vineri, 9 ianuarie 2009

Ion Zimbru: Dacă poezie nu e, nimic nu e!

APĂRAREA LUI CEZAR IVĂNESCU



„Când eram mai tânăr şi la trup curat“





Mă număr printre cei mulţi gălăţeni care l‑au cunoscut pe poetul şi omul Cezar Ivănescu. Am mai scris despre Don' Cezar în varii ipostaze, mai ales când gălăţeanca Luminiţa Mihai şi‑a lansat volumul de debut la Editura Junimea, în atmosfera entuziastă şi importantă a cenaclului omonim. Bineînţeles, evenimentul a fost marcat de prezenţa multor scriitori din Iaşi, în mijloc şi în frunte cu cel mai bun poet român în viaţă, Cezar Ivănescu.

Dar, mai ales, i‑am citit cărţile acestui Don' Quijote moldav, i‑am ascultat mărturisirile personale despre destinul său întortocheat, tragic şi frumos, deopotrivă.

Fă-l să fie, Doamne sfinte, numai om

Cine crede că se joacă de‑a poezia, acela nu se numeşte scriitor. Cine crede că se joacă de‑a Cezar Ivănescu, acela caracudă se numeşte, acela practică meseria murdară de cocoţat pe vârful piramidei cu vârful în jos. Cezar Ivănescu şi‑a osândit picioarele şi harul căutând şi descoperind poezia pe o piramidă cu vârful în jos. De departe, poetul Cezar Ivănescu este primul şi ultimul romantic al secolului trecut şi al acestui secol periculos şi asasin, mult mai periculos decât tramvaiul care a suit "moartea căprioarei" la cer.

Şi cad toate (mâine) putrede pe drum

De ce este absolut necesar să scriu despre acest mare şi important poet în paginile ziarului "Viaţa liberă"? Deoarece, şi eu fiind umil îngenuncheat la picioarele cuvântului, am ajuns să citesc şi să ascult sub auspiciile sfintei grupări literare din Iaşi. Desigur, toate acestea fiind încurajate şi ajutate de scriitori gălăţeni şi, mai ales, de către domnul Radu Macovei, directorul general al cotidianului gălăţean cel mai bine alcătuit din Moldova, cel puţin.

De ce este absolut necesar să scriu despre acest mare şi important poet din Bârlad, din Iaşi, din România şi chiar de Acolo unde au plecat Mihai Eminescu, Nicolae Labiş, Marin Preda, Ioanid Romanescu, Mihai Ursachi, Shakespeare, Esenin, Dante (?). Pentru că sunt stupefiat de mizeria pe care unii aşa‑zişi confraţi încearcă să o arunce pe sufletul şi pe dimensiunile astrale ale omului şi ale poetului Cezar Ivănescu, mulţumită căruia am citit şi am cântat Amintirea Paradisului, unul dintre cele mai semnificative semne de circulaţie prin sângele Universului implacabil şi indiferent.

Şi când pomul flori va da, fă să‑i cadă carnea grea

Nu mă interesează cine şi de ce instrumentează asemenea gunoaie scrise şi televizate. Vreau doar să vă povestesc, domnilor cititori, ce înseamnă să taci sau să nu taci în prezenţa şi în privirea şi în braţele prieteneşti ale acestui mire moldav, ale acestui îndrăgostit de Eminescu şi de Dumnezeu. Aşadar, în seara lui 25 Februarie 2003, am fost obligat/rugat să citesc în Cenaclul Junimea. Zis şi făcut. Don' Cezar m‑a oprit după primul text şi apoi ne‑am retras pentru discuţii suplimentare în camera din Casa Pogor, oferită de parasimpaticul poet Lucian Vasiliu, unde eram oaspete însoţit de prozatorul gălăţean, Dimitrie Lupu.

Nu consider că este cazul să redau tot ce au spus prietenii mei şi ai lui Cezar Ivănescu, ci mi se pare esenţial să‑mi amintesc doar înălţimile galactice şi sfânta curăţenie din discursurile/intervenţiile catedrale ale omului Cezar Ivănescu: întâlnirile cu sărăcia, cu foamea, cu centura bestială a "Tatălui Rusia", cu gara din Bârlad, cu rapidul Nichita Stănescu, cu acceleratul Marin Preda, cu toate staţiile şi contestaţiile poeziilor sale şi ale lumii, cu încercările preacurvitei Securităţi de a-l da pe brazda regimului fără pâine şi sare Dar nimeni, niciodată, nu a reuşit să-l împartă pe Cezar Ivănescu la unu, la doi, la trei Din cauza lui Don' Cezar nu s‑a întâmplat nici un accident de tren, de tramvai, de căruţă, de răutate, de frumuseţe Cezar Ivănescu nu se împarte decât cu el şi cu poezia.

Dacă unii dintre detractorii săi sunt o întâmplare în literatură, Don' Cezar este donator de sânge pentru apărarea şi păstrarea limbii române. Şi se găseşte acum un Brutus cu arme roşii care vrea să‑l pună pe Cezar sub ascultare, dar uitând că Poetul urcă singur pe crucea pe care şi‑a cioplit‑o în singurătate, în dezastru, pe măsura lui, şi nu pe mofturile mizerabile ale unor nemernici care şi‑au semnat şi‑şi semnează condamnarea la uitare.






Nec plus ultra





Cred în Cezar Ivănescu aşa cum cred în Poezie. Şi spun asta cu cărţile lui pe masă, cu cărţile lui deschise. Citiţi‑l, pentru că aceasta este singura soartă pe care şi‑a asumat‑o în faţa noastră, a tuturor, şi‑i datorăm credit nelimitat la Bursa Limbii Române!

Omul care a scris "E bine‑n gară că miroase‑a dor/ Şi a batiste în la revedere", poartă sufletul unui rătăcitor spre care doar Teiul lui Eminescu are dreptul să întindă degetul ca un nou Pillat: "Ecce homo!". Pe un poet nu‑l poate acuza decât poezia sa, dar poezia lui Cezar Ivănescu este cea care acuză, în numele lui Preda, Nichita, Romanescu Citiţi‑l pe Cezar Ivănescu şi veţi înţelege că nu se poate face din poarta Raiului poartă de Infern! Lasciate ogne speranza!






Ion Zimbru

Niciun comentariu:

Constantin Brâncoveanu

Constantin Brâncoveanu a fost un mare „ctitor” de cultură şi de lăcaşuri sfinte, un sprijinitor prin cuvânt şi faptă al Ortodoxiei de pretutindeni, o figură de seamă din istoria neamului românesc. Iar prin moartea lui cu adevărat mucenicească, el a oferit tuturor o minunată pildă de dăruire şi de jertfă pentru ţară să şi pentru credinţa creştină. (Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu)

...toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie

„Eu sunt convins că existenţa noastră de aici, de pe pământ, este negativul alteia, plină de lumină. Moartea este doar un ritual de trecere spre adevărata noastră esenţă şi fiinţă. Nu trebuie să credem că această experienţă a călătoriei noastre pe pământ este o experienţă în totalitate negativă. Iisus strigă pe cruce: «Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?» Se întunecă. Pentru că pământul este un loc atât de sinistru, încât fiul divin îşi poate uita tatăl şi poate crede că a fost părăsit. Şi totuşi, în acest infern, învăţăm să iubim, să ne sacrificăm, să ne dăruim, să fim generoşi. Este un infern feeric. Anamneza angelică pe care ne-o facem, din când în când, ne indică spre ce ne îndreptăm. Spre Dumnezeu. Şi toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie.“ Cezar Ivănescu

Mircea Eliade

Este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi al acestei asimilări a fost naşterea poporului român. În perspec­tiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor, şi emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia oară pe orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi a descendenţilor lor. Într-adevăr prin­cipatele române au fost întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi. Or, mitul genealogic al genghis-hanizilor proclamă că strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborît din Cer şi s-a unit cu o căprioară... (Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980)