„Langa Dumnezeu exista muzica, iar dupa numai tacerea!“Cezar Ivanescu este cetatean de onoare al Botosanilor, titlu conferit dupa ce poetul a primit, la Botosani, Premiul National de Poezie Mihai Eminescu pentru Opera Omnia. Cititi un emotionant si cutremurator interviu cu fiica lui Cezar Ivanescu, Clara Arustei, acordat pentru Stiri Botosani.
1. Era Cezar Ivanescu un om incomod, irascibil, intransigent in familie, era acel om de care s-au temut atat de mult dusmanii sai? Sau, dimpotriva, se manifesta cu bucurie, cu rabdare, cu dragoste?
Cezar Ivanescu avea capacitatea de a transforma un loc comun intr-un spatiu sacru. Cred ca puterea de a polariza pozitiv energiile locului pe care il ocupa venea din profunzimea fiintei sale, din bunatatea sa care depasea limitele normalului si mai ales din sufletul sau luminat. Atunci cand intra in curtea casei sale spatiul acela ingust, structurat asa cum este aproape tot centrul Bucurestiului, intre calcane, se umplea, devenea dintr-o data cat un imperiu si primea forta si sacralitatea unui templu.
Pe mine ma emotiona si intr-un anume sens chiar intriga felul in care putea sa se bucure de lucrurile simple, faptul ca in plan material se multumea cu atat de putin. Ducea aproape o viata de ascet, in aceasta lume ii erau suficiente o cana cu lapte si o cafea, era mereu inconjurat de carti, citea enorm, dormea doar cateva ore pe noapte, avea o inclinatie aparte catre tragic si era un om profund credincios, privea arta si scrisul dintr-o perspectiva sacra, dar in acelasi timp avea si un sclipitor simt al ironiei care il transforma intr-un partener de dialog adorabil. Era de o modestie rara si avea incredere totala in oameni, aceasta putere de a crede neconditionat in ceilalti, de a nu putea concepe rautatea si tradarea l-a si dus catre moarte, facandu-l sa se lase sedus de promisiunea unei interventii minore si a unei ingrijiri speciale. Ajuns acolo, in Bacau, a fost insa abandonat si tratat ca ultimul animal de povara al lumii. Modul in care a murit si apoi felul in care conducerea USR a gasit de cuviinta sa trateze aceasta moarte este si va ramane pentru totdeauna o pata pe sufletul celor implicati, o pata facuta cu sangele unui mare poet. Poate ca nu este acum chiar momentul potrivit, dar tin ca aceasta marturie a mea sa fie transcrisa. Cezar Ivanescu a murit ucis.
2. O poveste emotionanta cu Don Cezar?
Ar fi multe de povestit incepand cu spectacolul Doina, inchinare lui Eminescu, pe care l-a sustinut pe scena Casei de Cultura Mihai Eminescu (pe atunci, intre timp a devenit Teatrul Metropolis), pe 10 decembrie 1989, in fata unei sali pline, inghetate de frig, dar inflacarate de emotie. De pe acea scena poetul a spus, asa cum facea si in viata de zi cu zi, lucruri cumplite impotriva comunismului si a Fiarei Rosii de la Rasarit, a cantat Doina lui Eminescu si impreuna cu el au cantat electrizati si cei din sala, erau acolo si multi elevi, si cu totii traiam acele momente la o intensitate maxima si cu un soi de frison curajos pentru ca in acele momente ne simteam liberi si asta era inaltator, dar ne si asteptam ca la iesire sa ni se intample ceva, sa fim arestati. Revin insa la ultimele zile din viata sa. Vineri seara, in penultima zi in care a mai fost in Bucuresti, s-a intalnit cu Luan Topciu, cu Ion Murgeanu si cu Alex Cetateanu si impreuna au mers la Alex Cetateanu acasa si apoi la Ion Murgeanu. La finalul vizitei facute prietenului sau de o viata Ion Murgeanu, acesta l-a intrebat ce poate sa ii ofere. Cezar Ivanescu i-a raspuns ca nu vrea nimic altceva decat acel mar rosu de pe masa, pentru ca este foarte frumos. Asa ii era si sufletul, frumos si perfect ca acel mar rosu care inchidea in sine intreaga taina a Lumii.
3. Putini, prea putini romani stiu ce s-a intamplat cu Poetul in timpul mineriadei. Poti povesti, spre intelegerea tuturor, cum s-a intors Cezar Ivanescu atunci acasa? Pentru ca intrebarea este: si-a iertat, in sens crestin, agresorii?
Pe 14 iunie 1990, Cezar Ivanescu se afla, alaturi de alti scriitori, in sediul Societatii Scriitorilor Romani pe care tocmai o reinfiintase (situat pe bulevardul Magheru, intr-un apartament aflat la etajul al treilea). Cu totii au trait momente greu de redat, imaginati-va numai pentru o clipa groaza si frica prin care au trecut atunci cand au vazut ca, in ciuda eforturilor lor de a baricada usa de la intrare cu mobila din apartament, minerii spargeau totul, cand au zarit cum trec, prin usa dulapului, ca in filmele horror, lamele sclipind ale topoarelor. Au urmat ore intregi in care au fost batuti. Ore in care, pe langa batele mineresti, au fost nevoiti sa infrunte si ura bruta a agresorilor, sa nu uitam ca mineriada a fost cel mai cumplit atac in banda cu putinta intr-o tara moderna si ca nici in cea mai neagra perioada stalinista organele de represiune nu si-au permis sa omoare oameni la lumina zilei. Recent am descoperit un manuscris al lui Cezar Ivanescu "45 de ani de Dictatura si 7 de Teroare“ in care descrie si momentele prin care a trecut atunci, cu greu am putut citi si culege acele pagini, inca imi rasuna in urechi: "Doar am lesinat de cateva ori".
Citez:
"Stiind sa ma apar, desi am primit [...] cat a durat masacrul mii de lovituri, doar am lesinat de cateva ori, rezemat cu spatele de perete, ca in corzi, dar nu am cazut la podea, nici in ring nu am cazut niciodata, singura clipa de slabiciune cand era sa ma prabusesca a fost cand mi s-a oprit privirea pe fata Alexandrei care tocmai era strivita de un pumn de miner si troznea, am inchis ochii si probabil am fost groggy cateva minute bune, pentru ca Miron Manega imi relateaza ca dupa ce s-a auzit troznitura fetei Alexandrei, a urmat o scena pe care eu am scapat-o: ortacii l-au intrebat pe seful in camasa alba, daca sa ne arunce de pe balcon sau nu, [au fost doar balansati peste balustrada balconului, in uralele maselor din strada – n.n.] seful dupa ce a aruncat o privire de pe balcon in strada, ar fi spus: «nti!“ e prea multa lume!»: n-am clarificat nici azi ce sens avea enuntul lapidar cu pricina, era reflexul unei jene, ori constatarea unei ineficiente, am fi putut cadea pe capul admiratorilor lor si murea cine nu trebuia..." (Cezar Ivanescu, 45 de ani de Dictatura si 7 de Teroare)
Acasa... acasa a venit transfigurat, clatinandu-se, rosu de sange, intrand pe poarta care parea si ea rosie de la lumina amurgului si de la ciresele din ciresul negru de langa poarta, cu capul spart, cusut, cu hainele imbibate de sange, si cu tot trupul tumefiat. Am fost nevoite sa ii taiem hainele in fasii pentru a reusi sa desprindem panza de trupul plin de rani si sange, nu intelegeam nimic, tatal meu nu putea vorbi... si apoi ce forta mai puteau avea atunci cuvintele cand totul parea destructurat de impactul cu realitatea, nu stiam ce va urma, ne gandeam ca poate agresiunea va continua, le luasera si actele, aveau si adresa, asa ca am incercat asemeni unor luptatori primitivi sa ne organizam o aparare, am baricadat cateva geamuri, am stins luminile dinspre poarta si am asteptat inspaimantati sa treaca urgia. Cezar Ivanescu a zacut vreme de doua saptamani intins pe un sezlog, era singura pozitie in care suporta sa stea pentru ca il dureau foarte tare oasele. Dupa ce suferinta fizica s-a mai atentuat a urmat partea cea mai grea, socul psihic si alti doi ani de boala. Da, si-a iertat agresorii.
4. De ce canta Poetul?
Canta pentru ca intotdeauna a privit poezia ca pe o forma de arta completa, o ingemanare intre muzica si vers, credea ca muzica a fost marea sa vocatie neimplinita in aceasta viata si se considera un muzician ratat… Intr-un interviu a si afirmat ca "poezia poate sa spuna cel mai mult dintre toate formele de expresie de pe pamant, cu doua exceptii, caci sunt doua stadii care o depasesc: muzica si mitul. Mitul este o formula completa care inchide un simbol care depaseste particularul, simbol al unei imagini, al unei gandiri, si muzica pentru ca este arta suprema, sublima, inainte de Dumnezeu! Langa Dumnezeu exista muzica, iar dupa numai tacerea!". Putine persoane din cele care au interferat de-a lungul vietii cu omul si poetul Cezar Ivanescu au perceput cu adevarat latura aceasta fabuloasa a sa si mult mai putine au realizat ca esenta fiintei sale era structurata pe un suflet total religios si deplin spiritualizat care trata viata si poezia cu inima plina de lumina asa cum un Iluminat il priveste pe Dumnezeu.
5. Cum isi trata prietenii?
Avea un cult al prieteniei? Da, in mod evident Cezar Ivanescu avea un cult al prieteniei asa cum avea si o mare slabiciune fata de victime, nu suporta nici fizic si nici psihic suferinta altcuiva, din cauza acestei sensibilitati aparte pe care o avea fata de cei expusi de multe ori a si cazut in capcana unora care au speculat acest aspect al personalitatii sale si au pozat in nedreptatiti.
S-a scris despre Cezar Ivanescu ca "a fost atins de aripa geniului", cu siguranta gradul de genialitate nu poate fi cuantificat, dar daca ar fi sa acord o masura eu as spune ca a fost pur si simplu invaluit de geniu si ca din aceasta postura privilegiata si in egala masura urata de ceilalti a avut parte de mari prietenii si ma refer aici in special la cele literare, ii amintesc doar pe Marin Preda, Petru Arustei, Emil Cira, Petru Cretia, Basarab Nicolescu.
Basarab Nicolescu relata la randul sau despre intalnirea sa cu Cezar Ivanescu: "L-am cunoscut pe Cezar la Paris, acum aproape zece ani. Ii cunosteam, bineinteles, poezia, dar nu ne intalnisem niciodata. M-am cutremurat ascultandu-l cantand. Vocea sa mi se parea ca vine de foarte departe, din timpurile imemoriale ale istoriei noastre. Recunoasterea noastra a fost imediata, ca si cum ne-am fi cunoscut dintotdeauna. O prietenie spirituala rara s-a nascut atunci".
6. Ii placea sa bea cafea, sa revada filme vechi (romanesti sau straine?), sa se plimbe prin zapada, prin ploaie, in amurg?
Adora sa bea cafea, sa il rasfete pe Jacques (un brac german), cred ca mai putin ii placea sa se plimbe prin ploaie pentru ca era o persoana solara, iubea caldura si lumina, se uita uneori cu placere si la filme si radea intr-un fel molipsitor la comedii, se uita mai ales la meciurile de fotbal si de box, era tonic si plin de umor, insa realitatea este ca viata nu prea i-a lasat ragazul unui trai tihnit.
7. De cine crezi ca ii este dor acum?
As vrea sa nu ii fie dor de nimeni, sa fie in Lumina lina, alinat de Dumnezeu, in cantec, sa se desprinda cu totul de sine si de noi, sa uite imaginea si calea catre aceasta lume, sa fie o raza din Lumina care ne vegheaza, dar cred ca ii este dor de Jacques... de cartile sale si de tot restul lumii.
Pe 14 iunie 1990, Cezar Ivanescu se afla, alaturi de alti scriitori, in sediul Societatii Scriitorilor Romani pe care tocmai o reinfiintase (situat pe bulevardul Magheru, intr-un apartament aflat la etajul al treilea). Cu totii au trait momente greu de redat, imaginati-va numai pentru o clipa groaza si frica prin care au trecut atunci cand au vazut ca, in ciuda eforturilor lor de a baricada usa de la intrare cu mobila din apartament, minerii spargeau totul, cand au zarit cum trec, prin usa dulapului, ca in filmele horror, lamele sclipind ale topoarelor. Au urmat ore intregi in care au fost batuti. Ore in care, pe langa batele mineresti, au fost nevoiti sa infrunte si ura bruta a agresorilor, sa nu uitam ca mineriada a fost cel mai cumplit atac in banda cu putinta intr-o tara moderna si ca nici in cea mai neagra perioada stalinista organele de represiune nu si-au permis sa omoare oameni la lumina zilei. Recent am descoperit un manuscris al lui Cezar Ivanescu "45 de ani de Dictatura si 7 de Teroare“ in care descrie si momentele prin care a trecut atunci, cu greu am putut citi si culege acele pagini, inca imi rasuna in urechi: "Doar am lesinat de cateva ori".
Citez:
"Stiind sa ma apar, desi am primit [...] cat a durat masacrul mii de lovituri, doar am lesinat de cateva ori, rezemat cu spatele de perete, ca in corzi, dar nu am cazut la podea, nici in ring nu am cazut niciodata, singura clipa de slabiciune cand era sa ma prabusesca a fost cand mi s-a oprit privirea pe fata Alexandrei care tocmai era strivita de un pumn de miner si troznea, am inchis ochii si probabil am fost groggy cateva minute bune, pentru ca Miron Manega imi relateaza ca dupa ce s-a auzit troznitura fetei Alexandrei, a urmat o scena pe care eu am scapat-o: ortacii l-au intrebat pe seful in camasa alba, daca sa ne arunce de pe balcon sau nu, [au fost doar balansati peste balustrada balconului, in uralele maselor din strada – n.n.] seful dupa ce a aruncat o privire de pe balcon in strada, ar fi spus: «nti!“ e prea multa lume!»: n-am clarificat nici azi ce sens avea enuntul lapidar cu pricina, era reflexul unei jene, ori constatarea unei ineficiente, am fi putut cadea pe capul admiratorilor lor si murea cine nu trebuia..." (Cezar Ivanescu, 45 de ani de Dictatura si 7 de Teroare)
Acasa... acasa a venit transfigurat, clatinandu-se, rosu de sange, intrand pe poarta care parea si ea rosie de la lumina amurgului si de la ciresele din ciresul negru de langa poarta, cu capul spart, cusut, cu hainele imbibate de sange, si cu tot trupul tumefiat. Am fost nevoite sa ii taiem hainele in fasii pentru a reusi sa desprindem panza de trupul plin de rani si sange, nu intelegeam nimic, tatal meu nu putea vorbi... si apoi ce forta mai puteau avea atunci cuvintele cand totul parea destructurat de impactul cu realitatea, nu stiam ce va urma, ne gandeam ca poate agresiunea va continua, le luasera si actele, aveau si adresa, asa ca am incercat asemeni unor luptatori primitivi sa ne organizam o aparare, am baricadat cateva geamuri, am stins luminile dinspre poarta si am asteptat inspaimantati sa treaca urgia. Cezar Ivanescu a zacut vreme de doua saptamani intins pe un sezlog, era singura pozitie in care suporta sa stea pentru ca il dureau foarte tare oasele. Dupa ce suferinta fizica s-a mai atentuat a urmat partea cea mai grea, socul psihic si alti doi ani de boala. Da, si-a iertat agresorii.
4. De ce canta Poetul?
Canta pentru ca intotdeauna a privit poezia ca pe o forma de arta completa, o ingemanare intre muzica si vers, credea ca muzica a fost marea sa vocatie neimplinita in aceasta viata si se considera un muzician ratat… Intr-un interviu a si afirmat ca "poezia poate sa spuna cel mai mult dintre toate formele de expresie de pe pamant, cu doua exceptii, caci sunt doua stadii care o depasesc: muzica si mitul. Mitul este o formula completa care inchide un simbol care depaseste particularul, simbol al unei imagini, al unei gandiri, si muzica pentru ca este arta suprema, sublima, inainte de Dumnezeu! Langa Dumnezeu exista muzica, iar dupa numai tacerea!". Putine persoane din cele care au interferat de-a lungul vietii cu omul si poetul Cezar Ivanescu au perceput cu adevarat latura aceasta fabuloasa a sa si mult mai putine au realizat ca esenta fiintei sale era structurata pe un suflet total religios si deplin spiritualizat care trata viata si poezia cu inima plina de lumina asa cum un Iluminat il priveste pe Dumnezeu.
5. Cum isi trata prietenii?
Avea un cult al prieteniei? Da, in mod evident Cezar Ivanescu avea un cult al prieteniei asa cum avea si o mare slabiciune fata de victime, nu suporta nici fizic si nici psihic suferinta altcuiva, din cauza acestei sensibilitati aparte pe care o avea fata de cei expusi de multe ori a si cazut in capcana unora care au speculat acest aspect al personalitatii sale si au pozat in nedreptatiti.
S-a scris despre Cezar Ivanescu ca "a fost atins de aripa geniului", cu siguranta gradul de genialitate nu poate fi cuantificat, dar daca ar fi sa acord o masura eu as spune ca a fost pur si simplu invaluit de geniu si ca din aceasta postura privilegiata si in egala masura urata de ceilalti a avut parte de mari prietenii si ma refer aici in special la cele literare, ii amintesc doar pe Marin Preda, Petru Arustei, Emil Cira, Petru Cretia, Basarab Nicolescu.
Basarab Nicolescu relata la randul sau despre intalnirea sa cu Cezar Ivanescu: "L-am cunoscut pe Cezar la Paris, acum aproape zece ani. Ii cunosteam, bineinteles, poezia, dar nu ne intalnisem niciodata. M-am cutremurat ascultandu-l cantand. Vocea sa mi se parea ca vine de foarte departe, din timpurile imemoriale ale istoriei noastre. Recunoasterea noastra a fost imediata, ca si cum ne-am fi cunoscut dintotdeauna. O prietenie spirituala rara s-a nascut atunci".
6. Ii placea sa bea cafea, sa revada filme vechi (romanesti sau straine?), sa se plimbe prin zapada, prin ploaie, in amurg?
Adora sa bea cafea, sa il rasfete pe Jacques (un brac german), cred ca mai putin ii placea sa se plimbe prin ploaie pentru ca era o persoana solara, iubea caldura si lumina, se uita uneori cu placere si la filme si radea intr-un fel molipsitor la comedii, se uita mai ales la meciurile de fotbal si de box, era tonic si plin de umor, insa realitatea este ca viata nu prea i-a lasat ragazul unui trai tihnit.
7. De cine crezi ca ii este dor acum?
As vrea sa nu ii fie dor de nimeni, sa fie in Lumina lina, alinat de Dumnezeu, in cantec, sa se desprinda cu totul de sine si de noi, sa uite imaginea si calea catre aceasta lume, sa fie o raza din Lumina care ne vegheaza, dar cred ca ii este dor de Jacques... de cartile sale si de tot restul lumii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu