„nu poţi scrie literatură, decât dacă simţi, în adâncul sufletului, că limba în care scrii, pentru o clipa, spre a înflori în plenitudine, se serveşte de tine: un scriitor scrie deplin conştient de existenţa marelui text genezic fără sfârşit care este literatura română: trebuie să auzi acest text polifonic şi să scrii, armonic sau dizarmonic, dar nu înafara lui, nu pe lângă... “
Este evident pentru oricine că, un scriitor care afirmă despre sine cum a devenit scriitor se încarcă de o enormă prezumţie: nu vom şti niciodată în timpul vieţii noastre dacă am devenit cu adevărat scriitor; abia trecerea unui timp îndelungat validează această calitate a unui individ oarecare şi-l situează într-o istorie literară certă deosebindu-l de masa miriadelor de grafomani.
Consider grafomania ca pe un fericit simptom indicativ în devenirea unui scriitor, ca pe un ritual de o maximă eficienţă numai în rare cazuri şi singurul de altfel de la care putem spera ceva, înafara lui întâmpinându-ne doar vidul. Bineînţeles, manifestarea grafomana se poate realiza şi numai mental...
Purced la treaba cu această modestie câştigată în timp... Scriitorul este la început un simplu grafoman care trebuie să-şi probeze zilnic faptul că mai este grafoman... Toţi marii scriitori, de la Balzac, la Eminescu şi Dostoievski au fost nişte grafomani dezlănţuiţi...
Ei sunt foarte numeroşi la început şi rămân foarte puţini până la urmă...
Cehov îşi amintea că la debutul său literar, în întreaga Rusie erau cam 500 de tineri prozatori de aceeaşi valoare, din care au rămas doar doi, el şi Gorki, poate trei, dacă-l adăugăm şi pe Leonid Andreev.
Eu însumi am facut această experienţă devastatoare prin cenaclul "Numele Poetului", cenaclu prin care am cunoscut vreo 500 de tineri poeţi romani: dintre ei, doar câţiva mai sunt lizibili la ora actuală şi pot spune despre doi sau trei că vor rămâne cu siguranţă în poezia românească...
Grafomanii care sunt scriitorii, nu pot fi zdruncinaţi în credinţa lor de grafomani decât tot de alţi grafomani. Sevastos, dacă nu mă înşel evoca apariţia lui Constantin Stere, la Iaşi, în cercul "Vieţii Româneşti"... După ce-l ascultau pe Stere citind din manuscrisele sale, toţi componenţii cercului literar al "Vieţii Româneşti" îşi promiteau să se lase de scris... dar că autentici grafomani ce erau, nu o făceau niciodată...
Am devenit eu însumi grafoman, aşa cum am amintit-o, prin repetenţie...
Am început şcoala la Huşi şi am deprins cu greu scrisul cu mâna dreapta, ca orice stângaci scriind mai uşor cu stânga: am fost corijat drastic de părintele meu pentru aceasta stângăcie incipientă.
Eram promoţia de elevi care făceam trecerea de la liceul de tip stalinist, cu zece clase, la cel de tip intermediar cu unsprezece clase dar tot fără despărţământul pe secţii, reale şi umane... Jucam fotbal, rugby şi box şi frecventam şcoala ca pe o închisoare şi numai după ce tatăl meu îmi aplica desele şi necesarele corecţii corporale... În acest ultim an pe care l-am petrecut la Liceul de băieţi "Gh. Roşca Codreanu" din Bârlad, am fost tratat ca un caz, aproape ca o fiară...
Profesorul meu de limba română, Harry Zupperman, mă aşezase, singur, în prima bancă, banca cea mai apropiată de uşa clasei, şi la fiecare intrare a sa la oră, arunca din din uşă catalogul pe catedra şi îmi aplica o directă de dreapta în plină figură: trebuia să eschivez sau să parez... Acest Harry Zupperman era pentru mulţi teroarea liceului prin exigenţa împinsă până la cruzimea cu care trata ignoranţa învăţăceilor în materie de literatură dar mai ales de limba română... Era în stare să te pălmuiască dacă te auzea rostind "atunci când" sau "ce mai faceţi?"... El avea să-mi fie şi să-mi rămână magistrul de neuitat al tinereţii mele de care m-a legat o amourhaine cum spun francezii, cu unele tente mistice ca într-o veche relaţie orientala dintre maestru şi discipol... Evreu sarac, orfan de tată, făcuse strălucite studii universitare, fusese coleg şi prieten cu Al. Sahia şi Eugen Ionescu, cunoştea bine avangarda literară românească şi, deşi căsătorit cu o pianistă care locuia în Bucureşti, trăia ca un celibatar, singur cu câinii lui în vechea casa părinteasca din Bârlad, undeva pe lângă fosta piaţă a oraşului... Desi era profesor de germană şi franceză, nu a predat o bună bucată de vreme decât româna... Mai târziu, când învăţământul românesc s-a mai normalizat, avea sî predea din nou germana, cum am aflat de la Lucian Vasiliu care i-a fost si el elev...
Făcuse şi Zupperman box în tinereţe şi de aici i se trăgea nebunia cu directa de dreapta... Lovitura îi era întodeauna însoţotă de strigătul: "apără-te băiete!"
Reuşind să obţin un 8 la o teză la limba româna, am intrat in vizorul lui Zupperman care mă hăituia căci nu-şi putea ierta de a-mi fi acordat acel 8.
Citeam de acum pe rupte, înspăimântat să nu gafez în faţa lui Zupperman, căci orice gafa de-a mea era însoţită de-o ploaie de lovituri de-ale lui... Am mai trăit o întamplare revelatoare cu Zupperman, până la sfârşitul clasei de fete, secţia umană... Era moda concursurilor literare între licee, între oraşe, ţări, continente, planete etc... Zupperman pregătea echipa de elevi fruntaşi de la liceul de băieţi, eu nu eram elev fruntaş, dar am fost cooptat în echipă dintr-o toana a lui Zupperman... Într-o zi, ne-a luat la el acasă, ne-a pus să ne descălţăm la intrare şi apoi turnându-ne el însuşi apă dintr-un ibric, ne-a pus să ne spălăm pe mâini urmând să fim iniţiaţi în vederea şi rasfoirea "Istoriei..." lui Calinescu, "Istorie" pe care Zupperman o poseda în ediţia princeps şi o venera ca pe o "Biblie"...
Frumuseţea întâmplării constă în aceea că, deşi spălaţi pe mâini, Zupperman nu ne-a lăsat pe niciunul să atingem cartea nici cu buricele, o răsfoia el singur, şi fiecare încercare a noastră de a o pipai era întâmpinată de o căutătură însângerată a lui Zupperman...
N-am atins-o, dar am văzut-o... De-a lungul anilor aveam să mai văd, ba chiar să şi citesc multe cărţi rare din biblioteca lui Zupperman... Avea maniile lui... În timpul studenţiei, venind în vacanţă în Bârlad, într-o discuţie peripatetică, pomenesc de Lautreamont... S-a oprit, trăznit, pe trotuar, ca şi cum l-aş fi pălmuit, şi m-a întrebat, resentimentar, de unde am auzit de Lautreamont.
Bineînteles că-l avea şi-l ştia foarte bine, dar nu-i convenea să ştie chiar toată lumea de Lautreamont...
Am încheiat, cum spuneam, clasa a X-a a Liceului de băieţi printr-o glorioasă şi salvatoare repetenţie şi, după numeroase intervenţii, mama a reuşit să mă înscrie în toamna următoare a lui 1955, la Liceul de fete, secţia umană. La Liceul de fete, clasele erau mixte, în clasa mea erau patruzeci de fete şi cinci băieţi, diriginta noastră, doamna Greifenberg, aparenţă de stareţă rigidă şi severă (până la trasul de păr), suflet de ingenuă şi de cloşcă ocrotitoare, Dumnezeu s-o miluiască pururea, căci fără ea, nu mai apucam să termin liceul.
Complexat de abundenţa eternului feminin, nu reuşeam să leg o conversaţie mai ca lumea, până în ziua în care, abordând o colegă mai retrasă, A. G., aceasta mi-a spus că scrie, că e poeta... De altfel, aveam să aflu, toate scriau, toate erau poete cum erau şi eleve "doamna dirigintă şi doamna profesoară de română le sfătuiseră să scrie..."
M-am pus şi eu pe scris şi mă îndrăgostisem mai mult de A.G. pe ce scriam mai mult sau invers. În scurt timp posedam deja "o operă", câteva registre babane scrise la şcoala, în timpul orelor, cu muza în ochi, sau acasă, în solitudine...
M-am prezentat la A.G. cu "opera", ea m-a îndrumat spre Cenaclul liceului de fete şi apoi spre Cenaclul orasului...
Am parcurs şi o epocă de tranziţie în care am fost disputat de profesorii de sport care mă foloseau în toate echipele de băieţi ale liceului de fete, la atletism etc. şi profesoarele de limba română care repudiau sportul şi mă obligau să-mi urmez adevărata vocaţie. Adevărata mea vocaţie era muzica, o spun eu acum, dar era prea târziu să mai fac ceva pentru ea, deşi am avut o binecuvântată profesoară de muzică dispusă să mă pregatească, gratuit, pentru Conservator... Odată intrat pe drumul Damascului, diriginta mea a mai făcut o descoperire: nu eram utemist, singurul din clasa, asa încât trebuia să devin utemist... Am fost invitat într-o anume, după-amiază, la sediul central al utemeului local, să-mi primesc carnetul de utemist.
Cum şefa utemeului întârzia, m-am plimbat cu Dan Ravaru, un prieten care din cauza bolii urma liceul la fără frecvenţă, pe bulevardul Karl Marx fost Costache Epureanu şi redevenit, şi vorbind de una şi de alta şi amuzându-ne de condiţia noastră de utemişti întârziaţi, ne-am confesat până la capăt şi ne-am mărturisit unul altuia că scriem, că suntem grafomani incipienţi, am avut o alta siguranţă de sine, o alta conştiinţă, de scriitori, şi am fost complici la o distracţie maximă. Tanti-sefa utemistă care avea să ne înmâneze şi nouă carnetele, îl boscorodea pe un amărât de ucenic pentru că îşi pierduse carnetul de utemist, el, sărmanul repeta într-una că i-a căzut din buzunarul pantalonilor, ea încerca să-l facă să înteleagă că ala e simbolul sângelui vărsat de lupte... după care ne-a înmânat şi nouă carnetele privindu-ne aspru şi sever... Carnetul aveam să-l pierd şi eu în scurt timp, întâlnirea cu Dan Ravaru avea să însemne pentru mine emanciparea din cercul familiei şi trecerea în confreria de bărbaţi care aveau să ma iniţieze în literatură, în politică, în adevărata istorie, în boemă şi chiar în misterele feminine...
Consider grafomania ca pe un fericit simptom indicativ în devenirea unui scriitor, ca pe un ritual de o maximă eficienţă numai în rare cazuri şi singurul de altfel de la care putem spera ceva, înafara lui întâmpinându-ne doar vidul. Bineînţeles, manifestarea grafomana se poate realiza şi numai mental...
Purced la treaba cu această modestie câştigată în timp... Scriitorul este la început un simplu grafoman care trebuie să-şi probeze zilnic faptul că mai este grafoman... Toţi marii scriitori, de la Balzac, la Eminescu şi Dostoievski au fost nişte grafomani dezlănţuiţi...
Ei sunt foarte numeroşi la început şi rămân foarte puţini până la urmă...
Cehov îşi amintea că la debutul său literar, în întreaga Rusie erau cam 500 de tineri prozatori de aceeaşi valoare, din care au rămas doar doi, el şi Gorki, poate trei, dacă-l adăugăm şi pe Leonid Andreev.
Eu însumi am facut această experienţă devastatoare prin cenaclul "Numele Poetului", cenaclu prin care am cunoscut vreo 500 de tineri poeţi romani: dintre ei, doar câţiva mai sunt lizibili la ora actuală şi pot spune despre doi sau trei că vor rămâne cu siguranţă în poezia românească...
Grafomanii care sunt scriitorii, nu pot fi zdruncinaţi în credinţa lor de grafomani decât tot de alţi grafomani. Sevastos, dacă nu mă înşel evoca apariţia lui Constantin Stere, la Iaşi, în cercul "Vieţii Româneşti"... După ce-l ascultau pe Stere citind din manuscrisele sale, toţi componenţii cercului literar al "Vieţii Româneşti" îşi promiteau să se lase de scris... dar că autentici grafomani ce erau, nu o făceau niciodată...
Am devenit eu însumi grafoman, aşa cum am amintit-o, prin repetenţie...
Am început şcoala la Huşi şi am deprins cu greu scrisul cu mâna dreapta, ca orice stângaci scriind mai uşor cu stânga: am fost corijat drastic de părintele meu pentru aceasta stângăcie incipientă.
Eram promoţia de elevi care făceam trecerea de la liceul de tip stalinist, cu zece clase, la cel de tip intermediar cu unsprezece clase dar tot fără despărţământul pe secţii, reale şi umane... Jucam fotbal, rugby şi box şi frecventam şcoala ca pe o închisoare şi numai după ce tatăl meu îmi aplica desele şi necesarele corecţii corporale... În acest ultim an pe care l-am petrecut la Liceul de băieţi "Gh. Roşca Codreanu" din Bârlad, am fost tratat ca un caz, aproape ca o fiară...
Profesorul meu de limba română, Harry Zupperman, mă aşezase, singur, în prima bancă, banca cea mai apropiată de uşa clasei, şi la fiecare intrare a sa la oră, arunca din din uşă catalogul pe catedra şi îmi aplica o directă de dreapta în plină figură: trebuia să eschivez sau să parez... Acest Harry Zupperman era pentru mulţi teroarea liceului prin exigenţa împinsă până la cruzimea cu care trata ignoranţa învăţăceilor în materie de literatură dar mai ales de limba română... Era în stare să te pălmuiască dacă te auzea rostind "atunci când" sau "ce mai faceţi?"... El avea să-mi fie şi să-mi rămână magistrul de neuitat al tinereţii mele de care m-a legat o amourhaine cum spun francezii, cu unele tente mistice ca într-o veche relaţie orientala dintre maestru şi discipol... Evreu sarac, orfan de tată, făcuse strălucite studii universitare, fusese coleg şi prieten cu Al. Sahia şi Eugen Ionescu, cunoştea bine avangarda literară românească şi, deşi căsătorit cu o pianistă care locuia în Bucureşti, trăia ca un celibatar, singur cu câinii lui în vechea casa părinteasca din Bârlad, undeva pe lângă fosta piaţă a oraşului... Desi era profesor de germană şi franceză, nu a predat o bună bucată de vreme decât româna... Mai târziu, când învăţământul românesc s-a mai normalizat, avea sî predea din nou germana, cum am aflat de la Lucian Vasiliu care i-a fost si el elev...
Făcuse şi Zupperman box în tinereţe şi de aici i se trăgea nebunia cu directa de dreapta... Lovitura îi era întodeauna însoţotă de strigătul: "apără-te băiete!"
Reuşind să obţin un 8 la o teză la limba româna, am intrat in vizorul lui Zupperman care mă hăituia căci nu-şi putea ierta de a-mi fi acordat acel 8.
Citeam de acum pe rupte, înspăimântat să nu gafez în faţa lui Zupperman, căci orice gafa de-a mea era însoţită de-o ploaie de lovituri de-ale lui... Am mai trăit o întamplare revelatoare cu Zupperman, până la sfârşitul clasei de fete, secţia umană... Era moda concursurilor literare între licee, între oraşe, ţări, continente, planete etc... Zupperman pregătea echipa de elevi fruntaşi de la liceul de băieţi, eu nu eram elev fruntaş, dar am fost cooptat în echipă dintr-o toana a lui Zupperman... Într-o zi, ne-a luat la el acasă, ne-a pus să ne descălţăm la intrare şi apoi turnându-ne el însuşi apă dintr-un ibric, ne-a pus să ne spălăm pe mâini urmând să fim iniţiaţi în vederea şi rasfoirea "Istoriei..." lui Calinescu, "Istorie" pe care Zupperman o poseda în ediţia princeps şi o venera ca pe o "Biblie"...
Frumuseţea întâmplării constă în aceea că, deşi spălaţi pe mâini, Zupperman nu ne-a lăsat pe niciunul să atingem cartea nici cu buricele, o răsfoia el singur, şi fiecare încercare a noastră de a o pipai era întâmpinată de o căutătură însângerată a lui Zupperman...
N-am atins-o, dar am văzut-o... De-a lungul anilor aveam să mai văd, ba chiar să şi citesc multe cărţi rare din biblioteca lui Zupperman... Avea maniile lui... În timpul studenţiei, venind în vacanţă în Bârlad, într-o discuţie peripatetică, pomenesc de Lautreamont... S-a oprit, trăznit, pe trotuar, ca şi cum l-aş fi pălmuit, şi m-a întrebat, resentimentar, de unde am auzit de Lautreamont.
Bineînteles că-l avea şi-l ştia foarte bine, dar nu-i convenea să ştie chiar toată lumea de Lautreamont...
Am încheiat, cum spuneam, clasa a X-a a Liceului de băieţi printr-o glorioasă şi salvatoare repetenţie şi, după numeroase intervenţii, mama a reuşit să mă înscrie în toamna următoare a lui 1955, la Liceul de fete, secţia umană. La Liceul de fete, clasele erau mixte, în clasa mea erau patruzeci de fete şi cinci băieţi, diriginta noastră, doamna Greifenberg, aparenţă de stareţă rigidă şi severă (până la trasul de păr), suflet de ingenuă şi de cloşcă ocrotitoare, Dumnezeu s-o miluiască pururea, căci fără ea, nu mai apucam să termin liceul.
Complexat de abundenţa eternului feminin, nu reuşeam să leg o conversaţie mai ca lumea, până în ziua în care, abordând o colegă mai retrasă, A. G., aceasta mi-a spus că scrie, că e poeta... De altfel, aveam să aflu, toate scriau, toate erau poete cum erau şi eleve "doamna dirigintă şi doamna profesoară de română le sfătuiseră să scrie..."
M-am pus şi eu pe scris şi mă îndrăgostisem mai mult de A.G. pe ce scriam mai mult sau invers. În scurt timp posedam deja "o operă", câteva registre babane scrise la şcoala, în timpul orelor, cu muza în ochi, sau acasă, în solitudine...
M-am prezentat la A.G. cu "opera", ea m-a îndrumat spre Cenaclul liceului de fete şi apoi spre Cenaclul orasului...
Am parcurs şi o epocă de tranziţie în care am fost disputat de profesorii de sport care mă foloseau în toate echipele de băieţi ale liceului de fete, la atletism etc. şi profesoarele de limba română care repudiau sportul şi mă obligau să-mi urmez adevărata vocaţie. Adevărata mea vocaţie era muzica, o spun eu acum, dar era prea târziu să mai fac ceva pentru ea, deşi am avut o binecuvântată profesoară de muzică dispusă să mă pregatească, gratuit, pentru Conservator... Odată intrat pe drumul Damascului, diriginta mea a mai făcut o descoperire: nu eram utemist, singurul din clasa, asa încât trebuia să devin utemist... Am fost invitat într-o anume, după-amiază, la sediul central al utemeului local, să-mi primesc carnetul de utemist.
Cum şefa utemeului întârzia, m-am plimbat cu Dan Ravaru, un prieten care din cauza bolii urma liceul la fără frecvenţă, pe bulevardul Karl Marx fost Costache Epureanu şi redevenit, şi vorbind de una şi de alta şi amuzându-ne de condiţia noastră de utemişti întârziaţi, ne-am confesat până la capăt şi ne-am mărturisit unul altuia că scriem, că suntem grafomani incipienţi, am avut o alta siguranţă de sine, o alta conştiinţă, de scriitori, şi am fost complici la o distracţie maximă. Tanti-sefa utemistă care avea să ne înmâneze şi nouă carnetele, îl boscorodea pe un amărât de ucenic pentru că îşi pierduse carnetul de utemist, el, sărmanul repeta într-una că i-a căzut din buzunarul pantalonilor, ea încerca să-l facă să înteleagă că ala e simbolul sângelui vărsat de lupte... după care ne-a înmânat şi nouă carnetele privindu-ne aspru şi sever... Carnetul aveam să-l pierd şi eu în scurt timp, întâlnirea cu Dan Ravaru avea să însemne pentru mine emanciparea din cercul familiei şi trecerea în confreria de bărbaţi care aveau să ma iniţieze în literatură, în politică, în adevărata istorie, în boemă şi chiar în misterele feminine...
Confreria de bărbaţi, exceptându-i pe Dan Ravaru şi pe răposatul Octavian Stoica, era formată din personalităţi puternice, marginalizate, oameni trecuti prin puscariile politice comuniste, ca Alexandru Tacu, hartuiti de Securitate, ca Hanceanu şi Romsier, persoane refuzate şi ostracizate de sistem, persoane oricum conştiente că sunt victimele unui sistem şi care aveau pentru noi cei tineri, pe lângă prestigiul varstei, şi autoritatea culturii şi a experienţei...
Am beneficiat din plin, în anul care a urmat, de biblioteca lui Octavian Stoica (al cărui tată, avocat, puşcăriaş politic, se trăgea dintr-o prestigioasă familie de prefecţi de Tutova) şi al lui Dan Ravaru, mi-am şocat literalmente părinţii care erau convinşi că am dat într-o formă de sminteală, după golaneală cu sportul, văzându-mă că nu ies din casa şi scriu într-o disperare; trimeteam poeme la toate revistele literare (nu erau prea multe în epocă) şi la toate concursurile literare şi în vara lui 1959, după un an în care am scris, cred, cât în tot restul vieţii mele, am publicat un poem în "Luceafarul" la rubrica "Dintre sute de catarge" (alături de cel care avea să-mi devină prieten Vasile Petre Fati) şi două poeme în "Flacara Iaşului", păstorit de conu' Fănica Oprea...
Seniorii confreriei noastre erau multumiţi... Grafomanul îşi amintise ţinta... Dar pentru "a deveni scriitor" a trebuit să accept toate provocarile de tipul Constatin Stere, să merg la Iaşi, în studenţie, şi sa-i cunosc pe grafomanii Adi Cusin, Laurentiu Ciobanu (Dan Laurentiu), Mircea Sandu (Mircea Ciobanu), Cristian Simionescu, Emil Brumaru, Ioanid Romanescu si mai ales pe, de pe atunci, genialul Petru Aruştei, să-mi promit că mă las de scris şi imediat să mă pun cu curul pe scris, să mă întrec cu galerianul Mircea Ciobanu care putea să scrie în orice poziţie; după fiecare provocare urma o perioadă de recluziune în care trebuia să-mi recâştig în propria conştiinţă stima faţă de mine însumi: nu poţi scrie literatură, decât dacă simţi, în adâncul sufletului, că limba în care scrii, pentru o clipa, spre a înflori în plenitudine, se serveşte de tine: un scriitor scrie deplin conştient de existenţa marelui text genezic fără sfârşit care este literatura română: trebuie să auzi acest text polifonic şi să scrii, armonic sau dizarmonic, dar nu înafara lui, nu pe lângă...
Provocarile au fost nenumărate în viaţa mea, cele literare, benefice, şi cele existenţiale, de multe ori mortificatoare... Învierile, retrezirile, din letargie, s-au însotit, pentru mine, de câte o prezenţă feminina, nu am putut niciodată să scriu decât pentru cineva anume, din apropiere sau din departare... Şi nu aş fi supravieţuit, după pierderea unor fiinţe dragi, oameni, câini sau pisici, dacă nu aş fi scris...
În final, aş vrea să enunţ o altă obsesie care mă domină la această vârstă, poate mi se trage de la auzul absolut de muzician pe care cred că l-am avut... Cred că grafomanul-scriitor este obligat, moral, să-şi domine opera, să o sigileze printr-o viziune integratoare... Este vorba despre faptul straniu că numeroasele manuscrise nepublicate de-a lungul unei vieţi, funcţionează ca un obstacol şi nu ştiu dacă e bine să mai urmezi vechile proiecte, ori e preferabil să le laşi în stadiul de proiect şi să începi să scrii ceva nou...
Grafomanul are şi el problemele lui: dintr-o ciornă găsită întâmplător prin dosarele mele, o ciornă dintr-o epocă de tinereţe în care nu reuseam să fac o sinteză între budism şi creştinism, am compus cu mare uşurinţă, într-o bună zi, un poem amplu "Symposion"... dacă am avea răgazul!... şi când nu ni se mai dă răgazul?... le vom sfarşi pe toate, în Cer, la Dumnezeu...
Am beneficiat din plin, în anul care a urmat, de biblioteca lui Octavian Stoica (al cărui tată, avocat, puşcăriaş politic, se trăgea dintr-o prestigioasă familie de prefecţi de Tutova) şi al lui Dan Ravaru, mi-am şocat literalmente părinţii care erau convinşi că am dat într-o formă de sminteală, după golaneală cu sportul, văzându-mă că nu ies din casa şi scriu într-o disperare; trimeteam poeme la toate revistele literare (nu erau prea multe în epocă) şi la toate concursurile literare şi în vara lui 1959, după un an în care am scris, cred, cât în tot restul vieţii mele, am publicat un poem în "Luceafarul" la rubrica "Dintre sute de catarge" (alături de cel care avea să-mi devină prieten Vasile Petre Fati) şi două poeme în "Flacara Iaşului", păstorit de conu' Fănica Oprea...
Seniorii confreriei noastre erau multumiţi... Grafomanul îşi amintise ţinta... Dar pentru "a deveni scriitor" a trebuit să accept toate provocarile de tipul Constatin Stere, să merg la Iaşi, în studenţie, şi sa-i cunosc pe grafomanii Adi Cusin, Laurentiu Ciobanu (Dan Laurentiu), Mircea Sandu (Mircea Ciobanu), Cristian Simionescu, Emil Brumaru, Ioanid Romanescu si mai ales pe, de pe atunci, genialul Petru Aruştei, să-mi promit că mă las de scris şi imediat să mă pun cu curul pe scris, să mă întrec cu galerianul Mircea Ciobanu care putea să scrie în orice poziţie; după fiecare provocare urma o perioadă de recluziune în care trebuia să-mi recâştig în propria conştiinţă stima faţă de mine însumi: nu poţi scrie literatură, decât dacă simţi, în adâncul sufletului, că limba în care scrii, pentru o clipa, spre a înflori în plenitudine, se serveşte de tine: un scriitor scrie deplin conştient de existenţa marelui text genezic fără sfârşit care este literatura română: trebuie să auzi acest text polifonic şi să scrii, armonic sau dizarmonic, dar nu înafara lui, nu pe lângă...
Provocarile au fost nenumărate în viaţa mea, cele literare, benefice, şi cele existenţiale, de multe ori mortificatoare... Învierile, retrezirile, din letargie, s-au însotit, pentru mine, de câte o prezenţă feminina, nu am putut niciodată să scriu decât pentru cineva anume, din apropiere sau din departare... Şi nu aş fi supravieţuit, după pierderea unor fiinţe dragi, oameni, câini sau pisici, dacă nu aş fi scris...
În final, aş vrea să enunţ o altă obsesie care mă domină la această vârstă, poate mi se trage de la auzul absolut de muzician pe care cred că l-am avut... Cred că grafomanul-scriitor este obligat, moral, să-şi domine opera, să o sigileze printr-o viziune integratoare... Este vorba despre faptul straniu că numeroasele manuscrise nepublicate de-a lungul unei vieţi, funcţionează ca un obstacol şi nu ştiu dacă e bine să mai urmezi vechile proiecte, ori e preferabil să le laşi în stadiul de proiect şi să începi să scrii ceva nou...
Grafomanul are şi el problemele lui: dintr-o ciornă găsită întâmplător prin dosarele mele, o ciornă dintr-o epocă de tinereţe în care nu reuseam să fac o sinteză între budism şi creştinism, am compus cu mare uşurinţă, într-o bună zi, un poem amplu "Symposion"... dacă am avea răgazul!... şi când nu ni se mai dă răgazul?... le vom sfarşi pe toate, în Cer, la Dumnezeu...
Cezar IVANESCU, Ziua, 23 septembrie 2002
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu