vineri, 13 februarie 2009

Rosarium (Figlia del Tuo Figlio)



















Rosarium (Figlia del Tuo Figlio)
+++++Cezar Ivănescu

! oasele-ţi le dezgropară
şi-mi le arătară mie
ca de-acum să nu-mi mai pară
Maica mea că eşti tot vie,
într-un hîrb te adunară
să mai spele-o dată mortul
ca să nu-mi mai pari Fecioară
să ştiu că-ai murit cu totul !

! părul tău ca părul numa
şi încolo oseminte,
să mă-ngrozească de-acuma
Mamă, mînurile-ţi sfinte,
faţa ta, curată faţa,
doar o ţeastă care rîde,
ca să-mi înspăimînte viaţa
plămadă de vise hîde !

! vrut-au vrut ca să mă facă
să cred că tu eşti ca Moartea
Maica mea, la îngeri dragă
vecinic vie şi departea,
ochii care-ţi stau a plînge
cum ar fi putut să-ţi moară?
raza lor nu se va stînge
Tu, de-a pururea Fecioară !

! carnea mea sîngeră iară
numai sîngele mă-ngînă
sufletul mi-l torturară
să cred că eşti doar ţărînă,
doar sudori de sînge-asudă
fruntea-mi, cruntă mi-i privirea,
cum să cred că-ntreaga-ţi trudă
şi a unei vieţi iubirea
cum să cred că-s doar ţărînă
şi un galbăn pumn de oasă,
Maica mea cu albă mînă
şi cu umere frumoasă?
trupul de abia-mi se ţine
roş de sînge ca un boţ îi
Maică-a mea eu cred în tine
şi nu cred că morţi sînt morţii !

! de aceea mă rog ţie,
plînsul ochii mei mi-i strică
vino, Fecioară Marie,
vino-n trupul tău de Fiică,
vino şi-mi sărută gura
trupul meu de rană strigă,
du-mi pe braţele-ţi făptura
sfîntă Maică-a mea şi Fiică !

miercuri, 11 februarie 2009

C. Ivănescu, Curs general de poezie (fragmente). „Icoanele acestor doi Maeştri-Martiri ne-au luminat viaţa“



Cezar IVĂNESCU
Curs general de poezie (fragmente)
I
Symposion


Necunoscînd hîrtie şi cerneală,
Cîntecul nostru se-nălţa cîntat,
Iar nesfîrşitul vieţii nu era stricat
De un canon, un scris, o zugrăveală...
Tudor ARGHEZI , Închinăciune



Ca şi spectacolul „Doina, închinare lui Eminescu“, spectacol ţinut la 10 decembrie 1989 la Casa de cultură „Mihai Eminescu“ din Bucureşti, spectacolul - curs de azi şi toate cele care vor urma sînt de inspiraţie eminesciană şi încearcă să reabiliteze o mare artă magică, poezia, artă tradiţională în accepţie guénoniană, adică artă sacră (şi ţintind sacrul)... Ca să nu fie nimic neclar, ţin să precizez de la bun început că acest curs se desfăşoară aici, la Iaşi, în „Casa Pogor“ dintr-o profundă motivaţie:

1. doresc să particip cu toată fiinţa mea la restaurarea gloriosului spirit al „Junimii“ istorice şi să edificăm împreună a doua Romă românească, aici, pe colinele Iaşului, - răspund astfel chemării dulcelui corn din care a sunat Iubitul Nostru Discipol, Lucian Vasiliu;

2. doresc să mă reconciliez cu acest oraş pe care acum încă îl urăsc din tot sufletul pentru că l-a omorît bolnav, îngenuncheat, umilit şi fără glorie pe cel mai iubit şi mai frumos Prieten pe care l-am avut vreodată, genialul Poet şi Pictor Petru Aruştei… sper să nu fi rostit cu ultima suflare a sufletului, ca un alt Mercutio, „ciuma să ardă casele voastre!“...

De asemenea, ţin să elucidez în aceste fraze liminare şi conotaţia specială a sintagmei inspiraţie eminesciană în contextul reabilitării poeziei ca artă tradiţională: arta tradiţională, ca şi religia, presupune o origine divină, revelată, şi efortul Maeştrilor se îndreaptă către o mai bună captare a murmurului divin, cum au făcut şi Buddha şi Iisus; în şirul de Maeştri care trudesc pentru ca arta lor să supravieţuiască, unii sînt situaţi mai la începutul timpurilor istorice, ca Lao Zi sau Eminescu, alţii, mai după aceea: acesta era sensul grecescului epigonos (epigonai) cînd grecii nu ieşiseră încă din orizontul mentalităţii arhaice sau al „primei oralităţi“ (Andrei Cornea): sensul pejorativ al cuvîntului e recent şi impus de nenorocita concepţie „modernă“ (sec. XIX) care valorizează artistul numai printr-o pretinsă originalitate absolută, ceea ce în plan biologic s-ar traduce prin cerinţa ca mamele noastre să nască unicate absolute, frate cu frate să nu semene şi nici fraţii cu-a lor mumă: o aberaţie.

Artistul torturat pe roata modernismului, Baudelaire, ilustrează cel mai bine, prin viaţa şi opera sa, această dublă şi simultană postulare interioară: sufletul său adînc religios îl îndreaptă spre Dante, spre litaniile latine, spre credinţă şi artă sacră, arhetipală, liturghie. Mentalitatea şi sensibilitatea modernă îl călăuzeau către actul luciferic care avea să-i fixeze făptura sfîrşită în cutremurătoarea imagine ignobilă de „înger căzut“ mai rostind doar bîlba de înjurătură „Crenom!“ („Sacré nom de Dieu!“)... tot aşa a murit şi Marele Nostru Maestru, Mihai Eminescu, într-o celulă a unui ospiciu de nebuni, închis singur înăuntru, fiindu-i rău din tot trupul şi lăsat să sufere singur zăvorît ca un animal: „înger căzut“ şi el dar nu din împotrivire, ci din încercarea de a se înălţa iară către Dumnezeu...

Icoanele acestor doi Maeştri-Martiri ne-au luminat şi traumatizat viaţa şi ca epigon al lor, în sens meliorativ, cum am precizat, le închin acest curs general de poezie, căci amîndoi împreună, întrupează, pentru sine, poetul exemplar aşacum zice şi Tabula Smaragdina, „Cu adevărat, de la sine înţeles şi fără nici o îndoială, ceea ce e jos e la fel cu ceea ce e sus şt tot ceea ce e sus e la fel cu ceea ce e jos pentru înfăptuirea lucrului unic.“ Pentru spiritul european, Baudelaire (iar nu Mallarmé, Rimbaud, Verlaine, Lautréamont sau convulsivul André Bréton) şi Eminescu configurează, pentru arta noastră, dualismul sfîşietor din care ne străduim să ieşim în acest final de veac, de mileniu şi de Eon spre reinventarea, regăsirea paradigmei holiste...

De aceea am spus, deci, că acest curs este de inspiraţie eminesciană... Sînt uimit să văd cum oameni care scriu literatură (proastă, e adevărat!) au neruşinarea să califice şi să abhoreze un simplu act de credinţă: a suspecta pe cineva că „mitizează“, că-i închină „un cult lui Eminescu“ este egal cu a interzice românului de rînd să-şi spună rugăciunea de dimineaţă „Tatăl nostru carele eşti în ceruri...“ (…)

Încercarea noastră nu se înscrie într-un demers postmodernist, ci tradiţional, de recuperare, după obnubilarea modernistă, a unei mari tradiţii: ca şi buddhismul sau creştinismul, religii care reformează în sensul recuperării autenticei tradiţii, orice demers e salutar nu în sensul inovaţiei, - dacă şi cîtă există cu adevărat - ci al restabilirii adevărurilor fundamentale transmise de Tradiţie; păstrînd proporţiile, putem spune şi noi că încercarea noastră de a redefini poezia a urmat îndeaproape aceste modele ilustre care ţin de la Renaştere încoace, poate fi rezumată ca o progresivă laicizare a valorilor, ca un obstinat refuz al sacrului; de la religiile acceptate şi instituţionalizate, la arte şi morală, toate valorile moderne sînt autonomizate şi validate numai în baza dinamismului unor teleologii optimiste... care de la o vreme au început să se năruie... Demersul nostru nu e original decît în ceea ce priveşte modul cum înţelegem să recuperăm tradiţia poetică... Primele două cursuri vor ilustra cum trebuie să fi fost la origine poezia şi spre ce fel de artă trebuie din nou să tindă... Poemele cu care ilustrez aceste două cursuri urmează invariabil o tradiţie europeană şi eminesciană: Platon, creştinism, buddhism; cel de al treilea curs este închinat lui Eminescu, sugestiilor mitice şi tradiţionale din poezia sa, şi este ilustrat prin reluarea spectacolului „Doina, închinare lui Eminescu“; cel de-al patrulea curs ar urma să fie dezvoltat în semestrul al doilea al acestui an universitar, într-un curs de poezie franceză ţinut la Facultatea de Litere a Universităţii „Al.l.Cuza“ din laşi şi s-ar constitui într-o propedeutică: el ar urmări, pornind de la romantism şi simbolism, cu analize în special din poezia lui Baudelaire, săpregătească auditoriul pentru a înţelege şi accepta poezia trubadurilor ca moment esenţial al poeziei europene, ca apogeu în fapt al unei mari arte tradiţionale în care se regăsesc (prin arabi) toate elementele tradiţionale ale poeziei, în care se topesc deopotrivă creştinismul Madonei şi tehnicile Tantrei... Pentru acest curs special dorim săinvităm mari personalităţi europene, de la românca Grete Tartler, arabistă, muziciană şi poetă incomparabilă, pînă la celebrul Jacques Bertlin, poet şi muzician magnific (dacă va fi posibil cu concursul d-lui Georges Diener, directorul Centrului Cultural Francez din Iaşi)...

Recuperînd Tradiţia prin latini şi greci, ca şi prin evrei, cursul general de poezie va fi un curs socratic, un symposion avînd ca punct central erosul; cum trebuie săfie poezia ca să merite a fi iubită, cum trebuie iubită poezia, intercesoare între amorul profan şi amorul sacru... Se restabileşte regimul nocturn (ţinînd de mistere) al poeziei ca spectacol dramatic (cursurile vor fi propriu-zis spectacole), iniţiatic şi se urmăreşte evidenţierea originii comune a religiei, poeziei, muzicii, filosofiei, magiei amplificînd într-o doctrină poetică holistă sugestiile Maestrului Nostru, Baudelaire, din „Correspondances“... Echivalarea magică macro-microcosmos urmăreşte să inducă în ascultător o viziune armonioasă a lumii, structurată de fluiditatea endogenă ca o emanaţie divină a Sufletului Lumii... Se va clarifica relaţia (tulbure chiar pentru unii istorici ai religiilor) religie - magie; în general există tendinţa ca aceşti termeni să fie daţi ca antinomici, ceea ce e exagerat... Religia presupune întotdeauna un centru (o centrală de energie) din care se naşte lumea şi de care fiinţa umană depinde şi la care tinde şi trebuie să se reîntoarcă, un centru cu care fiinţa umană, spre a fi echilibrată, trebuie să fie mereu în comuniune, căci fiinţa umană nu poate trai fără această tensiune, punte către absolut, funie pe care să evolueze, somnambulă... (…)

Ce fel de artişti a avut lumea aceasta? Şi oare chiar cu „Odele“ lui Pindar avem de-a face în cîte-o schimonosită „traducere românească“? Încurajaţi de Freud sau de Jung cutezăm să ne scufundăm în straturile subliminale ale fiinţei umane, să ne visăm în condiţia acestor Mari Maeştri ai unei Arte Tradiţionale şi să încercăm să redescoperim, să reinventăm Poezia... Toată muzica Orientului antic nu s-a notat niciodată, ne-au parvenit doar textele, „Vedele“, sau „Tao Te King“, pe marginea cărora noi, modernii, adăugăm somnoroase, erudite, fastidioase, irelevante... Şi cînd te gîndeşti că acele „texte“ odinioară schimbau viaţa oamenilor, că un asemenea „text“ („Iliada“) a făcut dintr-un copil cel mai mare cuceritor al lumii, Alexandru Macedon... Considerînd şi aşa prea lungă expunerea noastră, îndrăznim să mai adăugăm un singur lucru: există relicve care ne pot inspira (şi care ne-au inspirat în fapt toată viaţa) în demersul nostru: muzica şi poezia folclorică, viersul... Un singur exemplu ne vadovedi întrucît poezia folclorică românească poate oferi lecţii unor Rică Venturiano care umbla cu piatra tombală a poeziei româneşti în cap; viersul conservă, pe lîngă accentul natural al cuvintelor, şi accentul lor muzical, aceste cuvinte care-şi schimbă accentul natural funcţionînd, strict poetic, ca două cuvinte deosebite în contextul unei poezii (casa, casă, mama, mamă) ceea ce presupune o magistrală conştiinţă operativă: poezia nu are a face cu vorbe, cuvinte, ci cu silabe, şi în oricare limbă din lume, de la elina lui Arhilocos la româna lui Lucian Blaga, frumuseţea poeziei a fost dată de lutul în care joacă aceste silabe ca picioarele feciorilor şi fetelor la joc... (…).

Acum să explicăm, prin experienţă proprie, cum pentru a cîta oară în viaţă? ne-am însuşit lecţia sacrului printr-o drastică cenzură transcendentă... Toata iarna şi toata primăvara anului 1990 am lucrat poemul pe care-l veţi asculta, „Symposion“*, cu voluptatea reluării imaginare, zilnice, a scenariului Calvarului, o trăire estetică, deci hedonistă, şi apoi a venit ziua de 14 iunie, cea mai sinistră zi din istoria trăită de mine a poporului român: şi prin propria voinţă m-am experiat puţin în scenariul Calvarului pe care tocmai îi descrisesem, plătind această experiere cu trei ani de boală: nu ne angajăm pe Drumul Crucii sau în oricare alt scenariu sacru ca într-o simplă experienţă estetică sau existenţială, ci încercînd să ne regăsim sufletul liber, fatal, religios: în acea clipă suspendată, cînd treizeci de brute cu bîtele în mîini au pătruns în încăperea în care ne aflam şi au început să ne lovească, mi-am amintit enunţul din „Bhagavad-gita“ (II, 19) că un om nu poate fi ucis şi am surîs pînă cînd mi-au acoperit surîsul cu o pînză de sînge; după mai multe experienţe similare, clipe suspendate care durează cît lumea, numai minte de imbecil se mai poate opune sentimentului religios care ne invadează sufletul... şi despre aceasta numai muzica ne poate instrui şi poezia, cînd aspiră să devină muzică sau se topeşte, ca într-o hierogamie, toată, în muzică...

N.B.

1. Un artist, dacă vrea sa fie artist în deplinul înţeles al cuvîntului, are obligaţia morală, la cel mai potrivit moment al carierei sale, să pună în cumpănă toată Tradiţia, să o continue sau să o invalideze şi să întemeieze o alta dacă e în stare... Astfel, pentru noi, azi, Tradiţia, în limba română înseamnă folclorul şi Eminescu, doi Mari Maeştri prin care putem „primi“ toată Tradiţia poetică universală.

2. Gustul nostru pentru dramatism, pentru „înscenare“ se defulează în acest „curs“...
* Palid reflex al unui mai vechi proiect de-al nostru de a scrie 22 de poeme care să reia titlurile şi temele „Dialogurilor“ platoniciene. „Sala de gimnastică“, poemul tipărit in volumul „La Baaad" (Ed. Cartea Românească, 1979) ar fi putut sau poate purta titlul sau subtitlul „Lysis“.


Iaşi, Casa Pogor, 19 nov. 1993

II

După ce în primul nostru curs general de poezie din 19 noiembrie 1993 am fixat şi am încadrat demersul în tentativa doctrinară de recuperare a Tradiţiei, astăzi vom explica modul în care înţelegem să recuperăm tradiţia strict poetică, mai bine zis strict muzicală, tradiţie venind din timpuri imemoriale şi fixată în scris în recente timpuri istorice. Vom evita trimiterile erudite (care-şi vor găsi locul în textele tipărite ale cursurilor) şi ne vom limita la citatele absolut necesare în cursul de faţă…

Astfel, ca europeni ce sînteţi (d-voastră, pentru că eu trăiesc de mult ca un uomo universale), vă voi introduce în descifrarea metodei noastre de coborîre în straturile abisale, subtile ale conştiinţei, acelea aflate în afara planului nostru fizic de manifestare printr-un citat dintr-o carte canonică, Ieşirea, cap. 19, „Pregătirea pentru primirea legii“.

„1. Iar în luna a treia de la ieşirea fiilor lui Israel din pămîntul Egiptului, chiar în ziua de lună plină, au ajuns în pustia Sinai.

2. Plecase deci Israel de la Rafidim şi ajungînd în pustia Sinai, au tăbărît acolo în pustie, în faţa muntelui.

3. Apoi s-au suit Moise în munte, la Dumnezeu; şi l-a strigat Domnul din vîrful muntelui şi i-a zis: «Grăieşte casei lui Iacov şi vesteşte fiilor lui Israel aşa:

4. Aţi văzut ce-am făcut Egiptenilor şi cum v-am luat pe aripi de vultur şi v-am adus la mine.

5. Deci, de veţi asculta glasul meu şi de veţi păzi pămîntul meu, dintru toate neamurile îmi veţi fi popor ales că al meu este tot pămîntul;

6. Îmi veţi fi împărăţie şi neam sfînt! Acestea sînt cuvintele pe care le vei spune fiilor lui Israel!»

7. Şi venind, Moise a chemat pe bătrînii poporului şi le-a spus toate cuvintele acestea, pe care le-a poruncit Domnul (…).

25. Şi s-a pogorît Moise la popor şi i-a spus toate.“ (…).Scenariul de mai sus este un model exemplar al transmiterii dintr-un plan absolut, divin, buddhic sau nirvanic, într-un plan mundan, prin intermediul unui ales, consacrat, al unui mesaj revelat…

Din literatura hindusă, pînă la Biblie şi Coran, toate textele fundamentale care constituie Tradiţia cuprind în diferite chipuri această scenă din care vom desprinde pentru argumentaţia noastră două aspecte:

1. Orice comunicare a unui mesaj revelat se face dintr-un plan absolut într-unul uman prin viu grai, adică printr-o emisie de pneumă, de spirit, iar cel care recepţionează mesajul trebuie să fie înzestrat cu un auz absolut, ca muzicienii de geniu, să audă şi să reţină alla prima mesajul şi să-l poată reproduce fidel tot prin viu grai.

2. Comunicarea prin viu grai este cea originară, de la Vedele hinduse la Tao te King, notarea mesajului este totdeauna posterioară acestei supravieţuiri orale şi este remarcabil faptul că şi Platon opera această discriminare între operele destinate vulgului, adică toate acele care ni s-au transmis şi operele esoterice destinate a fi comunicate oral într-un cerc de iniţiaţi. De la buddhism la Platon şi creştinism, peste tot vom întîlni subzistentă ideea că, pe lîngă textul scris ai unei doctrine, există în paralel şi un mesaj ermetic care supravieţuieşte prin comunicare directă, orală, de la maestru la discipol; gnosticii, refuzaţi de tradiţia creştină instituţionalizată, nu făceau altceva decît să respecte tradiţia mai veche decît mozaismul şi creştinismul la un loc şi să pretindă că sînt deţinătorii şi ai unui mesaj christic ocult, nenotat vreodată, căci nu se putea nota, cum nu pot fi notate ultimele aproximări verbale ale Fiinţei inefabile...

De la Risi la Moise vedem deci că textele revelate sînt auzite (śruti). Rişii, fabuloasele personaje semidivine ale tradiţiei hinduse, cele care trec drept receptacolele Vedelor, erau buni auzitori, clarauditori deci, dar şi buni muzicieni şi pe deasupra se bucurau de o memorie prodigioasă care nu-şi avea sediul doar în creierul fizic, ci aşa cum ştim astăzi, aceste personaje aveau acces la toate cele cinci planuri de manifestare ale universului şi depăşindu-şi corpul grosier şi corpul eteric şi de asemenea planul astral se adăpau în izvoarele nesecate ale Manasului superior, ale corpului cauzal care păstrează memoria tuturor reîncarnărilor şi ale tuturor experienţelor sufletului uman... Dacă dorim o viziune coerentă cosmogonică, dincolo de enumerarea principiilor, din cea mai veche Tradiţie, cea hindusă şi pînă azi (teoria Big Bang-ului) viziunea care străbate, de la Vede la Cartea tibetană a morţilor, la Pitagora şi Platon, este viziunea (theoria în greacă) muzicală de manifestare a Universului. Iată descrisă lapidar o asemenea viziune de către J.C.Chatterji, în Filosofia esoterică a Indiei, carte pe care am pus-o în circulaţie în traducere românească, fluentă, de prin anii ’70 şi pe care în 1991 Editura „Porto-Franco“ a tipărit-o fără a menţiona vreun traducător, nici din ce limbă terestră s-a făcut traducerea: „Dar creaţiunea poate fi, de asemenea, considerată şi din alte puncte de vedere, din punctul de vedere muzical, de exemplu.

Mişcările născute de Fiinţa creatoare sînt vibraţii ritmice, perceptibile, pentru cine poate să le perceapă, sub formă de sunete muzicale. Universul nu e aşadar decît o imensă armonie, opera divinului compozitor; o orchestră grandioasă condusă de însuşi Dumnezeu“. Totul e produs de vibraţiile ritmice, şi cum am spus mai sus, experienţe moderne au venit să coroboreze acest fapt chiar pe planul fizic. S-a stabilit, într-adevăr, că vibraţiile muzicale produc tot felul de forme armonioase, făcute vizibile cu ajutorul unei pulberi răspîndite în aer. Aceste forme ar fi putut fi, de asemenea, fotografiate…

Vă amintiţi, cred, de scena din „Doctor Faustus“ care reproduce un asemenea experiment muzical, „Doctor Faustus“ eşecul monumental al lui Thomas Mann, cel care ar fi vrut să scrie un roman muzical şi a construit doar o catedrală cu o orgă gigant la care nu cîntă şi nu va cînta nimeni în vecii vecilor! Proust, Céline sau Joyce chiar au realizat capodoperele muzicale ale literaturii acestui veac, toţi trei continuînd în fluiditate geniul celui mai mare prozator al tuturor timpurilor, Marchizul de Sade (…).

Nu ştiu dacă aţi auzit sau dacă aţi citit ceva din Lobsang Rampa, pseudonimul unui mare iniţiat tibetan, trăitor în Anglia, se pare, şi care a tipărit vreo 12 cărţi, cea mai celebră fiind „Al treilea ochi“... Cred că dintre cărţile pe care i ie-am dat lui Marin Preda să le citească înainte de moarte era şi „Al treilea ochi“ şi „Secretele aurei“ tot o carte a lui Lobsang Rampa, printre alte lucruri tulburătoare pe care le destăinuieşte acest mare iniţiat, unul cu adevărat apocaliptic, în dublul înţeles al cuvîntului, revelator adică şi instaurator ai unei noi viziuni a lumii care o înlocuieşte pe alta, cea cunoscută. Ce spune iniţiatul tibetan: tot ceea ce ţine de manifestare, de la Big-Bang şi pînă la ultima frunză care cade, de la ţipătul lui Iulius Caesar asasinat în senat şi pînă la ultima bîlbă care cade din discursul lui Ceauşescu, totul, absolut totul, se înregistrează fidel într-un pergament (Cronica Akaşică) al actualului univers manifestat (Kalpa) şi explicaţia că iniţiatul, văzătorul poate şti totul despre trecut, dar şi despre viitor, se află în faptul că el poate avea acces la această sursă care, dacă se află în lume, se află şi în făptura umană, cum am stabilit prin citatul din Tabula Smaragdina („tot ceea ce e jos e la fel cu ceea ce e sus“ etc.)...

Sîntem posesorii (cum ne spunea şi Platon, prin anamneză) unei surse absolute de adevăr, iluminare şi ştiinţă, rămîne să învăţăm să ajungem la ea, căci drumul cel mai lung e drumul pînă la Dumnezeu şi la noi înşine, la Dumnezeu adică la noi înşine... Afirmaţia lui Lobsang Rampa are într-un chip straniu o confirmare europeană: linţoliul lui Hristos... Nu discutăm aici autenticitatea sau inautenticitatţea linţoliului; pentru noi ea e înafara oricărei dispute, ne interesează doar faptul că europeanului i se prezintă un anume model mental: cei care cred şi în Iisus Hristos, şi în autenticitatea linţoliului susţin deci că nimic în această lume nu poate fi ascuns şi că lumea păstrează sub diferite forme mărturia a ceea ce s-a petrecut: s-a descoperit astfel că unul dintre soldaţii romani care îl loveau pe Hristos pe drumul Golgotei era şchiop de un picior, căci loviturile de lance erau altfel decît cele ale celorlalţi...

„Şi cu ultima lumină din noi trebuie să strigăm: «Sînt Fiul Pămîntului şi al Cerului înstelat» cum citim pe o lamela orfică… “

Totul, absolut totul ne îndeamnă să credem în spiritual şi în valorile spirituale, descoperindu-ne şi văzîndu-ne aura trupului nostru. Descoperim că purtăm, fără să ştim, aureole, ca sfinţii, descoperim că sîntem regi deposedaţi de conştiinţa regalităţii noastre, cum zicea Pascal, descoperim că sufletul lui Dumnezeu e acelaşi cu sufletul nostru fără moarte, descoperim atunci că nimic în această lume şi nimic din această lume nu ne poate obliga să-i umilim acest suflet al lui Dumnezeu pe care-l purtăm în noi... Şi cu ultima lumină din noi trebuie să strigăm: „Sînt Fiul Pămîntului şi al Cerului înstelat“" cum citim pe o lamela orfică…

Pentru a-şi recîştiga poziţia privilegiată de ales, poetul însă trebuie să-şi caute, ca în yoga, poziţia convenabilă, cum spunea şi Brâncuşi: dificil nu e să lucrezi ci să te pui în poziţia de a lucra, iar asta înseamnă categoric că Poetul trebuie să trăiască altfel decît oamenii comuni: de la Antonin Artaud şi Beckett, la Baudelaire, Rimbaud şi Eminescu, pînă la lisus Hristos şi tracul Orfeu, vedem bine că pentru a rămîne Poet, trebuie să parcurgi un itinerar iniţiatic, să cobori printre morţi ca Iisus sau Orfeu (nu să stai la mesele prezidenţiale) şi bineînţeles să te sfărîmi zilnic lovindu-te de existenţa profană. Afirmaţia mea poate să vi se pară şocantă, dar concluzia mea este drastică în ceea ce priveşte poezie europeană: e ca şi cu medicina modernă care nu a perpetuat hipocratismul integral, ci arta bărbierilor şi scoţătorilor de măsele medievali: mă refer la medicina oficială, pentru că a existat tot timpul şi o continuitate a tradiţiei ermetice chiar la europeni...

Această tradiţie care ne călăuzeşte spre beatitudinea începuturilor, credem noi, trebuie urmată, fireşte, într-o alianţă loială cu tot ceea ce spiritul european a aproximat ca artă literară, retorică adică... Să nu vi se pară chiar atît de drastică, deci, concluzia mea este şi concluzia-fizicienilor europeni care, după mai bine de 2000 de ani, descoperă şi ei că nu au depăşit enunţul lui Democrit decît cu o negaţie, atomul (care nu mai poate fi tăiat, divizat) nu e atom, el poate fi tăiat în voie bună...

La fel şi noi putem spune că ne trezim după atîta timp şi descoperim că ceea ce credeam noi că e poezie, nu e poezie, e discurs raţional, referenţial, atinge doar planeitatea existenţei, uneori doar sensibilitatea umană şi rareori la Sappho, Pindar, tragicii greci, Dante, trubadurii, Eminescu, Novalis, Hölderlin, Baudelaire, Rimbaud, el se preschimbă în clară iluminare sau urlet de groază măsurînd abisul căderii noastre! (…).

Dacă Fiinţei Absolute i-au trebuit 8.400.000 de încercări pentru a ajunge să creeze Omul, cum se afirmă în „cartea tibetană a Morţilor“, cu atît mai mult Omului îi vor trebui milioane şi miliarde de încercări pentru a-i descoperi faţa lui Dumnezeu, dar trebuie să fim optimişti. Nu a spus doar Eminescu „în orice om o lume îşi face încercarea“, cu condiţia ca orice om să-şi însuşească teoria saltului a lui Kirkegaard; teoria lui se referă la acel moment precis din Hamlet, cînd Prinţul Danemarcei se aruncă cu spada întinsă în duelul mortal asupra adversarului: teoria saltului sau actului propriu existenţial, vrea să spună că în clipa decisivă, cînd am simţit că trebuie să ne facem Fapta noastră izbăvitoare pe pămînt, nu trebuie să mai ezităm, ci să ne prăbuşim cu toată viaţa noastră.

Căci e scris că „acel care îşi va pierde viaţa lui, o va cîştiga“, o altă viaţă mai înaltă, şi focul inimii lui va fi înlocuit cu un superfoc, cum scriu textele hinduse şi conştiinţa lui va deveni o hiperconştiinţă beatificată, béată, băută de conştiinţa absolută într-o vrajă absolută, cum e în iubirea divină în care, nu ştiu dacă ştiţi, acel care iubeşte simte nu doar că el iubeşte ci şi ceea ce simte pentru el acel care-l iubeşte, sau cea care-l iubeşte, în care deci dispare şi dualitatea iniţială dintr-un act erotic comun, şi iubiţii se topesc literalmente în iubire, ei sînt numai iubire: „Eu curg întreg în acest cîntec sfînt/ Eu nu mai sînt, e-un cîntec tot ce sînt!“ sau „Tu trebuia să te cuprinzi/ de acel farmec sfînt/ Şi noaptea candelă s-aprinzi/ Iubirii pe pămînt!“... Ar fi trebuit să vă ilustrez acest curs cu un poem, „Salamandriţa", un dublu cvartet care din nefericire e cam prea lung şi mă tem că nici eu nu sînt în cea mai bună formă spre a-l executa...

De aceea, dacă sînteţi de acord, din acest dublu cvartet o să vă interpretez doar poemul „Exorcism“ şi în începutul recitalului o să vă cînt un poem sau două a căror muzică a fost visată, la propriu. Nu sînt eu mai mult decît Dumnezeu autorul acestor melodii şi cu aceasta atingem o altă chestiune delicată pentru omul modern, chestiunea anonimatului în care se scufundau marii artişti tradiţionali şi a originalităţii cu orice preţ de care se face atîta caz în arta modernă...

Muzeul „Dosoftei“, Iaşi, 14 decembrie 1993

Ordin de mobilizare (1941)

















Document privind descoperirea victimelor terorii sovietice în Basarabia (septembrie 1941)


Document privind descoperirea victimelor terorii sovietice în Basarabia (septembrie 1941)


COPIE de pe raportul radio Chişinău Nr. Of. 5444

În partea din fund a curţii fostului local al consulatului Ita­lian din Chişinău Str. Viilor nr. 97 devenit în timpul regimului sovietic central al N.K.V.D.-ului local, în prezent distrus complet, într-un loc îngrădit cu scînduri înalte s-au descoperit două gropi mari şi altele mai mici în care au fost îngropate ultimele victime ale N.K.V.D.-ului, execuţia se făcea în beciul fostului consulat, unde sînt urme evidente de aceasta şi unde s-au găsit două tărgi pline de sînge.

Primele cercetări au început în ziua de 4 Septembrie a.c, au dus după săpături intense la deshumarea a 85 de cadavre, dintre care un grup de 15 persoane aruncate într-o groapă comună, aveau mîinile şi pînă chiar şi picioarele legate. Unele cadavre erau în costume sumare (pijama, cămăşi de noapte) ceea ce denotă că erau ridicaţi în timpul nopţii de acasă şi executaţi imediat fără a fi cercetaţi. S-au găsit deasemenea şepci de elevi, un grup de 6 cefe­rişti, 2 preoţi.

După sentinţele de condamnare s-a putut identifica fraţii Petre şi Pavel Tânţu, Cernovschi, fost şefi de secţie de gar­dieni publici în Chişinău, ceferiştii: Pîslaru Ion, Banu Ilie, Doroftei Dionisie, Truşcă, Ene Grigore, Schimba Nicolae, Vieru Dimitrie şi Guţu Teodor şi Filipinco David, Melentievici şi Sevcenco. După anumite indicaţiuni s-a identificat şi unul dintre preoţi care ar fi fostul fruntaş legionar Gheorghe Tudorache. În ziua de 7 septem­brie orele 12, a avut loc înmormîntarea a 74 victime la cimitirul ortodox.

S-a oficiat un serviciu religios de un sobor de preoţi, în frunte cu mitropolitul Bălan al Ardealului, Efrem Tigineanu, loco­tenent mitropolitan al Basarabiei şi Vasile Lăzărescu, episcop al Timişoarei. După efectuarea serviciului religios, mitropolitul Bălan a ţinut o cuvîntare.

Morţii au fost băgaţi în sicrie înpodobite cu flori şi aranjate în care cu boi. La ceremonia funerară au asistat reprezentanţii autorităţilor civile şi militare. în prezent s-a descoperit în subte­ranele palatului metropolitan mai multe scule şi instrumente spe­ciale de tortură unde se foloseau în mod deosebit curentul electric. Acest caz se cercetează.

Inspector de Poliţie,
Paximade Nr. Of. 544

(Arh. Ist. Centr., fond Min. Int., dosar 5342, f. 375)

Document reprodus după Anul 1940. Drama românilor dintre Prut şi Nistru, p. 185, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1992

22.06.1941, Ion Antonescu: „Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre!“


ORDINUL DE ZI CĂTRE ARMATĂ AL GENERALULUI ION ANTONESCU (22 iunie 1941)

OSTAŞI,

V-am făgăduit din prima zi a noii Domnii şi a luptei mele naţionale să vă duc la biruinţă;

Să şterg pata de dezonoare din Cartea Neamului şi umbra de umilire de pe fruntea şi epoleţii voştri.

Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoşeşti şi a bisericii, lupta pentru vetrele si altarele româneşti de totdeauna.

OSTAŞI,
Vă ordon: Treceţi Prutul!

Zdrobiţi vrăjmaşul din răsărit şi miazănoapte!
Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi!
Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre!

OSTAŞI,
Plecaţi pe drumul biruinţelor lui Ştefan cel Mare ca să cuprindeţi cu jertfa voastră ceea ce au supus strămoşii noştri cu lupta lor!
Înainte !
Fiţi mîndri că veacurile ne-au lăsat aci strajă dreptăţii şi zid de cetate creştină!
Fiţi vrednici de trecutul românesc!

[...]

OSTAŞI,
Înainte !
Să luptaţi pentru gloria Neamului !
Să muriţi pentru vatra părinţilor şi copiilor voştri!
Să cinstiţi prin vitejia voastră amintirea lui Mihai Vodă şi a lui Ştefan cel Mare, a martirilor şi eroilor căzuţi în pămîntul veşniciei noastre cu gîndul ţintă la Dumnezeu !

Să luptaţi pentru dezrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei şi Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vieţii şi căminurilor bat­jocorite de păgînii cotropitori!
Să luptaţi pentru a ne răzbuna umilirea şi nedreptatea !
V-o cere Neamul, Regele şi Generalul Vostru!

OSTAŞI,
Izbînda va fi a noastră!
La luptă !
Cu Dumnezeu înainte!

Comandant de căpetenie al Armatei,
GENERAL ANTONESCU
(Sursa: „Monitorul oficial“ din 22 iunie 1941; Gheorghe Buzatu, Istorie interzisă, Editura Curierul Doljean, Craiova, 1990, pp. 132-133)

marți, 10 februarie 2009

Cezar Ivănescu: „! eu ţie mă închin, Hristoase, / Ţie, Moldovă, mă închin,/ morminte cu sfărmate oase,/ îndurător popor creştin,“















Închinare Moldovei!
+++++ Cezar Ivănescu

eu ţie mă închin, Hristoase,
Ţie, Moldovă, mă închin,
Hristoase-n veci cu mâni frumoase
sângeră în Moldova vin,

cu mânile împarte-ţi trupul,
cum Crucii-n veci l-ai împărţit,
cei ce purtau pe flamuri Lupul
azi poartă semnul tău sfinţit,

cu sânge şi cenuşă ninge
cerul Moldovei, cer deschis,
sub semnul Crucii-i vom învinge
pe-acei ce fiii ne-au ucis,

pe-acei ce ne-au ucis părinţii,
bătrânii, tot ce-i viu în jur,
pentru Moldova suferinţii
Teodiceea o conjur,

Lucrăm cu Domnul dimpreună
Grădina Maicii Domnului
Şi Domnul singur ne răzbună,
turnând urgia cerului

în Ţara cea Mongolo-Rusă,
Pustiul cel Ruso-Mongol,
Moldovă, Tu, Lumină Susă,
Ceresc Ierusalim, Simbol

al Îndurării – Învierii
arată-ţi chipul tău cumplit
şi-n graiul cu dulceaţa mierii
slăveşte-ţi neamul izbăvit!

! eu ţie mă închin, Hristoase,
Ţie, Moldovă, mă închin,
morminte cu sfărmate oase,
îndurător popor creştin,
cu mânurile-i luminoase
Domnul ţi-a scris un nou destin;
întoarceţi-vă pe la case,
moldavi îngenuncheaţi deplin,

căci astăzi Domnul pustieşte
„pământul împânzit de ruşi“
şi aşteptând, nu putrezeşte
Cel Sfânt Codrean Fecior din Huşi!

! eu ţie mă închin, Hristoase,
Ţie, Moldovă, mă închin,
Domnul cu mânile frumoase
sângeră în Moldova vin

Lui ne-nchinăm şi azi şi mâine,
bem sângele-i, ichor divin,
şi trupul lui, – cea sfântă pâine,
scoşi din robie pe deplin,

călăuziţi de scrisa slovă,
pe cer, de stele, viers divin,
eu, ţie mă închin, Moldovă,
Ţie, Hristoase, mă închin!
eu, ţie mă închin, Moldovă,
Ţie, Hristoase, mă închin!

Cezar Ivănescu, Închinare Moldovei!, Ivănescu, opera poetică, vol. I, Editura Cartier, Chişinău, 2000 (http://cezar-ivanescu.blogspot.com/)

Cezar Ivănescu: „promit tuturor că voi duce, îmi voi duce şi le voi duce crucea. /.../ Neamul acesta românesc nu mai trebuie batjocorit!“

„Sufletul uman nemuritor întrece cu mult o mie de sori. Lumina lui face cât o mie de miliarde de sori. De aceea, nu există păcat mai mare în Univers decât să batjocoreşti Sufletul unui om.“


Le mulţumesc Domnului Iisus Hristos şi maicii Domnului, Fecioara Maria, instanţe absolute, soţiei mele, Maria, acolo, în ceruri, şi fiicei mele spirituale, Clara Lucia, aici, pe pământ. Mi-au stat ei, mi-au stat ei tot timpul alături. Tuturor acelor care au trecut de partea mea le mulţumesc, dar nu atât cât îşi închipuie, pentru că au trecut de partea Adevărului.

Celor cunoscuţi şi necunoscuţi, încă o dată le trimit dragostea mea şi le urez, mai ales acelora risipiţi prin lume, mult noroc. Pentru acei care au gustat cu voluptate această pâine otravită a minciunii, nu am decât compasiune. E ceva rău în ei care îi îndeamnă să se bucure de ivirea în lume a răului. Îl întâmpină recunoscându-se în el. Să încerce să se purifice, să scape de sub tirania răului care îi domină.

Dacă Dumnezeu îmi va da până la capăt puterea să trec şi prin această probă infernală, promit tuturor că voi duce, îmi voi duce şi le voi duce crucea. Neamul acesta românesc nu mai trebuie batjocorit! Încercat preţ de o jumătate de veac de robia babilonică a Rusiei comuniste, cred că s-a salvat totusi şi a rămas printre cei…, a rămas în mare parte neatins de rău şi putrejune. Mă rog pentru învierea lui.

În toată această încercare prin care am trecut, m-au sprijinit şi mi-au stat alături români, evrei, maghiari, tigani, armeni, albanezi, turci şi mă opresc aici cu enumerarea. Cu toţii şi-au dovedit calitatea umană profundă şi au depăsit particularismul şi problemele mărunte şi s-au manifestat ca adevăraţi oameni universali. Nu doar europeni, ci universali.

În această încercare mi-au stat alături români, evrei, maghiari, ţigani, armeni, sârbi, albanezi. Cu toţii s-au dovedit nu doar adevăraţi europeni, ci adevăraţi cetăţeni ai Universului!

În faţa lor mă plec precum statuile din templu în fata lui Buddha. Ei sunt speranţa mea că vor remodela o nouă umanitate. O nouă umanitate sau, dacă vreţi, o transumanitate, aşa cum s-ar exprima genialul meu prieten de la Paris, Basarab Nicolescu.

În tinereţe, am citit o carte intitulată Mai strălucitor decât o mie de sori, carte care relata istoria construirii bombei atomice. Sufletul uman nemuritor întrece cu mult o mie de sori. Lumina lui face cât o mie de miliarde de sori. De aceea, nu există păcat mai mare în Univers decât să batjocoreşti Sufletul unui om.


(Cezar Ivănescu, transcriere a unui mesaj audio din 15.02.2008)

Icoana Maicii Domnului de la Manastirea Petru Voda din Moldova a plans cu mir

Icoana Maicii Domnului de la Manastirea Petru Voda din Moldova a plans duminica aceasta cu mir, fapt observat de credinciosii adunati in numar mare, au relatat calugarii de la fata locului, care ne-au transmis si fotografia icoanei.

Ieri a fost a 33-a Duminica dupa Rusalii, a Vamesului si a Fariseului si inceperea Triodului iar Parintele implineste maine 90 de ani.

Zilele acestea, Manastirea cu hramul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil este in centrul atentiei lumii ortodoxe dupa ce duhovnicul Iustin Parvu a facut un Apel romanilor, cinului monahal si ierarhilor Bisericii sa nu accepte indosarierea electronica prin cipuri biometrice introduse obligatoriu in pasapoarte, cu incepere de la 1 ianuarie.

La apelul parintelui Iustin s-au strans pana acum peste 50.000 de semnaturi din intreaga tara, ce vor fi inaintate Guvernului, Parlamentului si Patriarhiei, alaturi de cererea de a putea alege acte de identitate cu sau fara dispozitive de supraveghere electronica prin unde radio (RFID). Sfantul Sinod a anuntat de altfel ca va discuta problematica cipurilor biometrice la urmatoare sedinta din 25-26 februarie a.c., iar o coalitie de organizatii ale societatii civile a contestat Hotararea Guvernului la Curtea de Apel, cazul urmand a se judeca chiar martea aceasta, pe 11 februarie, orele 9.00.

Lacrimile cu mir ale Fecioarei Maria au fost interpretate drept un semn al vremurilor care vin, mai ales ca marti Parintele Iustin implineste 90 de ani, dintre care 17 a suferit pentru credinta in temnitele comuniste.

Pe icoana facatoare de minuni se afla si Sfantul Haralambie, protectorul parintelui Iustin, sarbatorit pe 10 februarie. Pentru marti au fost organizate adevarate pelerinaje la Manastirea de la Poalele Ceahlaului, mii de credinciosi dorind sa vada minunea si sa-i ureze “La Multi Ani!” parintelui, considerat, dupa regretatii parinti Ilie Cleopa si Ioanichie Balan si alaturi de bunii parinti Adrian Fageteanu si Arsenie Papacioc, unul dintre cei mai mari duhovnici ai Ortodoxiei romanesti. (V.- Nichifor R.)

Alexandru Pamfil, Expoziţie de sculptura, Vernisaj luni 16 februarie, ora 18


luni, 9 februarie 2009

Memorii ale unui diplomat francez privind Unirea Principatelor, Dumitru Ivănescu



Documente privind Unirea Principatelor Române

La 23 octombrie 1862, după ce timp de cîteva luni vizitase Principatele Unite, baronul Adolphe d'Avril, de la Direcţia politica a Ministerului de Externe al Franţei, trimitea ministrului său un lung memoriu, rezultat al contactelor pe care le avusese cu oamenii politici români, agenţi diplomatici francezi şi străini aflaţi la Bucureşti şi al observaţiilor sale personale.

În memoriu, primul din cele trei pe care le vom aduce în discuţie, se spuneau de la bun început următoarele: „Sînt acum şase ani de cînd protectoratul exclusiv al Rusiei asupra Principatelor Unite, Moldova şi Valahia, a fost abolit. O nouă organizare politică funcţionează de patru ani. Dubla alegere a prinţului Cuza a fost confirmată acum trei ani. În fine, de zece luni, o unire legislativă şi administrativă a înlocuit sistemul mixt al Convenţiei din 1858. Care a fost rezultatul acestor înnoiri? Această examinare nu ţine numai de curiozitate. Într-adevăr, s-ar părea că a venit momentul de a determina cu precizie atitudinea agenţilor împăratului (Napoleon al III-lea n.n.) într-o ţară care trebuie, neapărat, să joace un mare rol în mijlocul chestiunei orientale”.

O problemă de mare importanţă şi care ocupă mai bine de jumătate din cele 22 de pagini ale memoriului este problema intervenţiei consulare, discutată sub toate aspectele ei, cu avantajele şi dezavantajele pe care le prezintă atunci clnd este şi cînd nu este pusă în practică. Încă de la începutul luării în discuţie a acestei chestiuni, d'Avril afirmă următoarele: „Pînă în prezent corpul consular a intervenit în diverse faze şi sub diverse forme în treburile interne ale Principatelor. Această intervenţie n-a reuşit, în general, decît a constata neputinţa străinilor de a face binele şi de a preveni răul”.

Desigur, fără a diminua rolul Franţei la realizarea Unirii Principatelor, ajutorul acordat de agenţii ei partidului unionist, afirmaţia de mai sus trebuie înţeleasă, altfel. Atît prinţul Cuza cît şi colaboratorii săi, încă din 1859 au făcut totul pentru a se sustrage oricăror ingerinţe ale puterilor şi au încercat, în orice situaţie, să răspundă de destinele ţării fără niciun control din afară. înţelepciunea diplomatului avea la bază o cunoaştere perfectă a situaţiei internaţionale şi o înţelegere exactă a poziţiei românilor.

„Trebuie dealtfel să recunoaştem – spune tot el – că nu este nimic mai enervant şi mai demoralizant pentru o ţară decît intervenţia străină şi neînţelegerea între şase influenţe care se pizmuiesc şi se contrazic”. Ceea ce l-a şocat pe d'Avril, şi probabil lucrul acesta s-a întîmplat şi în 1855 cînd vizita pentru prima oară Principatele, a fost conştiinţa naţională a românilor, singurii, după credinţa sa, ce pot fi în stare, în această parte a Europei, să înfăptuiască un stat puternic împotriva tendinţelor cotropitoare habsburgice şi ţariste şi în folosul echilibrului european. „Moldo-valahii au o latură foarte interesantă. Este persistenţa – spune d'Avril – abia de crezut cu care şi-au păstrat naţionalitatea. După patru secole de dezastre, invazii, ocupaţii (...), ei sînt astăzi ceea ce erau cînd istoria îi arăta pentru prima oară”.

Cele două memorii, din februarie şi martie 1866, anul în care baronul d'Avril a devenit consul general al Franţei la Bucureşti, sînt o analiză mult mai amplă a principalelor momente din istoria Principatelor, începînd cu anul 1855 cînd chestiunea românească a devenit un element de care depindea, în esenţială măsură, rezolvarea conflictului european. Considerînd că „Istoria diplomaticăa Principatelor nu este, de mai bine de zece ani, decît dezvoltarea principiului unirii”, d'Avril întocmeşte un competent studiu din care nu lipsesc factorii importanţi, interni şi externi, ce au contribuit la realizarea şi consolidarea unirii şi autonomiei şi au creat premizele obţinerii independenţei de stat.

În 1859 sosise momentul ca românii înşişi să hotărască asupra propriului destin şi aceasta avea să se întîmple, după afirmaţia lui d'Avril, cînd, „dejucînd în parte stipulaţiile Convenţiei, Moldova şi Valahia au ales acelaşi domn”. Veritabila semnificaţie politică a acestui act, crede diplomatul francez, era de a da „principiului unirii o consacrare solemnă”.

Analizând cele două memorii redactate în 1866, care slujesc, de fapt, susţinerii principiului amintit mai sus, lesne se poate observa o altă judecată de valoare faţă de cel întocmit în 1862. De această dată consulul francez se afla în faţa unei opere încheiate; e vorba de cei 7 ani de domnie a lui Cuza. Avînd o altă perspectivă, el dă dovadă de mai multă înţelegere, de o pătrundere mult mai exactă a faptelor şi, implicit, de o judecată nepărtinitoare a actelor întreprinse de fostul domn şi colaboratorii săi. Meritul lui d'Avril este de a fi sesizat şi evidenţiat faptul că românii, în frunte cu domnitorul lor, au vrut şi aii ştiut să impună Europei măsurile necesare care au pus bazele unui stat modern. Referindu-se la aceste măsuri, care de cele mai multe ori puneau Europa în faţa faptului împlinit, d'Avril accentuează îndeosebi pe două care au contribuit hotărîtor asupra soartei Principatelor.

„În 1861 – spune el – la cererea prinţului Cuza şi printr-un firman comunicat puterilor garante, la 4 decembrie, Poarta consimţi pentru Unirea parlamentară şi administrativă”. Constituţia din 1858 rămăsese de domeniul diplomatic, dar nu pentru multă vreme căci, „prinţul Cuza – afirmă în continuare consulul – în primăvara lui 1864, modificînd el însuşi această constituţie aproape în întregime, Poarta, în conferinţa ţinută la Constantinopol, nu numai că sancţiona, în afară de cîteva detalii neînsemnate ceea ce tocmai se decretase la Bucureşti, dar consimţi, cu încuviinţarea puterilor garante, ca în viitor Principatele Unite să poată modifica sau schimba legile care cîrmuiesc administraţia lor internă, cu concursul legal al tuturor puterilor garante şi fără nici o intervenţie”.

Desigur, subliniind victoriile cîştigate de români în direcţia autonomiei şi chiar a independenţei, consulul francez o făcea avînd un scop precis: vacanţa la tron, prin abdicarea prinţului Cuza, aducea iarăşi în discuţia cabinetelor politice şi diplomatice ale Europei situaţia românilor, iar consulul, şi în interesul ţării sale, cerea Franţei susţinerea cu putere a Unirii. Pentru a fi mai convingător, d'Avril trimite împreună cu memoriul său din 24 februarie 1866 şi un rezumat al domniei prinţului Cuza. Din acest rezumat nu lipseşte niciunul din actele majore întreprinse în timpul celor şapte ani, consulul remarcînd, de cîte ori e cazul, fermitatea, tactul diplomatic, calităţile de conducător ale domnitorului Unirii.

Dumitru Ivănescu, Memorii ale unui diplomat francez privind Unirea Principatelor, Cronica, nr. 4 (730), 25 ianuarie 1980, Iaşi

1990. GDS şi infiltrarea în centrele de putere. Comitetul cetăţenesc pentru independenţa Radioteleviziunii


Comitetul cetăţenesc pentru independenţa Radioteleviziunii

Act de constituire


Din iniţiativa Grupului pentru dialog social, astăzi 25 februarie 1990 s-a constituit „Comitetul cetăţenesc pentru independenţa Radioteleviziunii“.

Acesta este un organism autonom, non-guvernamental, reprezentând în mod direct opinia publică.

Scopul general al Comitetului este acela de a contribui la dobîndirea de către Radioteleviziune, a unui statut de independenţă efectivă, şi la respecta­rea acestui statut de către toate instituţiile politice şi sociale.

Din iniţiativa Grupului pentru Dialog Social, duminică 25 februarie 1990, în localul Sindicatului Şoferilor din Bucureşti a avut loc o adunare cetăţenească dedicată unor probleme actuale ale Radiotelevi­ziunii Române. Răspunzînd apelului lan­sat de Grup, numeroase organizaţii şi-au trimis reprezentanţii, acreditaţi cu man­date scrise. Au fost prezenţi delegaţi ai sindicatelor din unele mari întreprinderi – I.C.E.M.E.N.E.R.G., Electronica, 23 Au­gust, Aerofina, I.C.P.M. Semiconductoare – ai altor organizaţii ca Liga studenţilor, Liga Naţională a femeilor, Mişcarea pentru democraţie şi drept, Institutul de geo­fizică şi geologie, Asociaţia interpreţilor şi traducătorilor, Confederaţia Frăţia ş.a.

În numele Grupului pentru Dialog So­cial adunarea a fost deschisă de Pavel Câmpeanu, care a fost ales să conducă dezbaterile. La discuţiile care au decurs într-un spirit constructiv, de responsabili­tate, au luat parte printre alţii domnii: Nicolae Bădiţă, de la I.C.E.M.E.N.E.R.G., Dumitru Iuga, preşedintele sindicatelor lucrătorilor din Radioteleviziunea Româ­nă, Dr. Leru Dan Alexandru, preşedin­tele sindicatului independent al medici­lor, Gherbea Mihai de la I.N.M.T., doam­nele Dinulescu Ioana de la Studioul de radio Craiova, Barac Anca de la I.C.P.M. şi alţii.
Cei prezenţi au adoptat actul de consti­tuire a Comitetului cetăţenesc pentru independenţa Radioteleviziunii, semnîndu-l în numele organizaţiilor pe care le repre­zintă. „Scopul general al Comitetului – stipulează documentul – este acela de a contribui la dobîndirea de către Radio­televiziune a unui statut de independenţă efectivă şi la respectarea acestui statut de către toate instituţiile politice şi socia­le.“

Comitetul şi-a ales un birou format din şapte membri şi a constituit trei comisii de lucru:
— Comisia pentru abrogarea vechii legi a Radioteleviziunii şi pentru pregătirea pro­iectului unei noi legi a Radioteleviziunii;
— Comisia pentru primenirea persona­lului Radioteleviziunii;
— Comisia pentru cooperarea cu condu­cerea Radioteleviziunii şi cu sindicatul lu­crătorilor Radioteleviziunii.

Secretariatul Comitetului funcţionează în localul Sindicatului Şoferilor din Bucu­reşti, strada Ing. Anghel Saligny nr. 2, telefon 15 38 89.

Următoarea întrunire a Comitetului va avea loc în aceeaşi sală, duminică 4 martie 1990, ora 10 a.m.


Revista 22, Anul I, nr. 7, 2 martie 1990

Revoluţie şi Contrarevoluţie, Plinio Corrëa de Oliveira



Când eram încă foarte tânăr
Mă minunam de ruinele Creştinismului
Le-am dăruit inima mea –
Mi-am întors spatele la tot ce m-am putut aştepta
Şi-am făcut din trecutul acela plin de binecuvântări
Viitorul meu.


Plinio Corrëa de Oliveira, 1980



Contrarevoluţia: păcat şi răscumpărare

1. CONTRAREVOLUŢIA TREBUIE SĂ REÎNVIE NOŢIUNILE DE BINE ŞI DE RĂU

Una dintre cele mai excepţionale misiuni ale Contrare­voluţiei este să restabilească sau să reînvie deosebirea dintre bine şi rău, noţiunea de păcat în principiu, aceea de păcat originar şi de păcat efectiv. Când îndeplinirea acestei sarcini este profund pătrunsă de spiritul Bisericii, ea nu implică nici un risc de a pierde nădejdea în Mila Divină, nici o ipohondrie, mizantropie sau altele asemănătoare care au fost menţionate atât de des de către unii autori mai mult sau mai puţin pă­trunşi de maximele Revoluţiei.

2. CUM SĂ REÎNVII NOŢIUNILE DE BINE ŞI DE RĂU

Noţiunile de bine şi de rău pot fi reînviate în diferite feluri, cum ar fi:

- să eviţi toate formulările care dau impresia de moralitate laică sau interconfesională, pentru că laicismul şi interconfesionalismul duc în mod logic la amoralitate;

- să atragi atenţia, la ocazii potrivite, că Dumnezeu are dreptul să fie ascultat şi deci Poruncile Lui sunt legi adevărate cărora ne conformăm în spiritul ascultării şi nu numai pentru că ele ne fac plăcere;

- să accentuezi că Legea lui Dumnezeu este intrinsec bună şi în concordanţă cu ordinea universului în care se răsfrânge perfecţiunea Creatorului. Din acest motiv, ea nu trebuie să fie numai ascultată, ci şi iubită; totodată răul nu trebuie să fie numai evitat, ci şi urât;

- să răspândeşti noţiunea unei răsplăţi şi a unei pedepsiri după moarte;

- să sprijini obiceiuri sociale şi legi în care binele să fie cinstit şi răul să sufere sancţiuni publice;

- să sprijini obiceiuri şi legi care tind la evitarea ocaziilor directe de păcat şi chiar a acelor condiţii care, deşi numai aparent rele, pot dăuna moralităţii publice;

- să insişti asupra efectelor păcatului originar în om, asupra slăbiciunii lui şi asupra rodniciei Răscumpărării prin Domnul nostru Iisus Hristos, cât şi asupra nevoii omului de har, de rugăciune şi de vigilenţă pentru a persevera;

- să profiţi de orice ocazie pentru a scoate în evidenţă misiunea Bisericii în calitate de Stăpână a Adevărului, Fântână a Harului şi duşman ireconciliabil al greşelii şi al păcatului.

Contrarevoluţia şi societatea laică

Tema contrarevoluţiei în societatea laică a fost deja tratată în profunzime din diferite puncte de vedere în multe opere de valoare. Deoarece această lucrare nu poate cuprinde întreg su­biectul, ea se va limita să prezinte principiile cele mai generale ale unei ordini contrarevoluţionare laice (cf. în special Părţii întâi, cap. VII, 2) şi să studieze relaţiile dintre Contrarevoluţie şi câteva din cele mai importante organizaţii care luptă pentru o ordine laică bună.

1. CONTRAREVOLUŢIA ŞI ENTITĂŢILE CU CARACTER SOCIAL

În sânul societăţii laice, numeroase organizaţii a căror ţintă este să rezolve probleme sociale acţionează direct sau indirect, în vederea aceluiaşi scop suprem ca al Contrarevo­luţiei: instaurarea Domniei Domnului nostru Iisus Hristos. Date fiind aceste scopuri comune (cf. Părţii a Doua, cap. XI, 7), este necesar de a examina relaţiile dintre Contrarevoluţie şi aceste organizaţii.

A. Opere de Caritate, Serviciu Social, Asistenţă Socială, Asociaţii de Patroni, de Muncitori etc.

a. În măsura în care acţiunile mai sus amintite normali­zează viaţa socială şi economică ele sunt dăunătoare dez­voltării procesului revoluţionar. în acest sens, ele sunt ipso facto auxiliare preţioase ale Contrarevoluţiei, chiar dacă numai în mod implicit şi indirect.

b. Totuşi, cu privire la acest scop, este de datoria noas­tră să amintim nişte adevăruri care, din nefericire, sunt deseori confuze printre cei ce cu atâta abnegaţie se dedică unor astfel de acţiuni.
Este cert că astfel de acţiuni pot alina şi în unele cazuri pot pune chiar capăt nevoilor materiale care generează atât de multă revoltă în mase, dar spiritul Revoluţiei nu are drept cauză principală mizeria. Rădăcina lui este morală şi, prin urmare, religioasă. În consecinţă în ce priveşte acţiu­nile de care ne ocupăm acum, este nevoie ca ele să formeze oamenii din punct de vedere religios şi moral în măsura în care natura specifică a fiecăreia o îngăduie. Astfel, ele trebuie să aibă deosebită grijă să pregătească sufletele împotriva virusului revoluţionar care este atât de puternic în zilele noastre.

iserica, Mamă îndurătoare, încurajează orice poate să aducă o alinare mizeriilor umane. Ea nu cultivă iluzia că toate aceste mizerii vor fi eliminate. Ea propovăduieşte o sfântă consimţire la boală, sărăcie şi alte privaţiuni.

Este cert că aceste acţiuni oferă ocazii preţioase pentru crearea unei atmosfere de înţelegere şi caritate între patroni şi muncitori şi pot deci să contribuie la mobilizarea spirite­lor deja pregătite pentru lupta de clasă. Oricum, ar fi greşit să se creadă că bunătatea dezarmează totdeauna răutatea omenească. Nici chiar nenumăratele binefaceri săvârşite de Mântuitorul nostru în timpul vieţii Sale pe pământ n-au izbutit să împiedice ura celor răi faţă de El. Astfel, deşi în lupta împotriva Revoluţiei sufletele trebuie să fie îndrumate şi luminate într-un mod prietenesc, este clar că o luptă directă şi hotărâtă prin toate mijloacele drepte şi legale îm­potriva formelor ei variate – Comunismul, de pildă – este licită şi, în general, chiar indispensabilă.

Se cuvine să atragem atenţia că aceste acţiuni trebuie să insufle în cei care beneficiază de ele sau sunt asociaţi cu ele, o adevărată recunoştinţă pentru favorurile primite ori, când nu este vorba de favoruri ci de acte de dreptate, o reală apreciere faţă de corectitudinea morală ce inspiră astfel de acte.

În alineatul precedent i-am avut în vedere mai ales pe muncitori. Dar trebuie scos în evidenţă următorul fapt: con­trarevoluţionarul nu este favorabil unei clase sociale sau alteia în mod sistematic. Cu toate că este foarte zelos în privinţa dreptului de proprietate, el trebuie totuşi să amin­tească claselor superioare că nu-i destul din partea lor să combată Revoluţia în domeniile în care ea atacă avantajele lor şi, paradoxal, s-o favorizeze – după cum se poate vedea aşa de des – prin cuvintele şi prin exemplul lor în alte dome­nii, cum sunt viaţa de familie, plajele, bazinele de înot şi alte amuzamente, activităţile intelectuale şi artistice etc. O clasă muncitoare care le urmează exemplul şi le acceptă ideile revoluţionare va fi inevitabil folosită de Revoluţie împotriva elitelor „semicontrarevoluţionare“.

Va fi la fel de dăunător aristocraţiei şi burgheziei dacă ele îşi vor vulgariza manierele şi îmbrăcămintea pentru a dezarma Revoluţia. O autoritate socială care se degradează este comparabilă cu sarea care şi-a pierdut gustul. Ea merită doar să fie aruncată şi călcată în picioare de oameni (Cf. Matei, 5, 13). Şi gloatele, pline de dispreţ, chiar aşa vor şi face în majoritatea cazurilor.

În timp ce-şi menţin poziţia socială cu demnitate şi ener­gie, clasele superioare trebuie să păstreze o relaţie directă şi binevoitoare cu celelalte clase. Caritatea şi dreptatea practi­cate de la distanţă nu sunt suficiente pentru a stabili relaţii de adevărată iubire creştină între clasele sociale.

Mai presus de orice, cei ce posedă proprietate să-şi aducă aminte că, dacă sunt mulţi oameni dispuşi să se opună Co­munismului pentru a-şi apăra proprietatea particulară (concepută, desigur, ca un drept individual însoţit şi de o funcţie socială), aceasta se datoreşte principiului că proprietatea este dorită de Dumnezeu şi concordă în mod intrinsec cu Legea Naturală. Acest principiu se referă şi la proprietatea patronu­lui şi la cea a muncitorului. Ca o consecinţă, acelaşi princi­piu care-1 determină pe patron să combată Comunismul tre­buie să-l determine de asemenea să respecte dreptul munci­torului la un salariu echitabil în proporţie cu trebuinţele lui personale şi cele ale familiei sale. Trebuie să se amintească aceasta pentru a sublinia despre Contrarevoluţie că ea apără nu numai proprietatea patronilor, ci a ambelor clase. Ea nu luptă pentru interesele grupurilor sau ale claselor sociale, ci pentru principii.

B. Lupta împotriva Comunismului

Acest titlu se referă la organizaţiile care nu se dedică în mod special construirii unei ordini sociale bune, ci mai cu­rând luptei împotriva Comunismului. Din motive expuse deja în această lucrare, noi considerăm că acest fel de organi­zaţie este legitimă şi adeseori chiar indispensabilă. Fără îndoială, spunând acestea, noi nu identificăm Contrarevo­luţia cu abuzurile pe care organizaţiile de acest tip le-au comis, poate, într-o ţară sau alta.

Cu toate acestea, credem că eficacitatea contrarevoluţio­nară a unor astfel de organizaţii poate fi mult mărită dacă membrii lor, rămânând în domeniul lor specific, au perma­nent în vedere anumite adevăruri esenţiale:

- Numai o respingere inteligentă a Comunismului este eficace.
Simpla repetare a unor „sloganuri“, oricât ar fi ele de inteligente şi de ingenioase, nu este destul.

- Această respingere, când este făcută în cercuri cultura­le, trebuie să ţintească la temeliile doctrinale ale Comunis­mului. Este important să se sublinieze caracterul lui esenţial,de sectă filosofică, ce deduce din principiile ei o concepţie particulară despre om, societate, stat, istorie, cultură etc., aşa cum Biserica deduce toate principiile culturii şi civilizaţiei catolice din Revelaţie şi din Legea Morală. De aceea, nu exis­tă nici o conciliere posibilă între comunism, o sectă care conţine în ea însăşi plenitudinea Revoluţiei, şi Biserică.

Aşa numitul comunism ştiinţific nu este cunoscut de mulţimi şi doctrina lui Marx nu atrage masele. O acţiune ideologică anticomunistă trebuie să fie îndreptată spre o stare de spirit foarte larg răspândită în marele public care deseori face pe mulţi dintre adversarii Comunismului să simtă o anumită ruşine întorcându-se împotriva lui. Această stare de spirit vine de la ideea, mai mult sau mai puţin conştientă, că orice inegalitate este o nedreptate şi că nu numai averile mari ci şi cele mijlocii trebuie suprimate, pentru că dacă n-ar exista bogaţi, n-ar exista nici săraci.

După cum se poate vedea, aceasta este o rămăşiţă, parfumată cu sentimentalism romantic, a anumitor şcoli socialiste din secolul al XlX-lea. De aici provine o mentalitate care se pretinde anticomunistă, dar totuşi se autointitulează deseori socialistă. Această mentalitate, care devine tot mai puternică în Apus, constituie un pericol mult mai mare decât însăşi îndoctrinarea marxistă. Ea ne conduce încet-încet pe panta unor concesii care pot atinge punctul extrem al transformării naţiunilor, din partea aceasta a Cortinei de Fier, în repu­blici comuniste. Astfel de concesii indică o tendinţă spre ega­litarism economic şi control de stat, care poate fi observată în toate domeniile. Iniţiativa particulară devine din ce în ce mai riguros limitată.

Taxele pe moştenire sunt atât de one­roase încât în unele cazuri trezoreria naţională este principa­lul moştenitor. Imixtiunile oficiale în chestiuni de schimb, de import şi export, fac din ce în ce mai dependente faţă de Stat toate dobânzile industriale, comerciale şi bancare. Statul intervine în toate: în salarii, chirii, preţuri. El deţine indus­trii, bănci, universităţi, ziare, posturi de radio, canale de televiziune şi multe altele. În timp ce etatismul egalitar transformă economia în felul acesta, imoralitatea şi liberalis­mul continuă să dizolve familia şi să pregătească terenul pentru aşa-numita „iubire liberă“.

Dacă nu se duce o luptă categorică împotriva acestei mentalităţi, chiar dacă un cataclism ar fi să înghită Rusia şi China, Apusul va deveni comunist în 50 sau 100 de ani.

Dreptul de proprietate este atât de sacru încât chiar dacă un regim ar fi să dea Bisericii toată libertatea şi tot sprijinul, ea n-ar putea accepta ca legitimă o organizaţie socială în care toate bunurile ar fi considerate proprietate colectivă.

2. CREŞTINĂTATEA ŞI REPUBLICA UNIVERSALĂ

Contrarevoluţia este duşmanul Republicii universale. Ea de asemenea nu este favorabilă situaţiei instabile, neorganice, creată prin dezbinarea Creştinătăţii şi secularizarea vieţii internaţionale în timpurile moderne. Suveranitatea absolută a fiecărei naţiuni nu ar împiedica popoarele care trăiesc înăuntrul Bisericii, formând o vastă familie spirituală, să-şi constituie organisme profund impregnate de spiritul creştin şi poate eventual chiar prezidate de reprezentanţi ai Sfântului Scaun, pentru rezolvarea diferendelor lor pe plan internaţional.

Astfel de organisme ar putea de asemenea fa­voriza cooperarea popoarelor catolice în vederea binelui comun în toate aspectele sale, în special în ceea ce priveşte apărarea Bisericii împotriva necredincioşilor şi protecţia misionarilor în ţările păgâne sau în cele dominate de comu­nism, în sfârşit, astfel de organisme ar putea să intre în contact şi cu popoare necatolice pentru menţinerea ordinii necesare în relaţiile internaţionale.

Fără a nega serviciile importante pe care organismele laice le-au putut aduce în diferite împrejurări, Contrarevoluţia trebuie să atragă mereu atenţia asupra teribilelor deficienţe generate de laicismul lor şi să avertizeze oamenii asupra riscu­lui ca aceste organisme să se transforme într-un germen al unei Republici universale (vezi Partea întâi, Cap. VII, 3, a, k).

3. CONTRAREVOLUŢIE ŞI NAŢIONALISM

În această ordine de idei, Contrarevoluţia trebuie să favorizeze menţinerea tuturor caracteristicilor locale sănătoa­se în orice domeniu, în cultură, în obiceiuri.

Dar naţionalismul ei nu are un caracter nici de depre­ciere sistematică a ceea ce aparţine altora, nici de adorare a valorilor naţionale ca şi cum ele ar fi desprinse de marele tezaur al civilizaţiei creştine.

Măreţia pe care Contrarevoluţia o doreşte tuturor ţărilor nu este şi nu poate fi decât una singură: măreţia creştină. Aceasta implică păstrarea valorilor specifice fiecărei naţiuni şi o relaţie frăţească între toate naţiunile.

4. CONTRAREVOLUŢIA SI MILITARISMUL

Contrarevoluţionarul trebuie să deplângă pacea înar­mată, să urască războiul nedrept şi să compătimească pro­fund cursa înarmărilor din zilele noastre.
Dar nefăcându-şi iluzii că pacea va domni întotdeauna, el consideră clasa militară o necesitate în această lume a exi­lului. El cere pentru ea toată simpatia, toată recunoştinţa şi toată admiraţia la care au dreptul aceia a căror misiune este de a lupta şi de a muri pentru binele tuturor (vezi Partea în­tâi, Cap. XII).

Revoluţie şi contrarevoluţie, Plinio Corrëa de Oliveira, editura Tradiţie, Bucureşti, 1995, pp. 116-124

Rugăciunea unui dac, Mihai Eminescu


Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de vieaţă dătător,
Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna,
Căci unul erau toate şi totul era una;
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n'au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă 'ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?

El singur zeu stătut-a nainte de-a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
El este-al omenirii izvor de mântuire:
Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii!

Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Şi inima-mi împlut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers
Şi 'n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers,
Şi tot pe lâng' acestea cerşesc înc'un adaos:
Să 'ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!

Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,
Să binecuvinteze pe cel ce mă împilă,
S'asculte orice gură ce-ar vrea ca să mă râdă,
Puteri să pue 'n braţul ce-ar sta să mă ucidă,
Ş'acela între oameni devină cel întâiu
Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oiu pune-o căpătâiu

Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
Pân' ce-oiu simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că 'n orice om din lume un duşman mi se naşte,
C'ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte,
Că chinul şi durerea simţirea-mi a 'mpietrit-o,
Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o –
Când ura cea mai crudă mi s'a părea amor ...
Poate-oiu uita durerea-mi şi voiu putea să mor.

Străin şi făr' de lege de voiu muri–atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliţa l-arunce,
Ş'aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să amuţe cânii, ca inima-mi s'o rumpă,
iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,
Îndură-te , stăpâne, şi dă-i pe veci vieaţă!

Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.
Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,
Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă
Şi 'n stingerea eternă dispar fără de urmă!

Constantin Brâncoveanu

Constantin Brâncoveanu a fost un mare „ctitor” de cultură şi de lăcaşuri sfinte, un sprijinitor prin cuvânt şi faptă al Ortodoxiei de pretutindeni, o figură de seamă din istoria neamului românesc. Iar prin moartea lui cu adevărat mucenicească, el a oferit tuturor o minunată pildă de dăruire şi de jertfă pentru ţară să şi pentru credinţa creştină. (Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu)

...toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie

„Eu sunt convins că existenţa noastră de aici, de pe pământ, este negativul alteia, plină de lumină. Moartea este doar un ritual de trecere spre adevărata noastră esenţă şi fiinţă. Nu trebuie să credem că această experienţă a călătoriei noastre pe pământ este o experienţă în totalitate negativă. Iisus strigă pe cruce: «Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?» Se întunecă. Pentru că pământul este un loc atât de sinistru, încât fiul divin îşi poate uita tatăl şi poate crede că a fost părăsit. Şi totuşi, în acest infern, învăţăm să iubim, să ne sacrificăm, să ne dăruim, să fim generoşi. Este un infern feeric. Anamneza angelică pe care ne-o facem, din când în când, ne indică spre ce ne îndreptăm. Spre Dumnezeu. Şi toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie.“ Cezar Ivănescu

Mircea Eliade

Este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi al acestei asimilări a fost naşterea poporului român. În perspec­tiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor, şi emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia oară pe orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi a descendenţilor lor. Într-adevăr prin­cipatele române au fost întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi. Or, mitul genealogic al genghis-hanizilor proclamă că strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborît din Cer şi s-a unit cu o căprioară... (Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980)