Lingua adamica

LINGUA ADAMICA

Petru Creţia a făcut să apară ediţia princeps a Poesiilor lui Eminescu, ediţie pe care am aşteptat-o cu toţii. Cuvintele lui Maiorescu („Trebuiau să devie mai uşor accesibile, pentru iubitorii de literatura noastră toate scrierile poetice, chiar şi cele începetoare, ale unui autor, care a fost înzestrat cu darul de a întrupa adânca sa simţire şi cele mai înalte gîndiri într-o frumuseţă de forme, sub al cărei farmec limba română pare a primi o nouă viaţă.“) rămîn şi azi cea mai lapidară exegeză a poeziei eminesciene, nedepăşită în fapt căci nimeni nu s-a încumetat (exceptîndu-l pe Noica) să probeze această afirmaţie cutremurătoare „limba română pare a primi o nouă viaţă“, palingenezie lingvistică pe care în spaţiul european a mai făptuit-o, în afară de Eminescu, doar Dante...

Recitiţi-i poesiile lui Eminescu din această ediţie princeps şi apoi recitiţi-i pe autorii din „zilele de aur a scripturelor române“ şi veţi zîmbi şi vă veţi înduioşa de gîngăvelile lor angelice şi peltice, şi recitiţi-i apoi şi pe marii poeţi români de pînă la noi, Macedonski, Goga, Bacovia, Arghezi, Blaga, Ion Barbu, Philippide, Voiculescu, Labiş, şi veţi remarca efortul fiecăruia de a nu se lăsa absorbit în abisul muzicii eminesciene (căci sunetul e primordial şi din el vedem „ca-n ziua cea dinţii cum izvorau lumi-ne“) şi apoi efortul fiecăruia de a-şi întemeia originalitatea stilistică, „originalitate“ pe care, ne amintim, (în 1968, într-o comunicare ştiinţifică ţinută la Iaşi în cadrul primei ediţii a Festivalului naţional „Minai Eminescu“) cineva o descoperea tot în poemele eminesciene: cînd nu e mai supraveghează toţi devin de-a-dreptul eminescieni, Arghezi intonînd acel carmen saeculare profund care este Psalmistul, Blaga acel amabile carmen al senectuţii care conţine şi o odă în metru antic (saphic), genială dealtfel. Abia iregularul suprarealist străbătut de „o muzică a pieirii“ (prin poezia lui Gellu Naum spre un exemplu) nu e cu nimic înfeudat poeticii eminesciene, ceea ce nu înseamnă că suprarealiştii nu l-au venerat pe Eminescu, cum dealtfel ne-a reamintit-o Geo Bogza, adorator şi al lui Eminescu şi al lui Urmuz, căci, în adevăr, cînd îl citim pe Urmuz citim, deşi fragmentar, incomplet articulată, totuşi „o altă limbă“ (nu o operă, o limbă).

Recitiţi-i (sau citiţi-i, — cei care nu aţi, cunoscut pînă acum armonia pe care o dezvăluie Cartea închipuită de Marele Ordonator totuşi al culturii româneşti care a fost Maiorescu, gest transmis urmaşilor şi de care şi subscrisul s-a binebucurat) poesiile care „cad grele, măngăioase / Şi se sfarmă'n suflet trist, / Cum în picuri cade ceara / La picioarele lui Crist.“, şi veţi vedea că „de la infinitul negativ al dorului la Infinitul pozitiv al eroismului“, de la soteria la sympathia, cum spunea Mircea Eliade, conţin totul, orizontala istoriei şi verticala revelaţiei, totul rostit intr-o limbă adamică, dar de noul Adam care „s-a ales un crucificat“ (Tudor Arghezi) cu un „mai amplu şi mai generos har“. Îndeosebi recitiţi-i poeziile erotice, de la „Singurătate" („Este Ea. Deşartă casă;/ Dintr'o dată-mi pare plină, / în privazul negru-al vieţii / E icoană de lumină. / / Şi mă mir eu, cum de vremea / Să mai treacă se îndură, / Cind , eu stau şoptind cu draga / Mănă'n mană, gură'n gură.“) la „Luceafărul“ şi încercaţi să aveţi în minte acea icoană hipnotică, basmul „Călin“, şi, urmărindu-l pe Mircea Eliade, cel din „Insula lui Euthanasius“, încercaţi să cuprindeţi totul ca pe un fericitor şi fastuos ritual tantric („În acest fel reintegrat în unitatea originară şi renăscut ca un androgin ideal al tradiţiei — copil simbolic al lui Siva şi Şakti — spiritul va avea acces de acum înainte la cele mai înalte planuri de manifestare ale Cosmosului putînd să se topească în eternul absolut“) sau trubaduresc, neţinînd cont de infantilismele pe care pot să le debiteze oameni inteligenţi, savanţi, iubitori de Eminescu („Iubirea neîmpărtăşită dar tenace, fie că tenebroasă, fie că e suspinătoare şi elegiacă [„tous les elegiaques sont des canailles !“ — cine a spus-o? Baudelaire, Gautier?], e în obscura ei esenţă un fenomen atavic de agresivitate bestială şi violatoare; Pe lîngă plopii fără soţ, această splendidă şi emoţionantă romanţă, deloc dulceagă ci aprigă şi cutremurătoare, nu exprimă în fond altceva decît această agresivitate. Chiar poet genial, amantul refuzat şi: „neînţeles“, dacă nu-şi cată de drum, dovedeşte că nu a reprimat bine fiara ce zace în străfundul fiinţei noastre, a bărbaţilor“. — Nu, e prea basă exegeza, căci „amorul de departe“ al trubadurilor e tot iubire neîmpărtăşită, cu metodă, senină şi beatificatoare.

Preferăm aici alţi autori care spun că un alt aspect care apare evident în Tantra Yoga este faptul că libidoul chiar manifestindu-se ca dorinţă sexuală, nu este considerat numai ca senzualitate pentru sine, ci, la nivelele subtile şi ca aspiraţie arzătoare de desăvârşire spirituală interioară. Aici de fapt, pulsiunea erotică apare ca o abisală sete a psihicului de a atinge perfecţiunea prin unirea contrariilor polare în interiorul propriului corp) ci mai bine mirindu-vă cum poate sta în două versuri sufletul întîlnindu-se pe sine, ca în sufism : „Iară sufletu-mi se pierde / După chipul teu frumos“.

Recitiţi-i poesiile şi veţi descoperi că, dacă în adîncul sufletului său era buddhist („Eu sint budist !“ afirma el însuşi), nu e mai puţin adevărat că ne rămîne cel mai mare poet al spiritualităţii europene pe care-l avem („Credinţa zugrăveşte icoanele'n biserici —“), căci, aşa cum orientalul ştia să împace confucianismul cu taoismul sau cu buddhismul zen, la fel Eminescu ştia să trăiască în Legea strămoşească şi să viseze la Nirvana... Retrăind viaţa morţilor dragi, martirizaţi în plină lumină sau prin mare-ntuneric şi resuscitînd-o din cronice bătrîne,, ori înstrăinat de sine însuşi ca un adevărat „mort în viaţă“ („Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură / încet repovestită de o străină gură, / Ca şi cănd n'ar fi viaţa-mi, ca şi când n'aş fi fost. / Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost, / De-mi ţin la el urechea şi rid de căte-ascult ./ Ca de dureri străine ?... Parc'am murit de mult !“). Recitiţi „La'nceput, pe cănd fiinţă nu era, nici nefiinţă, / Pe cănd totul era lipsă de viaţă şi voinţă, / Cănd nu s'ascundea nimica, deşi tot era ascuns, / Cănd pătruns de sine însuş odihnea cel nepătruns. / Fu prăpastie ? genună ? Fu noian întins de apă ? / N'a fost lume pricepută şi nici minte s'o priceapă, / Căci era un întuneric ca o mare făr'o rază, / Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochiu care s'o vază, / Umbra celor nefăcute nu'ncepuse-a se desface, / Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace !“ şi comparaţi cu bolmojelile care ni se dau drept „traduceri ştiinţifice" din Rig-Veda... Orice român cunoscător sau necunoscător de sanskrită îşi va da duhul în veci măngîindu-se că se scufundă în „eterna pace“, cum ne spunea savantul nostru unchi George Ivănescu...

Ştiu că „românii e deştepţi“ şi-mi pot răspunde că nu pot reciti, că e prea lung, cum zicea o distinsă poetă, eminesciană pînă în vîrful unghiilor, dar şi Dante e destul de lung şi dacă nu l-ai citit măcar o dată în italiană, chiar cu dicţionarul alăturea, nu prea poţi să spui că ştii cine e Dante (căci toate traducerile româneşti nu captează deloc sunetul originar)... T. S. Eliot zice-se nici nu vroia altceva decît să-l audă rostit in italiană, pretinzînd că înţelege totul fără a mai simţi nevoia să i se traducă... şi într-adevăr ce să traduci din „nessun maggior dolore che ricordarsi del tempo felice nella miseria“ ?

Şi iacă-tă mă contrazic...

Nu, ca să-ţi imaginezi cum sună Dante în italiană e destul să citeşti „Eterna pace“ reconstituită de Petru Creţia şi publicată pe prima pagină în „Luceafărul“ (nr. 24, 1988), sau, ca să mă exprim mai clar, nu „cum sună Dante în italiană“, ci cum ar trebui să sune în română...

Cezar Ivănescu, Lingua adamica, Luceafărul, anul XXXII, nr. 1418, 15 iulie 1989