vreme, este cooptat în echipa care conduce provizoriu România, dar temperamentul său eruptiv şi plăcerea de a spune lucrurilor pe nume îl fac inaderent şi îl determină să se retragă. Ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor, în perioada 1990-1993, poetul obţine, într-un stil impetuos, proprietăţi şi avantaje pentru scriitori.“

Alex Ştefănescu, Istoria literaturii române contemporane, 1941-2000, articolul despre Mircea Dinescu, p. 841, Editura Maşina de scris, Bucureşti, 2005

Falsificarea trecutului recent prin omisiune, minciună şi deformare

Citind aceste rânduri am avut senzaţia înecăcioasă că Alex Ştefănescu comentează o telenovelă în faţa unui auditoriu format din surdo-muţi, ba chiar mai mult, că distinsul critic a uitat – meduzat de imaginea de „statuie a Libertăţii“ a portarului-soldat fruntaş al Securităţii Române, că publicul-cititor, cel căruia îi sunt adresate aceste rânduri, este cel trăitor în România.

Informaţiile false, siropos-lacrimogene se succed cu o rapiditate uluitoare. Aflăm de exemplu că „protectorii săi îl ajută să «facă armata» într-un mod netraumatizant şi să publice o primă carte.“ Care protectori? Nu ni se spune. Putem bănui că sunt „unii puternici“, de vreme ce aveau o atât de mare trecere. În continuare textul curge cu furia unei cascade, dacă Alex Ştefănescu ar fi relatat o epopee aş fi înţeles, dar redă doar o biobibliografie excesiv romanţată a unui scriitor contemporan şi o face apelând la distorsionarea realităţii şi promovând false imagini.

Alex Ştefănescu cunoaşte cu siguranţă faptul că Mircea Dinescu a făcut armata la Securitate. În acest context devine inacceptabil ca, după 45 de ani de comunism, după ce o întreagă ţară a fost însângerată de noua putere comunistă impusă cu forţa de la Răsărit, să vină cineva, în anul 2000, şi să insinueze nonşalant că a face armata la Securitate era un mod „netraumatizant“, poate chiar nobil.

În continuare articolul conţine informaţii „după ureche“. Nu vom găsi indicată nici data când poetul-comunist Mircea Dinescu a fost acceptat ca membru plin al Uniunii Scriitorilor din România (conform statului U.S.R. ar fi trebuit să aibă un număr de minimum două cărţi publicate, dar deja ştim, desigur, din nou au intervenit „protectorii“!), nici data la care a intrat în Partidul Comunist Român, nici cea la care a devenit preşedinte al U.T.C. [din U.S.R.], nici cea la care a început să frecventeze cursurile Academiei de Partid Ştefan Gheorghiu (şcoala de politruci), nici data la care a fost condamnat cu suspendare pentru atac asupra unui coleg de redacţie de la revista Luceafărul, Iulian Neacşu (Procesul judecându-se sâmbăta, zi liberă la tribunal, când în mod normal nu se judecă. Această situaţie s-a creat în urma intervenţiei tovarăşului Nicolae Croitoru, secretar P.C.R. cu propaganda al Municipiului Bucureşti care voia să „salveze“ reputaţia unui „viitor şef“, Mircea Dinescu fiind student la acea oră la Academia de Partid „Ştefan Gheorghiu“. Sentinţa penală nr. 1439 a fost dată în şedinţa publică de la 4 septembrie 1981 şi s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei).

Criticul Alex Ştefănescu ne anunţă doar că M. Dinescu „îl cucereşte/intimidează până şi pe Nicolae Ceauşescu, cu prilejul unei discuţii a acestuia cu scriitorii.“ (vedeţi şi poza de mai sus, în care, de cucerit ce era, N. Ceauşescu l-a transformat pe „fiorosul“ M. Dinescu în ziarist de casă. Poate dvs. reuşiţi să distingeţi emoţia de pe chipul tovului N. Ceauşescu, eu am remarcat doar poziţia devotat-umilă a studentului ştefan-gheorghist M. Dinescu.) O notă din Cartea Albă a Securităţii ne redă exact „cât de cucerit“ a fost N. Ceauşescu şi starea de spirit a unor scriitori după întâlnirea de la Neptun: „De exemplu Titus Popovici, Anghel Dumbrăveanu, Teodor Balş, George Bălăiţă, Eugen Barbu, Mircea Dinescu au spus scriitorilor aflaţi la vila Paltinul din staţiunea Neptun că sunt profund mişcaţi de aprecierile de care se bucură scriitorii în faţa conducerii, ca oameni ataşaţi, oricând gata să slujească patria şi poporul.“ [v. nota 129, p. 137, 1978].

Alex Ştefănescu ne mai anunţă gomos: „Mutarea sa de la o revistă la alta se explică prin faptul că Luceafărul devenise între timp un instrument de propagandă naţionalist-comunistă, în timp ce România literară rămăsese o redută (fie şi asediată) a libertăţii de exprimare.“ Din nou ne minte. După cum am spus deja mutarea s-a produs ca efect al acţiunii de „ciomăgire temeinică“ aplicată de numiţii Mircea Dinescu şi Dorin Tudoran colegului lor de redacţie Iulian Neacşu. Ca urmare a acestei „manevre progresiste“, de „stârpire din rădăcini a naţionalismului“, Iulian Neacşu a avut nevoie de îngrijiri medicale serioase.

„Mult stimate şi iubite secretar general, dv. cu înţelepciunea binecunoscută, care sunteţi un mare conducător“

Cât despre bâlbâiala continuă a tovarăşului M. Dinescu citiţi şi câteva fraze din Cartea Albă a Securităţii, nota 459, 7 oct. 1988: „Împreună cu Aurel am stat la o aia mică, să avem o bază de pornire şi până la urmă văd că s-a rotunjit destul de bine, dar tocmai d-aia v-am... (nu termină). Problema era cum să ne adresăm, erau mai multe chipuri, la început la tovarăşul. /.../ Pe urmă, la comitete, pe urmă ne gândeam noi, pentru oamenii de bine, dar sună din România noastră. Am spus, către Marea Adunare Naţională a R.S.R., Consiliului de Miniştri şi C.C. al P.C.R., către tot ce e oficial, aşa. Ăsta-i un pretext de fapt. Trebuie să avem, aia... /.../

Am discutat azi la organizaţia de Partid, aşa, m-am ridicat la un moment dat şi am zis... /.../ Chiar azi am avut şedinţa de partid şi-am zis, «cer lămuriri în legătură cu situaţia colegei noastre Ana Blandiana». Zic, am auzit că din cauza unui pisoi pe care-l cheamă Arpagic, dle nu ştiu cum de destinul unui scriitor e în funcţie de un animal d-ăsta, dar eu, dle, dacă Ana Blandiana ar fi scris o poezie despre mine în care mă făcea «cotoiul Dinescu», eu îi mulţumeam public, dle. /.../ Am făcut, aceasta este un punct pe care l-am făcut la şedinţa de partid, s-a vorbit despre Ana Blandiana la organizaţia noastră de partid. /.../ Nu, că numeroase e greu acuma, că toţi sunt aşa, important e să fie buni, cu nume care sună la ureche. /.../

Eu l-am citit, era adresat şefului statului, eu i-am dat citire, a trecut pe la fiecare dintre noi, de la o chestie d-asta, aşa că asta a ajuns aşa: «Mult stimate şi iubite secretar general, dv. cu înţelepciunea binecunoscută, care sunteţi un mare conducător» ş.a.m.d. Păi văd, asta vreau să spun... (citează în continuare din scrisoarea înaintată conducerii superioare de partid şi de stat). Dau citire, se termină chestia asta, îl depun pe masă la Macovescu, o chestie, 90 de scriitori, cei mai importanţi, se ridică Mihnea Gheorghiu şi zice: «Tovarăşi, acum, când trupele sovietice fac manevre la graniţa României, noi încercăm să ne opunem deciziei partidului care ştie ce face dacă nu ştiu ce, că trupele sovietice», nu ştiu ce, şi-n pauză vine şi «ia aicea», deşi oficial am depus-o, aia! Dle, mi-a dat-o în mână, în pauză, în closet, şi-o am acasă, domnule.“ [Cartea Albă a Securităţii, pp. 394-408, nota 459, dosar nr. 11 119, vol. 7, f. 118-177, remarcaţi că „partidul“ este o prezenţă vie în sufletul „disidentului“ M. Dinescu, că acesta are mari probleme de exprimare, nefiind capabil să vorbească fluent, enunţurile sale fiind fragmentate şi aproape neinteligibile.]

Interviul acordat de M. Dinescu ziarului francez Libération a fost foarte mediatizat, cu toate că mesajul transmis nu era unul anticomunist ci unul „perestroikist“ [poate fi citit şi în Cartea Albă a Securităţii, nota 474, pp. 426-429]. M. Dinescu a făcut atunci şi unele afirmaţii şocante: „Nu ştiu dacă Gorbaciov e sau nu considerat un ţar bun de către popoarele de dincolo de Prut [enunţ subtil antiromânesc, să nu uităm că dincolo de Prut sunt în primul rând românii, de-abia dincolo de Nistru sunt acele „alte popoare“ – n.n.], dar pentru milioanele de oameni care au tăcut în umilinţă, zeci de ani, în Polonia, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, R.D.G. şi România, el este un vestitor de bine, un Mesia al socialismului“, „Zgândărirea în presa cotidiană a vechilor răni istorice, legate de convieţuirea în comun, nu vindecă, ci mai degrabă fatalizează presentimentele.“ ş.a.m.d. Tot în acel interviu M. Dinescu afişa o anume sfială în a ataca U.R.S.S.-ul, slăvea „miraculosul elixir cu eticheta de perestroika şi glasnost, capabil, pare-se, să învie cadavrul socialismului“ şi ataca „noile formule de faraonism nord-coreean“.

„Chiar în ziua apariţiei interviului acordat de Mircea Dinescu ziarului Libération, Alexandru Papilian, de la Paris, a angajat cu acesta o convorbire telefonică în care poetul, între altele, i-a spus: «M-a sunat acasă D.R. Popescu şi mi-a spus că mi s-a desfăcut contractul de muncă, deoarece am încălcat statutul nu ştiu care... Şi cu Horea împreună, într-un minut, aşa şi pe dincolo... Ce propui dumneata, ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor, ce zici de faptul acesta? Ce să fac acum eu; cu soţie fără serviciu şi cu doi copii? Mi-a zis că este o problemă foarte grea etc. Eu înţeleg să mă comport ca un om liber, pentru că asta este meseria mea – am replicat. Şi el mi-a spus că o să facă ceva la Uniunea Scriitorilor, în sindicat, deocamdată. Şi am dat o scrisoare deschisă, către D.R. Popescu. Înţelegi?... Cică mă întâlnesc cu ambasadorii. Înţelegi?... Cu ziarişti, diplomaţi. /.../» Alexandru Papilian a întrebat: «Există vreo lege care să-ţi interzică lucrurile astea?» La care Mircea Dinescu a răspuns: «Măi, există un decret... Există un decret, dar eu, dom'le... Meseria mea e libertatea. Materia mea primă e libertatea. M-am născut ca om liber, vreau să trăiesc liber şi vreau să mor ca om liber. Şi de-aia am intrat în partid, ca să mă port ca un membru de partid liber». În legătură cu interviul apărut în Franţa, între cei doi s-a purtat următorul dialog: Alexandru Papilian: «Am văzut, astăzi, cum îţi spun, interviul din Libération». Mircea Dinescu: «A apărut interviul în Libération?». Alexandru Papilian: «Da. Cu o fotografie mare, foarte frumoasă». Mircea Dinescu: «Da». Alexandru Papilian: «Ocupă aproape două pagini de ziar». Mircea Dinescu: «Aha! Sunt fotogenic?». Alexandru Papilian: «Eşti fotogenic. Cam trist. Dar eşti fotogenic...» Mircea Dinescu: «Tristeţea este meseria mea să ştii...» Convorbirea în speţă a fost transmisă de postul de radio France Internationale la 15 decembrie 1989, fiind înregistrată de serviciul specializat al Securităţii, în cadrul Buletinului Radio nr. 633.“ (D 10 966, vol. 6, f. 9-16) [Cartea Albă a Securităţii , p. 505].

Conversaţia telefonică dintre Al. Papilian şi M. Dinescu pare desprinsă dintr-o piesă de Caragiale, „personajul“ Dinescu emană impostură: „am încălcat statutul nu ştiu care... /.../ Măi, există un decret... Există un decret, dar eu, dom'le... Meseria mea e libertatea. Materia mea primă e libertatea. /.../ Şi de-aia am intrat în partid, ca să mă port ca un membru de partid liber. /.../ Tristeţea este meseria mea să ştii...“.

Grigore Caraza: „ nicio clipă nu m-am gândit să-mi cumpăr libertatea vânzându-mi conştiinţa, vânzându-L pe Dumnezeu sau vânzându-mi neamul. /.../ Am primit o condamnare politică de 47 ani, singura vină fiind aceea că am făcut legământ de iubire cu patria mea creştină şi străbună. La prima arestare, în 1949, primul gând a fost că va trebui să fac închisoare pentru un ideal al meu, Basarabia şi nordul Bucovinei, pentru că sunt ale noastre, pentru că am cântat Deşteptă-te române! şi Hora Unirii pentru că am gândit şi simţit româneşte.“

Ce diferenţă imensă între aceste rânduri semnate de un mare român, Grigore Caraza, şi enunţurile pompoase ale lui Mircea Dinescu!

Înţelegeţi, domnule Alex Ştefănescu? Pentru noi nu P.C.R.-istul Mircea Dinescu este „un fel de Statuie a Libertăţii“, pentru noi, Oamenii Adevăraţi, Oamenii Veşnic Vii, Oamenii care au scris istoria României sunt martirii neamului românesc, cei morţi pe front sau în temniţele comuniste, cei mulţi, necunoscuţi în veci, cei care au sfinţit cu trupul lor pământul acestei ţări şi care au înnobilat cu sufletul lor conştiinţa acestui popor.

Accesaţi şi:

• Nicolae Manolescu: elogiator al lui Marx şi Iliescu (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/nicolae-manolescu-elogiator-al-lui-marx.html)
• Ana Blandiana. Slavă veşnică lui Lenin (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/sub-zodia-proletcultismului-ana.html)
• Scriitorii „omagişti“ (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/uniunea-scriitorilor-din-romnia-omagiu.html)
• ROMÂNIA – 1989. Cronica unor evenimente anunţate (http://civicmedia.ro/acm/index.php? option=com_content&task=view&id=764&Itemid=1)
• Mircea Dinescu: autoportret în tuşă marxist-leninistă (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/mircea-dinescu-autoportret-in-tusa.html)

Mircea Dinescu, pervertirea adevărului, P.C.R.-ul şi organizaţia de partid a revistei România literară

Mircea Dinescu şi Marius Chicoş Rostovan
*** Vasile Băran, 1993

Mircea Dinescu este: „bufon, bandit, bursier, calomniator, chiaun, du­bios, cameleonic, duplicitar, elucumbratist, farseor, fraticid, golan, hahaleră, hoţ, infatuat,limfatic, leneş, mitoman, nărod, obraznic, oligofrenic, prost, ridicol, stalinist“

Ca să-mi dau seama mai bine ce în­seamnă a fi un personaj dubios am luat din raftul bibliotecii mele un dicţionar pu­blicat de Mircea Sântimbreanu, pe când era director al Editurii Albatros, în colec­ţia Cogito, exact cu 15 ani în urmă, în­tr-o ediţie îngrijită de Mircea Duduleanu, purtând titlul: Calităţi şi defecte.

Şi am notat următoarele calităţi: altruist, bun, cinstit, darnic, deschis, drept, jovial, lu­minat, modest, om, parolist, prietenos, ro­mân, săritor, sincer, vioi. Sunt chiar atri­butele folosite în urmă cu 4 ani în adu­narea generală de alegeri a biroului de partid de la revista „România literară“ de Mircea Dinescu propunându-mă, cu puţină vreme înainte de cel de-al XIV-lea Congres al Partidului Comunist Ro­mân, secretar.

El a spus (ridicându-se respectuos şi abţinându-se să nu dea din picioare ca un cal nărăvaş, cum îi este obiceiul, ci numai din mâini) textual:

„Vasile Bâran, colegul nostru de redac­ţie, prozator talentat, mai talentat decât mulţi despre care scrie la nesfârşit cri­tica literară şi publicist de primă linie, invidiat de reporteri cândva renumiţi, este un om cu calităţi demne de toată preţuirea, cinstit, drept, sincer şi deschis în relaţiile colegiale, prietenos, bun, săritor, gata, ca românul, oricând să le ajute să ieşi din impas, garantând pen­tru celălalt cu propria-i bogăţie morală, om luminat, jovial, parolist în care poţi avea oricând încredere deplină, iată de ce îi propun să fie ales secretarul birou­lui organizaţiei noastre de partid“. Sigur că eram emoţionat, mai ales că privindu-l clipă de clipă, lumina ochilor săi pătrundea de-a dreptul în fiinţa mea în­fierată.

Aveam senzaţia că trăiam un moment fericit. Nu te naşti decât o dată să ai norocul să fii lăudat în acest chip de un poet ca Mirceo Dinescu. Un poet admirat de-atâţia cititori, băieţi şi fete care-l lăudau apreciindu-i talentul, bă­trâni ce lăcrimau la versurile sale ca la superbe Creaţii ale propriilor lor nepoţi. N-am fost ales chiar secretar, ci adjunct. Secretar a fost ales poetul Ion Horea, la ale cărui calităţi s-a adăugat şi aceea de a fi avut o mai bogată experienţa uma­nă. Oricum, trăisem, cum spuneam, dato­rită lui Mircea Dinescu, o clipă de in­tensă satisfacţie sufletească. Poetul mă descrisese mulţimii din sală ca pe un om pe care-l preţuia din foarte importante puncte de vedere. Eram, deci, pentru el, omul neduplicitar, omul – om.

Şi iată că mai acum câteva săptămâni în numărul din 27 iulie-2 august 1993, al hebdomadarului său „Caţavencu“, adică după patru ani de la acea adunare de partid, Mircea Dinescu mă face la o rubrica semnată golăneşte „Platon şi Aristotel, stânjeniţi de-un stânjenel“ (nici handicapaţii mintali nu şi-ar permite un asemenea ridicol joc de prostie umană) nici mai mult nici mai puţin decât un „personaj dubios“.

Agăţându-se de un articol publicat de Corneliu Băran despre Premiile Uniunii Scriitorilor (manifestare la care în calitatea lui de preşedinte nici n-a participat) Mircea Dinescu pu­blică în „Caţavencul“ un microfoileton care începe aşa:

„Băiatul lui Vesile Băran, personaj dubios, dar ataşat par­tidului (ăla de dinainte)“ ...adică Partidul Comunist Roman Aşadar, să repetam : „...personaj dubios, dar ataşat partidului (ăla de dinainte)“ Cum, adică, dubios, dar ataşat partidului? Unde este defec­tul şi unde calitatea? Sau, mai exact, unde-i logica propoziţiunii, măi băiatule, că te dau acum pe mâna lui Marius !? „Ai auzit tu, gioarso, de Marius... Chicoş Rostovan? Ai auzit, tu de logică, mă, scârnavule, sau n-ai auzit ? Atunci dacă n-ai auzit scoate-ţi deştu din nara şi-ascultă colea: pune mâna şi-nvaţă, loazo, că ţi-oi rupe urechile din capul tău sec!“

Vasăzică, acum patru ani, în plină vară, ca şi acum, Mircea Dinescu mă propune secretar de partid într-o organizaţie comunistă din care el însuşi făcea parte (altminteri n-ar fi avut ce să caute acolo, bagabondul!). Garantând cu fiinţa lui de om devotat Partidului Comunist Român, că meritam prin cali­tăţile dovedite să fi condus acea organizaţie de bază cu rol important în viaţa revistei, „România literară“ la care lu­cram amândoi ca redactori.

Iar azi, într-o revistă făcută de el, mă taxează ca personaj dubios nu se ştie pentru ce? Că sunt ataşat acelui partid de dinainte, în cadrul căruia el însuşi m-a recomandat să fi fost secretar sau că pe de o parte sunt dubios, iar pe de alta ataşat? Şi el care m-a recomandat atunci, el studentul Şcolii superioare de partid „Ştefan Gheorghiu“, el fostul secretar el Birou­lui Uniunii Tineretului Comunist de la Uniunea Scriitorilor, el, cel care urca zil­nic scările C.C. al P.C.R. cerşind funcţii pe le reviste, el ajutat de Gogu Rădulescu să devină din pompier redactor al Almanahului Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, el ingratul şi cameleonul de azi, cum este? Nu el este cu adevărat personajul dubios?

Răsfoiesc dicţionarul Cogito şi notez de acolo defectele uma­ne, tot pe alfabet şi-mi dau seama că Mircea Dinescu le-a adunat în fiinţa lui pe toate. Dar nu ca pe lacune, ci ca pe nişte merite! Ia să vedem: anormal, analfabet (nici liceul nu l-a absolvit ca lumea!) bufon, bandit (i-a înşelat pe toţi; scriitorii care l-au ales în fruntea Uniu­nii, făcând afaceri veroase pe seama lor) bursier (aşa cum este el, calitatea devine defect) calomniator, chiaun, du­bios (aici ar avea dreptate Marius Chicoş Rostovan) cameleonic, duplicitar, elucumbratist (întâmplare a unui ames­tec haotic de idei absurde), farseor, fraticid (în sens de trădător al scriitorilor români), golan, hahaleră, hoţ, infatuat, jidovit (în sensul de a se subjuga ideilor sioniste) Kiwist (păsăroi fără aripi) limfatic, leneş, mitoman, nărod, obraznic, oligofrenic, prost, ridicol, stalinist (rudă cu Brejnev şi Gorbaciov) sinucigaş (în sensul că şi-a nenorocit talentul poetic, devenind businessman), şamanist, şleathtenist (în sensul că lucrează în şlepcă, cum zicea Marin Preda), tolomac, taumaturg, uzurpator (în sensul că şi-a însuşit: drepturi şi bunuri care nu erau ale sale). Viclean, vicios, xenofob (în sensul că şi-ar vinde pentru afacerile sale şi ţara la străini), tifoid, zooparazit (în sensul că s-a lăsat demult de munca serioasa, cinstită) zerovalent.

Încă o dată:

Ce pot spune despre un individ care-mi subliniază în faţa colegilor calităţi de om de onoare propunându-mă într-o funcţie meritorie în acele vremuri, iar astăzi, datorită aceloraşi calităţi pe care spre deosebire de el le păstrează, mă face personaj dubios?

Vasile Băran, Mircea Dinescu şi Marius Chicoş Rostovan, Vremea, 18 august 1993