marți, 20 ianuarie 2009

N. Manolescu, de la Marx la Cartarescu sau de la stalinisti la plagiatori



Brumaru, un poet minor


Poetul Emil Brumaru (care figurează în „Istoria” lui Manolescu ca „un poet minor, un manierist care stăpâneşte un registru, dacă nu foarte variat, destul de întins, sugestiv muzical şi plastic, decorativ, totodată somptuos şi discret - un desen pe o foaie de ceapă -, şi o limbă de o rară savoare în care leuşteanul, mărarul şi alte buruieni miraculoase şi-au amestecat tăria subtilă”) a fost prezent în vinerea târgului Gaudeamus, dar n-a reuşit să cumpere cartea, aşa că n-a putut să ne spună nimic despre ea.

Dar care sunt poeţii majori, în opinia lui Manolescu? Dintre optzecişti, Mircea Cărtărescu e, incontestabil, capul de afiş. “«Faruri, vitrine, fotografii» e cel mai strălucit debut în poezia postbelică”, este de părere criticul, care arată că, “de la Nichita Stănescu încoace, niciun poet nu a mai dat o impresie la fel de ameţitoare că reconstruieşte prin cuvintele sale lumea”.

"Breban scrie romane tot mai sclerotice"

Romancierilor le acordă, parcă, o mai mare atenţie, romanul fiind un fel de specialitate a casei în bucătăria criticului. Augustin Buzura, “cel mai pesimist dintre scriitorii contemporani”, are “plămâni de romancier”, iar “Vocile nopţii” e unul dintre cele mai importante romane ale secolului XX. “Îngerul a strigat” de Fănuş Neagu e “un roman captivant, puternic şi tragic”, dar criticul consemnează, în schimb, că “niciun alt roman al lui Fănuş Neagu nu mai prezintă interes literar.”Nicolae Breban pare a fi, în opinia criticului, „cel mai original şi puternic romancier postbelic şi un mare scriitor, dacă nu i-ar fi lipsit un anumit discernământ”. Dar şi la acesta există un „dar”. „Romanele sunt, mai ales după 1989, tot mai dezlânate, mai greoaie, mai sclerotice. Ideile paranoice ale autorului se depun peste tot...” Dintre alţi prozatori, cu bucurie se opreşte asupra lui M. H. Simionescu, pe care îl laudă, deşi, „de la un timp încoace nivelul prozei lui a scăzut ireversibil. O bună parte din ea e de necitit.”


Eugen Simion, „Femeia frigidă”

Interesante sunt paginile – care încep apreciativ şi continuă într-un descescendo impresionant - dedicate unui alt critic, Eugen Simion, despre care spune că nu a fost, la drept vorbind, un cronicar literar. „Lipsit de spontaneitate”, Eugen Simion şi-a îndreptat atenţia către comentariul analitic, evitându-l pe acela „nemijlocit evaluativ”. Aşa şi explică circulaţia textelor lui Simion în şcoli: “Metaforele lui critice s-au tocit pe băncile şcolii, până la a deveni clişee”, afirmă el. În fine, Manolescu crede că Simion e acelaşi peste tot, că nu are vigoare nici în entuziasm, nici în dispreţ. “Cronicile lui conţin judecăţi cuminţi. Aerul lor e călduţ (…) Un critic care nu-şi dă niciodată în petic, probabil din cauza unui self control perfect, e tot aşa de puţin simpatic ca o femeie splendidă, dar frigidă”.


sursa: Adevărul (http://www.adevarul.ro/articole/criticii-dezbat-istoria-lui-manolescu.html)




N. Manolescu a debutat ca un inversunat laudator al comunismului si a facut o buna perioada de timp critica de tip marxist-leninist, cu toate compromisurile care au derivat din aceasta pozitionare estetica (v. M. Nitescu, Sub zodia proletcultismului).

Acum, ajuns la varsta senectutii observam ca facut un mare salt calitativ si a renuntat la a o mai lauda pe Maria Banus si pe Marx, la a mai sustine lupta impotriva chiaburilor si idealurile lui Lenin, de a-l mai canta si insoti pe drumurile „patriei“ pe Iliescu, de a mai pomeni de Gogu Radulescu, de a mai cita din „omagistul“ Gh. Ivascu. Acum „marele“ Om de esenta comunista, N. Manolescu, se rezuma la a ridica in slavi doar plagiatorii. Unul din ei este chiar M. Cartarescu (scriitor acuzat de plagiat, v. scandalul din presa vremii, chiar la debutul sau cu acest volum pomenit de N. Manolescu). Asadar, daca E. Simion e „femeia frigida“, Breban autorul de „romane sclerotice“, N. Manolescu tinde sa devine „acreditorul impostorilor“ de la M. Dinescu la M. Cartarescu. Jenanta calitate!

Niciun comentariu:

Constantin Brâncoveanu

Constantin Brâncoveanu a fost un mare „ctitor” de cultură şi de lăcaşuri sfinte, un sprijinitor prin cuvânt şi faptă al Ortodoxiei de pretutindeni, o figură de seamă din istoria neamului românesc. Iar prin moartea lui cu adevărat mucenicească, el a oferit tuturor o minunată pildă de dăruire şi de jertfă pentru ţară să şi pentru credinţa creştină. (Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu)

...toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie

„Eu sunt convins că existenţa noastră de aici, de pe pământ, este negativul alteia, plină de lumină. Moartea este doar un ritual de trecere spre adevărata noastră esenţă şi fiinţă. Nu trebuie să credem că această experienţă a călătoriei noastre pe pământ este o experienţă în totalitate negativă. Iisus strigă pe cruce: «Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?» Se întunecă. Pentru că pământul este un loc atât de sinistru, încât fiul divin îşi poate uita tatăl şi poate crede că a fost părăsit. Şi totuşi, în acest infern, învăţăm să iubim, să ne sacrificăm, să ne dăruim, să fim generoşi. Este un infern feeric. Anamneza angelică pe care ne-o facem, din când în când, ne indică spre ce ne îndreptăm. Spre Dumnezeu. Şi toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie.“ Cezar Ivănescu

Mircea Eliade

Este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi al acestei asimilări a fost naşterea poporului român. În perspec­tiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor, şi emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia oară pe orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi a descendenţilor lor. Într-adevăr prin­cipatele române au fost întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi. Or, mitul genealogic al genghis-hanizilor proclamă că strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborît din Cer şi s-a unit cu o căprioară... (Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980)