I. OPRIŞAN: Mult stimate domnule Mihadaş, rugîndu-l, de curînd, pe domnul D.R. Popescu să-mi indice cîteva dintre personalităţile clujene la care aş putea apela spre a afla unele aspecte mai puţin cunoscute despre ultima perioadă a vieţii lui Lucian Blaga, domnia sa a rostit înainte de toate numele dumneavoastră, ceea ce m-a mirat întrucîtva, deoarece era pentru prima dată cînd numele dumneavoastră era asociat cu cel al filosofului. În ce relaţii v-aţi aflat, de fapt, cu poetul şi în ce împrejurări l-aţi cunoscut ?TEOHAR MIHADAŞ: Întîi şi întîi mulţumesc, şi pe această cale lui D.R. Popescu pentru că „a rostit înainte de toate numele“ meu atunci cînd l-aţi rugat să vă indice cîteva personalităţi care să răspundă la întrebările dumneavoastră despre Lucian Blaga.
Relaţiile dintre mine şi poet erau acelea dintre adorator către adorat. Eu mă duceam înspre el cu toată fervoarea celui îndrăgostit de frumuseţile poeziei şi ale înţelepciunii, iar el mă primea cu generozitatea proprie adevăratei poezii şi filosofii. Erau adevărate bucurii eleusine pentru mine întîlnirile acelea... Trăiam starea de fericire a unui neofit în faţa înaltului iniţiat.
Prima dată l-am văzut în anul 1942, în sala Dalles, unde domnia-sa venise pentru a ţine o conferinţă[1]. Mi-a rămas întipărită în memorie doar faţa albă, cu gulerul cămăşii alb, cu bărbia îndărătnic răsucită-n sus, restul fiind doar vestmînt negru. Conţinutul conferinţei nu m-a impresionat. Era vorba despre o problemă epistemologică[2], tratată oarecum mistic şi fără elocvenţa oratorului de catedră, ca, de pildă, a profesorilor mei Ion Petrovici, Mircea Vulcănescu, Tudor Vianu, Mihai Ralea şi Mircea Florian. Îşi citea şi prelegerile de la curs şi pe cele rostite-n public, fapt care indispunea, în schimb era tulburător atunci cînd se afla între oameni dragi şi le vorbea lor. Printre cei care predau la Facultatea de Filosofie din Bucureşti, nu se bucura de audienţă. Unii zîmbeau superior şi cu subînţelesuri contradictorii, alţii – mai precis vorbind, unul[3] –, declara, cu o impasibilitate uluitoare, pe o intonaţie englezească, fără nici un gest, că, citez: „Din punct de vedere filosofic, Lucian Blaga este o valoare nulă. Ca poet, nu ştiu, nu mă pricep, dar ca filosof este o valoare nulă“. Observaţia mă răzvrătea, drept care, la un seminar, m-am obrăznicit din cale-afară tratîndu-l pe domnul conferenţiar drept copist în materie de filosofie. Vorbea, filosoful Lucian Blaga, în acea conferinţă, despre nişte îngeri care nu erau altceva decît nişte categorii de cunoaştere. Oamenii din sală ascultau vorbind pe un filosof-poet.
Tîrziu, prin anii 1955–57–58, l-am cunoscut îndeaproape, pe dealul Dumitrei sau Schiferberg – dacă nu mă-nşeală memoria –, de deasupra oraşului Bistriţa, unde poetul avea o căsuţă înconjurată de-o tablă de pămînt proprietate personală [4]. Acolo, pe prispa acelei case ţărăneşti, serveam pîine albă cu telemea proaspătă şi roşii rupte chiar de mîinile noastre de pe lujeri, ne învioram cu cîte un pahar de vin, fie de Dumitra, fie de Vermeş, Sîn-Iacob, Lechinţa, Iuda sau Viişoara, apoi ne pierdeam cu sufletele printre pomii încărcaţi de rod, sau, tîrziu, înspre seară, „în purpura asfinţitului“, aidoma unor crai...
– Ce impresie v-a lăsat întîlnirea cu poetul ? Doriţi să schiţaţi un portret al lui Blaga aşa cum vi s-a întipărit în minte ?– Impresia era aceea că mă aflu în preajma unei fiinţe cu o dotaţie genetică neobişnuită. Înalt, adus niţel din umeri şi cu capul veşnic „aplecat asupra întrebărilor lumii“, cu nişte ochi mari, cu o forţă în orbitele lor şi o tăcere ca acelea ale nopţii cu depărtări înstelate, păşind rar şi agale, neaccelerînd niciodată mersul, orice s-ar fi întîmplat în preajmă-i, absent faţă de ordinea imediată, dar minunîndu-se ca un copil în faţa a ceea ce se află dincolo, părea un Marsyas angajat la întreceri cu Apolo, dublat acel Marsyas de un fel de solomonar din pustietăţile Daciei. Trecea pe stradă fără a întoarce ochii către nimeni... decît, cu fericită nostalgie, doar către fecioarele cetăţii. Vorbea aforistic şi rîdea în clocote cînd ceva îl bine dispunea...
Foarte susceptibil, se întuneca de supărare dacă ziceai ceva rău despre opera sa; de asemenea, dacă lăudai pe cei pe care nu-i agrea. Devenea, brusc, din om aparte, un fel de crotal şi muşca veninos. Dar se însenina numaidecît şi-şi arăta din nou, în lumina soarelui, înălţimile.
Dacă Eminescu reprezintă dimensiunea anabazică, astrală a verbului românesc, Blaga o reprezintă pe cea catabazică, cea abisală. Primul este lumina înălţimilor, celălalt tăcerea adîncurilor, iar între cele două limite, aidoma unui templu pitagoreic, împresurat de grădini semiramidice, poezia românească, arhitecturile sonore, grave, ale lui Ion Barbu.
– V-aş ruga să evocaţi întîlnirile ulterioare cu filosoful.
– Întîlnirile ulterioare se dovedeau a fi din ce în ce mai mohorîte, dar nu lipsite de elevaţie, şi se întîmplau la Cluj, unde mă mutasem şi eu, fără buletin, doar ca muncitor necalificat, manipulant de lăzi la depozitul I.C.R.A. (Întreprinderea Comercială cu Ridicata etc.), fie pe stradă, fie acasă la domnia-sa, fie la braseria Melody, fie, mai frecvent, la Biblioteca Academiei...
– Cum se simţea poetul în acei ani de întrerupere a contactului său firesc cu publicul? Relataţi-mi despre starea sa psihologică şi zbuciumul său sufletesc, ce trebuie să se fi întrezărit dincolo de masca olimpiană[5] pe care şi-o confecţionase.
– Părea un munte înzăpezit, în adîncurile căruia întunericul plîngea cu ploi neauzite... Era trist, dar îşi purta cu demnitate tristeţile; era şerpuit de nelinişti, dar trecea calm şi indiferent prin lume; muncit de viziuni funeste, dar arborînd seninătatea desăvîrşită şi o, demnă de un înţelept dublat de un poet şi de un nobil caracter, încredere în viaţă şi omenire. Cunoscîndu-l pe Blaga ţi se risipeau negurile disperărilor şi ale dezolării.
Cît a putut fi de amărît (ca un copil căruia i s-au luat toate jucăriile) atunci cînd Emil Cioran –, mă abţin să-mi spun părerea despre eminenţa-sa –, l-a apostrofat în felul ştiut: „Ce vrea acest cadavru fosforescent?“[6]... Ne abţinem de la comentarii.
– Era, într-adevăr, înconjurat L. Blaga cu dragoste, de un cerc larg de intelectuali, cum pare să rezulte din numeroasele mărturii tîrzii sau, dimpotrivă, era ocolit, fiind frecventat numai de cîţiva?
– Fapt este că oamenii se gîndeau cu respect şi simpatie la el, dar din motive specifice structurii omului din timpurile noastre, adică din motive dialectice, îl ocoleau, ferindu-se de a fi văzuţi împreună cu el. Eu însă, ca muncitor liber şi necalificat, îmi puteam permite să mă afişez, chiar ostentativ, alături de superbul „Anonim“. Şi-l mai vizita Monica Lazăr, şi încă vreo cîţiva tineri, mai îndrăzneţi.
– Aţi vorbit despre vizitele pe care i le făceaţi la Biblioteca Academiei, filiala Cluj. Cum se desfăşurau ele? Vă citea cumva poetul din versurile sale ? Îi citeaţi şi dumneavoastră? Primea cu bucurie asemenea vizite? Nu-l stînjeneau ele de la lucru?
– Se bucura cînd mă vedea în uşă. Stătea singur într-o sală imensă. De două ori m-am dus împreună cu prietenul meu, admirator al lui Blaga, profesorul Alexandru Husar[7]. Discutam şi ne bucuram tinereşte, parcă am fi fost trei studenţi. Ne citea voios versuri, şi am citit şi eu.
– Şi dacă i-aţi citit din creaţiile proprii, ce obervaţii sau aprecieri v-a făcut?
– Citindu-i – nu eu, ci Husar – din Ortodoxia pagînă, placheta mea de debut (1941, Bucureşti), a zis: „Eşti un vitalist mistic“. Mai apoi, citindu-i, într-o după-amiază, acasă la domnia-sa, din versurile inedite, care au apărut în 1967 în placheta Ţarina serilor, a zis: „Am ascultat o liturghie esoterică“, şi că aş fi un soi „de inorog, un metafizician cu corn care împunge“. Iar altă dată, citindu-i o proză, a remarcat la mine un aparte simţ al cruzimii, al ferocităţii. Era foarte generos cu aprecierile, mai ales faţă de cei tineri, neşovăind a-i declara chiar genii pe unii, care n-au ajuns decît doar nişte angajaţi la unele ziare locale...
– Ce impresii, gînduri sau reflecţii rostite de Blaga v-au rămas în amintire ?
– Cele amintite mai sus precum şi această zicere aforistică despre Faust (era pe vremea cînd lucra la traducerea acestei capodopere) că: „este un basm filosofic“.
– V-a vorbit vreodată, cumva, L. Blaga şi de proiecte de lucrări care nu au prins contururi? La ce anume se referea?
– Da, şi voi răspunde la această întrebare în contextul celei ce urmează...
– Circulă o legendă despre originea macedoneană a străbunilor îndepărtaţi ai lui L. Blaga. Cunoaşteţi ceva mai multe amănunte în această privinţă?
– Nu e vorba de nici o legendă, ci de un adevăr, adevăr pe care-l găsim limpede spus de însuşi Lucian Blaga, în cartea cu amintiri, Hronicul şi cîntecul vîrstelor. Mama poetului se trăgea dintr-o familie de aromâni, pe nume Moga, dintre acelea care s-au stabilit în Transilvania, după arderea de către turci a frumosului oraş prosper, un fel de mini-Neapole al Balcanilor, Moscopole (care se tălmăceşte: „oraşul păstorilor“), precum atîtea altele. Poetul îşi amintea cu mîndrie de stirpea sa macedoromână şi – acum răspund la întrebarea anterioară – îmi mărturisea că dorea să meargă la locurile de naştere ale înaintaşilor lui după mamă şi să scrie, după o anumită şedere acolo, o mare baladă despre arderea luminosului oraş distrus de turci, Moscopole.– Evocaţi, vă rog, ultima vizită pe care i-aţi făcut-o poetului la spital. Mărturiseaţi că dumneavoastră şi Tudor Vianu aţi fost cei de pe urmă vizitatori care l-au mai apucat în viaţă. Venise Tudor Vianu special spre a-l vedea pe L. Blaga?
– Ultima vizită i-am făcut-o la spital, Medicala II, secţia dr. Moga, din Cluj, înainte dea muri cu cîteva zile. Anterior, îl vizitase Tudor Vianu, care venise anume la Cluj... ca să îşi ia ramas, bun pentru totdeauna de la prietenul său. Alţii nu îmi amintesc să-l fi vizitat.
Am intrat cu sfială mare în camera de suferinţă a poetului. Era alb şi nu deosebeai albul oaselor lui – căci doar oasele mai rămăseseră din el, de albul cearceafurilor. Din acea masă albă – arătare a morţii –, se detaşau farurile ochilor mari, negre şi mistuitoare, aidoma unor cercuri Bermude. Îl păzeau, în picioare, – cînd vestale, cînd mucenice – doamna Blaga şi cu nepoata poetului, Gigi. Am bîlbîit cuvinte fară sens... Apoi i-am arătat fotografia fiului meu, pe care dorise să-l boteze... Dar... a privit lung, cu drag, poza, apoi a zis: „e un pui de pinguin“, şi i-a surîs îndelung, de departe şi din adîncuri. A zîmbit pentru ultima oară, adresînd ultimul zîmbet chipului unui copil.
Cînd să părăsesc încăperea, s-a încleştat cu atîta putere de mîinile mele încît de abia am putut să mă desprind din acele cleşte ale morţii, albe.
Am ieşit de-a-ndărătelea, cu faţa înspre arătarea aceea albă. A îngăimat: „Mai sînt oameni care mă mai iubesc“.
– Întrucît aţi fost unul dintre puţinii care l-au însoţit pe L. Blaga pe ultimul drum, de la Cluj la Lancrăm, vă rog să vorbiţi pe larg despre înmormîntarea poetului. Cum s-au desfăşurat funeraliile de la Cluj? Cine au stat în preajma rămăşiţelor pămînteşti ale filosofului ? Ce s-a făcut cu acele foi pe care era scris „Viersul“ cîntat la înmormîntare?
– La cîteva zile după ultima mea vizită, a sosit acasă, pe la orele 23 şi ceva, poştaşul cu o telegramă trimisă fulger (aşa de fulger încît a ajuns la mine de abia după 15 ore!) în telegrama expediată de doamna Blaga sta scris atît: „Soarta ne-a învins!“ Am înţeles. Am făcut sumare pregătiri şi am alergat la gară, unde m-am suit într-un tren personal, care pornea din Bistriţa la orele 1 şi ceva şi ajungea la Cluj pe la cinci şi ceva. Am cumpărat un buchet de lăcrămioare din piaţa Mihai Viteazul şi m-am dus de-a-dreptul la morga clinicilor de pe strada Hasdeu.
Era devreme. Acolo, stînd pe un scaun, cu braţele suprapuse peste spetează, dormita paznicul. „Domnule – îl mişc uşor şi îi zic –, pot să intru în morgă?“ „Nu, a mîrîit el cu hotărîre! Numa' la opt se deschide morga ofiţial“.
I-am înmînat nişte bani, nu tocmai puţini. Norma oficială a fost dată de-o parte. Mi-a deschis poarta şi am intrat în morgă. A trîntit-o cu răget după mine. Era cam întuneric. Am apăsat pe un buton şi am aprins lumina. Amarnică privelişte! Pe un fel de suport din lemn, acoperit cu o pînză soioasă, neagră, sta o targa, iar peste targa – trupul neînsufleţit al poetului. Cum poetul era înalt, picioarele lui se revărsau cu mult peste lungimea tărgii, în neant. Pe pereţi: închipuiri fantasmagorice de scurgeri şi igrasie. Nici o lumină la căpătîiul mortului, nici o floare nu lumina pe pieptul lui. Am depus în mîini buchetul de lăcrămioare. M-au podidit neguri şi am pornit a plînge ca un nemernic. Şi am tot plîns, pînă ce m-am liniştit şi înseninat. La scurt timp după ce s-a deschis oficial uşa, a intrat în morgă o fecioară. A depus un bucheţel de flori pe pieptul mortului, a stat cîteva momente concentrată-n reculegere rostea, pe semne, o rugăciune –, apoi a scos din poşetă un bloc-notes şi un stilou, şi a scris ceva, lipind, apoi, cu o pioneză, de marginea tărgii, hîrtia scrisă. Apoi s-a dus. Curios, m-am dus să văd ce sta scris pe biletul acela... Era scrisă acolo, cu litere gingaşe, poezia Cînele din Pompei.
Întărîtată, atenţia mea a devenit mai ascuţită. Observ în buzunarul dinlăuntru al hainei poetului ceva alb. Şi mai curios, iarăşi, săvîrşesc indiscreţia şi caut să văd... Era acolo plicul cu felicitarea pe care i-o trimisesem eu de ziua naşterii lui, dar care a ajuns tîrziu, iar doamna Blaga, după ce l-a spălat şi l-a îmbrăcat de plecare, a înţeles să-i puie plicul cu felicitarea mea în buzunarul hainei... Era, probabil, unica felicitare pe care o primise de ziua naşterii.
Apoi, s-a strecurat în morgă o arătare neagră, gîrbovă, sprijinindu-se pe un fel de par, îmbrobodită toată, de nu i se zărea decît nasul, şi s-a aşezat pe banchetă. Eu, în continuare, la căpătîiul mortului, în picioare. Arătarea întreabă: „Ţi-e rudă?“ Eu răspund: „Nu“. „Prieten?“ reia dînsa. Eu dau din umeri. „Nu vrei să vii să stai lîngă mine?“ mă roagă... M-am dus. „Eu sunt Veturia Goga“, se recomandă arătarea. „Am vrut, continuă ea, să-l duc la Ciucea, să-l aşez lîngă Tăvi..., dar el a ţinut să fie înmormîntat lîngă părinţii lui, la Lancrăm... Ştii care i-au fost ultimile cuvinte pe care le-a rostit?“ „Nu“, îngaim eu. – „Cresc arborii din mine!“, grăieşte pentru ultima dată vedenia, şi se duce.
Îmi reiau locul la căpătîiul mortului. La scurt timp, apare altă arătare: un tînăr înalt, cu chica furtunoasă, păşind ca un actor pe scenă. Se opreşte teatral, face o scurtă pauză şi se lansează-n imprecaţii: „Cum!? Lucian Blaga e mort şi lumea nu ştie?... Blestemata să fie naţia care nu-şi cinsteşte oamenii aleşi pe care i i-a dat Pronia!“ Şi a părăsit interiorul scenei vociferînd cu mîinile ridicate spre cer. Era, am aflat mai tîrziu, pictorul maramureşean Mihai Olos.
Apoi, s-au arătat doi medici, îmbrăcaţi în alb clinic, bine dispuşi şi dolofani, care, spre indignarea mea, au venit la obrazul poetului şi au început să-l palpeze cu buricele degetelor... „Cum vă permiteţi!?“ am scrîşnit spre ei şi... gata-gata să-i strîng de grumaz. Ei, însă, politicoşi şi ceremonioşi, mi-au explicat că este vorba de o chestiune profesională, în felul acesta executîndu-se ultima probă de verificare şi constatare a morţii reale... I-am înţeles şi mi-am cerut scuze, morocănos.
În fine, au apărut şi cioclii cu sicriul. Au apucat de targa, au coborît-o lîngă sicriu şi, apucînd – unul de picioare iar celălalt de umeri –, au dat să-l aşeze-n cutie. – Cel care a apucat de umeri, nu ştiu cum anume a prins şi-a smucit, că mîna poetului, lungă şi albă, a pornit a se ridica, vroind parcă să-mi arate ceva înainte de a se trage peste ea încuietorile. M-am dus, după ea, cu ochii, înfiorat. Cioclul însă a răsucit-o la locul ei, rapid.
Cînd să aşeze capacul peste sicriu, apare un funcţionar de la Sanepid. „Ce faceţi aici?“, întreabă el cu importanţă. „Iacă ce vedeţi.“ „Nu permit, nu permit – strigă el – deplasarea înainte de a se căptuşi sicriul cu hîrtie gudronată. Nu permit!“ Cioclii au tăcut, cu mîinile de-a lungul corpului, zicînd, fireşte, ceva foarte plastic în gîndul lor.
Mă apropii de funcţionar şi încerc să-i explic: „ştiţi este un caz special, e poetul Lucian Blaga“... „Lasă, dom'le, iordanele şi nu mă vrăji pe mine. Eu nu calc legile ţării...“ Am alergat la un telefon public şi-i telefonez lui Aurel Rău: „Dragă Aurel, Blaga nu poate fi deplasat la Lancrăm, fiindcă nu este căptuşit cu hîrtie cătrănită." El mă roagă să revin peste 10 minute. Am revenit. Zice: „Am vorbit cu preşedintele Uniunii şi mi-a răspuns că nu-l interesează. «E-al vostru şi faceţi ce ştiţi cu el!» Dar am vorbit şi cu conducerea locală de partid şi s-a dat dezlegarea necesară“.
Mortul a fost dus şi aşezat pe catafalc, în sala Casei Universitarilor. Eu şi cu Liciniu, un nepot de-al poetului, am făcut o haltă de consolare la bufetul „Continental“. Acolo, în sala de la Casa Universitarilor, altă situaţie: erau depuse coroane de flori peste sicriu, se intona în surdină marşul din Eroica, iar tinerii scriitori din Cluj făceau de gardă, îmbrăcaţi foarte lejer ca la grădina de vară, cu sandalete-n picioare, haine pestriţe şi gulerele de la cămăşi date peste cele de la haină, chiar cu ochelari de soare la ochi. Iarăşi m-am aflat slab de înger şi iarăşi am început a plînge, drept care, distinsa doamna Ilin, admiratoare a poetului, ca să nu fie văzută că stă lîngă unul care plînge, s-a depărtat urgent, la mare distanţă de mine.
Ultima gardă au făcut-o bătrînii, îmbrăcaţi în negru. A vorbit Aurel Rău şi după el, gîtuit de emoţie, D.D. Roşca[8], după care sicriul a fost depus pe platforma unul camion. I-am întrebat pe cei de la Steaua şi Tribuna – naiv cum sînt – dacă nu cumva au şi pentru mine un loc în maşina în care aveau să meargă ei[9]... Au dat din cap că nu. Atunci, spre uimirea acelora care au făcut brusc tensiune la ochi şi exoftalmie, din doi, trei paşi aruncaţi în direcţia camionului şi un salt în sus, m-am pomenit iarăşi la căpătîiul mortului, şi-am pornit spre Lancrăm... În partea cealaltă a sicriului, şedea un tînăr îmbrăcat în negru şi cu un aparat de fotografiat trecut peste umeri. O neagră suspiciune stăruia între noi. El credea despre mine că..., eu despre el... Cînd ne-am cunoscut, la capătul călătoriei, – el era un nepot de-al poetului, inginerul Şerban –, să ne dăm în cap de ciudă nu altceva.
Era de ziua eroilor, o zi într-adevăr năpădită de lumini, ce se revărsau de dincolo de soare. Departe, pe fundal, Munţii Apuseni, în care se putea vedea somnul aurului, aievea. Întîlneam, trecînd prin sate şi oraşe, coloane de elevi, însoţiţi de profesori, în haine de sărbătoare, mergînd cu flori la mormîntul eroilor, iar eroul trecea printre ei şi nimeni nu-l vedea. Ce minunat album de vederi din acea zi am fi împlinit, dacă nu ne-am fi suspectat unul pe celălalt ca străini duşmănoşi, eu şi cu inginerul Şerban.
Am ajuns la Lancrăm. Satul era strîns în faţa bisericii, îmbrăcat de sărbătoare. Catarig, intendentul care răspundea de camionul Academiei, a dispărut, inginerul de asemenea. Cum să cobor sicriul... ? M-am uitat împrejur. M-am oprit cu privirea asupra a trei feciori care mi s-au părut a fi mai sfioşi şi mai chipeşi. I-am rugat să vie să mă ajute.
Au tăcut şi au venit şi, împreună eu cei trei feciori curaţi ca tinerii daci aruncaţi în suliţi, l-am dus pe poet, pe umeri, din şosea pînă-n biserică, Femeile – dar şi bărbaţi, parcă, între ele – din sat, sub conducerea părintelui Ion Laşiţă, au cîntat o ciudat de frumoasă litanie, cu bocet de demult, apoi s-a oficiat slujba de înmormîntare, şi poetul a fost depus în pămîntul din care s-a născut, alături de osemintele părinţilor. Textul acelui bocet se află la părintele Laşiţă.
Mai sosise, cu autostopul, la Lancrăm, şi foarte tînărul, pe atunci, poet Ioan Alexandru împreună cu prietenul şi consăteanul său Ion Papuc. Doamna Gherghinescu Vania, acea minunată prietenă a marilor noştri poeţi, s-a întors în Cluj de pe dealul Feleacului, făcîndu-i-se rău.
Nici un delegat din partea Academiei, a Uniunii Scriitorilor la înmormîntare, nici din Bucureşti, nici din celelalte centre culturale ale ţării. S-a aprobat şi un ajutor, de înmormîntare, din partea Asociaţiei din Cluj a Scriitorilor, de 700 de lei...
– Orice alte amănunte despre viaţa poetului sînt binevenite in încheierea convorbirii noastre.
— Stimate domnule Oprişan, dacă s-ar întîmpla ca cineva să mă găsească vrednic de a fi trecut în vreun dicţionar enciclopedic, şi să mă întrebe ce anume faptă din viaţa mea aş dori să fie trecută printre datele biografice, i-aş răspunde: aceea că l-am purtat pe umeri, împreună cu trei feciori neprihăniţi din Lancrăm, pe Lucian Blaga.
După zece ani, coboram de la spitalul oncologic, unde îmi murea cea mai dragă şi mai nobilă fiinţă din cîte-am cunoscut în viaţa mea, Zoe. Şi în faţa statuii poetului – opera sculptorului Ladea – din Piaţa Păcii, astăzi în faţa Teatrului Naţional[10], un copilaş o tot trăgea de mînecă pe bunică-sa, arătînd spre statuie şi întrebînd: „Ce face nenea acela, ce face nenea?“ „Se roagă, scumpul bunicii, se roagă“, a răspuns bătrîna.
februarie 1987
NOTE
______________
[1] În 1942, L. Blaga a ţinut o singură conferinţă în Bucureşti, la Ateneul Român, pe data de 5 decembrie. A se vedea mai pe larg impresiile despre această conferinţă şi precizările privitoare la data şi împrejurările în care ea a fost ţinută, în convorbirea cu Vasile Netea şi în comentariile ce-o însoţesc. Prin epistola datată „Cluj, 25 apr[ilie] [19]87“, Teohar Mihadaş ne-a confirmat că este vorba de conferinţa de la Ateneu: „Da, este vorba de conferinţa ţinută la Ateneu, cu sala arhiplină, din 1942“.
[2] L. Blaga a conferenţiat în 1942, la Ateneu, despre Spiritualitatea românească.
[3] „Conferenţiarul, sau, mai degrabă, asistentul pe atunci, de la Universitatea din Bucureşti, care afirma cu calm englezesc că din punct de vedere filosofic, Lucian Blaga este o valoare nulă, era domnul Alexandru Posescu, adept al definiţiei pe care o dădea filosofiei şeful catedrei – şi mi se pare că şi tată-socru – P.P. Negulescu, anume că «filosofia este analiza principiilor şi sinteza rezultatelor ştiinţelor exacte»“ (Precizare făcută în scrisoarea din 25 aprilie 1987).
[4] După mărturisirile făcute de Dorli Blaga, „grădina“ de la Bistriţa a fost vîndutămediat după război, aşa încît poetul nu mai avea ce căuta acolo. El a mai fost, ntr-adevăr, în acea zona, doar în vizită la Lucian Valea, în preajma Sîngeorzului. În scrisoarea din 25 aprilie 1987, interlocutorul nostru face precizarea: „E drept că pe la sfîrşitul anului 1946, poetul vînduse grădina de la Schlferberg la Bistriţa, dar se interesa mereu, stăruitor şi nostalgic, ca şi cum n-ar fi fost vîndut-o, de dînsa, iar întîlnirle noastre au avut loc în toamna lui '45 şi '46 şi chiar şi după ce nu mai era proprietar, căci reapărea acolo ca fantoma“.
[5] Vezi nota nr. 46, la convorbirea cu Dorli Blaga.
[6] Curios e că Emil Cioran a fost în tinereţea sa unul dintre cel mal mari admiratori ai lui L. Blaga. Vezi nota nr. 30 la convorbirea cu Ovidiu Papadima. Un răspuns ferm la atacul neaşteptat al lui Emil Cioran a dat însuşi filosoful în articolul (apărut după moartea sa): Farsa originalităţii, Contemporanul, nr. 45, 9 noiembrie 1962, p. 17.
[7] Numele lui Al. Husar, menţionat în epistola din 12.III.1943, către Domniţa Gherghinescu, îi prilejuieşte poetului o reflecţie cu caracter generalizant asupra tineretului acelei epoci şi o mărturisire fundamentală asupra formaţiei sale intelectuale. „Articolul lui Husar – scrie el – nu-l cunoşteam. Spune-i că-i mulţumesc. Interesant. Totuşi, fie vorba între noi, se remarcă la tineretul de astăzi tot mai mult o apucătură ciudată: tinerii încep să facă teoria înotului stînd pe ţărm, şi nu sar în apă. Eu am sărit în apă şi-am învăţat să înot acolo. E un simptom de sterilitate să tot filosofezi cum trebuie să filosofezi şi să nu te hotărăşti la actul creaţiei. De un alt aspect o să mă ocup în numărul 2 al lui Saeculum, într-o notă despre aşa-zisul «existenţialism» care a devenit o scuză a neputinţei de a crea“ (BAR 148423). Altă dată, în epistola din 11.V.1943, îi amintea aceleiaşi partenere de corespondenţă să „nu uite să scrie pentru Saeculum lui Noica, lui Şuluţiu, lui Comarnescu, lui Husar“ (BAR 148426). Cu ocazia apariţiei articolului Probleme şi perspective literare, din Contemporanul (nr. 18, 29 aprilie 1960, p. 1), Al. Husar se alătura lui Gherghinescu Vania, Henrietei Cocea şi lui G. Istrati, spre a-l felicita pe poet: „Ne-am bucurat – se spunea în misiva expediată la 29.IV.1960 – de limpezirea «problemelor» şi mai ales [a] «perspectivelor literare»“ (MLR 19.960).
[8] Reproducem începutul cuvîntării rostită de D.D. Roşea în faţa catafalcului filosofului – ce nu a apărut la vremea respectivă în presă, în care sînt evocate, cu durerea despărţirii, relaţiile de prietenie dintre cele două mari personalităţi : „M-a legat – acum trei zile puteam spune încă: «mă leagă» – de Lucian Blaga o veche şi credincioasă prietenie. L-am întîlnit acum 50 de ani la Braşov: citea cu pasiune Primele principii ale lui Spencer, la vîrsta cînd alţii citesc doar romane şi «poezii» uşoare. Am fost colegi de an la liceul din Braşov şi apoi, doi ani, la Universitatea din Viena. Aici Blaga a continuat să fie acelaşi pasionat cititor de filosofie şi neobosit răscolitor de probleme, cum îl cunoscusem cu ani înainte la Braşov. De altfel, şi ulterior, opera lui de mare artist al cuvîntului va fi nu numai rodul darurilor lui poetice, ci şi rezultatul unei încordate şi meticuloase munci de cîntărire a valorii cuvîntului“. (BCU Cluj-Napoca, ms. 4827/1)
[9] „La plecarea spre Lancrăm – îmi relata Teohar Mihadaş în epistola din 1 martie 1987 – nu e vorba de maşina celor de la Tribuna şi Steaua, ci de o maşină la înmormîntare; la Lancrăm, la pomana mortului, neobservînd a fi prezenţi decît pe tribuniştii Grigore Beuran, Radu Enescu şi Miron Scorobete“.
[10] „Statuia lui Blaga, din Piaţa Păcii – observă Teohar Mihadaş în epistola anterior citată – se află acum în faţa Teatrului Naţional, lîngă a lui Eminescu, după ce a făcut un stagiu şi-n parc“.
Text reprodus din volumul semnat de I. Oprişan, Lucian Blaga printre contemporani, dialoguri adnotate, Editura Minerva, Bucureşti, 1987
