Eminescu, simbolul central al românismului
După mai bine de un veac de la moartea sa, Eminescu a devenit pentru noi, românii, simbolul central al românismului. Opera sa politică a fost confimată de toată istoria românilor de la 1889 încoace... România Mare, „De la Nistru pîn' la Tisa“ s-a înfăptuit parcă după un scenariu eminescian, înfăptuire care pentru două decenii a arătat lumii un popor cu o miraculoasă forţă de creaţie. Două decenii, atît ne-a îngăduit istoria, nouă românilor, să vieţuim uniţi în graniţele noastre istorice. În 1939 cînd se împlineau 50 de ani de la moartea lui Eminescu, România era în preajma unui cataclism istoric, un soi de robie babiloniană sau egipteană care nu avea să se încheie decît în decembrie 1989 cînd se împlineau 100 de ani de la moartea lui Eminescu şi românilor li se restituia, aproape în întregime şi opera eminesciană prin monumentala ediţie academică începută de Perpessicius. După aproape jumătate de veac de robie imperială, germano-maghiară şi sovietică, România de azi trăieşte cu claritate viziunile profetice eminesciene, duşmanii săi naturali din est şi din vest acţionează împotriva reîntregirii României, şi a afirma acest lucru mi se pare o chestiune de bun simţ. Vom reuşi oare noi, românii de azi, din ţară şi de pretutindeni să înfăptuim iară România Mare şi să împlinim astfel testamentul politic eminescian?
Opera literară a lui Eminescu este apoi singura care a putut să realizeze o unitate spirituală a românilor, popor ameninţat veşnic de „blestemul tracic“ al dezbinării. Partitură liturgică, sublimă, opera eminesciană în totalitate ne măsoară creşterea sau decadenţa: românismul are un program politic, social şi spiritual conţinut în Opera eminesciană. Acum şi în veacul veacului nu avem altceva de făcut decît să împlinim acest program, dacă ne simţim în stare... Cei care refuză azi modelul eminescian, refuză în fapt legitimitatea românismului şi a românilor în istorie. Cezar Ivănescu, 1992
Constantin Brâncoveanu
Constantin Brâncoveanu a fost un mare „ctitor” de cultură şi de lăcaşuri sfinte, un sprijinitor prin cuvânt şi faptă al Ortodoxiei de pretutindeni, o figură de seamă din istoria neamului românesc. Iar prin moartea lui cu adevărat mucenicească, el a oferit tuturor o minunată pildă de dăruire şi de jertfă pentru ţară să şi pentru credinţa creştină. (Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu)
...toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie
„Eu sunt convins că existenţa noastră de aici, de pe pământ, este negativul alteia, plină de lumină. Moartea este doar un ritual de trecere spre adevărata noastră esenţă şi fiinţă. Nu trebuie să credem că această experienţă a călătoriei noastre pe pământ este o experienţă în totalitate negativă. Iisus strigă pe cruce: «Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?» Se întunecă. Pentru că pământul este un loc atât de sinistru, încât fiul divin îşi poate uita tatăl şi poate crede că a fost părăsit. Şi totuşi, în acest infern, învăţăm să iubim, să ne sacrificăm, să ne dăruim, să fim generoşi. Este un infern feeric. Anamneza angelică pe care ne-o facem, din când în când, ne indică spre ce ne îndreptăm. Spre Dumnezeu. Şi toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie.“ Cezar Ivănescu
Mircea Eliade
Este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi al acestei asimilări a fost naşterea poporului român. În perspectiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor, şi emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia oară pe orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi a descendenţilor lor. Într-adevăr principatele române au fost întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi. Or, mitul genealogic al genghis-hanizilor proclamă că strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborît din Cer şi s-a unit cu o căprioară... (Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu