ÎN LUPTĂ CU ISTORIA
În numărul 26 al revistei „România literară“, din 6-12 iulie a.c. directorul revistei, criticul şi istoricul literar N. Manolescu, în obişnuitul său editorial ce poartă acum titlul de „Vară fierbinte“ face, cu ocazia împlinirii a şase ani de la dispariţia mentorului său, George Ivaşcu, câteva interesante precizări şi comite, cu aceeaşi ocazie, câteva, extrem de regretabile, semi-adevăruri, omisiuni de adevăr sau pur şi simplu: minciuni, cum doriţi, fapt extrem de regretabil mai ales când acestea se întâmplă sub pana unui istoric, chiar dacă e vorba doar de un istoric literar.
„Vara fierbinte“, aţi ghicit, este vara anului 1971, când au fost lansate „Tezele din iulie“ ce urmau nu numai să marcheze o veritabilă şi brutală cotitură în politica PCR în cultură şi ideologie dar şi începutul dictaturii perechii Ceauşescu ce avea să ducă România în dezastru.
Micul editorial de care vorbim conţine, cum spuneam, câteva extrem de interesante date, precizări, aproape confesiuni din partea fostului cronicar literar al „Contemporanului“ şi apoi al RL; astfel, aflăm cum N.M. l-a vizitat pe Ivaşcu „în noaptea cu pricina“, după ce el însuşi, Ivaşcu, fusese convocat, de-o manieră cam abruptă de şeful statului, de Ceauşescu.
Nu ştim de care „noapte“ e vorba, deşi, e drept, ceva mai sus se specifică faptul că „Ivaşcu a devenit peste noapte" directorul RL. Deci, în acea „noapte" când Ivaşcu a devenit „peste noapte“ redactor-şef al RL – mai exact a fost mutat de la Contemporanul la RL, – mai tânărul sau – emul, Manolescu, îl vizitează, la „cererea acestuia“ intempestiva – „cred că era singura dată când mă caută el pe mine“ – şi află, de la un Ivaşcu destul de agitat, noutatea: Ceauşescu vrea să-l mute la RL. De ce?! „Trebuia întărită linia ideologică a principalei publicaţii literare“ adaugă N.M. „Explicaţia, adaugă tot dânsul, era aceea obişnuită (s.n.) în epoca respectivă“.
Ei bine, tocmai asta e, că explicaţia nu era deloc „obişnuită“ în „epoca respectivă“ cum zice criticul nostru literar reuşind, printre altele şi o mică mostră de limbă de lemn. „Sarcina“ lui Ivaşcu poate că era aceea, ca şi a altor şefi ai unor publicaţii centrate de a „întări ideologia“ dar explicaţia numirii sale abrupte la RL era cu totul alta şi este una pe care o ştie foarte multă lume: postul, anume, de redactor-şef al „României literare“ rămăsese vacant prin demisia, trimisă de la Paris, a lui N. Breban, care, în acelaşi timp, în ziarele şi revistele din capitala Franţei îşi făcea cunoscută ne-adeziunea sa la „tezele din iulie“. Iar Ivaşcu a ocupat acest post nu în septembrie, cum în mod eronat o indica Manolescu ci în octombrie şi e suficient pentru aceasta de consultat casetele redacţionale pe care RL le-a publicat de curând cu „ocazia“ celei de a 25-a aniversări a RL.
Pentru că a mai făcut în vreo două rânduri aceasta „omisiune“ mă simt obligat la cuvenita rectificare, readucând aminte istoricului, literar N.M. obligaţia sa de a respecta adevărul. Cu atât mai mult cu cât nu este vorba de simple date biografice sau de un „simplu“ istoric al unei reviste, ci de istoria culturii şi chiar de istoria politică a ţării noastre.
Iată ce scrie în aceeaşi revistă – România literară – criticul Mircea Iorgulescu, spre deosebire de N.M. fost membru al redacţiei în aceea „vară fierbinte", cu abia două luni înainte de falsele informaţii pe care ni le dă actualul director, în numărul 18, din 11–17 mai '94: „...Nicolae Breban a făcut un gest fără precedent în istoria de până atunci a regimului comunist din România: a criticat public orientările şi măsurile anunţate de „conducerea superioară de partid şi de stat“. Mai mult, a făcut-o în presa din Occident. Nicolae Breban era cel mai înalt demnitar român de partid care se distanţase public vreodată de linia partidului.“
Deci, iată, nu-i aşa, explicaţia acelei „agitaţii“ cu care-l primise „în noaptea aceea“ Ivaşcu pe mai tânărul său protejat. Şi, cu aceeaşi ocazie, mai aflăm unele amănunte extrem de interesante: şeful PCR îl ruga pe Ivaşcu să preia, deci RL iar Ivaşcu, la rândul său a „pus o condiţie“: să fie asistat în această „muncă" (de întărire a ideologiei şi a dictaturii, nu-i aşa?!) de N. Manolescu, în calitate de redactor-şef adjunct. „Cum nu eram membru al P.C.R. – precizează în continuare N.M., numirea într-o funcţie de conducere presupunea şi o derogare, pe care Ivaşcu o şi obţinuse de la Ceauşescu“.
Deci, deşi nu era „membru PCR“, Manolescu a acceptat să fie numit, şi de cine, chiar de viitorul dictator, în nomenclatura partidului, deoarece despre această derogare e vorba. Într-adevăr, toţi cei care se aflau în conducerea unei publicaţii centrale de presa comunistă făceau parte, efectiv, din nomenclatura partidului. E amuzantă această involuntară confesiune, nu?! N. Manolescu, atât de mândru peste tot de a „nu fi făcut parte din membrii PCR", în grabă sa puţin crispată de a-şi construi un „nou dosar“, ne declară pur şi simplu, cu o candoare pe care, recunosc, nu o interpretez prea bine, de a fi făcut parte din nomenclatura! Şi când intră D-sa în această nomenclatură?! Când N. Breban iese, în mod public din ea! Amuzant, nu, mai ales pentru cineva care nu numai că ne propune un „dosar" pilduitor de opozant la comunism dar care se şi pregăteşte – e adevărat, fără spectaculoase rezultate până acum! – să conducă destinele noii Românii, în numele, bineînţeles al „adevărului şi democraţiei“!
Să nu credeţi că „tov. Ceauşescu“ era un prost cunoscător de oameni, un novice în „alegerea cadrelor!" A, nu, abia numiţi, cei doi, Ivaşcu şi N.M. s-au pus, într-adevăr pe treabă: iată ce mărturiseşte acelaşi M. Iorgulescu în RL din mai, a.c., în articolul deja citat:
„G. Ivaşcu a venit la România literară cu un mandat precis, încredinţat personal de N. Ceauşescu: să „desbrebanizeze“ revista. Nu ştiu dacă i s-a cerut sau nu să ne şi dea afară din redacţie, dar din revistă ne-a cam alungat pe toţi. Cea dintâi acţiune de „desbrebanizare“ a constat în distrugerea paginilor de critică. Au dispărut, inclusiv grafic, toate rubricile de până atunci, colaboratorii au fost îndepărtaţi, fie amestecaţi într-un puhoi de recenzenţi de toată mâna... Revista s-a schimbat peste noapte; a devenit informă, confuză, banală, cu mici insule de interes... pierdute într-o mare de platitudini. Nici aducerea lui Nicolae Manolescu şi instalarea lui la „cronica literară" nu a redat României literare din primii ani ai epocii Ivaşcu prestigiul critic pe care-l avusese în perioada Breban...“
Două lucruri, cel puţin, mă nedumeresc şi îmi pare rău că trebuie să le comunic public criticului excelent şi fostului meu prieten N. Manolescu, cel care mi-a apărat „Bunavestire“ precum şi alte cărţi: de ce crede D-sa că poate ascunde, oculta, un lucru atât de cunoscut, cum ar fi ieşirea mea, publică, în semn de protest faţă de dictatura ce începea, din conducerea României literare, a conducerii U. Scriitorilor, a nomenclaturii de partid şi a partidului comunist însuşi?! Cui îi foloseşte aceasta, pe cine deranjează acest lucru?! Şi-apoi cum poate crede un istoric literar, un comentator de moravuri nu numai literare, că poate fi şters, exclus, evacuat, un fapt se pare unic din istoria ţărilor din Est şi cu care, să mă ierte, ar trebui să ne mândrim puţin, noi, intelectualii români care nu suntem prea bogaţi în asemenea atitudini, de ce mă obligă, în fapt, dl. Manolescu să amintesc eu însumi „vara mea fierbinte“ la Paris, în '71, când mie, de aproape cinci ani de când m-am întors în ţară definitiv, nu-mi prea stă în obicei să o fac?!
Şi-apoi... ciudata, inexplicabila naivitate, mândrie aproape cu care a consemnat N.M. faptul de a fi sărit în ajutorul mentorului său, G. Ivaşcu! Nici o clipă lui Manolescu nu-i „dă prin cap“ că ar fi putut atunci, în vara lui '71 când, cum spuneam şi cum o ştim cu toţii, se decideau, într-un mod nefast nu numai soarta culturii dar şi soarta politică a ţării, să încerce să-l convingă pe Ivaşcu să refuze de a-l înlocui pe N. Breban la conducerea RL sau, măcar să refuze el însuşi de a „colabora“ într-un moment în care, chiar în Bucureşti, erau scriitori de primă importanţă ce îndrăzneau să protesteze, precum Leonid Dimov, A.E. Baconsky şi alţii, nu prea mulţi e adevărat dar, în fapt, în revistele literare din ţară şi în corpul U. Scriitorilor – pentru a vorbi doar de lumea literară – a început din „clipa aceea", din vara aceea o surdă, uneori anonimă însă destul de eficientă, luptă de rezistenţă contra dictaturii născânde şi tot mai brutale! De ce nu s-a solidarizat tânărul şi sclipitorul cronicar de la Contemporanul cu cei citaţi mai sus, cu D. Ţepeneag şi Paul Goma, cu cei, nu puţini care refuzau în acea vară să semneze „adeziuni“ la „politica partidului“, cu cei ce deveneau lucizi de gravitatea situaţiei politice, nu numai literare?!
Da, atunci s-ar fi putut lupta, poate nu pentru răsturnarea perechii dictatoriale dar, cu siguranţă pentru limitarea catastrofei, pentru iniţierera unui minim nucleu de rezistenţă?! De ce?!
A, cu vivacitatea-i cunoscută, D-Sa îmi va răspunde – dacă, bineînţeles, copleşitoarele-i sarcini pe „linie de partid şi de stat“ îi vor lăsa un răgaz cât de mic! – îmi va răspunde că „în fapt“ a şi îndeplinit-o această „rezistenţă literară“, servind valoarea şi literatura vie, săpătâmână de săptămână. Nu direct, ci in-direct!
Foarte frumos numai că... nu ajungea! Şi eu am făcut-o, şi alţii, această „împotrivire indirectă“, creând un anume climat literar şi valoric în care s-au putut relua, de bine – de rău, tradiţiile culturii noastre dintre războaie, în care puteau să se formeze tineri scriitori de talent. Dar în vara lui '71, în faţa asaltului brutal, repetat, insidios şi tenace, al perechii „prezidenţiale“ şi al camarilei lor – asalt ce viza nu numai cultura ci soarta României! – opoziţia din „indirectă", implicită, profesională, etc. trebuia să devie frontală, directă, afirmată! Sigur, fiecare după temperamentul şi habitudinile sale dar, oricum, cei ce aveau pretenţia de a fi personalităţi de prim rang (şi erau, în fapt!), ar fi trebuit, într-un fel sau altul să-şi declare responsabilităţile, luciditatea în faţa istoriei! Acum, după douăzeci de ani, e puţin târziu! E puţin târziu şi, mai ales, e cumva ticălos să încerci să modifici „dosarul istoriei", manipulând datele în manieră tipic stalinistă. Necinstit, naiv şi... inutil!
Şi-apoi, cum, cădem din nou în Orwell, „trecutul devine din nou imprevizibil"?! Scriem istoria precum comuniştii – precum staliniştii! – din nou cu spatele la viitor, cu spatele la prezent, în dispreţul leneş al adevărului?! Cum putem numi „omisiunea de adevăr“, nu este acesta şi un delict în jurisprudenţa civilă şi penală?!
Nu-nu, eu nu am să-l trimit în judecată pe şeful PAC, – eu nu am să uit niciodată ceea ce a făcut, D-sa, cu o rară tenacitate, săptămânal, pentru valoare, pentru literatura vie – de ce a părăsit-o «cum?! – pentru câteva din cărţile mele pe care le-a înţeles şi apărat, pentru care a suferit – după singura cronică pozitivă la Bunavestire i s-a luat cronica literară, la RL, pentru câteva luni, parcă! – nu, lucrurile acestea nu se uită îi recomand doar – acum, când prietenia noastră a încetat definitiv! – îi recomand, dacă-mi permite, dacă vrea să fie o pildă pentru tineri, să respecte adevărul. Cel individual ca şi cel colectiv, istoric, adevărul care trebuie, în sfârşit să stea la baza societăţii României după Decembrie '89. Şi, astfel, respectând adevărul, îşi va îndeplini nu numai o obligaţie elementară de cetăţean şi de istoric, dar îşi va asigura, îl asigur şi o minimă demnitate a persoanei!
Nicolae BREBAN
articol reprodus după Contemporanul, 14 iulie 1994, 16-17-18 (209-210-211)
În numărul 26 al revistei „România literară“, din 6-12 iulie a.c. directorul revistei, criticul şi istoricul literar N. Manolescu, în obişnuitul său editorial ce poartă acum titlul de „Vară fierbinte“ face, cu ocazia împlinirii a şase ani de la dispariţia mentorului său, George Ivaşcu, câteva interesante precizări şi comite, cu aceeaşi ocazie, câteva, extrem de regretabile, semi-adevăruri, omisiuni de adevăr sau pur şi simplu: minciuni, cum doriţi, fapt extrem de regretabil mai ales când acestea se întâmplă sub pana unui istoric, chiar dacă e vorba doar de un istoric literar.
„Vara fierbinte“, aţi ghicit, este vara anului 1971, când au fost lansate „Tezele din iulie“ ce urmau nu numai să marcheze o veritabilă şi brutală cotitură în politica PCR în cultură şi ideologie dar şi începutul dictaturii perechii Ceauşescu ce avea să ducă România în dezastru.
Micul editorial de care vorbim conţine, cum spuneam, câteva extrem de interesante date, precizări, aproape confesiuni din partea fostului cronicar literar al „Contemporanului“ şi apoi al RL; astfel, aflăm cum N.M. l-a vizitat pe Ivaşcu „în noaptea cu pricina“, după ce el însuşi, Ivaşcu, fusese convocat, de-o manieră cam abruptă de şeful statului, de Ceauşescu.
Nu ştim de care „noapte“ e vorba, deşi, e drept, ceva mai sus se specifică faptul că „Ivaşcu a devenit peste noapte" directorul RL. Deci, în acea „noapte" când Ivaşcu a devenit „peste noapte“ redactor-şef al RL – mai exact a fost mutat de la Contemporanul la RL, – mai tânărul sau – emul, Manolescu, îl vizitează, la „cererea acestuia“ intempestiva – „cred că era singura dată când mă caută el pe mine“ – şi află, de la un Ivaşcu destul de agitat, noutatea: Ceauşescu vrea să-l mute la RL. De ce?! „Trebuia întărită linia ideologică a principalei publicaţii literare“ adaugă N.M. „Explicaţia, adaugă tot dânsul, era aceea obişnuită (s.n.) în epoca respectivă“.
Ei bine, tocmai asta e, că explicaţia nu era deloc „obişnuită“ în „epoca respectivă“ cum zice criticul nostru literar reuşind, printre altele şi o mică mostră de limbă de lemn. „Sarcina“ lui Ivaşcu poate că era aceea, ca şi a altor şefi ai unor publicaţii centrate de a „întări ideologia“ dar explicaţia numirii sale abrupte la RL era cu totul alta şi este una pe care o ştie foarte multă lume: postul, anume, de redactor-şef al „României literare“ rămăsese vacant prin demisia, trimisă de la Paris, a lui N. Breban, care, în acelaşi timp, în ziarele şi revistele din capitala Franţei îşi făcea cunoscută ne-adeziunea sa la „tezele din iulie“. Iar Ivaşcu a ocupat acest post nu în septembrie, cum în mod eronat o indica Manolescu ci în octombrie şi e suficient pentru aceasta de consultat casetele redacţionale pe care RL le-a publicat de curând cu „ocazia“ celei de a 25-a aniversări a RL.
Pentru că a mai făcut în vreo două rânduri aceasta „omisiune“ mă simt obligat la cuvenita rectificare, readucând aminte istoricului, literar N.M. obligaţia sa de a respecta adevărul. Cu atât mai mult cu cât nu este vorba de simple date biografice sau de un „simplu“ istoric al unei reviste, ci de istoria culturii şi chiar de istoria politică a ţării noastre.
Iată ce scrie în aceeaşi revistă – România literară – criticul Mircea Iorgulescu, spre deosebire de N.M. fost membru al redacţiei în aceea „vară fierbinte", cu abia două luni înainte de falsele informaţii pe care ni le dă actualul director, în numărul 18, din 11–17 mai '94: „...Nicolae Breban a făcut un gest fără precedent în istoria de până atunci a regimului comunist din România: a criticat public orientările şi măsurile anunţate de „conducerea superioară de partid şi de stat“. Mai mult, a făcut-o în presa din Occident. Nicolae Breban era cel mai înalt demnitar român de partid care se distanţase public vreodată de linia partidului.“
Deci, iată, nu-i aşa, explicaţia acelei „agitaţii“ cu care-l primise „în noaptea aceea“ Ivaşcu pe mai tânărul său protejat. Şi, cu aceeaşi ocazie, mai aflăm unele amănunte extrem de interesante: şeful PCR îl ruga pe Ivaşcu să preia, deci RL iar Ivaşcu, la rândul său a „pus o condiţie“: să fie asistat în această „muncă" (de întărire a ideologiei şi a dictaturii, nu-i aşa?!) de N. Manolescu, în calitate de redactor-şef adjunct. „Cum nu eram membru al P.C.R. – precizează în continuare N.M., numirea într-o funcţie de conducere presupunea şi o derogare, pe care Ivaşcu o şi obţinuse de la Ceauşescu“.
Deci, deşi nu era „membru PCR“, Manolescu a acceptat să fie numit, şi de cine, chiar de viitorul dictator, în nomenclatura partidului, deoarece despre această derogare e vorba. Într-adevăr, toţi cei care se aflau în conducerea unei publicaţii centrale de presa comunistă făceau parte, efectiv, din nomenclatura partidului. E amuzantă această involuntară confesiune, nu?! N. Manolescu, atât de mândru peste tot de a „nu fi făcut parte din membrii PCR", în grabă sa puţin crispată de a-şi construi un „nou dosar“, ne declară pur şi simplu, cu o candoare pe care, recunosc, nu o interpretez prea bine, de a fi făcut parte din nomenclatura! Şi când intră D-sa în această nomenclatură?! Când N. Breban iese, în mod public din ea! Amuzant, nu, mai ales pentru cineva care nu numai că ne propune un „dosar" pilduitor de opozant la comunism dar care se şi pregăteşte – e adevărat, fără spectaculoase rezultate până acum! – să conducă destinele noii Românii, în numele, bineînţeles al „adevărului şi democraţiei“!
Să nu credeţi că „tov. Ceauşescu“ era un prost cunoscător de oameni, un novice în „alegerea cadrelor!" A, nu, abia numiţi, cei doi, Ivaşcu şi N.M. s-au pus, într-adevăr pe treabă: iată ce mărturiseşte acelaşi M. Iorgulescu în RL din mai, a.c., în articolul deja citat:
„G. Ivaşcu a venit la România literară cu un mandat precis, încredinţat personal de N. Ceauşescu: să „desbrebanizeze“ revista. Nu ştiu dacă i s-a cerut sau nu să ne şi dea afară din redacţie, dar din revistă ne-a cam alungat pe toţi. Cea dintâi acţiune de „desbrebanizare“ a constat în distrugerea paginilor de critică. Au dispărut, inclusiv grafic, toate rubricile de până atunci, colaboratorii au fost îndepărtaţi, fie amestecaţi într-un puhoi de recenzenţi de toată mâna... Revista s-a schimbat peste noapte; a devenit informă, confuză, banală, cu mici insule de interes... pierdute într-o mare de platitudini. Nici aducerea lui Nicolae Manolescu şi instalarea lui la „cronica literară" nu a redat României literare din primii ani ai epocii Ivaşcu prestigiul critic pe care-l avusese în perioada Breban...“
Două lucruri, cel puţin, mă nedumeresc şi îmi pare rău că trebuie să le comunic public criticului excelent şi fostului meu prieten N. Manolescu, cel care mi-a apărat „Bunavestire“ precum şi alte cărţi: de ce crede D-sa că poate ascunde, oculta, un lucru atât de cunoscut, cum ar fi ieşirea mea, publică, în semn de protest faţă de dictatura ce începea, din conducerea României literare, a conducerii U. Scriitorilor, a nomenclaturii de partid şi a partidului comunist însuşi?! Cui îi foloseşte aceasta, pe cine deranjează acest lucru?! Şi-apoi cum poate crede un istoric literar, un comentator de moravuri nu numai literare, că poate fi şters, exclus, evacuat, un fapt se pare unic din istoria ţărilor din Est şi cu care, să mă ierte, ar trebui să ne mândrim puţin, noi, intelectualii români care nu suntem prea bogaţi în asemenea atitudini, de ce mă obligă, în fapt, dl. Manolescu să amintesc eu însumi „vara mea fierbinte“ la Paris, în '71, când mie, de aproape cinci ani de când m-am întors în ţară definitiv, nu-mi prea stă în obicei să o fac?!
Şi-apoi... ciudata, inexplicabila naivitate, mândrie aproape cu care a consemnat N.M. faptul de a fi sărit în ajutorul mentorului său, G. Ivaşcu! Nici o clipă lui Manolescu nu-i „dă prin cap“ că ar fi putut atunci, în vara lui '71 când, cum spuneam şi cum o ştim cu toţii, se decideau, într-un mod nefast nu numai soarta culturii dar şi soarta politică a ţării, să încerce să-l convingă pe Ivaşcu să refuze de a-l înlocui pe N. Breban la conducerea RL sau, măcar să refuze el însuşi de a „colabora“ într-un moment în care, chiar în Bucureşti, erau scriitori de primă importanţă ce îndrăzneau să protesteze, precum Leonid Dimov, A.E. Baconsky şi alţii, nu prea mulţi e adevărat dar, în fapt, în revistele literare din ţară şi în corpul U. Scriitorilor – pentru a vorbi doar de lumea literară – a început din „clipa aceea", din vara aceea o surdă, uneori anonimă însă destul de eficientă, luptă de rezistenţă contra dictaturii născânde şi tot mai brutale! De ce nu s-a solidarizat tânărul şi sclipitorul cronicar de la Contemporanul cu cei citaţi mai sus, cu D. Ţepeneag şi Paul Goma, cu cei, nu puţini care refuzau în acea vară să semneze „adeziuni“ la „politica partidului“, cu cei ce deveneau lucizi de gravitatea situaţiei politice, nu numai literare?!
Da, atunci s-ar fi putut lupta, poate nu pentru răsturnarea perechii dictatoriale dar, cu siguranţă pentru limitarea catastrofei, pentru iniţierera unui minim nucleu de rezistenţă?! De ce?!
A, cu vivacitatea-i cunoscută, D-Sa îmi va răspunde – dacă, bineînţeles, copleşitoarele-i sarcini pe „linie de partid şi de stat“ îi vor lăsa un răgaz cât de mic! – îmi va răspunde că „în fapt“ a şi îndeplinit-o această „rezistenţă literară“, servind valoarea şi literatura vie, săpătâmână de săptămână. Nu direct, ci in-direct!
Foarte frumos numai că... nu ajungea! Şi eu am făcut-o, şi alţii, această „împotrivire indirectă“, creând un anume climat literar şi valoric în care s-au putut relua, de bine – de rău, tradiţiile culturii noastre dintre războaie, în care puteau să se formeze tineri scriitori de talent. Dar în vara lui '71, în faţa asaltului brutal, repetat, insidios şi tenace, al perechii „prezidenţiale“ şi al camarilei lor – asalt ce viza nu numai cultura ci soarta României! – opoziţia din „indirectă", implicită, profesională, etc. trebuia să devie frontală, directă, afirmată! Sigur, fiecare după temperamentul şi habitudinile sale dar, oricum, cei ce aveau pretenţia de a fi personalităţi de prim rang (şi erau, în fapt!), ar fi trebuit, într-un fel sau altul să-şi declare responsabilităţile, luciditatea în faţa istoriei! Acum, după douăzeci de ani, e puţin târziu! E puţin târziu şi, mai ales, e cumva ticălos să încerci să modifici „dosarul istoriei", manipulând datele în manieră tipic stalinistă. Necinstit, naiv şi... inutil!
Şi-apoi, cum, cădem din nou în Orwell, „trecutul devine din nou imprevizibil"?! Scriem istoria precum comuniştii – precum staliniştii! – din nou cu spatele la viitor, cu spatele la prezent, în dispreţul leneş al adevărului?! Cum putem numi „omisiunea de adevăr“, nu este acesta şi un delict în jurisprudenţa civilă şi penală?!
Nu-nu, eu nu am să-l trimit în judecată pe şeful PAC, – eu nu am să uit niciodată ceea ce a făcut, D-sa, cu o rară tenacitate, săptămânal, pentru valoare, pentru literatura vie – de ce a părăsit-o «cum?! – pentru câteva din cărţile mele pe care le-a înţeles şi apărat, pentru care a suferit – după singura cronică pozitivă la Bunavestire i s-a luat cronica literară, la RL, pentru câteva luni, parcă! – nu, lucrurile acestea nu se uită îi recomand doar – acum, când prietenia noastră a încetat definitiv! – îi recomand, dacă-mi permite, dacă vrea să fie o pildă pentru tineri, să respecte adevărul. Cel individual ca şi cel colectiv, istoric, adevărul care trebuie, în sfârşit să stea la baza societăţii României după Decembrie '89. Şi, astfel, respectând adevărul, îşi va îndeplini nu numai o obligaţie elementară de cetăţean şi de istoric, dar îşi va asigura, îl asigur şi o minimă demnitate a persoanei!
Nicolae BREBAN
articol reprodus după Contemporanul, 14 iulie 1994, 16-17-18 (209-210-211)
