vineri, 9 ianuarie 2009

Ioana Maria Lupaşcu: Prinţul baghetei


„Scrisul este o pasiune mai veche a Ioanei Maria Lupaşcu: în intervalul în care a locuit în Italia a fost corespondent al cotidianului Monitorul, în paginile căruia a publicat săptămânal, timp de trei ani, reportaje, articole, însemnări. În anul 2004 a primit Diploma de Excelenţă pentru contribuţia publicistică la Monitorul.

În 2007 lansează CD-ul Live Piano Solo (editura Libris).“


„Cartea artistei va vedea lumina zilei după jumătatea acestei luni. Este vorba de un roman nonfiction închinat muzicii celei mari şi iubirii, un roman în care armonia şi concreteţea imaginilor se îmbină cu delicateţea şi prospeţimea scrisului.

Autoarea nu impune verdicte, nu dă sentinţe, nu cheamă la nedreaptă judecare oameni şi caractere: pur şi simplu expune, cât mai firesc cu putinţă, fapte şi întâmplări care îi depăşesc cu mult epoca, vârsta, experienţa. Dealtminteri, acesta şi este unul dintre farmecele secrete ale acestui volum: respectul faţă de adevăratele valori ale trecutului, un respect ce respiră de alocuri o nostalgie bine dozată, niciodată în exces, mereu deschisă viitorului.“

„Este o cartea a speranţelor care nu şi-au pierdut memoria, este o carte despre oameni care au ratat mereu şi cu bună ştiinţă întâlnirea cu păcatul lucrurilor nefăcute. Este cartea unei pianiste de mare forţă care a pus la lucru cuvântul, obligându-l să facă ce ştie ea mai bine: să cânte.“
Publicat de la
Etichete: ,

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

Constantin Brâncoveanu

Constantin Brâncoveanu a fost un mare „ctitor” de cultură şi de lăcaşuri sfinte, un sprijinitor prin cuvânt şi faptă al Ortodoxiei de pretutindeni, o figură de seamă din istoria neamului românesc. Iar prin moartea lui cu adevărat mucenicească, el a oferit tuturor o minunată pildă de dăruire şi de jertfă pentru ţară să şi pentru credinţa creştină. (Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu)

...toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie

„Eu sunt convins că existenţa noastră de aici, de pe pământ, este negativul alteia, plină de lumină. Moartea este doar un ritual de trecere spre adevărata noastră esenţă şi fiinţă. Nu trebuie să credem că această experienţă a călătoriei noastre pe pământ este o experienţă în totalitate negativă. Iisus strigă pe cruce: «Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?» Se întunecă. Pentru că pământul este un loc atât de sinistru, încât fiul divin îşi poate uita tatăl şi poate crede că a fost părăsit. Şi totuşi, în acest infern, învăţăm să iubim, să ne sacrificăm, să ne dăruim, să fim generoşi. Este un infern feeric. Anamneza angelică pe care ne-o facem, din când în când, ne indică spre ce ne îndreptăm. Spre Dumnezeu. Şi toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie.“ Cezar Ivănescu

Mircea Eliade

Este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi al acestei asimilări a fost naşterea poporului român. În perspec­tiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor, şi emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia oară pe orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi a descendenţilor lor. Într-adevăr prin­cipatele române au fost întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi. Or, mitul genealogic al genghis-hanizilor proclamă că strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborît din Cer şi s-a unit cu o căprioară... (Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980)