Falsificarea trecutului recent prin omisiune, minciună şi deformare. Cazul Mircea Dinescu

Istoria literaturii române contemporane

1941-2000

de Alex Ştefănescu

Mircea Dinescu (fragment)

„Dinescu dovedeşte în scurt timp că are vocaţie de supravieţuitor şi că ştie să-şi administreze viaţa (mai bine, de pildă, decât Nichita Stănescu, vedeta poeziei de atunci). Protectorii săi îl ajută să «facă armata» într-un mod netraumatizant şi să publice o primă carte. Invocaţie nimănui, 1971 (distinsă imediat cu premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România), pentru ca apoi să îi găsească o sinecură – pitorescul post de portar al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, ocupat de poet (mai mult cu numele) în perioada 1972-1976.

Treptat, Mircea Dinescu devine un personaj de prim-plan al vieţii literare. «Veşnic tânăr şi ferice», aşa cum şi-l imagina Eminescu pe Alecsandri, dar şi nesupus, gata să înfigă pumnalul ironiei în oricine încearcă să-l supună vreunei constrângeri, el se înfăţişează ca o neverosimilă fiinţă liberă (Marin Preda) într-o lume a obedienţei şi resemnării. Are imens succes la întâlnirile cu publicul, dă autografe pe stradă admiratorilor, îl cucereşte/intimidează până şi pe Nicolae Ceauşescu, cu prilejul unei discuţii a acestuia cu scriitorii.

Între 1976-1982 este redactor la revista Luceafărul, iar între 1982-1989 – tot redactor, la revista România literară. Mutarea sa de la o revistă la alta se explică prin faptul că Luceafărul devenise între timp un instrument de propagandă naţionalist-comunistă, în timp ce România literară rămăsese o redută (fie şi asediată) a libertăţii de exprimare.

În 1988-1989, poetul pune în circulaţie trei texte incendiare, care atacă în mod explicit, în formule memorabile, dictatura comunistă. Este vorba de discursul Pâinea şi circul, rostit la un colocviu de literatură de la Academia de Arte din Berlinul de Vest în septembrie 1988, de un interviu acordat, în martie 1989, ziarului francez Libération şi de articolul Mamutul şi literatura, publicat, în noiembrie 1989, în cotidianul vest-german Frankfurter Allgemaine Zeitung. În felul acesta, el declară, practic, război autorităţilor comuniste, care trec imediat la represalii. Poetul este sechestrat la domiciliu şi i se interzice să mai publice. Cei care schiţează o timidă solidarizare cu el sunt, la rândul lor, supuşi unor sancţiuni.

Mircea Dinescu, considerat un fel de Statuia Libertăţii a românilor, este cel care apare la televizor în ziua de 22 decembrie 1989 şi anunţă, înecându-se de fericire, căderea dictaturii. În scurtă vreme, este cooptat în echipa care conduce provizoriu România, dar temperamentul său eruptiv şi plăcerea de a spune lucrurilor pe nume îl fac inaderent şi îl determină să se retragă. Ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor, în perioada 1990-1993, poetul obţine, într-un stil impetuos, proprietăţi şi avantaje pentru scriitori.“

Alex Ştefănescu, Istoria literaturii române contemporane, 1941-2000, articolul despre Mircea Dinescu, p. 841, Editura Maşina de scris, Bucureşti, 2005

Falsificarea trecutului recent prin omisiune, minciună şi deformare

Citind aceste rânduri am avut senzaţia înecăcioasă că Alex Ştefănescu comentează o telenovelă în faţa unui auditoriu format din surdo-muţi, ba chiar mai mult, că distinsul critic a uitat – meduzat de imaginea de „statuie a Libertăţii“ a portarului-soldat fruntaş al Securităţii Române, că publicul-cititor, cel căruia îi sunt adresate aceste rânduri, este cel trăitor în România.

Informaţiile false, siropos-lacrimogene se succed cu o rapiditate uluitoare. Aflăm de exemplu că „protectorii săi îl ajută să «facă armata» într-un mod netraumatizant şi să publice o primă carte.“ Care protectori? Nu ni se spune. Putem bănui că sunt „unii puternici“, de vreme ce aveau o atât de mare trecere. În continuare textul curge cu furia unei cascade, dacă Alex Ştefănescu ar fi relatat o epopee aş fi înţeles, dar redă doar o biobibliografie excesiv romanţată a unui scriitor contemporan şi o face apelând la distorsionarea realităţii şi promovând false imagini.

Alex Ştefănescu cunoaşte cu siguranţă faptul că Mircea Dinescu a făcut armata la Securitate. În acest context devine inacceptabil ca, după 45 de ani de comunism, după ce o întreagă ţară a fost însângerată de noua putere comunistă impusă cu forţa de la Răsărit, să vină cineva, în anul 2000, şi să insinueze nonşalant că a face armata la Securitate era un mod „netraumatizant“, poate chiar nobil.

În continuare articolul conţine informaţii „după ureche“. Nu vom găsi indicată nici data când poetul-comunist Mircea Dinescu a fost acceptat ca membru plin al Uniunii Scriitorilor din România (conform statului U.S.R. ar fi trebuit să aibă un număr de minimum două cărţi publicate, dar deja ştim, desigur, din nou au intervenit „protectorii“!), nici data la care a intrat în Partidul Comunist Român, nici cea la care a devenit preşedinte al U.T.C. [din U.S.R.], nici cea la care a început să frecventeze cursurile Academiei de Partid Ştefan Gheorghiu (şcoala de politruci), nici data la care a fost condamnat cu suspendare pentru atac asupra unui coleg de redacţie de la revista Luceafărul, Iulian Neacşu (Procesul judecându-se sâmbăta, zi liberă la tribunal, când în mod normal nu se judecă. Această situaţie s-a creat în urma intervenţiei tovarăşului Nicolae Croitoru, secretar P.C.R. cu propaganda al Municipiului Bucureşti care voia să „salveze“ reputaţia unui „viitor şef“, Mircea Dinescu fiind student la acea oră la Academia de Partid „Ştefan Gheorghiu“. Sentinţa penală nr. 1439 a fost dată în şedinţa publică de la 4 septembrie 1981 şi s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei).

Criticul Alex Ştefănescu ne anunţă doar că M. Dinescu „îl cucereşte/intimidează până şi pe Nicolae Ceauşescu, cu prilejul unei discuţii a acestuia cu scriitorii.“ (vedeţi şi poza de mai sus, în care, de cucerit ce era, N. Ceauşescu l-a transformat pe „fiorosul“ M. Dinescu în ziarist de casă. Poate dvs. reuşiţi să distingeţi emoţia de pe chipul tovului N. Ceauşescu, eu am remarcat doar poziţia devotat-umilă a studentului ştefan-gheorghist M. Dinescu.) O notă din Cartea Albă a Securităţii ne redă exact „cât de cucerit“ a fost N. Ceauşescu şi starea de spirit a unor scriitori după întâlnirea de la Neptun: „De exemplu Titus Popovici, Anghel Dumbrăveanu, Teodor Balş, George Bălăiţă, Eugen Barbu, Mircea Dinescu au spus scriitorilor aflaţi la vila Paltinul din staţiunea Neptun că sunt profund mişcaţi de aprecierile de care se bucură scriitorii în faţa conducerii, ca oameni ataşaţi, oricând gata să slujească patria şi poporul.“ [v. nota 129, p. 137, 1978].

Alex Ştefănescu ne mai anunţă gomos: „Mutarea sa de la o revistă la alta se explică prin faptul că Luceafărul devenise între timp un instrument de propagandă naţionalist-comunistă, în timp ce România literară rămăsese o redută (fie şi asediată) a libertăţii de exprimare.“ Din nou ne minte. După cum am spus deja mutarea s-a produs ca efect al acţiunii de „ciomăgire temeinică“ aplicată de numiţii Mircea Dinescu şi Dorin Tudoran colegului lor de redacţie Iulian Neacşu. Ca urmare a acestei „manevre progresiste“, de „stârpire din rădăcini a naţionalismului“, Iulian Neacşu a avut nevoie de îngrijiri medicale serioase.

„Mult stimate şi iubite secretar general, dv. cu înţelepciunea binecunoscută, care sunteţi un mare conducător“

Cât despre bâlbâiala continuă a tovarăşului M. Dinescu citiţi şi câteva fraze din Cartea Albă a Securităţii, nota 459, 7 oct. 1988: „Împreună cu Aurel am stat la o aia mică, să avem o bază de pornire şi până la urmă văd că s-a rotunjit destul de bine, dar tocmai d-aia v-am... (nu termină). Problema era cum să ne adresăm, erau mai multe chipuri, la început la tovarăşul. /.../ Pe urmă, la comitete, pe urmă ne gândeam noi, pentru oamenii de bine, dar sună din România noastră. Am spus, către Marea Adunare Naţională a R.S.R., Consiliului de Miniştri şi C.C. al P.C.R., către tot ce e oficial, aşa. Ăsta-i un pretext de fapt. Trebuie să avem, aia... /.../

Am discutat azi la organizaţia de Partid, aşa, m-am ridicat la un moment dat şi am zis... /.../ Chiar azi am avut şedinţa de partid şi-am zis, «cer lămuriri în legătură cu situaţia colegei noastre Ana Blandiana». Zic, am auzit că din cauza unui pisoi pe care-l cheamă Arpagic, dle nu ştiu cum de destinul unui scriitor e în funcţie de un animal d-ăsta, dar eu, dle, dacă Ana Blandiana ar fi scris o poezie despre mine în care mă făcea «cotoiul Dinescu», eu îi mulţumeam public, dle. /.../ Am făcut, aceasta este un punct pe care l-am făcut la şedinţa de partid, s-a vorbit despre Ana Blandiana la organizaţia noastră de partid. /.../ Nu, că numeroase e greu acuma, că toţi sunt aşa, important e să fie buni, cu nume care sună la ureche. /.../

Eu l-am citit, era adresat şefului statului, eu i-am dat citire, a trecut pe la fiecare dintre noi, de la o chestie d-asta, aşa că asta a ajuns aşa: «Mult stimate şi iubite secretar general, dv. cu înţelepciunea binecunoscută, care sunteţi un mare conducător» ş.a.m.d. Păi văd, asta vreau să spun... (citează în continuare din scrisoarea înaintată conducerii superioare de partid şi de stat). Dau citire, se termină chestia asta, îl depun pe masă la Macovescu, o chestie, 90 de scriitori, cei mai importanţi, se ridică Mihnea Gheorghiu şi zice: «Tovarăşi, acum, când trupele sovietice fac manevre la graniţa României, noi încercăm să ne opunem deciziei partidului care ştie ce face dacă nu ştiu ce, că trupele sovietice», nu ştiu ce, şi-n pauză vine şi «ia aicea», deşi oficial am depus-o, aia! Dle, mi-a dat-o în mână, în pauză, în closet, şi-o am acasă, domnule.“ [Cartea Albă a Securităţii, pp. 394-408, nota 459, dosar nr. 11 119, vol. 7, f. 118-177, remarcaţi că „partidul“ este o prezenţă vie în sufletul „disidentului“ M. Dinescu, că acesta are mari probleme de exprimare, nefiind capabil să vorbească fluent, enunţurile sale fiind fragmentate şi aproape neinteligibile.]

Interviul acordat de M. Dinescu ziarului francez Libération a fost foarte mediatizat, cu toate că mesajul transmis nu era unul anticomunist ci unul „perestroikist“ [poate fi citit şi în Cartea Albă a Securităţii, nota 474, pp. 426-429]. M. Dinescu a făcut atunci şi unele afirmaţii şocante: „Nu ştiu dacă Gorbaciov e sau nu considerat un ţar bun de către popoarele de dincolo de Prut [enunţ subtil antiromânesc, să nu uităm că dincolo de Prut sunt în primul rând românii, de-abia dincolo de Nistru sunt acele „alte popoare“ – n.n.], dar pentru milioanele de oameni care au tăcut în umilinţă, zeci de ani, în Polonia, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, R.D.G. şi România, el este un vestitor de bine, un Mesia al socialismului“, „Zgândărirea în presa cotidiană a vechilor răni istorice, legate de convieţuirea în comun, nu vindecă, ci mai degrabă fatalizează presentimentele.“ ş.a.m.d. Tot în acel interviu M. Dinescu afişa o anume sfială în a ataca U.R.S.S.-ul, slăvea „miraculosul elixir cu eticheta de perestroika şi glasnost, capabil, pare-se, să învie cadavrul socialismului“ şi ataca „noile formule de faraonism nord-coreean“.

„Chiar în ziua apariţiei interviului acordat de Mircea Dinescu ziarului Libération, Alexandru Papilian, de la Paris, a angajat cu acesta o convorbire telefonică în care poetul, între altele, i-a spus: «M-a sunat acasă D.R. Popescu şi mi-a spus că mi s-a desfăcut contractul de muncă, deoarece am încălcat statutul nu ştiu care... Şi cu Horea împreună, într-un minut, aşa şi pe dincolo... Ce propui dumneata, ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor, ce zici de faptul acesta? Ce să fac acum eu; cu soţie fără serviciu şi cu doi copii? Mi-a zis că este o problemă foarte grea etc. Eu înţeleg să mă comport ca un om liber, pentru că asta este meseria mea – am replicat. Şi el mi-a spus că o să facă ceva la Uniunea Scriitorilor, în sindicat, deocamdată. Şi am dat o scrisoare deschisă, către D.R. Popescu. Înţelegi?... Cică mă întâlnesc cu ambasadorii. Înţelegi?... Cu ziarişti, diplomaţi. /.../» Alexandru Papilian a întrebat: «Există vreo lege care să-ţi interzică lucrurile astea?» La care Mircea Dinescu a răspuns: «Măi, există un decret... Există un decret, dar eu, dom'le... Meseria mea e libertatea. Materia mea primă e libertatea. M-am născut ca om liber, vreau să trăiesc liber şi vreau să mor ca om liber. Şi de-aia am intrat în partid, ca să mă port ca un membru de partid liber». În legătură cu interviul apărut în Franţa, între cei doi s-a purtat următorul dialog: Alexandru Papilian: «Am văzut, astăzi, cum îţi spun, interviul din Libération». Mircea Dinescu: «A apărut interviul în Libération?». Alexandru Papilian: «Da. Cu o fotografie mare, foarte frumoasă». Mircea Dinescu: «Da». Alexandru Papilian: «Ocupă aproape două pagini de ziar». Mircea Dinescu: «Aha! Sunt fotogenic?». Alexandru Papilian: «Eşti fotogenic. Cam trist. Dar eşti fotogenic...» Mircea Dinescu: «Tristeţea este meseria mea să ştii...» Convorbirea în speţă a fost transmisă de postul de radio France Internationale la 15 decembrie 1989, fiind înregistrată de serviciul specializat al Securităţii, în cadrul Buletinului Radio nr. 633.“ (D 10 966, vol. 6, f. 9-16) [Cartea Albă a Securităţii , p. 505].

Conversaţia telefonică dintre Al. Papilian şi M. Dinescu pare desprinsă dintr-o piesă de Caragiale, „personajul“ Dinescu emană impostură: „am încălcat statutul nu ştiu care... /.../ Măi, există un decret... Există un decret, dar eu, dom'le... Meseria mea e libertatea. Materia mea primă e libertatea. /.../ Şi de-aia am intrat în partid, ca să mă port ca un membru de partid liber. /.../ Tristeţea este meseria mea să ştii...“.

Grigore Caraza: „ nicio clipă nu m-am gândit să-mi cumpăr libertatea vânzându-mi conştiinţa, vânzându-L pe Dumnezeu sau vânzându-mi neamul. /.../ Am primit o condamnare politică de 47 ani, singura vină fiind aceea că am făcut legământ de iubire cu patria mea creştină şi străbună. La prima arestare, în 1949, primul gând a fost că va trebui să fac închisoare pentru un ideal al meu, Basarabia şi nordul Bucovinei, pentru că sunt ale noastre, pentru că am cântat Deşteptă-te române! şi Hora Unirii pentru că am gândit şi simţit româneşte.“

Ce diferenţă imensă între aceste rânduri semnate de un mare român, Grigore Caraza, şi enunţurile pompoase ale lui Mircea Dinescu!

Înţelegeţi, domnule Alex Ştefănescu? Pentru noi nu P.C.R.-istul Mircea Dinescu este „un fel de Statuie a Libertăţii“, pentru noi, Oamenii Adevăraţi, Oamenii Veşnic Vii, Oamenii care au scris istoria României sunt martirii neamului românesc, cei morţi pe front sau în temniţele comuniste, cei mulţi, necunoscuţi în veci, cei care au sfinţit cu trupul lor pământul acestei ţări şi care au înnobilat cu sufletul lor conştiinţa acestui popor.

Accesaţi şi:

• Nicolae Manolescu: elogiator al lui Marx şi Iliescu (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/nicolae-manolescu-elogiator-al-lui-marx.html)
• Ana Blandiana. Slavă veşnică lui Lenin (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/sub-zodia-proletcultismului-ana.html)
• Scriitorii „omagişti“ (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/uniunea-scriitorilor-din-romnia-omagiu.html)
• ROMÂNIA – 1989. Cronica unor evenimente anunţate (http://civicmedia.ro/acm/index.php? option=com_content&task=view&id=764&Itemid=1)
• Mircea Dinescu: autoportret în tuşă marxist-leninistă (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/mircea-dinescu-autoportret-in-tusa.html)

29 ianuarie 2009, un an de la începutul asasinarii poetului Cezar Ivănescu. M. Dinescu autorul moral al acestei crime

29 ianuarie 2009 – un an de la cel mai murdar atac declanşat după 1989 de un înalt funcţionar al Statului Român – Mircea Dinescu, membru în colegiul CNSAS, funcţie asimilată celei de Secretar de Stat.

Acesta, folosindu-se de poziţia sa, a pus la cale şi a instituit pe „sursă“, prin intermediul agenţiei NewsIn, acţiunea de linşaj mediatic îndreptată împotriva scriitorului Cezar Ivănescu.

Pe 29 ian. 2008 a început campania de lichidare, pe 29 aprilie 2008 Cezar Ivănescu a fost înmormântat.

Nici până astăzi CNSAS-ul nu a dat nicio explicaţie!



Pentru a arăta adevărata faţă a lui Mircea Dinescu, soldat fruntaş al Securităţii Române, absolvent al Academiei de Partid Ştefan Gheorghiu, voi reproduce un fragment dintr-un articol publicat în ziarul Adevărul (30 ianuarie 2008) (1) şi Sentinţa penală 1439 din anul 1981 (2).

1. „Cezar Ivănescu a primit decizie de colaborare cu Securitatea de la CNSAS [în realitate nu a primit absolut nimic privitor la dosarul său de la CNSAS niciodată, nici până la moartea sa, nici după aceea – n.n.], a informat ieri Newsin, citând surse din cadrul Consiliului. El îl acuză la rândul său pe Mircea Dinescu că ar fi manipulat decizia CNSAS.“ [Cezar Ivănescu: – n.n.] „Este ultima mea confruntare cu diavolul. Dacă această ştire circulă înainte ca să-mi fie arătat dosarul împreună cu eventuale probe, eu o consider o contrafacere a tovarăşului (...) Mircea Dinescu, care se află în componenţa CNSAS.“ „Dinescu: «Este informator!»“ „La rândul său, Mircea Dinescu, aflat la Paris [ ! – n.n.], susţine că nu are nicio implicare în acest «verdict» al CNSAS, întrucât nici nu a votat şi nici nu a văzut dosarul lui Ivănescu. «Nu i-am văzut dosarul. Eu am fost într-un conflict cu el, pe vremuri, când lucram la «Luceafărul», şi am fost martor împotriva lui, împreună cu Dorin Tudoran. Degeaba însă spune Cezar Ivănescu despre mine că sunt general sau colonel de securitate. Eu am livret de soldat fruntaş. Deocamdată el este informator, şi să răspunda pentru asta»“. [Procesul invocat era de fapt Iulian Neacşu vs Mircea Dinescu, Dorin Tudoran, pentru acte de huliganism exercitate împotriva domnului Iulian Neacşu. Procesul a fost câştigat de Iulian Neacşu. Cezar Ivănescu fiind citat ca martor al părţii vătămate. Sentinţa pronunţată împotriva domnului Mircea Dinescu a fost de condamnare cu suspendare – n.n.].

2. Dosar Nr. 10121/1980

R.S.R.
JUDECĂTORIA SECTORULUI 3

Municipiul Bucureşti

Sentinţa penală Nr. 1439
Şedinţa publică de la 4 septembrie 1981

Instanţa compusă din:
Preşedinte Ion Ionescu
Procuror Florin Rîpeanu
Grefier Mihaela Dragomir.

-----------------------

Pe rol pronunţarea împotriva procesului penal privind
pe inculpaţii Dinescu Mircea şi Tudoran Dorin. -

Desbaterile au avut loc în şedinţa publică de la 29 august 1981, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată care face parte integrantă din prezenta cînd instanţa avînd nevoie de timp pentru a delibera a amînat pronunţarea de la 4 septembrie 1981.-

I N S T A N Ţ A

Prin plîngerea înregistrată la Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti la 28 octombrie 1980, partea vătămată Neacşu Iulian a chemat în Judecată penală pe inculpaţii Dinescu Mircea şi Tudoran Dorin, cerînd condamnarea inculpaţilor pentru infracţiunea de lovire prev. art. 180 alin. 2 din codul penal, săvîrşită la 12 septembrie 1980.-

În cuprinsul plîngerii, partea vătămată a arătat că în ziua de 12 septembrie 1980, în timp ce se afla pe culoarul redacţiei revistei „Luceafărul“, fără a-i adresa vreun cuvînt, inculpatul Dinescu Mircea, s-a repezit la partea vătămată a apucat-o cu mîinile de antebraţe şi apoi i-a adresat cuvinte jignitoare şi a lovit-o cu piciorul în glezne.-

Se mai arată în plîngere, că fără a riposta în vreun fel, asupra părţii vătămate s-a repezit şi inculpatul Tudoran Dorin şi apoi ambii inculpaţi au lovit cu brutalitate partea vătămată provocîndu-i leziunile descrise în certificatul medico-legal eliberat la 13 septembrie 1980.-

Partea vătămată a alăturat plîngerii o copie a procesului-verbal încheiat la 10 octombrie 1980 de comisia de judecată de pe lîngă Consiliul Popular al Sectorului 3 Bucureşti, prin care s-a consemnat că părţile nu s-au împăcat, o copie a plîngerii introdusă la Comisia de judecată la 19 Septembrie 1980, precum şi certificatul medico-legal întocmit în urma examinării părţii vătămate. Prin certificatul medico-legal s-a precizat că partea vătămată a suferit leziuni traumatice produse prin lovire care au necesitat 4-5 zile îngrijiri medicale pentru vindecare.-

Prin declaraţia dată la termenul de la 7 februarie 1981 inculpatul Dinescu Mircea a arătat că la 12 Septembrie 1980, s-a apropiat de partea vătămată pe culoarul redacţiei şi cînd se afla la o distanţă de cîţiva centimentri a fost lovit cu capul de către partea vătămată, după care a ripostat tot prin lovire şi astfel „a început bătaia“.

Acelaşi inculpat a precizat că a intervenit şi inculpatul Tudoran Dorin pentru a-i despărţi, dar că în încăierarea respectivă şi Tudoran a lovit şi a fost lovit.-

Inculpatul Tudoran Dorin nu s-a prezentat în instanţă, deşi a fost legal citat. Tudoran D a fost plecat în străinătate, neputîndu-se îndeplini în intervalul respectiv, în condiţiile legale, procedura de citare.-

Examinînd declaraţiile martorilor Ivănescu Cezar şi Ciobanu Nicolae ascultaţi la propunerea părţii vătămate şi a martorilor Cristea Dan Teodor şi Marcu Lucreţia ascultaţi la propunerea inculpatului Dinescu M se reţin următoarele:

În ziua de 12 Septembrie 1980 în jurul orelor 13, pe coridoarele redacţiei revistei „Luceafărul“, cei doi inculpaţi au lovit pe partea vătămată, provocîndu-i leziuni care au necesitat pentru vindecare 4-5 zile îngrijiri medicale, aşa cum s-a stabilit prin certificatul medico-legal cu privire la consecinţele lovirilor.-

Lovită fiind partea vătămată a ripostat în acelaşi mod. Inculpaţii nu au susţinut însă că ar fi suferit leziuni în urma incidentului şi nici nu au formulat plîngere penală împotriva părţii vătămate.-

Incidentul a fost văzut de foarte multe persoane aflate la ora rerspectivă în birourile unor redacţii, persoane care auzind zgomotul produs au ieşit din birouri.-

Faptul săvîrşit de cei doi inculpaţi la 12 sept. 1980, de a fi lovit pe partea vătămată pricinuindu-i vătămări ce au necesitat pentru vindecare îngrijiri medicale de 4-5 zile întruneşte trăsăturile constitutive ale infracţiunii de lovire prev. de art. 180 alin.2 din codul penal, text în baza căruia se va dispune condamnarea inculpaţilor.-

Martorii au precizat că inculpaţii au fost cei care au lovit primii, astfel încît nu pot invoca săvîrşirea infracţiunii sub stăpînirea unei puternice tulburări sau emoţii determinate de o provocare din partea părţii vătămate. Nemulţumirea inculpaţilor faţă de unele afirmaţii pe care le-ar fi făcut partea vătămată cu cîteva săptămîni înainte de incident, nu poate fi interpretată ca o îndeplinire a condiţiilor cerute de lege pentru aplicarea circumstanţei atenuante a provocării, prev. de art. 73 litera b cod penal.-

Inculpaţii nu sînt cunoscuţi cu antecedente penale.-Primul inculpat lucrează ca redactor la revista „Luceafărul“ revistă la care a lucrat şi inculpatul Tudoran D, pînă în perioada noiembrie-decembrie 1980, cînd şi-a prezentat cerere de demisie.-

Ţinînd seama de persoana făptuitorilor, de pericolul social concret al faptelor săvîrşite, se poate aprecia că scopul poate fi atins chiar fără executarea acesteia, astfel încît în baza art. 81 cod penal, se va dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei.-

Se va atrage atenţia inculpaţilor asupra dispoziţiilor legale a căror nerespectare atrage revocarea suspendării condiţionate.-

În baza art. 191 cod pr. penală, inculpaţii vor fi obligaţi la cheltuieli de judiciare către stat.-

PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII HOTĂRĂŞTE:

Conform art. 180 alin. 2 cod penal, condamnă pe inculpaţii – Dinescu Mircea, ..., şi – Tudoran Dorin, ..., la cîte 3000 lei amendă.-

Conform art. 81 cod penal, dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei pentru ambii inculpaţi pe o perioadă de 1 an.-

Atrage atenţia inculpaţilor asupra dispoziţiilor art. 359 cod pr. penală.-

Conform art. 191 cod pr. penală, obligă inculpaţii la cîte 150 lei cheltuieli judiciare către stat.-
Cu recurs.-

Pronunţată în şedinţa publică de la 4 Sept. 1981.-


Accesaţi şi:

• Mircea Dinescu, pervertirea adevărului, P.C.R.-ul şi organizaţia de partid a revistei România literară (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/mircea-dinescu-pervertirea-adevarului.html)
• 26-28 decembrie 1989. Revoluţia română reflectată în presa străină (I) (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/26-28-decembrie-1989-revoluia-romna.html)
• 13 ianuarie, evenimente reflectate în presă, Le Monde relatează vizita oficială a ministrului francez al Afacerilor Externe în România (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/13-ianuarie-evenimente-reflectate-n.html)
• ROMÂNIA – 1989. Cronica unor evenimente anunţate (http://civicmedia.ro/acm/index.php? option=com_content&task=view&id=764&Itemid=1)
• Mircea Dinescu: autoportret în tuşă marxist-leninistă (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/mircea-dinescu-autoportret-in-tusa.html)
• Nicolae Manolescu, elogiator al lui Marx şi Iliescu, respind de Academia Română (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/nicolae-manolescu-elogiator-al-lui-marx.html)
• Mineriada din 13-15 iunie 1990. Bucureştiul însângerat (I) (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/mineriada-din-13-15-iunie-1990.html)
• Mineriada din 13-15 iunie 1990. „Crima e aplaudată pe străzile Bucureştiului“. Bucureştiul însângerat (II) (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/mineriada-din-13-15-iunie-1990-crima-e.html)

Mircea Dinescu, pervertirea adevărului, P.C.R.-ul şi organizaţia de partid a revistei România literară

Mircea Dinescu şi Marius Chicoş Rostovan
*** Vasile Băran, 1993

Mircea Dinescu este: „bufon, bandit, bursier, calomniator, chiaun, du­bios, cameleonic, duplicitar, elucumbratist, farseor, fraticid, golan, hahaleră, hoţ, infatuat,limfatic, leneş, mitoman, nărod, obraznic, oligofrenic, prost, ridicol, stalinist“

Ca să-mi dau seama mai bine ce în­seamnă a fi un personaj dubios am luat din raftul bibliotecii mele un dicţionar pu­blicat de Mircea Sântimbreanu, pe când era director al Editurii Albatros, în colec­ţia Cogito, exact cu 15 ani în urmă, în­tr-o ediţie îngrijită de Mircea Duduleanu, purtând titlul: Calităţi şi defecte.

Şi am notat următoarele calităţi: altruist, bun, cinstit, darnic, deschis, drept, jovial, lu­minat, modest, om, parolist, prietenos, ro­mân, săritor, sincer, vioi. Sunt chiar atri­butele folosite în urmă cu 4 ani în adu­narea generală de alegeri a biroului de partid de la revista „România literară“ de Mircea Dinescu propunându-mă, cu puţină vreme înainte de cel de-al XIV-lea Congres al Partidului Comunist Ro­mân, secretar.

El a spus (ridicându-se respectuos şi abţinându-se să nu dea din picioare ca un cal nărăvaş, cum îi este obiceiul, ci numai din mâini) textual:

„Vasile Bâran, colegul nostru de redac­ţie, prozator talentat, mai talentat decât mulţi despre care scrie la nesfârşit cri­tica literară şi publicist de primă linie, invidiat de reporteri cândva renumiţi, este un om cu calităţi demne de toată preţuirea, cinstit, drept, sincer şi deschis în relaţiile colegiale, prietenos, bun, săritor, gata, ca românul, oricând să le ajute să ieşi din impas, garantând pen­tru celălalt cu propria-i bogăţie morală, om luminat, jovial, parolist în care poţi avea oricând încredere deplină, iată de ce îi propun să fie ales secretarul birou­lui organizaţiei noastre de partid“. Sigur că eram emoţionat, mai ales că privindu-l clipă de clipă, lumina ochilor săi pătrundea de-a dreptul în fiinţa mea în­fierată.

Aveam senzaţia că trăiam un moment fericit. Nu te naşti decât o dată să ai norocul să fii lăudat în acest chip de un poet ca Mirceo Dinescu. Un poet admirat de-atâţia cititori, băieţi şi fete care-l lăudau apreciindu-i talentul, bă­trâni ce lăcrimau la versurile sale ca la superbe Creaţii ale propriilor lor nepoţi. N-am fost ales chiar secretar, ci adjunct. Secretar a fost ales poetul Ion Horea, la ale cărui calităţi s-a adăugat şi aceea de a fi avut o mai bogată experienţa uma­nă. Oricum, trăisem, cum spuneam, dato­rită lui Mircea Dinescu, o clipă de in­tensă satisfacţie sufletească. Poetul mă descrisese mulţimii din sală ca pe un om pe care-l preţuia din foarte importante puncte de vedere. Eram, deci, pentru el, omul neduplicitar, omul – om.

Şi iată că mai acum câteva săptămâni în numărul din 27 iulie-2 august 1993, al hebdomadarului său „Caţavencu“, adică după patru ani de la acea adunare de partid, Mircea Dinescu mă face la o rubrica semnată golăneşte „Platon şi Aristotel, stânjeniţi de-un stânjenel“ (nici handicapaţii mintali nu şi-ar permite un asemenea ridicol joc de prostie umană) nici mai mult nici mai puţin decât un „personaj dubios“.

Agăţându-se de un articol publicat de Corneliu Băran despre Premiile Uniunii Scriitorilor (manifestare la care în calitatea lui de preşedinte nici n-a participat) Mircea Dinescu pu­blică în „Caţavencul“ un microfoileton care începe aşa:

„Băiatul lui Vesile Băran, personaj dubios, dar ataşat par­tidului (ăla de dinainte)“ ...adică Partidul Comunist Roman Aşadar, să repetam : „...personaj dubios, dar ataşat partidului (ăla de dinainte)“ Cum, adică, dubios, dar ataşat partidului? Unde este defec­tul şi unde calitatea? Sau, mai exact, unde-i logica propoziţiunii, măi băiatule, că te dau acum pe mâna lui Marius !? „Ai auzit tu, gioarso, de Marius... Chicoş Rostovan? Ai auzit, tu de logică, mă, scârnavule, sau n-ai auzit ? Atunci dacă n-ai auzit scoate-ţi deştu din nara şi-ascultă colea: pune mâna şi-nvaţă, loazo, că ţi-oi rupe urechile din capul tău sec!“

Vasăzică, acum patru ani, în plină vară, ca şi acum, Mircea Dinescu mă propune secretar de partid într-o organizaţie comunistă din care el însuşi făcea parte (altminteri n-ar fi avut ce să caute acolo, bagabondul!). Garantând cu fiinţa lui de om devotat Partidului Comunist Român, că meritam prin cali­tăţile dovedite să fi condus acea organizaţie de bază cu rol important în viaţa revistei, „România literară“ la care lu­cram amândoi ca redactori.

Iar azi, într-o revistă făcută de el, mă taxează ca personaj dubios nu se ştie pentru ce? Că sunt ataşat acelui partid de dinainte, în cadrul căruia el însuşi m-a recomandat să fi fost secretar sau că pe de o parte sunt dubios, iar pe de alta ataşat? Şi el care m-a recomandat atunci, el studentul Şcolii superioare de partid „Ştefan Gheorghiu“, el fostul secretar el Birou­lui Uniunii Tineretului Comunist de la Uniunea Scriitorilor, el, cel care urca zil­nic scările C.C. al P.C.R. cerşind funcţii pe le reviste, el ajutat de Gogu Rădulescu să devină din pompier redactor al Almanahului Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, el ingratul şi cameleonul de azi, cum este? Nu el este cu adevărat personajul dubios?

Răsfoiesc dicţionarul Cogito şi notez de acolo defectele uma­ne, tot pe alfabet şi-mi dau seama că Mircea Dinescu le-a adunat în fiinţa lui pe toate. Dar nu ca pe lacune, ci ca pe nişte merite! Ia să vedem: anormal, analfabet (nici liceul nu l-a absolvit ca lumea!) bufon, bandit (i-a înşelat pe toţi; scriitorii care l-au ales în fruntea Uniu­nii, făcând afaceri veroase pe seama lor) bursier (aşa cum este el, calitatea devine defect) calomniator, chiaun, du­bios (aici ar avea dreptate Marius Chicoş Rostovan) cameleonic, duplicitar, elucumbratist (întâmplare a unui ames­tec haotic de idei absurde), farseor, fraticid (în sens de trădător al scriitorilor români), golan, hahaleră, hoţ, infatuat, jidovit (în sensul de a se subjuga ideilor sioniste) Kiwist (păsăroi fără aripi) limfatic, leneş, mitoman, nărod, obraznic, oligofrenic, prost, ridicol, stalinist (rudă cu Brejnev şi Gorbaciov) sinucigaş (în sensul că şi-a nenorocit talentul poetic, devenind businessman), şamanist, şleathtenist (în sensul că lucrează în şlepcă, cum zicea Marin Preda), tolomac, taumaturg, uzurpator (în sensul că şi-a însuşit: drepturi şi bunuri care nu erau ale sale). Viclean, vicios, xenofob (în sensul că şi-ar vinde pentru afacerile sale şi ţara la străini), tifoid, zooparazit (în sensul că s-a lăsat demult de munca serioasa, cinstită) zerovalent.

Încă o dată:

Ce pot spune despre un individ care-mi subliniază în faţa colegilor calităţi de om de onoare propunându-mă într-o funcţie meritorie în acele vremuri, iar astăzi, datorită aceloraşi calităţi pe care spre deosebire de el le păstrează, mă face personaj dubios?

Vasile Băran, Mircea Dinescu şi Marius Chicoş Rostovan, Vremea, 18 august 1993