„Cezar Ivanescu a murit umilit in propria tara, ucis fizic, moral si social“, un apel catre presa independenta din Romania

„In comunism, ca si in postcomunism, Cezar Ivanescu a luptat intotdeauna de unul singur impotriva ideologiilor nocive, a minciunii proliferante, a contrafacerilor valorice si a imposturii generalizate, impotrivindu-se unei masinarii infernale, care, in cele din urma, l-a spulberat. Ce nu au reusit comunistii, care s-au multumit sa-l impinga la marginea vietii literare si sociale, dar nu l-au lichidat fizic, au izbutit, intr-un elan de furie primitiva, urmasii lor, „democratii” de astazi. “

Interviu realizat de Lucretia Berzintu, Israel

CEZAR IVANESCU (n. 6 august 1941, Barlad - d. 24 aprilie 2008, Bucuresti), unul din cei mai mari poeti pe care i-a avut Romania, personalitate complexa a culturii, poet, dramaturg, traducator, a murit in conditii neelucidate inca, in urma unei actiuni de linsaj mediatic. Pe 29 ianuarie 2008, se pare ca un membru al Colegiului CNSAS, Mircea Dinescu, a livrat presei “pe surse” dezinformarea ca poetul de prestigiu Cezar Ivanescu ar fi colaborat cu Securitatea. O agentie de presa a dat publicitatii acuzatia. Amintesc ca poetul Cezar Ivanescu a concurat cu Nicolae Manolescu la functia de Presedinte al Uniunii Scriitorilor din Romania. In ziua intoxicarii presei cu informatii false, Nicolae Manolescu si Mircea Dinescu se aflau la Paris.

Mircea Dinescu a declarat de la Paris: “Nu am vazut dosarul, nu am votat, dar sa raspunda, ca a fost informator al Securitatii”. Pe buna dreptate, Cezar Ivanescu se intreba: “De unde stie Mircea Dinescu ca am fost informator, daca nu mi-a vazut dosarul?”

Pe 31 ianuarie 2008, apare stirea in presa ca CNSAS a functionat neconstitutional, pe toata perioada, de la infiintare. Astfel au declarat cei de la Curtea Constitutionala. Vineri, 1 februarie 2008, la emisiunea de pe Realitatea TV a lui Stelian Tanase, Mircea Dinescu a declarat in direct despre Cezar Ivanescu ca “a fost securist si a semnat angajament in 1961 cu Securitatea”.

Cum ar fi fost posibila o colaborare cu Securitatea, in timp ce poetul Cezar Ivanescu a fost singurul scriitor roman dat in consemn la Brigada Antitero si la Directia a 5-a, fiind considerat un element foarte periculos pentru vechiul regim comunist?

In cotidianul israelian de limba romana “Viata Noastra”, din 04 februarie 2008, a aparut urmatoarea stire:

“Dupa ce o viata a fost terorizat si haituit de Securitatea romaneasca, poetul Cezar Ivanescu se vede la aceasta varsta (67) acuzat de Mircea Dinescu, membru in Colegiul CNSAS, ca a fost informator al Securitatii, fara sa existe nici o hartie oficiala in aceasta privinta, nici o consultare a dosarului. Este pur si simplu o calomnie strecurata prin presa din Romania pentru a incerca un linsaj mediatic. A protestat pe toate caile, si incepand de azi 04.02.2008, orele 12,00, la Uniunea Scriitorilor din Romania, Bucuresti, Calea Victoriei nr. 15, in Sala cu oglinzi, va declara greva foamei. A anuntat si pe Presedintele Romaniei in aceasta privinta”.

In ziua de 06 februarie 2008, Cezar Ivanescu a fost invitat la emisiunea NASUL, B1 TV, unde a raspuns in mod calm și cu adevar provocarilor. Spre finalul emisiunii a declarat: “... multi oameni politici au fost transanti in a lua atitudine in acest moment fata de persoana mea, nu au ezitat nici o clipa. Culmea e ca din breasla noastra, dintre literatii nostri, dintre care unii imi sunt datori in eternitate, ei s-au clatinat. Am o scarba si o stare de greata apropo de acesti oameni cum nu va inchipuiti”.

Pe 21 aprilie 2008, la insistentele unei rude din Bacau, poetul Cezar Ivanescu s-a internat in Clinica privata “Vasile Palade” din Bacau pentru o interventie o banala. Pe 22 aprilie 2008, chiar directorul clinicii, medicul chirurg Vasile Palade i-a facut interventia chirurgicala, dupa o anestezie generala. Se pare ca pe fondul unui organism slabit (din cauza defaimarii in presa, slabise aproximativ 20 de kilograme) si din cauza nerespectarii unor conditii medicale, poetul n-a rezistat acestei interventii.

Pe 23 aprilie era transferat la Spitalul de Urgenta Bacau, unde in timp de cca 24 de ore nu i se facuse niciun control pentru a se vedea cauza inrautatirii sanatatii. Pe 24 aprilie 2008 s-a hotarat transferul cu elicopterul SMURD la Bucuresti, care a venit cu patru ore intirziere. Seara, dupa ora sase, poetul Cezar Ivanescu a murit la Spitalul de Urgenta Floreasca, Bucuresti, unde se constatase un diagnostic diferit de cel pus la Bacau.

“Cezar Ivanescu a deschis, atat cat a putut, usile catre toti cei ce aratau talent, dedicatie si pasiune, indiferent de stil, voce lirica si timbru de intonatie estetica. Prin “Numele Poetului” care a facut sa existe sute si poate mii de scriitori, mai importanti ori mai marunti de pe la noi, opera lui de mentor si de indrumator si-a gasit expresia cea mai potrivita. Era, de fapt, expresia unui om liber”. (“Cezar Ivanescu - un biruitor” de Artur Sivestri, fragment).

Zvonul infamant conform caruia Cezar Ivanescu ar fi primit decizie de colaborare cu Securitatea s-a dovedit a fi fals, in realitate, scriitorul neprimind niciodata nimic, fapt usor verificabil atat prin accesarea site-ul CNSAS, cat si prin consultarea arhivei Monitorului Oficial al Romaniei. Pentru ca, nu demult, s-a implinit un an de cand poetul Cezar Ivanescu a intrat in greva foamei pentru adevar, si pentru ca, inca nu s-a elucidat cazul privind linsajul mediatic cat si moartea poetului, am invitat-o la dialog pe fiica sa, ing. Clara Arustei, incercand sa aducem la cunostinta publicului cititor cat mai multe informatii.

Draga Clara, stiu ca lupti de una singura pentru aflarea adevarului in cazul Cezar Ivanescu, si, te rog sa ne spui in ce stadiu te afli acum?
Voi incepe prin a va reaminti coordonatele acestei drame. Pe 24 aprilie 2008 a incetat din viata, in mod neasteptat si in conditii inca neelucidate, unul dintre marii scriitori romani contemporani, in linia marilor poeti mistici din lirica universala, Cezar Ivanescu. Suspiciunile privind aceasta moarte sunt legate, pe de o parte, de o serie de culpe medicale, cu totul stranii (pentru ca nu este vorba de o singura greseala, ci de un sir intreg de erori, parca bine coordonate), iar, pe de alta parte, de inscenarea pusa la cale impotriva sa la sfarsitul lunii ianuarie a anului trecut.

Tot ce s-a intamplat incepand cu acea data fatidica pare desprins dintr-un film de groaza. Poetul Cezar Ivanescu a murit umilit in propria tara, ucis fizic, moral si social de atacurile nedemne indreptate asupra sa in foc incrucisat, atacuri care au urmarit sa-l elimine din viata publica, precum, odinioara, pe Eminescu si Labis. Astfel, se incununeaza cu spini, in loc de binemeritatii lauri, triada tragica, a poetilor de geniu veniti din Moldova ca sa moara la Bucuresti.

Desi in ce priveste persoana lui Cezar Ivanescu nici o reparatie nu mai este posibila, dat fiind faptul irevocabil al mortii sale, memoria sa trebuie sa ramana nepatata asa cum a fost poetul insusi de-a lungul intregii sale vieti. In acest context dramatic, demersul meu pentru aflarea adevarului este o lupta dusa pentru dreptatea lui Cezar Ivanescu.

Dupa cum stiti deja, am depus la Colegiul Medicilor din Bacau, si eu, si unchiul meu, prof. dr. Dumitru Ivanescu, cate o reclamatie. De aproape un an de zile incercam sa intram in posesia raportului detaliat al necropsiei efectuate la I.N.M.L. „Mina Minovici” din Bucuresti. Nu am reusit inca. Pentru a va forma o idee despre modul in care sunt analizate reclamatiile adresate C.M. din Bacau va relatez faptul ca am fost sunata de la secretariatul C.M. Bacau, comunicandu-mi-se ca se doreste inchiderea cat mai rapida a acestui caz. Am refuzat categoric sa accept discutarea dosarului in absenta raportului detaliat al necropsiei.
De asemenea, la Politia din Bacau este in curs de desfasurare o ancheta. Anul trecut am fost contactata telefonic de comisarul care se ocupa de acest caz si rugata sa apelez INML „Mina Minovici” pentru a obtine raportul detaliat al necropsiei.

Despre partea medicala a cazului Cezar Ivanescu ar fi inca foarte multe de relatat. Nu am cuvinte pentru a descrie tot ce am vazut, ce am trait si ce am simtit in Spitalul Judetean de Urgente Bacau, un cosmar pe care nu-l voi uita niciodata. Cum as putea descrie patrunderea intr-un spatiu care parea desprins din camerele de tortura ale lagarelor de exterminare naziste?

Cum a reactionat Cezar Ivanescu pe 29 ianuarie 2008?
A suferit imens si a fost obligat, la varsta senectutii, dupa o viata intreaga traita in onestitate, saracie si martiraj, sa infrunte un atac mediatic unic in Romania postdecembrista. Ca urmare a socului la care a fost expus si datorita faptului ca practic incepand cu acea data aproape nu a mai mancat, Cezar Ivanescu a slabit intr-un timp foarte scurt in jur de 20 de kilograme. Pentru a rezista psihic tensiunii a inceput sa fumeze foarte mult.

Fac o scurta paranteza. Hotararea de a solicita CNSAS sa verifice dosarele membrilor din conducerea USR, luata in 2006 de Consiliul USR, fusese aprobata cu entuziasm si votata de Cezar Ivanescu insusi. In urma acestei decizii, toata corespondenta, adresele, instiintarile si orice alt act emis de CNSAS referitor la oricare dintre persoanele supuse verificarii soseau in mod oficial pe adresa USR (de altfel, pana la data de 4.02.2008, venisera doar 9 decizii din 67 solicitari, asadar CNSAS a verificat doar 9 persoane din conducerea USR, pe parcursul unui intreg an).

De aceea, conducerea USR, careia nu-i parvenise niciun astfel de document, era obligata moral si statutar sa declare public acest lucru. Conform Statutului USR (cap. 1, art. 1, art. 2, art. 5, art. 7, art. 36), atat Conducerea USR, cat si Directorul de Imagine al USR erau obligati sa adopte o atitudine transanta in mod direct si imediat, fie printr-o conferinta de presa, fie printr-un comunicat de presa in care sa indice cu fermitate adevarul si anume faptul ca USR nu a primit o hartie oficiala in cazul Cezar Ivanescu.

In absenta unei asemenea atitudini, pe 4 februarie 2008, poetul se vede constrans sa recurga la o forma radicala de protest, declarand greva foamei la Sala cu Oglinzi a USR, cu intentia de a-i determina pe cei in cunostinta de cauza sa recunoasca public adevarul.

Sub presiunea gestului sau, Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din Romania redacteaza, in cele din urma (5.02.2008), un comunicat in care se afirma ca dialogul cu CNSAS este necesar din cauza „aparitiei in mass-media si in presa scrisa a unor informatii referitoare la dl. Cezar Ivanescu, membru al Consiliului, in absenta unui raspuns oficial din partea CNSAS”, recunoscand astfel ca nu este in posesia niciunui document incriminant. Aceasta reactie intarziata (si fortata de imprejurari) a USR a trecut insa neobservata, data fiind slaba sa mediatizare, dar si formularea ei confuza si ezitanta.

Tot cu aceasta ocazie, Cezar Ivanescu – in calitate de membru al USR si al Consiliului de conducere al acesteia – a inaintat un memoriu Presedintelui USR Nicolae Manolescu si un altul – in calitate de Cetatean roman si de membru al Ordinului Steaua Romaniei in grad de Comandor – Presedintelui Romaniei Traian Basescu. A murit insa fara a fi primit vreun raspuns la intampinarile sale, trimise si inregistrate legal, conform legislatiei in vigoare, fara a-si vedea dosarul/dosarele de la CNSAS, fara ca macar o institutie a Statului Roman, Democrat, European, sa-i dea de stire ca ar fi luat nota de petitiile sale.

Astazi, la aproape un an de la derularea acestei drame, revin si intreb public: Care este rolul Uniunii Scriitorilor din Romania? De ce aceasta institutie, declarata si de interes public si sustinuta si prin taxa de timbru literar, nu este capabila sa apere imaginea marilor scriitori romani, morti sau vii? Ce actiuni a declansat Uniunea Scriitorilor din Romania, prin presedintele ei, Nicolae Manolescu, pentru aflarea si indicarea celor care se fac vinovati de „lichidarea” unui poet pe care Marin Preda il considera „singurul mare poet contemporan” cu el?

Am asistat, alaturi de alte cateva persoane, pe 4 februarie 2008, la discutia pe care Cezar Ivanescu a avut-o cu Nicolae Manolescu. O voi relata in intregime cu o alta ocazie. Pana atunci, in calitate de martor, afirm ceea ce a repetat si Cezar Ivanescu pana in ultimele clipe, chiar si in Bacau, pe patul de spital: „Mircea Dinescu si Nicolae Manolescu sunt initiatorii acestui atac”.

Poetul Cezar Ivanescu a murit cu zile! In ce masura institutiile publice au raspuns la strigatul tau, dupa numeroasele articole pe care le-ai scris in scopul aflarii adevarului, pentru memoria sa?
Paradoxal, masura reactiei a fost data de chiar lipsa oricarei reactii! Astfel, prin aceasta atitudine, afirmatiile facute de Cezar Ivanescu in decursul lunii februarie 2008 au fost confirmate tacit. Atunci, stiind ca viata ii este in primejdie si fiind constient de faptul ca cei care instrumentasera tot acest scandal de proportii ar putea recurge la actiuni extreme, a facut o serie de inregistrari audio in care isi denunta „executorii”.

Rostul acelor marturii era de a se constitui in probe care sa ramana dincolo de un posibil asasinat. Cateva fragmente din aceste documente pot fi ascultate, acum, si pe internet. Inregistrarile au fost accesate, in mediul electronic, de cateva mii de persoane. Oficial insa, din cate cunosc eu, nu a reactionat inca nimeni, nici Politia Romana, nici S.R.I.-ul si nici alte institutii care ar fi putut clarifica conditiile stranii in care a survenit acest deces.

Va intreb si ma intreb: exista vreo modalitate legala de a determina institutiile Statului Roman sa iasa din inertia in care plutesc si sa actioneze in conformitate cu scopul in care au fost create si cu legile acestei tari? Faptul ca a disparut Elodia a devenit o chestiune de interes national, evidenta ca un mare poet al romanilor a murit in mod suspect este considerata, probabil, un lucru banal.
Gasirea unui muc de tigara intr-o paine este o „catrastrofa” indelung mediatizata, moartea ciudata a unui om a ajuns doar un fapt curent.

Ne distram atunci cand functionari ai Statului Roman asimilati functiei de Secretar de Stat, precum Mircea Dinescu, declara ca: „ Ma doare in C... ca sunt incompatibil” sau atunci cand se maimutaresc blasfemiind poporul roman sau cantand la praz in direct pe la posturi tv, dar nu ne intrebam pret de o secunda daca un asemenea comportament coincide cu unul normal si decent sau daca o asemenea incalcare a legii poate si este firesc sa fie tolerata.

Exista probe ca CNSAS ar fi emis, in cazul Cezar Ivanescu, un verdict de colaborare cu fosta Securitate comunista?
Nu. Absolut nicio proba. Nu exista niciun „verdict” emis de CNSAS in legatura cu Cezar Ivanescu, insa cu toate acestea CNSAS-ul, prin reprezentantii sai oficiali, nu s-a simtit dator sa enunte acest adevar evident. Un comunicat de presa de cel mult doua randuri ar fi transat definitiv situatia poetului Cezar Ivanescu, dar si cea a onestitatii Colegiului CNSAS.

In schimb, atunci, pe 4 februarie, a fost difuzata pe un post de televiziune o declaratie bulversanta a lui Cazimir Ionescu, „Cine a vrut sa-i faca rau, i-a facut.” Chiar si la o simpla accesare a site-ului CNSAS (la sectiunea Informatii de interes general) se putea constata ca in perioada 11.12.2007–20.03.2008 nu au existat comunicate de presa, deci ca in acest interval Colegiul CNSAS nu a emis niciun fel de acte avand caracter oficial.

Aceste comunicate, chiar daca nu contin nume transcrise in clar, contin, in schimb, indicii suficiente pentru a deduce ca dosarul poetului Cezar Ivanescu nici nu a fost luat vreodata in discutie. (Spre exemplu, in ultima sedinta pe anul 2007, din 11 decembrie, printre altele s-au analizat si cazurile: unui sef de catedra in cadrul institutiilor de invatamant superior, decizandu-se ca a fost colaborator al politiei politice comuniste, unui membru al Academiei Romane, situatie in care s-a hotarat invitarea la audiere, unui scriitor/realizator de emisiuni de televiziune, votandu-se ca nu a fost agent/colaborator al politiei politice comuniste s.a.m.d.).

Simpla lecturare a acestor documente publice ne indica adevarul, si anume: poetul Cezar Ivanescu a fost victima unei nedreptati fara de limite. O alta dovada, in sensul celor afirmate de mine, ne este oferita chiar de Monitorul Oficial al Romaniei care nu contine nicio referire la numele lui Cezar Ivanescu in legatura cu vreun „atribuit” verdict.

In perioada care a trecut de la declansarea scandalului mediatic (pe 29 ianuarie 2008) si pana in prezent s-au facut auzite in presa romaneasca si voci care sa militeze pentru aflarea adevarului in cazul Cezar Ivanescu?
Foarte putine. O ancheta realizata de Jurnalul National din 12.02.2008, este de natura sa sugereze amploarea actiunii de intoxicare si dezinformare a opiniei publice pusa in opera pentru denigrarea lui Cezar Ivanescu. Raspunsurile membrilor Colegiului CNSAS – care, in calitatea lor de decidenti, ar fi trebuit sa fie cei mai in masura sa cunoasca adevarul – sunt stupefiante: din cei 11 membri, 4 nu stiu daca s-a dat vreun verdict, alti 4 afirma ca nu s-a dat niciun verdict, unul refuza orice comentariu, inca unul declara ca nici nu stie, nici nu vrea sa comenteze. 10 din cei 11 membri ai Colegiului CNSAS nu-si amintesc exact cand a avut loc sedinta in care s-a discutat cazul poetului Cezar Ivanescu. Din cei 11 membri CNSAS unul singur (Mircea Dinescu, aflat la Paris!) afirma existenta verdictului de colaborare cu fosta Securitate si cunoaste exact data sedintei.
A fost o campanie de presa totala dusa fara nici un fel de probe! Puteau afirma orice, ca Cezar Ivanescu a ucis oameni, ca este criminal in serie, ca isi mananca victimele la pranz si la cina si toate acestea in baza evidentei supreme ca „Stiu Ei”. Poate ca, in acest context, nu este tocmai lipsit de importanta faptul ca cel care a declansat actiunea impotriva scriitorului Cezar Ivanescu este tocmai Mircea Dinescu, fost membru al Partidului Comunist Roman, secretar al Uniunii Tineretului Comunist din U.S.R., absolvent al Academiei de Partid Stefan Gheorghiu (cunoscuta scoala de „cadre” a partidului), condamnat cu suspendare in anul 1981 pentru agresarea unui coleg de redactie.

Ce crezi ca s-a urmarit prin aceasta campanie denigratoare, care a luat forma unui adevarat linsaj mediatic?
Eliminarea scriitorului Cezar Ivanescu din viata publica. Pentru a intelege cat mai exact motivele pentru care s-a dorit acest lucru, voi incepe prin a va arata cine a fost Cezar Ivanescu.

In timpul regimului comunist poetul a trait si si-a scris cea mai mare parte a operei intr-o stare apasatoare de saracie, pe care si-a asumat-o insa cu demnitate – angajat fiind doar cu jumatate de norma la revista „Luceafarul”; in aceasta neagra perioada nu s-a bucurat de niciun fel de functii sau privilegii – precum unii dintre inchizitorii sai de astazi –, dimpotriva, a fost constant marginalizat si tinut intr-un con de umbra, atat de liderii comunisti, cat si de mai maruntii lor executanti; a declarat in repetate randuri greva foamei (in perioada anilor ‘60, in 1976, in 1983 si in 1986), cu un curaj sinucigas pentru vremurile acelea, mai ales ca gesturile sale repetate de protest n-au fost niciodata sustinute de forte din afara tarii (asa cum s-a intamplat cu unii dintre „dizidentii” cu patalama de astazi, carora, cu toata teroarea comunista, nu li s-a clintit un fir de par de pe cap).

In noua societate democratica, Cezar Ivanescu devine primul grevist al foamei in momentul in care, la 5 ianuarie 1990, Mircea Dinescu, proaspat recompensat pentru activitatea sa „revolutionara” cu investitura de Presedinte al USR, il da afara abuziv din colectivul de redactie al revistei „Luceafarul” („Am fost singurul ziarist dat afara din presa – declara in ianuarie 2008 Cezar Ivanescu”, rememorand acest episod.

Nu s-a luat atunci atitudine fata de Ion Gheorghe, care a scris atatea laude lui Ceausescu, si nici fata de Titus Popovici, care a facut parte din Comitetul Central al PCR); tot in 1990 este maltratat in timpul mineriadei din iunie, cand indivizi travestiti in „ortaci” il trimit in stare grava la Spitalul de Urgenta.

In comunism, ca si in postcomunism, Cezar Ivanescu a luptat intotdeauna de unul singur impotriva ideologiilor nocive, a minciunii proliferante, a contrafacerilor valorice si a imposturii generalizate, impotrivindu-se unei masinarii infernale, care, in cele din urma, l-a spulberat. Ce nu au reusit comunistii, care s-au multumit sa-l impinga la marginea vietii literare si sociale, dar nu l-au lichidat fizic, au izbutit, intr-un elan de furie primitiva, urmasii lor, „democratii” de astazi.

Asadar, ce cred eu ca s-a urmarit? S-a urmarit ce se urmareste intotdeauna atunci cand intr-o societate viciata de minciuna si demagogie apar personalitati de exceptie considerate „incomode” de regim mai cu seama pentru disponibilitatea lor de a-si risca viata in numele dreptatii, credintei si al poporului lor.

A fost incalcata si Constitutia Romaniei prin articolul 30(6): “Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viata particulara a persoanei si nici dreptul la propria imagine”. De aceea, vreau sa ne spui daca ai vreun semnal de la institutia prezidentiala din Romania?
Nu, institutia prezidentiala nu a raspuns la scrisorile deschise semnate de Cezar Ivanescu. Nici pana la moartea sa, nici dupa aceea.
Consider ca un stat modern trebuie sa aiba atat datoria de a-si proteja cetatenii si de a veghea ca drepturile omului si Constitutia sa fie respectate, cat si parghiile necesare prin care sa puna in practica acest important rol al sau. Atunci cand institutiile statului tolereaza astfel de incalcari flagrante ale drepturilor omului acestea se fac vinovate, in fapt, de o sabotare a statului de drept.

Cazul Cezar Ivanescu este cu atat mai grav cu cat acesta era o persoana publica, un scriitor foarte valoros aflat in plina forta creatoare, si cu cat persoanele care conduceau Uniunea Scriitorilor din Romania erau, la randul lor, persoane publice, si anume, Nicolae Manolescu, presedinte al USR si ambasador UNESCO al Romaniei la Paris, si Varujan Vosganian, vicepresedinte al USR si ministru al Finantelor.

Si, ca un factor agravant, amintesc ca toate acestea s-au petrecut intr-o tara membra a Uniunii Europene, in timp ce Romania detinea presedintia Consiliului ONU pentru Drepturile Omului (CDO, iun. 2007-iun. 2008)!

Crezi ca o dezbatere publica pe plan intern si international ar trezi constiinte, acum dupa aproape un an de la moartea poetului?
Da, cred ca poate fi o cale de a sensibiliza opinia publica, dar si de a transmite celor din afara tarii dramele care se petrec aici, in Romania, sub perdeaua acoperitoare a unei iluzorii democratii. Aceste randuri se doresc a fi si un strigat de ajutor indreptat catre presa independenta din Romania.

Vreau sa fac si pe aceasta cale un apel public pentru constientizarea tuturor celor implicati in sistemul medical. Amintiti-va ca pacientul nu este un cetatean de rang inferior, ca poate fi mama, tatal, sora sau fratele dvs., ca are o singura viata ca si dvs., ca aceasta este cel mai de pret bun al sau. Nu uitati ca pacientii sunt in primul rand oameni, ca o drama personala nu distruge niciodata doar un singur individ, ci se rasfrange si asupra celorlalti, devenind o drama colectiva, un cosmar care continua sa ucida oameni, sa distruga familii si sa afecteze grav societatea in plan moral si material.

Tin, de asemenea, sa multumesc tuturor celor care mi-au fost alaturi si care prin acest gest au facut ca ultimul parcurs terestru al lui Cezar Ivanescu, „poeta magnus”, sa fie unul incununat de glorie si nu unul al umilintei cum ar fi dorit cei care nu au admis ca trupul sau sa isi gaseasca odihna pret de cateva ore in sediul USR sau in cel al Muzeului Literaturii Romane din Bucuresti. Toate acestea se petreceau intr-o tara crestina, in preajma Invierii Domnului nostru Iisus Hristos!

In februarie 2008, Cezar Ivanescu declara: „Ma injura cu totii, fara ca macar sa ma cunoasca. (...) Daca m-ar citi, m-ar intelege. Ar intelege cum sunt eu cu adevarat”, asadar, cititi pentru a cunoaste, judecati pentru a intelege, credeti pentru a deveni liberi si nu uitati nici o clipa ca „in orice om o lume isi face incercarea”.

Sursa: Lumea sub lupa, luna februarie 2008, http://lumeasublupa.ro/index.php/interviu/75-dialog-cu-clara-arustei-fiica-marelui-literat-cezar-ivanescu

M. Dinescu, membru în Colegiul CNSAS, a omis sa îşi declare toate veniturile. M. Dinescu: „Mă doare in C...R! Eu urmăresc interesele mele economice“

Mircea Dinescu: „Mă doare în cur... /.../ Eu urmăresc interesele mele economice“

„Mă doare în cur!" Aceasta a fost reacţia pe care a avut-o Mircea Dinescu, atunci când a fost chestionat în privinţa incompatibilităţi între funcţia de membru al Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), asimilată celei de secretar de stat, şi cea de membru al Consiliului Editorial al ziarului "Cotidianul".

În urmă cu aproximativ o săptămână, Mircea Dinescu - membru al Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) - a fost numit, alături de Emil Hurezeanu şi Adrian Ursu în Consiliul Editorial al ziarului "Cotidianul". Conform unui comunicat oficial remis de conducerea publicaţiei - membră a grupului de interese economice aparţinându-i lui Sorin Ovidiu Vîntu - Mircea Dinescu şi ceilalţi doi jurnalişti vor propune şi susţine public proiecte editoriale complexe, vor gira campanii de conţinut şi vor promova subiectele generate de echipa ziarului în dezbaterile publice.

Dacă în cazul lui Emil Hurezeanu şi Adrian Ursu implicarea în cadrul unui grup de interese nu este imputabil, în cazul lui Mircea Dinescu acest lucru este chiar interzis de lege. Mai precis de Legea 161/2003 (privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei), care, la articolul 84, aliniatul 2, litera h, şi la aliniatul 4 precizează: "funcţia de secretar de stat, funcţia de subsecretar de stat şi funcţiile asimilate acestora (n.r. - este cazul funcţiei de membru în Consiliul CNSAS) sunt incompatibile cu exercitarea (...) calităţii de membru al unui grup de interes economic".

Chestionat telefonic în privinţa incompatibilităţii în care se află, Mircea Dinescu s-a arătat extrem de iritat. Deşi a recunoscut faptul că funcţia deţinută la societatea care editează "Cotidianul" poate influenţa direct politica editorială a ziarului respectiv şi indirect opinia şi puterea publică, dar şi profitabilitatea grupului de interese economice deţinut de SOV, Dinescu a negat pe un ton categoric că i-ar servi interesele tatălui FNI. "Ne întâlnim acolo, vedem ce zice secretarul general, preşedintele Ceauşescu... E ca la un Congres. Eu o să mai scriu şi o dată pe săptămână... Da, se poate spune că deciziile pe care le luăm influenţează destinul publicaţiei ... Dar nu-i urmăresc eu, dom'le, interesele lui Vîntu! Eu urmăresc interesele mele economice", a declarat sec Mircea Dinescu, care a adăugat că în opinia sa nu există nicio incompatibilitate între funcţia publică deţinută la CNSAS şi cea de lefegiu al tatălui FNI.

Mircea Dinescu a fost întrebat dacă nu cumva este măcar imoral faptul că, în calitate de persoană plătită din bani publici să se ocupe de deconspirarea Securităţii, a acceptat să lucreze si pentru un grup privat. "Hai bă... Auzi matale... Mergi pe stradă şi e plin de miliţieni, de securişti peste tot. Din cauza asta ar trebui să mă sui pe un vârf de munte şi să mă izolez. Eu am fost liber şi înainte şi sunt liber şi acum. Mă doare în cur...", a declarat extrem de nervos Mircea Dinescu, după care ne-a trântit telefonul în nas, publica ziarul Curentul in editia de marti, 12 februarie, sub semnatura lui Ovidiu Zara.

Ce este un grup de interese? "Grupurile de interese sunt organizaţii constituite care, în vederea intereselor pe care le gestionează, vor căuta (câteodată prin toate mijloacele) să influenţeze puterile publice". (www.inpolitics.ro, "Grupurile de interese") (www.civic.media.ro)

Mircea Dinescu:

secretar U.T.C. al U.S.R.;
membru al Partidului Comunist Român (până la Revoluţie);
condamnat penal cu suspendare în anul 1981 pentru agresarea unui coleg de redacţie;
absolvent al Academiei de Partid Ştefan Gheorghiu (1981).

stagiul militar efectuat la Securitate (Grădiştea);
gradul la terminarea stagiului militar: soldat fruntaş al Securităţii Române.

Sursa:

• http://www.cnsas.ro/documente/membrii/declaratii%20interese/Dinescu%20Mircea.pdf
• http://www.cnsas.ro/documente/membrii/declaratii%20necolaborare/ppdinescumircea.pdf
• http://www.cnsas.ro/documente/membrii/declaratii%20avere/Dinescu%20Mircea.pdf
• http://www.cnsas.ro/Dinescu.html
• www.civicmedia.ro
• www.cnsas.ro

Mircea Eliade, victimă predilectă a duplicităţii, Isabela Vasiliu-Scraba

Motto: “Cultura nu poate fi învinsă, nici îngenunchiată, nici anulată” (Vintilă Horia)

Intr-un studiu anterior, observând manipularea imaginii lui Eliade, diminuată să ajungă a fi comparabilă (sau chiar inferioară) unui Culianu, umflat de Patapievici până peste poate (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade si Culianu în universul minciunii post-decembriste), semnalasem câteva din subterfugiile în prezentarea autorilor Dicţionarului religiilor scos de Humanitas. Printre altele, observasem tactica de a enumăra cât mai puţine din lucrările de istoria religiilor publicate de Mircea Eliade hărţuit (1) la Chicago cu telefoane prin care era acuzat fără jenă că ar fi “fascist”. Necunoscutul care-i telefona din Israel ţinea să-şi manifeste de fiecare dată mirarea că operele unui fascist sînt publicate si că “fascistul” Eliade nu a fost dat încă afară de la universitate (v. rev. Origini, Romanian roots, vol. X, nr.11-12, noiembrie-dec. 2006, p. 54).

Ciuntirea operei ştiinţifice a lui Mircea Eliade, practicată în 1993 la publicarea Dicţionarului religiilor pentru a fi adusă la dimensiunea operei discipolului Culianu, în principal autor a trei cărţi de istoria religiilor publicate la Paris cu spijinul lui Eliade (2) am sesizat-o si într-un alt volum, Jurnalul (1970-1985) lui Eliade, publicat de Humanitas în 2004. De data aceasta s-ar putea vorbi nu de o ciuntire, ci de o radicală “desfiinţare” (prin omitere) a operei stiinţifice eliadeşti. Căci în prezentarea autorului din pagina a doua a volumului este trecută doar “cronologia operei beletristice”.

Pentru cine parcurge fragmentele din jurnalul lui Eliade îngrijit de Handoca, lucrul apare cât se poate de ciudat. Pentru că “necesitatea existenţială a naraţiunii” (p. 293), care la Eliade s-a manifestat prin scrierea de povestiri si romane, nu poate fi satisfăcută de o operă memorialistică. Jurnalul, e drept, conţine pe alocuri informaţii de istorie literară, date despre geneza unor povestiri (Uniforme de general, Incognito la Buchenwald, etc.) si romane (Pe strada mântuleasa si Nouăsprezece trandafiri, dedicat Ilenei şi lui Ioan Cuşa). Dar cititorul nu rămâne cu figura literatului. Introdus în laboratorul de creaţie al istoricului religiilor, el va fi fascinat de intensitatea cu care Eliade şi-a trăit destinul, de creativitatea ieşită din comun a universitarului onorat de confraţi. Pe drept sau pe nedrept, dintr-o imesă operă de o viaţă în care fiecare minut a fost roditor, nu scriitorul a impresionat mediile academice occidentale, ci tocmai istoricul religiilor despre opera căruia editorul se “sfieşte” să scrie în pagina a doua de prezentare a autorului jurnalului publicat.

De fapt, volumul scos de Humanitas poartă titlul impropriu de Jurnal, 1970-1985. In Franţa, publicarea jurnalului eliadesc din care fuseseră decupate multe referiri la contemporani, s-a făcut sub titlul de “Fragments d’un journal” (vol.I-III, 1973, 1981, 1991). Insuşi Eliade, după vizita la Chicago pe care i-o face Ana Blandiana, menţionează că mai pe larg despre vizită a scris într-un alt caiet (op.cit., p.158). Asadar, fragmentele de jurnal publicate de Eliade în timpul vieţii nu indică doar decupările de fraze operate de editor cu acordul autorului, ci si informatii în mod voluntar trunchiate de autor în epoca duplicităţii regimului de la Bucureşti, care pe de-o parte excludea gândirea lui Eliade din cultura română, cum excludea si gândirea lui Nae Ionescu, “cel mai influent gânditor român” (Edmond Nicolau), si pe de altă parte exercita presiuni “de cumpărare” a lui Eliade prin diferiţi mesageri.

Această epocă a duplicităţii oficialilor de la Bucureşti nu-i trecută. Dovada o găsim în chiar sumara biografie de pe pagina a doua a Jurnalului 1970-1985. Aici directorul Editurii Humanitas, “uită” să specifice calitatea de suplinitor al lui Nae Ionescu avută de Eliade între 1933 si 1938. In schimb, în fragmentele de jurnal, Mircea Eliade se auto-prezintă ca “asistent al lui Nae Ionescu si colaborator la ziarul Cuvântul” (v, Jurnal, vol. II, Ed. Humanitas, 2004, notaţia din ziua de 24 aug. 1974, p.176). Intr-o scrisoare din 24 martie 1981 (anul când a fost premiat Elias Canetti), Eliade consemna că imediat ce ar primi premiul Nobel, ar zbura la Bucureşti, să-şi proclame “identitatea de scriitor român”. Apoi s-ar duce la Cimitirul Belu si ar acoperi mormântul lui NAE IONESCU (3) cu florile lui favorite (v. Dialoguri întrerupte, Ed. Polirom, 2004, p.227).

Dar cenzurarea numelui profesorului Nae Ionescu în prezentările lui Eliade din volumele scoase de Humanitas după 1990, poartă aceeaşi “pecete stilistică” (vorba lui Blaga) cu prezentările lui Mircea Vulcănescu pe cărţile acestuia apărute la Humanitas, unde nu se suflă o vorbă de farsa de proces în urma căruia Mircea Vulcănescu a fost întemniţat sub acuzaţia de “fascist” (v. Iosif Constantin Drăgan, Antonescu, mareşalul României si războaiele de reîntregire, ed. I-a 1986, ed. II-a 1996, pp. 617-618). De la Editura Humanitas (fosta Editură Politică dinainte de 1989) cititorul află că Mircea Vulcănescu “a fost judecat si condamnat”, de parcă ar fi fost vorba de procese desfăşurate în conformitate cu normele juridice europene si nu de farse judiciare, cum au fost ele în realitate. (v. Mircea Vulcănescu, Bunul Dumnezeu cotidian, Ed. Humanitas, 2004, p. 2 si vol. : De la Nae Ionescu la “Criterion”, Ed. Humanitas, 2003, p. 2).

Să revenim însă la istoricul religiilor si la cărţile acestuia. Cum oricine poate observa deschizând la pagina a doua orice volum ce-l are drept autor pe Eliade, de fiecare dată când Humanitas încropeşte două vorbe pentru prezentarea lui Eliade, indiferent de traducător sau de îngrijitorul ediţiei, nu vor apărea nicicând trecute distincţiile academice primite de hermeneutul universurilor religioase (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade în cyberspaţiu). Ceea ce iarăşi vădeşte perpetuarea atitudinii duplicitare.

In vremurile terorii ideologice dinainte de 1989, pe de-o parte Eliade era încontinu calomniat ca “fascist” (4) si opera sa era interzisă, iar pe de altă parte era invitat în mod oficial să revină în România, unde, cu ţârâita, i se mai publica cu greu câte o carte. Teze de doctorat despre Mircea Eliade ca istoric al religiilor în ţară nu se puteau face, despre indianistul care dormea în tinereţe două ore pe noapte repetându-se minciuna că ar fi fost “fascist”. Chiar referirea la gândirea lui Eliade în cadrul seminariilor universitare constituia un pericol (v. Mircea Eliade, Jurnal, 16 ian. 1978).

Cum bine se ştie, de îndată ce în Occident istoricii religiilor au început să vorbească de o “eră Eliade”, oficialii din ţară s-au repezit să-l “curteze” (din 1967) pe universitarul român de la Chicago trimiţându-i nepotul de soră (Sorin Alexandrescu) la un lectorat de română din Olanda si, publicându-i (din 1969) ceva beletristică, după ce Sergiu Al-George (din lotul Dinu Pillat) făcuse puscărie între 1958 si 1964 pentru vina de a fi citit din scrierile lui Mircea Eliade romanul La foret interdite (Gallimard, 1955, trad. rom. BPT, 1991).

Tot pe linia “cumpărării” lui Eliade, “ambasadorul Bogdan” din SUA l-a invitat “în numele Academiei” să devină “membru de onoare al Academiei RSR” si să viziteze ţara (v. Jurnal, 16 ian. 1978). Fiind extrem de inteligent, Eliade nu a căzut în plasa întinsă cu atâta grijă.

El ştia bine că cititorilor săi (din ţara ciuntită, ocupată şi batjocorită prin impunerea minciunii cu limba moldovenească diferită de limba românească), le era interzis accesul la majoritatea operelor sale literare şi ştiinţifice(5), cum interzis le era accesul la scrierile oricărui exilat (6) român (Horia Stamatu. Vintilă Horia, N. Herescu, Vasile Posteucă, Stan Popescu, Scarlat Lambrino, Grigore Nandris, Zevedei Barbu etc).

Mircea Eliade nu putuse să nu observe că din masiva sa operă ştiinţifică, în aproape douăzeci de ani (din 1967) oficialii duplicitari (care îl curtau atât de insistent) dăduseră drumul doar la cinci lucări: în 1978 la Aspecte ale mitului (Paris, 1963), doi ani mai târziu la traducerea volumului De Zalmoxis a Gengis-Khan (Paris, 1970) [traducere de Maria Ivanescu si Cezar Ivanescu – n.n.], în 1984 la teza de licenţă din 1928 (Contribuţii la filosofia renaşterii), iar din 1981, într-un tiraj cu totul insuficient, abia începuseră să publice primele două volume de ISTORIA CREDINŢELOR SI IDEILOR RELIGIOASE (vol. I, Paris, 1976) în traducerea lui Cezar Baltag.

E drept că după 1990 au început să fie publicate nu numai cărţile lui Eliade, ci si ale lui Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, etc. Dar faptul a coincis cu masiva dezinformare a virtualilor cititori, că e vorba de “autori fascişti”, cum apar aceştia în Raportul Tismăneanu publicat de Humanitas si considerat de Ion Varlam “un document nul si neavenit”. Astfel că un tânăr îndoctrinat din pruncie, Cristian Cercel (n.1984) si-a putut da măsura îndoctrinării sale scriind în marginea cărţii lui Sorin Lavric (despre Noica si Mişcarea Legionară) că Noica, Cioran şi Eliade nu şi-au recunoscut greşelile si de aceea “trebuie să-şi piardă statutul de modele” (v. “Observatorul cultural” nr. 402).

Acuzatorii lui Mircea Eliade, dinainte si de după momentul 1989, când îl acuză pe Eliade (sau pe Mircea Vulcănescu) reproduc (cu sau fără ştiinţă) farsele de procese, fără legătură cu normele juridice, prin care a fost decapitată spiritualitatea romănească după 1945. In primul rând ei vorbesc de (I) o vinovăţie a lui Eliade care nu este, fiindcă nu poate fi, precis conturată. Nimic din ce a strâns un Ţurcanu în stufosul său dosar despre “prizonieratul” în timpul istoric al lui Mircea Eliade nu s-a putut coagula în forma identificării unei anume fapte reprobabile care să fi intrat vreodată în conflict cu legea. Pentru că însuşi faptul de a fi fost trimis în lumea diplomaţiei româneşti după de a fost câteva luni închis în lagăr alături de profesorul Nae Ionescu îi dovedeşte pe deplin nevinovăţia.

Lăudat cu surle şi tobe de toată mass media post-decembristă, Florin Ţurcanu n-a făcut altceva decât să colecţioneze citate trunchiate, brodând în jurul tezelor lui Zigu Ornea (Orenstein), cel care l-a băgat pe Noica în puşcărie, ducând un manuscris al acestuia la Securitate (v. C. Noica în vizorul Securităţii, documente din Arhiva CNSAS publicate de rev. Observatorul Cultural nr. 20 (277) din 14-20 iulie 2005; Luciana Pop, Constantin Noica şi criticii săi din Securitate, în “Ziua” din 31 martie 2007, precum si I. Spânu, Cine l-a turnat pe Noica la Securitate?, în «Ziua» din 7 aprilie 2007). Spusa lui Eliade, după care “numai omul se poate elibera de timp” (v. Jurnal, vol. II, 2004, p.312) nu a intenţionat nici un moment să o aprofundeze (7), deşi cartea lui Ţurcanu a constituit o teză de doctorat.

Pornind de la figura de stil cu “prizonieratul” , Ovidiu Simonca nu a pierdut ocazia să dramatizeze minciuna care trebuie cât mai bine fixată în capetele seci ale celor care pot fi manipulaţi, scriind cu patos: “La Eliade, a opta înseamnă a te înregimenta de partea răului. Nu este o opţiune pasageră, pe care să o regrete mai târziu” (v. O. Simonca, Mircea Eliade si «căderea în lume », in rev. Observatorul cultual, nr.305).

Cum s-o fi înregimentat Eliade de partea răului, nu se ştie. După modelul desfăşurării farselor de procese de la Bucureşti, în urma cărora a avut loc genocidul împotriva a sute de mii de români întemniţaţi fără vină, nici un acuzator nu-şi bate capul să risipească negura din formularea unor vinovăţii neconturate, referindu-se (II) la fapte concrete, si chiar nimeni nu se gândeşte (III) să aducă dovezi care să-i incrimineze pe inculpaţi.

Tot din fraza lui Simonca, apare si un alt aspect la fel de depărtat de orice normă juridică. Manipulatorii opiniei publice i-au tot pus în cârcă lui Eliade vinovăţia de a nu se fi apărat de acuzaţiile care i-au fost aduse. Ca si în farsele de procese regizate de la Kremlin, se consideră că (IV) cel care nu se apără îşi recunoşte indirect vinovăţia. Or, din punct de vedere juridic, acesta nu constituie o dovadă, dacă nu se sprijină si pe alte dovezi. Si cu asta ajungem din nou la părerea tânărului de 24 de ani (si a altora la fel de manipulaţi de mass media post-decembristă): Noica, Cioran şi Eliade nu şi-au recunoscut greşelile si de aceea “trebuie să-şi piardă statutul de modele” (v. C. Cercel, Noica si credinţa prost investită, în “Observatorul cultural”, Nr. 402 din 13 dec. 2007).

Note:
La capitolul “hărţuirii” lui Mircea Eliade, - pe lângă “Dosarul Mircea Eliade” (în “Toladot”, Ierusalim, ian-martie, 1972) sau furiile lui Furio Jesi (Cultura di destra, Milano, 1979) si Alfonso di Nola (în “La rassegna mensile di Israel”, 1977) din vremea pericolului de a i se decerna lui Eliade premiul Nobel, pericol ce a durat vreo 10 ani -, ar mai putea intra “seria de incendii misterioase pe care cineva le declanşa în biblioteca Regenstein” (apud. Culianu în scrisoarea din 5 aprilie 1975 către un prieten, p.279 în Dialoguri întrerupte, 2004). Iar spre sfârşitul vieţii, incendierea bibliotecii lui Eliade aflată în apartamentul său de la Paris, si incendierea (din 18 decembrie 1985) unor dosare cu scrisori (“nu trebuiesc păstrate decât scrisorile”, nota Eliade pe 10 aprilie 1975) si alte tipărituri aflate în biroul său de la Universitatea din Chicago, fapt care, foarte probabil i-a grăbit sfârşitul, cauzat de o hemoragie cerebrală. La acestea ar putea fi adăugată, distrigerea Bibliotecii universitate centrale (BCU) prin incendierea ei în decembrie 1989. Fiindcă ea cuprindea o donaţie de carte din partea lui Mircea Eliade, făcută către sfârşitul vieţii prin Ambasada română din America. In inventarul arhivei lui Eliade aflată în 108 cutii la Biblioteca Regenstein, în cutiile 109-111 se păstrează resturi din documentele distruse prin incendiul din 1985 (in cutia 109 dosarul 1 conţine rămăşiţe de documente din 1968-1973, dosarul 2 din 1977-82 si încă 3 dosare până în 1984, cutiile 110 si 111 cuprind 5 si respectiv 4 dosare cu resturi de documente arse provenite din perioada 1984-1985). Se pare că paguba nu a fost de loc redusă, mai ales că i-au fost arse si o parte din scrisorile la care ţinea foarte mult, ceea ce aflăm de la Culianu “Au pierit cărţi si scrisori numai” (I.P. Culianu, Mircea Eliade, Ed. Nemira, 1998, p. 285). La această serie stranie de incendii, s-ar putea adăuga “nenorocul” pe care i l-a adus Adriana Berger dată afară de Eliade după incendiul din decembrie 1985, persoană de care spera să scape încă din primăvara lui 1984: “Nu mă pot îndoi acum, că desfacerea bibliotecii si mai ales, răscolirea manuscriselor si clasarea corespondenţei [de către Adriana Berger, care l-a atacat cu înverşunare pe considerente de aşa zis “fascism”] a fost o imensă greşală. Poate cea mai gravă eroare din ultimii douăzeci si cinci de ani” (v.Jurnal, 11 martie 1984). In acest context, ciudată ne apare însăşi trunchierea jurnalului publicat de Humanitas în 2004 în dreptul anului 1985, când Eliade a mai trăit până pe 22 aprilie 1986, timp în care n-a încetat să-şi ţină jurnalul, în ciuda greutăţii cu care scria. Intr-o scrisoare din 6 mai 1991, primită de Culianu de la prof. Scott, se vorbeşte de campania anti-Eliade în care Adriana Berger e “membru puternic”: “o mică cabală care intenţionează cu hotărâre o asasinare postumă a lui Mircea Eliade” (prof. Scott, în vol. Culianu, Mircea Eliade, Ed. Nemira, 1998, p. 315) .
In afară de cele trei cărţi Eros si magie… (Flammarion, 1984), Experienţe ale extazului (Payot, 1984) si Les Gnoses dualiste de l’ Occident (Plon, 1990) Culianu a mai scris recenzii, articole de jurnal si volumul în italiană despre Eliade, elogiat (prin reciprocitate) de Adrian Marino. Lucrările de istoria religiilor publicate înaintea celor 3 volume se găsesc înglobate în acestea: “Psyhanodia” (1983) în Eros si Magie (1984), volum care are si o varianta (din 1978-1979) prin dezvoltarea licenţei de al Bucuresti nepublicată de Culianu fiind neterminată, dar publicată de Polirom: Jocari serio. Stiinţă si artă în gândirea Renaşterii; “Iter in silvis” (culegere de articole aparută in 1981in tiraj redus) a fost cuprinsă în Experienţe ale extazului (1984); “Gnosticismo e pensiero moderno: H. Jonas” (1985) în Les Gnoses dualiste …(1990) etc. In rest, când nu a scris literatură, s-a preocupat de rezumarea ideilor eliadeşti privitoare la universurile religioase şi de traduceri (cu inerente modificări) ale cărţilor sale. Astfel “Experienţe ale extazului” (1984) devine “Out of this world” (1991) si I viaggi dell’anima: sogni, visioni, estasi (1991), iar Les Gnoses dualiste d’Occident(1990) devine The tree of Gnosis (1992, trad. H. Wiesner si I.P. Culianu) si I miti dei dualismi occidentali (1989), etc. Fară a observa aceste “amănunte”, Mona Mamulea scria că în 1991, “urmaşul lui Eliade” ar fi fost autorul a 15 volume, probabil ghidându-se după spusele lui Culianu din 1990 (v. rev.22, nr.585) si după editurile romanesti care au scos traducerile celor trei volume, drept cărţi diferite (v. Studii de istoria filosofiei româneşti, vol.I, coordonat de I. Pogorilovschi, Ed. Academiei, Buc., 2006, pp. 328-337). In articolul Eliade si Culianu în universul minciunii post-decembriste, rev. Argeş, Piteşti, Anul VIII (XLIII), Nr.6 (312), iunie 2008, pp. 24-25, menţionasem sprijinul pe care Eliade i l-a acordat pentru a fi publicat de mari edituri din Franţa. De la Chicago el scria directorilor editurilor Flammarion, Payot si Plon insistând pentru publicarea tânărului Culianu. La primele două edituri franceze tipărirea manuscriselor protejatului său a fost condiţionată de scrierea prefeţelor, la a treia fiind vorba de publicarea unei lucrări de popularizare a istoriei religiilor din perspectivă eliadescă, avându-l trecut drept autor pe Mircea Eliade (v. Dictionnaire des religions, Plon, 1990). Pe coperta dicţionarului de la Paris pe care discipolul “l-a dus la bun sfârşit după moartea lui Eliade” (v. interviul din Italia din 1990, în rev.22, nr.862 din 15 sept.-21 sept. 2006) numele lui Culianu apare cu caractere de patru ori mai mici decât numele lui Eliade. După moartea maestrului, Plon îi publică discipolului teza de doctorat de la Sorbona pe care acesta o susţinuse în 1987 (Les gnoses dualistes…, 1990). Trecând sub tăcere aceste informaţii de istorie literară ţinând de motivaţia publicării lui Culianu la Paris, unde mediile academice nu l-au apreciat (apud. Patapievici), Marian Popa scrie că: “tânărul are creditul unor edituri cu prestigiu” (Istoria literaturii române…, 2001, vol. II, p.1173”), pentru a fi la unison cu Sorin Antohi (care abia în 2006 a recunoscut că a fost omul Securităţii si că nu are gradul universitar de doctor, după cum a pretins , v. rev 22, 12 aug. 2008) care inventează cum Yves Bonnefoy (căruia în realitate Eliade îi scrisese de nenumărate ori, v. corespondenţa lui Eliade) a descoperit întâmplător manuscrisul lui Culianu prin sertarele editurii Flammarion si l-a publicat “foarte rapid” (v. Eros si magie, Postfaţă, Ed. Nemira, 1999, p.442).
3. Cineva a avut de curând curiozitatea să selecteze si să publice în volum toate referirile la Nae Ionescu din scrierile lui Eliade, fost suplinitor al acestuia la catedra de metafizică si istoria logicii.
4. Etichetarea scrierilor dinainte de 23 august 1944 drept “fasciste” a fost însoţită de atacuri la comandă, maculatură repusă după 2000 în circulaţie prin seria nesfârşită de “DOSARE” MIRCEA ELIADE, stupid subintitulate. De o reală utilitate ne par a fi doar primele cinci volume (Ed. Curtea veche, 1998-2001), din care se pot citi ecouri în presa interbelică la scrierile lui Eliade.
5. Reconsiderarea şi publicarea românilor rămaşi în exil după 23 aug. 1944 ar fi urmat un scenariu prestabilit: nimic din scrierile publicate în perioada interbelică, etichetate drept “fasciste” de cei ce deţineau (si, probabil, deţin) controlul asupra culturii româneşti; actualizarea unor texte nepublicate rămase în ţară si, în principal, ceva traduceri din scrierile tipărite dincolo de Cortina de fier (apud. Marian Popa, Istoria literaturii române, 23 aug. 1944- 22 dec. 1989, vol.II, p. 847). Tactica este confirmată de publicarea Romanului adolescentului miop în 1989 sub îngrijirea lui Handoca. In cadrul aceleaşi strategii se înscrie si volumul din 1982 nepublicat însă decât în 1996: Mircea Eliade, Scrieri din tinereţe. Despre el Eliade îi scria (v. Europa, Asia, America, Corespondenţă, vol.II, p. 43) lui Cezar Ivănescu următoarele: “C. Noica si M. Handoca au depus deja un manuscris de circa 2000 de pagini: scrierile mele din adolescenţă si prima tinereţe si multe inedite” (v. Mircea Eliade, inedit, în rev. Origini. Romanian roots, vol.XI, 2007, ian-febr.-martie, No. 115-116-117, p. 72).
6. Afirmaţia lui Marian Popa că “relaţiile lui Mircea Eliade cu ţara oficială oglindesc istoria relaţiilor exilului cu regimul comunist” (v. Istoria literaturii române, 2001, vol. II, p.846) este falsă. Horia Stamatu a fost atacat de Culianu în revista lui Sorin Alexandrescu în condiţiile în care nici o revistă din ţară nu-i publicase din scrieri, iar după 1990 atitudinea oficială faţă de Horia Stamatu, “cel mai important poet al exilului” (V. Ierunca), nu s-a schimbat. In general, publicarea exilaţilor neacceptaţi înainte de 1989 a fost de regulă ignorată de “cultura oficială” neo-comunistă (v. scrierile episcopului Valerian Trifa si ale altor figuri proeminente ale exilului românesc). In schimb, succesul revistelor literare din epoca lui Ceauşescu ani de zile s-a bazat pe publicarea de traduceri din Eliade, recenzându-se cu promptitudine orice volum al acestuia tradus în româneşte. Reintrodus dinainte de 1989 în cultura română (cu duplicitatea caracteristică dirijismului cultural) iar după 1990 (cu aceeaşi duplicitate), publicat masiv in principal de Humanitas, lui Eliade i s-a acordat o specială atenţie, pe motive pecuniare în primul rând, Eliade fiind un autor bine vândut, dar si în ce priveşte asasinarea sa postumă, prin campania anti-eliade susţinută cu scrieri publicate de Humanitas. Se pot însă menţiona si interese culturale suscitate de Eliade. La Iaşi în 1993 i-a fost alcătuită o carte (Arta de a muri, îngr. de Magda şi Petru Ursache) realizată din scrieri eliadeşti pe această temă (Ed. Moldova), volum despre care Eliade notase în jurnal că nu a apucat să-l facă (în Fondul “M. Eliade” de la Secţia de manuscrise a Bibliotecii Regenstein de la Universitatea din Chicago, în dosarul 1 din cutia nr. 41 se găsesc conferinţele lui Mircea Eliade din 1973 pe tema Mitologiei morţii).
7. In opinia lui Eliade, pentru un creştin trecutul nu este hotărâtor, “atâta timp cât există încă viaţa”, prezentul, “momentul care ne îngăduie oricând să ne mântuim, să anulăm istoria, să abolim trecutul” (rev. Indreptar, Munchen, dec. 1952).

Isabela Vasiliu-Scraba

Crima in plina zi. Viena, un cuib al spionilor care nu ezita sa ucida in plina zi

La 20 de ani de la incheierea Razboiului Rece, Viena ramane un cuib al spionilor si agentilor straini care nu ezita sa ucida in plina zi, autoritatile austriece alegand in multe cazuri sa inchida ochii, spun expertii, relateaza AFP, potrivit NewsIn. ''Austria ramane un teren preferat de actiune pentru agenti. Ei sunt in multe cazuri identificati, dar rar opriti. Totul se rezolva cu bunavointa si diplomatie, conform unei indelungate traditii", spune Siegfried Beer, directorul Centrului pentru studii despre securitate de la Universitatea din Graz.

Cel mai recent episod a fost executarea la 13 ianuarie a opozantului cecen Umar Israilov de catre doua persoane neidentificate, in plina zi, la Viena.
Seria episoadelor neelucidate include asasinarea in 1989 a opozantului kurd iranian in exil Abdel Rahman Ghassemlu si tentativa de rapire, in centrul orasului, in octombrie 2008, a unui fost sef al serviciilor secrete ale Kazahstanului, refugiat in Austria, Alnur Mussaiev.

"Austria este un caz tipic pentru astfel de operatiuni, care nu sunt niciodata elucidate. Cand este vorba despre implicatii politice, autoritatile se comporta foarte straniu", spune jurnalistul Kid Möchel, autorul unei carti pe aceasta tema.
In opinia deputatului Peter Pilz, expert pe chestiuni de aparare, "la Viena, unele regimuri, ca cel din Rusia sau Iran, se bucura de o libertate de actiune pe care nu o au in alta parte". "Pur si simplu, autoritatile austriece nu vor sa puna in pericol interesele economice ale tarii", spune deputatul, potrivit caruia Ministerul de Interne a facilitat si apoi a incercat sa acopere asasinarea lui Israilov, care a cerut in zadar protectia politiei.

Viena continua astfel sa aiba una dintre cele mai dense prezente de spioni din lume si ramane un punct de contact intre Est si Vest, Nord si Sud, spun expertii.
Viena, unde se afla unul dintre sediile ONU, sediul Agentiei Internationale pentru Energie Atomica, al Organizatiei tarilor exportatoare de petrol si al OSCE, are 17.000 de diplomati si asimilati, adica 1% din populatia orasului. "Putem spune ca jumatate dintre aceste persoane au legaturi cu serviciile secrete", subliniaza Beer.
Viena este si "o placa turnanta unde este facil sa cumperi arme si sa ascunzi sau sa speli bani", explica Pilz.

Insa noua problema a serviciilor secrete este legata de sosirea in ultimii ani a sute de mii de refugiati in Austria, dintre care 20.000 ceceni. "Fiecare ambasada isi supravegheaza cetatenii, mai ales pe cei care provin din minoritati", subliniaza Mochel.

Potrivit estimarilor, serviciile ruse au "cel putin 500 de agenti" la Viena, dintre care multi se ocupa cu supravegherea exilatilor ceceni.

Austria a recunoscut colaborarea cu FSB-ul rus in materie de combatere a terorismului si, potrivit expertilor, colaboreaza strans si cu serviciile altor state. In unele cazuri, chiar si functionarii austrieci isi depasesc atributiile: Ministerul de Interne a confirmat ca a suspendat doi politisti care cautau pentru Kazahstan informatii despre un fost ministru si fost ginere al presedintelui Nursultan Nazarbaiev, Rahat Aliev, refugiat la Viena.

Fara a cita cifre, Ministerul de Interne a recunoscut in raportul sau anual ca "Austria va ramane un teren de operatiuni pentru serviciile straine, lucru demonstrat de numarul mare de agenti".

Sursa: Z.O., Viena, un cuib al spionilor care nu ezita sa ucida in plina zi, Ziua, nr. 4468 de sambata, 21 februarie 2009