joi, 8 ianuarie 2009

Mihai Eminescu: Drumurile s-au troienit

Drumurile s-au troienit şi comunicaţia telegrafică pare întreruptă, nici o ştire din străi­nătate nu vine să ne lumineze asupra situaţiei, tocmai acuma cînd toate celea par a atîrna de-un fir a păr.

Cîmpiile albe se-ntind împrejurul Bucureştilor şi se pierd în zarea despre miază­noapte, unde a plecat împăratul Rusiei, în zarea despre miazăzi, unde stau oştirile noastre; spre răsărit şi spre apus, unde se cumpănesc sorţile Europei.

În această izolare în care ne pune bătrîna iarnă, aceiaşi pe vremea craiului Decebal, cînd ţăranul dacic, îmbrăcat în cojoc miţos, trecea Dunărea-ngheţată, aceeaşi astăzi, cînd Vodă ţine Dunărea cu oştirile româneşti, în această izolare ne apasă mai cu greu gîndirea la ce rău loc ne-au aşezat Traian împăratul pe această muchie de lume, la cest vad de popoare carile ne privesc pe noi numai ca pe un fel de gard pe deasupra căruia se ceartă.

Dar de am fi noi măcar oameni ca oamenii, de-am fi ştiut să ne îngrădim, încît să nu poată juca nimeni pe stăpînul în casa noastră, de-am fi rămas atît de esclusivişti precum erau părinţii noştri, tot ar fi fost cum ar fi fost şi tot o mai puteam duce cu bine de pe o zi pe alta.

Dar aşa ne-am dezgrădit, făcînd drum lung unei civilizaţii pripite, unei pospăieli apusene care, în schimbul păturilor bogate ale brazdei noastre, ne împle cu trebuinţe de cari n-am fi avut trebuinţă; prin legiuiri de un caracter cosmopolit pe cari liberali obicinuesc a le numi „tot ce e românesc", am făcut din ţara noastră o nouă Americă, în care se grămădeşte superfluenţa populaţiilor apusene, cărora le convine foarte bine teoria de „om şi om“ de egalitate, libertate şi fraternitate pe socoteala noastră.

Nevoind sau neputînd cunoaşte că orice stat are nevoie de clase puternice, am ridicat din temelie toate puterile vechi ale ţării, fără a socoti că o casă veche de piatră, dar cam strimtă, e totuşi mai bună pentru vreme do iarnă şi pentru nevoi de cît un palat de ...hîrtie franţuzească. Noi am făcut în statul nostru ceea ce se face în şcolile noastre. Învăţători cari nu ştiu nici a scrie bine dau în mîna copiilor cărţi scrise într-o limbă pe cari ei n-o înţeleg şi-i pun să înveţe filă cu filă lucruri pe cari ei nu şi le pot închipui, încît, cînd băieţii au ajuns la capăt cu învăţătura, rămîn cu capul plin de cuvinte al căror înţeles nu l-au ştiut niciodată şi, neputîndu-se folosi nici într-un fel de acele cunoştinţe moarte şi fără de preţ, rămîn cu zilele încurcate şi tăind cînilor frunză, pînă ce, prin intrigi şi umiliri cari dărîmă şi restul de caracter ce le mai rămăsese dat de la natură, ajung persoane publice spre a continua asupra generaţiei viitoare sistemul vechi de stricare a minţii şi a inimei.

Astfel demagogii noştri crescuţi în străinătate, văzînd nevoile poporului nostru, l-au învăţat pe de rost cuvinte deşerte şi c-un înţeles negativ numai, socotind că prin cuvinte se întemeiază binele unui popor.

Numai pe cele mîntuitoare: „munca“ şi „economia“ întru ale lor şi ale statului nu l-au învăţat pe popor niciodată.

Astfel ţăranul dacic, care trecea în cojoc miţos Dunărea-ngheţată în vremea craiului Decebal, avea mai multă perspectivă de viitor pentru limba şi obiceiurile lui şi pentru felul lui de a fi decît ţăranul lui Vodă Carol, care se reîntoarce la vatra sa şi nu mai găseşte nimic din felul lui de a fi, ci numai aşezăminte franţuzeşti, negoţ jidovesc, industrie austriecească, limbă păsărească şi liberali cari nu muncesc nimic şi trăiesc din esploatarea ideilor politice.

Dac-am fi la loc bun, ca Spania sau Anglia, ne-am bate-n capete şi tot vechile năravuri româneşti ar pluti dasupra ca untdelemnul pe apă. Dar, pe acest vad de popoară, din cearta noastră numai duşmanul cîştigă.

Mihai Eminescu, Drumurile s-au troienit, Timpul, 11 decembrie 1877, articol reprodus după ediţia Perpessicius, M. Eminescu, Opere, vol. X, p. 17

Un comentariu:

Snitzel spunea...

felicitari pentru articole! :) trebuie sa ne intoarcem cat mai multi cu fata catre istorie si catre Dumnezeu ca sa reusim, nu cu fata catre lumea moderna care e pe cale sa se prabuseasca

Constantin Brâncoveanu

Constantin Brâncoveanu a fost un mare „ctitor” de cultură şi de lăcaşuri sfinte, un sprijinitor prin cuvânt şi faptă al Ortodoxiei de pretutindeni, o figură de seamă din istoria neamului românesc. Iar prin moartea lui cu adevărat mucenicească, el a oferit tuturor o minunată pildă de dăruire şi de jertfă pentru ţară să şi pentru credinţa creştină. (Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu)

...toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie

„Eu sunt convins că existenţa noastră de aici, de pe pământ, este negativul alteia, plină de lumină. Moartea este doar un ritual de trecere spre adevărata noastră esenţă şi fiinţă. Nu trebuie să credem că această experienţă a călătoriei noastre pe pământ este o experienţă în totalitate negativă. Iisus strigă pe cruce: «Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?» Se întunecă. Pentru că pământul este un loc atât de sinistru, încât fiul divin îşi poate uita tatăl şi poate crede că a fost părăsit. Şi totuşi, în acest infern, învăţăm să iubim, să ne sacrificăm, să ne dăruim, să fim generoşi. Este un infern feeric. Anamneza angelică pe care ne-o facem, din când în când, ne indică spre ce ne îndreptăm. Spre Dumnezeu. Şi toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie.“ Cezar Ivănescu

Mircea Eliade

Este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi al acestei asimilări a fost naşterea poporului român. În perspec­tiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor, şi emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia oară pe orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi a descendenţilor lor. Într-adevăr prin­cipatele române au fost întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi. Or, mitul genealogic al genghis-hanizilor proclamă că strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborît din Cer şi s-a unit cu o căprioară... (Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980)