Războiul Independenţei. Mărturii ale eroismului ostaşilor români (1)

Amintiri din
Războiul Independenţei
(1877-1878)



Dedicaţie

Această modestă lucrare o dedic Armatei şi în special tinerilor ofiţeri, cu gândul la veternanii de la 1877-1878 care au luptat pe câmpiile Bulgariei, cu un inamic bine înarmat, bine ascuns în tranşee şi în redute întărite formidabil, vărsându-şi sângele pentru a dobândi libertatea popoarelor Balcanice, Independenţa şi Regatul României, deschizând calea către întregirea Neamului de la Nistru până la Tisa.


Doresc din adâncul inimii mele de Veteran ca tinerii ofiţeri să pregătească armata astfel ca în orice moment să asigure liniştea în interiorul ţării, şi să apere graniţele ei cu vitejia strămoşească.

13 iulie 1927,
Bucureşti

++++++++

Dedicaţia autorului Amintirilor din Războiul Independenţei, col. Gh. Em. Lupaşcu (Tip. Serviciul Geografic al Armatei, 1927, Bucureşti; textul a fost transcris după noile norme de ortografiere – n.n.).

„Armata Imperială Rusă pierde două bătălii din faţa Plevnei

În zilele de 8 şi 16 iulie, rşii sub comanda generalului Krudner atacă întăriturile turceşti din faţa Griviţei şi Plevnei şi sunt zdrobiţi cu mari pierderi de către armata lui Osman Paşa.

Marele Duce Nicolae, generalisimul armatei ruseşti disperat de pierderea acestor bătălii şi ameninţat de a fi urmărit de turci şi azvârlit în Dunăre cu armata sa, telegrafiază generalului Manu la Târgu-Măgurele ca imediat cu trupele de sub comanda sa, să treacă Dunărea şi să vie în ajutorul armatei ruseşti. La această telegramă generalul Manu răspunde Marelui Duce, că fără un ordin al M.S. Domnitorului Carol, nu poate mişca trupele de sub comanda sa.

Atunci Marele duce Nicolae, telegrafiază Domnitorului nostru următoarele:

«Venez a notre secours. Passez le Danube ou vou voulez;
sour quelles conditions que vou voulez mais venez a notre secours au plus vite.
Le Turc nous abiment, la cause cretienne este perdute».

(Vino în ajutorul nostru. Treci Dunărea pe unde voieşti
sub orice condiţiuni vei voi, însă vino cât mai grabnic în ajutorul nostru.
Turcii ne prăpădesc, cauza creştină este pierdută.)

În urma primirii acestei telegrame M.S. Domnitorul Carol a dat ordin ca divizia a IV-a sub comanda generalului Anghelescu Alexandru sa treacă Dunărea.

++++++++

La 5 septembrie 1877 M.S. Domnitorul Carol îndreaptă oştirii următorul ordin de zi:

Ostaşi,

În Bătălia de la 30 August, ca în luptele care au precedat şi urmat această memorabilă zi, voi aţi dovedit că virtuţile străbune n-au pierit din rândurile oştenilor români. Sub focul cel mai viu al inamicului aţi înfruntat moartea cu bărbăţie aţi luat o redută, un drapel şi 3 tunuri.

Ţara vă va fi recunoscătoare de devotamentul, de abnegaţiunea voastră: iar eu, Domnul şi Comandantul Vostru, sunt mândru de voi şi vă mulţumesc.

Deşi am avut simţitoare pierderi, deşi plâng împreună cu voi pe vitejii camarazi căzuţi pe câmpul de onoare, sângele vărsat nu va fi în zadar: dintr-însul va rodi mărirea şi independenţa Patriei.

M.S. Domnitorul Carol ordonă ca trofeele cucerite de la Turci în ziua de 30 august (ziua atacului dat redutei Griviţa nr. 1 – n.n.) să fie trimise la Bucureşti, făcându-se cunoscut armatei prin următorul ordin de zi:

Ostaşi,

În ziua de 30 august, virtutea voastră a încoronat cu victorie steagurile române. Regimentul al 14-lea de dorobanţi împreună cu 3 batalioane din glorioasa armată imperială Rusă, au luat din mâinile inamicului reduta ce el apăra cu atâta înverşunare, un drapel şi trei tunuri au fost cucerite de trupele noastre. Aceste trofee, Eu ordon a se trimite în Capitala Ţării şi a se păstra acolo ca o veşnică dovadă a vitejiei armatei româneşti. Drapelul se va aşeza deocamdată în Arsenal până se va hotărî definitiv locul unde are să se păstreze.

Iar turnurile luate de la vrăjmaş se vor aşeza de ambele părţi ale statuii lui Mihai Viteazul. Umbra măreaţă a gloriosului Domn va vedea astfel că oştenii români au rămas până astăzi, fii ai eroilor de la Călugăreni. Cel de al treilea tun se va aşeza înaintea marelui corp de gardă, de la Palatul Domnesc, spre a fi pururea, pentru brava noastră armată, un glorios exemplu de imitat.

++++++++

La 28 noiembrie după cum am arătat, Turcii părăsesc în zorii zilei acesteia poziţiunile din reduta Nr. 2 şi simultan şi pe cele din Bucov şi Opanez, retrăgându-se spre Vid, unde atacară cu disperare liniile ruseşti, spre a le rupe şi a lua drumul spre Sofia. Trupele ruseşti opun o mare rezistenţă şi sosind şi trupele Române în ajutor din spatele Turcilor, ei suferind pierderi mari şi Osman-Paşa căzând rănit şi văzând că totul e pierdut, afaraă de cinstea că-şi făcuse până la urmăr datoria. Atunci de pe toate liniile Turcii au început a ridica steaguri albe şi a pune armele jos – semn al capitulării. (capitularea Plevnei – n.n.)

* * *

Osman-Paşa rănit la picior de un glonte se adăpostise într-o căsuţă mică de lângă Vid şi de acolo trimise pe un adjutant al său, să roage pe generalul Cerkez să vie să îl viziteze şi să i se predea, scuzându-se că fiind rănit, nu poate veni el în persoană.

Sosind generalul Cerkez, cu întregul său stat-major, la Osman-Paşa, l-a felicitat pentru eroismul său şi al trupelor sale. În acest timp sosind şi M.S. Domnitorul Carol, Comandantul artelor ruso-române din jurul Plevnei, Osman-Paşa salutându-l, i-a predat sabia şi l-a rugat să protejeze pe prizonierii turci şi populaţia civilă. [...]

4 Decembrie. M.S. Domnitorul Carol I pleacă de la Poradim spre a veni în ţară, escortat de 2 escadroane, unul înainte spre a deschide drumul care era cu totul acoperit de zăpadă. Cu tot viscolul si gerul cumplit M.S. Domnitorul ăşi deschide drumul spre Nicopole şi Măgurele.

Blocul (blocarea) Vidinului şi intrarea în Cetate

Blocul Vidinului era acum complet, – afară de Novoselo [...] toate satele dimprejurul Vidinului erau în posesia noastră. (după sângeroasele lupte de la Smârdan, Hinova – n.n.).

Ordin de plecare în ţară

La 24 februarie toate trupele noastre au primit ordin să plece spre Vidin, iar de aici au trecut Dunărea la Calafat, îndreptându-se spre Galicia-mare şi Perişor, aşa că în seara zilei de 28 februarie, întreaga divizie a II-a, sub comanda generalului Cerckez am intrat în Craiova, unde populaţia ne-a primit cu mare entuziasm, precum se cuvenea ostaşilor, care prin truda, abnegaţia şi sângele lor, pecetluiseră actul de proclamare a neatârnării ţării. Clipele acestea de mulţumire şi de înălţare au fost însă de scurtă durată, şi am putea zice trecătoare, pentru că mari griji cuprinseseră ţara. Aliatul pe care-l ajutasem ca să ajungă nesupărat la Dunăre, pe care-l salvasem din situaţia grea în care se găsise, la Plevna, în vara anului 1877, negându-şi semnătura, acum voia cu orice preţ a ne sili să renunţăm la Basarabia, pe care o ocupase milităreşte. La protestele noastre, răspunsese că va ordona să se ocupe ţara şi să se dezarmeze armata română. Domnitorul (M.S. Carol I – n.n.) puse să se răspundă imediat că: o armată care a luptat la Plevna în faţa Împăratului Alexandru II poate să se bată până ce va fi nimicită, dar nu se va lăsa să fie dezarmată.

Spre a face faţă noii situaţii s-a concentrat întreaga armată (inclusiv Divizia a 3-a) în zona Târgoviştea, Curtea-de-Argeş Slatina, în care zonă a început a se întări şi unde s-au dislocat şi depozitele noastre de hrană, muniţii, medicamente etc. Ruşi ameninţară atunci că vor înconjura Bucureştii cu trupe şi au şi început a înainta trupe spre Piteşti şi Târgovişte, care erau în afara de zona de comunicaţie ce li se fixase. Întâmpinate de cavaleria noastră, au fost silite a se retrage spre zona fixată.

* * *

Domnitorul merse de inspectă trupele, le mulţumi pentru sacrificiile şi ostenelile lor şi le îndemnă la răbdare. Şi în adevăr avea nevoie de răbdare, căci era conştientă ca-şi făcuse datoria şi nu merita surplusul de griji şi de osteneli ce-i veneau din cauza aliatului nerecunoscător, în contra căruia era foarte îndârjită. Grija de cei de acasă şi eventualitatea unei ciocniri cu foştii tovarăşi de luptă, nu au demoralizat deloc pe ostaşi, care au luptat a avea moralul ridicat şi au îndeplinit cu sfinţenie poruncile ce li s-au dat. Sforţarea aceasta, asupra sie însuşi a fost ultima – şi poate nu cea mai uşoară din cele ce s-au cerut Armatei române, în acel an. Prin Congresul de la Berlin – ratificând răpirea Basarabiei – România a fost silită a se supune şi ca urmare a pune armata pe picior de pace.


* * *

Cu drept cuvânt, putea fi mândră oastea de faptele sale, căci dăduse tot ce putea da. Renăscută, abia de mai puţin de o jumătate de veac, şi alcătuită ca o simplă jandarmerie, care urma a sluji de pavăză politicii de acaparare a unui vecin puternic, ea a ştiut, graţie patriotismului departe văzător al ofiţerilor şi al celor chemaţi să conducă destinele ţării, şi în pizma tuturor greutăţilor ce i-au stat în cale, să înveţe şi ţara şi vecinii cu ideea unei forţe militare româneşti şi să-şi schimbe menirea din aceea de jandarmerie, în aceea recunoscută de Europa (Paris, 1856), de apărătoare a fiinţei Statului român. Iar odată acest pas făcut s-a dezvoltat şi a devenit în puţin ani, oştirea care a cucerit pe câmpiile Bulgariei, reacunoaşterea neatârnării. [...]

Mulţumită liniştitei hotărâri şi necurmatei bunăvoinţe cu care întreaga oaste a întâmpinat şi înfrânt toate greutăţile ce i-au stat în cale, precum şi credinţei statornice şi vitejiei liniştite cu care trupele au înfruntat potopul de foc în care au trebuit să se arunce spre a smulge unui duşman, viteaz şi bine înarmat, recunoaşterea dreptului ţării la neatârnare.

Strădanii şi sacrificii mari, înfruntate cu seninătate, au fost acelea amintite în paginile precedente. Numai mulţumită lor s-a pus temelia României reînviate şi s-a putut crea Regatul Român, – după noi sforţări şi suferinţe – într-un singur tot, a României, despărţită, prin vitregia vremurilor, în mai multe ramuri.

Binecuvântaţi fie deci, cei morţi în anii 1877-1878, pe câmpiile de luptă şi în spitale!

Binecuvântate fie străniile şi suferinţele tuturor acelora care, de la Domn până la opincă, în vremurile de grea cumpănă de acum cincizeci de ani, au pus înainte şi mai presus de tot, realizarea unui pas hotărâtor în evoluţia neamului nostru, menit a ţine sus, în aceste părţi ale lumii, făclia civilizaţiunii latine.

Veşnică să le fie amintirea şi a unora şi a celorlalţi!

Colonel Gheorghe Em. Lupaşcu,
veteran al Războiului Independenţei, 1928

Gheorghe Cârţan

Gheorghe Cârţan cunoscut şi sub numele de Badea Cârţan (n. 24 ianuarie 1849, Cârţişoara; d. 7 august 1911) a fost un ţăran român autodidact care a luptat pentru independenţa românilor din Transilvania, distribuind cărţi româneşti aduse clandestin din România, la sate. A călătorit pe jos până la Roma pentru a vedea cu ochii lui Columna lui Traian şi alte mărturii despre originea latină a poporului român. În 1877 s-a înrolat voluntar în războiul de independenţă al României.

BADEA CÂRŢAN SAU REVELAŢIA LATINITAŢII

Priviţi dinspre Transilvania, munţii Făgăraşului apar întotdeauna ca un impresionant zid de cetate. Fie că sunt îmbrăcaţi în mantia zăpezii, şi atunci fantasmagorice penumbre roşietice se oglindesc din pereţii crenelurilor, fie că sunt îmbrăcaţi în mantia silvestră de vară, din care ţâşnesc spre cer aspre stâncării de creneluri. Văi învolburate urcă, între linişte şi foşnet umbros, către izvoarele pe care le străjuieşte vreun castel, fie în ruină ca Râşnovul, fie integru ca Branul, dar întotdeauna clădit mai cu seamă pe criteriile verticalului. Eşti pe culmea României, şi un adânc ecou din istorie te obligă să-ţi încui gândurile până la fiorul şoaptei. Insinuante sugestii îţi incită închipuirea, care se dezlănţuie cu uşurinţă în mediul favoritor al peisajului. Şi dacă firea ţi-este înclinată spre tenta hieraticului, poţi chema din adâncul vremii un aspru chip de cavaler valah din jurul lui 1300, ce-şi refuză cu dârzenie identitatea exactă. Pe aici, nu se ştie pe unde, a trecut poate Radu Negru Vodă în tărâmul dunărean, săvârşind întâiul descălecat din istoria medie a ţării. Iar duios şi elegiac dacă eşti, îl chemi din trecut pe badea Gheorghe din Cârţişoara, ciobanul care a cântat adânca doină a neamu-lui românesc din filele cărţilor. Marile exemplare omeneşti sunt unice şi de aceea nu-l pot asemăna pe Badea Cârţan cu nimic pe sfânta lume în afara lui însuşi. Iar el, Gheorghe Cârţan, este un luminos răspuns la întrebarea care a obsedat veacuri la rând minţile învăţaţilor — cu mândrie românească sau cu pizmă străină — cum a reuşit să se păstreze comunitatea, relativ puţină, răsădită de Traian la Carpaţi şi Dunăre, în mijlocul unor adversităţi de neînchipuit?

Răspunsul ne vine de la aceiaşi soldaţi de fier al falangelor trainide: Non multa, sed multum, şi răspunsul ne vine de la existenţe ca a lui Badea Cârţan, care nu pot cunoaşte înfrângerile. Un dor nestăvilită al originilor latine s-a trezit în ciobanul din culmile Făgăraşului, dovedind lumii că instinctul genezei istorice nu dispar din sufletul popoarelor.

Născut în anul revoluţiei, 1848, Gheorghe din Cârţişoara a ajuns, la vârsta juniei, cioban în rândul celor care străbăteau cele trei ţări româneşti pe ancestralele drumuri ale transhumanţei. Şi cum aici, în Transilvania noastră, domnea chiar atunci stupida tiranie austro-ungară, ciobanii aveau în subsidiar misiunea de a aduce din Ţară cărţi pentru obidiţii români din Dacia Superioară. Pe cărări doar de ei ştiute, prin locuri unde pasărea însăşi cânta mai cu sfială, departe de puterea jăndarilor, cartea românească îşi făcea drum în sute, apoi mii, multe mii de exemplare. Locul de pătrundere, de nimeni stabilit vreodată — se pare că nu era unul singur — a fost numit, simbolic şi baladesc, Vama Cucului. Gheorghe Cârţan a citit o carte din desagă, apoi zece, şi apoi mai multe, din ele i se limpezeşte geneza şi curgerea istoriei româneşti, şi astfel s-a născut pentru eternitatea naţională cărturarul Gheorghe Cârţan. Un cărturar a cărui viziune, activitate, conduită şi destin s-au plămădit din aspre trăsături de vigoare şi fanatism ţărănesc.

Un apostol înflăcărat al românismului, care, asemeni sfinţilor din vechime, îşi părăseşte rosturile pentru vecie, spre a-şi urma chemarea. Fulgerat de ideea gloriei străbune, pleacă la Bucureşti, iarna, unde doarme nopţi de-a rândul la picioarele statuii lui Mihai Viteazul. Era bine, acolo, în zăpada şi vântul Bărăganului, căci era în Ţară şi era fericit. Doar nişte gură-cască de pe la jurnale i-au tulburat înalta contemplare a trecutului, dar ciobanul din silhăria munţilor nu le-a băgat în seamă curiozitatea de muşte bâzâitoare. I-a căutat însă el însuşi pe cărturarii despre care citise prin cărţi, şi pe care îi socotea datori faţă de luminarea fraţilor din Transilvania. V.A. Urechia şi Grigore Tocilescu, Duiliu Zamfirescu şi Caragiale, Iorga mai ales, sunt fascinaţi de personalitatea făgărăşanului, căruia îi facilitează procurarea de cărţi cât mai multe cărţi pentru „fraţii de dincolo”. După Bucureşti urmează Iaşul, după un an urmează altul şi, încet, tenace şi fanatic, Badea Cârţan devine o imensă bibliotecă circulantă, destinată unui singur scop: „Să capete Ardealul învăţătură”. Iată ce scrie el însuşi despre întoarcerile sale din Ţară, totdeauna primăvara: „E o bucurie ca atunci când vin berzele. Ajunge vestea înaintea mea că Badea Cârţan a venit din Ţară, şi m-aşteaptă toţi”. Gloria omului se lăţeşte impresionant, pe cea mai temeinică filieră, a legendei. Badea Cârţan, un haiduc purtând în desagă arma tăioasă a ştiinţei. Apoi, într-o zi de martie a anului 1893, Gheorghe Cârţan devine un emoţionant personaj al Europei.

Convins că numai la Roma, în faţa Columnei Traiane, îşi va umple cu adevărat sufletul de revelaţia romanităţii neamului, a făcut timp de o iarnă drumul pe jos până la Roma, ca să se închine în faţa icoanei strămoşilor. Era primăvară exuberantă în Cetatea Eternă când ţăranul din Carpaţi, fără să se sinchisească de privirile curioşilor, s-a prosternat în faţa Columnei şi a presărat un pumn de ţărână amestecată cu boabe de grâu pe lespezile din faţa ei, drept prinos din partea „fiilor îndepărtaţi ai taichii Traian”. Dar Roma curiozităţii latine n-a scăpat fantasticul amănunt că un dac, coborât de aievea parcă din spirala basoreliefurilor Columnei, interoghează de zile în şir monumentul tăcut al lui Traian. Truda românului se transformă în triumf, Gheorghe Cârţan fiind invitat, primit şi chestionat de cele mai înalte personalităţi ale Italiei. S-a mai abătut apoi încă de două ori la Roma, tot pe jos, ultima oară făcându-şi intrarea triumfală în mijlocul Congresului orientaliştilor, care întrunea 700 de învăţaţi din 40 de ţări. I-a fost încredinţată misiunea de a depune o coroană de bronz la Columna lui Traian, din partea congresului, moment consemnat de toate ziarele Europei. Cu vorba scurtă, ruptă din cremenea Făgăraşilor, Gheorghe Cârţan a spus atunci doar atât: „Roma e mama noastră!”.

Haiducul cu cărţi în desagă a fost hăituit de către duşmanii neamului mai crâncen decât cei mai mari răufăcători ai vremii. Căci el năzuia departe — acolo unde, de fapt, am ajuns! — adică să strice graniţa de pe Carpaţi, care era pentru el o piedică nesuferită. „Aici, pe vârfurile munţilor, nu trebuie să fie graniţă — spunea el — căci şi dincolo de ei au locuit moşii şi strămoşii noştri, dacii şi romanii”. Sau, cu altă ocazie, se întreba cu indignare: „Cine a mai văzut graniţă prin mijlocul ţării?” În 1903 Badea Cârţan e arestat de autorităţile maghiare, iar marele lui depozit de carte, cu sediul în mai multe locuri, confiscat. Inventarul e uluitor: 76.621 de volume s-au aflat numai în podul casei lui din Cârţişoara, sumă care ne poate da o idee despre numărul tuturor cărţilor trecute de el în Transilvania, timp de decenii… Ţăranul latin din Cârţişoara nu s-a sfiit să-l înfrunte chiar pe primul ministru al Ungariei, Tisza István, spre a-şi reclama dreptul la acest apostolat pe care i-l denegau duşmanii. Iată conţinutul momentului:

Primul ministru: (cu intenţia de a-l demasca) De unde sunt cărţile pe care le ai? De unde le-ai adus?

Translatorul Huszár Antal traduce conştiincios:
Gheoghe Cârţan: Am luat cărţile de unde au fost şi le-am dat celor care n-au avut. Ori ţi se pare faptă slabă să-l deştepţi pe cel din întuneric?

A fost odată un ţăran român care, ca sfinţii din vechime, a avut revelatia nobleţei neamului. Se numea Gheorghe Cârţan.

Cârţişoara, 10 septembrie 1975

sursa: http://www.romani-adevarati.ro/badea-cartan/#more-133