joi, 22 ianuarie 2009

Mihai Eminescu, Pro domo



Pro domo
+++++ Mihai Eminescu

Iată „Simţimintele, iubirea de adevăr, bună-creştere şi limbagiul ales al nobilei şi ilustrei partide a conservatorilor“, exclamă ,,Românul“, reproducînd notiţa noastră asupra dorobanţilor din numărul de vineri 30 decemvrie.

Nobili, nenobili — ştim că-i ustură rău cînd le spunem pe nume şi arătăm cîtă deosebire este între frazele liberale, între esploatarea simţirilor celor mai sfinte ale naţiei româneşti şi între realitatea crudă pe care au creat-o ţării.

Martor ne e unul Dumnezeu c-am fi dorit să n-avem cauză de a arunca în faţa radicalilor acele epitete pe cari, din nefericire, le merită pe deplin. Dar scriitorul acestor şiruri e însuşi neam de ţăran şi priveliştea acelor jertfe ale frazelor liberale l-au durut. Radicalii trebuiau să ştie că războaiele nu se fac cu palavre, ci cu bani, şi că vorbele goale din Dealul Mitropoliei nici îl îmbracă nici îl încălzesc pe dorobanţ.

Iară dacă e vorba despre cuvintele aspre, apoi tot lucrul are numele său. Ticălos nu e decît acela care ticăloşeşte pe oamenii ce în-adevăr nu sînt ticăloşi; a le spune însă ticăloşilor că ticăloşi sînt nu e nici o cestie de „creştere“, nici cestie de „limbagiu“, ci o foarte tristă datorie a tuturor oamenilor care a luat neplăcuta sarcină de a judeca despre netrebniciile ce se fac în lumea aceasta.

Ba o foiţă care-şi macină palavrele tot la moara „Românului“ ajunge să se anine pînă şi de persoana colaboratorilor „Timpului“. Ba unul e ungurean, ba cellalt a fost corist la teatru. Despre asta nu e supărare, pot să înşire mult şi bine asemenea filozofii şi să se intereseze prea cu de-amăruntul de viaţa noastră privată, în care nu vor găsi nici umbră de faptă rea. Că unu-i român din Ardeal, că cellalt în copilărie a legat cîtăva vreme cartea de gard şi şi-a făcut mendrele printre actori nu dovedeşte nimic rău nici în privirea caracterului, nici în privirea inteligenţei lor. Dacă vor cerceta şi mai departe vor găsi că unul a legat araci în via părintească şi celălalt a ţinut coarnele plugului pe moşia prinţească şi, la urmă, că amîndoi sînt viţă de ţăran românesc, pe care nu-l faci străin nici în ruptul capului şi pace bună.

Cine n-a simţit pînă acum că în mucul condeiului nostru e mai multă naţionalitate adevărată decît în vinele tuturor liberalilor la un loc acela sau sufere de boala din născare ce nici un leac nu are sau [î] şi închide ochii cu de-a sila şi nu vrea să vadă.

Cînd d-lor ne zic nouă că nu sîntem români rîde lumea care ştie că ne ţinem grapă de părinţi ce neam de neamul lor au fost români; dar cînd le zicem noi d-nealor că sînt rămăşiţe si pui de fanarioţi atunci îi ustură rău, pentru că e adevărat şi se ştiu cu musca pe căciulă.


Mihai Eminescu, Pro domo, articol publicat în ziarul Timpul, 5 ianuarie 1878 (text reprodus după ediţia Perpessicius, vol. X, pp. 36)

Niciun comentariu:

Constantin Brâncoveanu

Constantin Brâncoveanu a fost un mare „ctitor” de cultură şi de lăcaşuri sfinte, un sprijinitor prin cuvânt şi faptă al Ortodoxiei de pretutindeni, o figură de seamă din istoria neamului românesc. Iar prin moartea lui cu adevărat mucenicească, el a oferit tuturor o minunată pildă de dăruire şi de jertfă pentru ţară să şi pentru credinţa creştină. (Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu)

...toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie

„Eu sunt convins că existenţa noastră de aici, de pe pământ, este negativul alteia, plină de lumină. Moartea este doar un ritual de trecere spre adevărata noastră esenţă şi fiinţă. Nu trebuie să credem că această experienţă a călătoriei noastre pe pământ este o experienţă în totalitate negativă. Iisus strigă pe cruce: «Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?» Se întunecă. Pentru că pământul este un loc atât de sinistru, încât fiul divin îşi poate uita tatăl şi poate crede că a fost părăsit. Şi totuşi, în acest infern, învăţăm să iubim, să ne sacrificăm, să ne dăruim, să fim generoşi. Este un infern feeric. Anamneza angelică pe care ne-o facem, din când în când, ne indică spre ce ne îndreptăm. Spre Dumnezeu. Şi toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie.“ Cezar Ivănescu

Mircea Eliade

Este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi al acestei asimilări a fost naşterea poporului român. În perspec­tiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor, şi emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia oară pe orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi a descendenţilor lor. Într-adevăr prin­cipatele române au fost întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi. Or, mitul genealogic al genghis-hanizilor proclamă că strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborît din Cer şi s-a unit cu o căprioară... (Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980)