Ilenei Mălăncioiu
Ce plăcut e să te manifeşti în presă, encomiastic... scriind despre prieteni... într-o perspectivă angelică... cu inima curată... Ce odios, din contra, să te apuci să spui lucruri neplăcute, gen perimat, şi asta tocmai la o dată sfîntă, 15 ianuarie... Cînd s-a născut Eminescu, adică „teroristul“ Eminescu, aşa cum îi zicea un poet de mîna a doua, de azi, poetul...
Ce înţelege Smerdiakov din logica fără de Dumnezeu a halucinantului Ivan Karamazov?...
Ai văzut, iubită prietenă, la telé, filmul după „Fraţii Karamazov“? În rolul lui Smerdiakov juca un actor înalt, grăsuliu, genul „garcon“, neisprăvit... În fond ar fi putut juca şi rolul lui Hamlet, scena duelului, în Shakespeare, ne lasă să înţelegem că Hamlet era şi el destul de „împlinit“, asuda repede... sudori de moarte...
A fi Hamlet ori Smerdiakov, nu grăsimea decide, nu grăsimea de pe trup, ci aceea de pe inimă şi de pe creier... Şi mai rămîne ceva decisiv... cu ce ochi priveşti făptura Tatălui, Creatorului.
Cum prea bine ştii, noi, în epoca modernă, nu prea am avut „majestăţi“, iar cele care au fost, au fost fie de împrumut, fie de teatru... comédii... Se cam puteau leza „majestăţile“, la noi, căci bravul popor simţea cum devine cazul cu majestatea... De aceea cred că expresia franţuzească de „lese-majesté“ nu şi-a făcut plinul la noi...
Majestatea, sacrală, pentru noi, românii epocii moderne s-a întrupat în fiinţa unui poet: Mihai Eminescu... Sfînt şi martir, întemeietor şi Părinte, Majestate!
Ei bine, crima de „lese-Eminescu“ s-a cam repetat în istoria noastră culturală... Nici nu mă gîndesc să vorbesc de ce i-au făcut cît a fost în viaţă, nu, asta îi priveşte numai pe universitarii plurilingvi care exmatriculează poeţii din facultăţi... Nici nu vreau să-l numesc pe Macedonski cel care după Eminescu se exprima atît de greoi în limba română...
Mă gîndesc doar la imbecilitatea unei epoci care îl „apropia“ pe Al. Vlahuţă de Eminescu... sau la epoca în care rînduri-rînduri, fii ai „plebei proletare“ aspirau şi rămîneau fixaţi un timp în postura ridicolă şi infamantă de „naş Eminescu“...
Am observat, mai nou, că imediat ce o oareşicare situaţie de criză a poeziei se iveşte, se iveşte şi exegetul clamatoriu: „În persoana lui Ion Puşcuţă avem un nou Eminescu!“... Cînd exegetul absentează de la sarcina sa rituală, se găseşte poetul care se „apropie“ singur de Eminescu, precum columba de fecioară... Mai este o modă, ridicolă între toate, cînd poetul ne promite să-l facă harcea-parcea pe Eminescu, care, e ştiut, ne terorizează, ba ne stabileşte şi tirajele...
Dar se pare că şi în această chestiune zarea luminii se arată... Iată a apărut volumul VII al Operei...
Dar nu pentru asta am scris rîndurile de faţă, iubită prietenă, admirabilă poetă şi cunoscătoare ca puţini alţii în materie de Dostoievski... sigur că Eminescu nu poate fi „lezat“ fiind un absolut...
Şi totuşi reluînd mica noastră dramă profană... Cînd scrie despre Eminescu, Arghezi e aproape bolnav de spaimă, .... simte pînă şi culpa de a-i rosti numele... În timp ce toţi ceilalţi „apropiaţi“ au aerul ca s-au bucurat de o intimitate matricială cu Eminescu... Ceea ce rămîne revelatoriu în economia Perfecţiunii Lumii, e tocmai faptul straniu că pedeapsa absolută pentru toţi aceşti „apropiaţi“ luciferici ca paianjenii de casă, e conţinută imuabil în însăşi actul lor... Nu actul în sine îi califică, actul probează doar esenţa a ceea ce erau cu adevărat, cu toţii, avortoni, nulităţi fiinţiale... Mulţi ţin treaba asta în ei multă vreme, se abţin, dar cînd nu se mai supraveghează le iese pe gură cu impudoarea organicului...
Să ne bucurăm, iubită prietenă, că la 15 ianuarie s-a născut Mihai Eminescu, în majestate...
Iar dacă te afli la Botoşani la această dată, desigur, nu vei citi decît versuri de El, să-ţi umple inima, şi nimic altceva, nici chiar rugăciunea argheziană, Arghezi însuşi pare un poet ca toţi alţii pe lîngă El, tronînd în pura-i majestate...
Cezar Ivănescu
10 ianuarie 1978
10 ianuarie 1978
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu