Ca şi spectacolul „Doina, închinare lui Eminescu“, spectacol ţinut la 10 decembrie 1989 la Casa de cultură „Mihai Eminescu“ din Bucureşti, spectacolul - curs de azi şi toate cele care vor urma sînt de inspiraţie eminesciană şi încearcă să reabiliteze o mare artă magică, poezia, artă tradiţională în accepţie guénoniană, adică artă sacră (şi ţintind sacrul)... Ca să nu fie nimic neclar, ţin să precizez de la bun început că acest curs se desfăşoară aici, la Iaşi, în „Casa Pogor“ dintr-o profundă motivaţie:
1. doresc să particip cu toată fiinţa mea la restaurarea gloriosului spirit al „Junimii“ istorice şi să edificăm împreună a doua Romă românească, aici, pe colinele Iaşului, - răspund astfel chemării dulcelui corn din care a sunat Iubitul Nostru Discipol, Lucian Vasiliu;
2. doresc să mă reconciliez cu acest oraş pe care acum încă îl urăsc din tot sufletul pentru că l-a omorît bolnav, îngenuncheat, umilit şi fără glorie pe cel mai iubit şi mai frumos Prieten pe care l-am avut vreodată, genialul Poet şi Pictor Petru Aruştei… sper să nu fi rostit cu ultima suflare a sufletului, ca un alt Mercutio, „ciuma să ardă casele voastre!“...
De asemenea, ţin să elucidez în aceste fraze liminare şi conotaţia specială a sintagmei inspiraţie eminesciană în contextul reabilitării poeziei ca artă tradiţională: arta tradiţională, ca şi religia, presupune o origine divină, revelată, şi efortul Maeştrilor se îndreaptă către o mai bună captare a murmurului divin, cum au făcut şi Buddha şi Iisus; în şirul de Maeştri care trudesc pentru ca arta lor să supravieţuiască, unii sînt situaţi mai la începutul timpurilor istorice, ca Lao Zi sau Eminescu, alţii, mai după aceea: acesta era sensul grecescului epigonos (epigonai) cînd grecii nu ieşiseră încă din orizontul mentalităţii arhaice sau al „primei oralităţi“ (Andrei Cornea): sensul pejorativ al cuvîntului e recent şi impus de nenorocita concepţie „modernă“ (sec. XIX) care valorizează artistul numai printr-o pretinsă originalitate absolută, ceea ce în plan biologic s-ar traduce prin cerinţa ca mamele noastre să nască unicate absolute, frate cu frate să nu semene şi nici fraţii cu-a lor mumă: o aberaţie.
Artistul torturat pe roata modernismului, Baudelaire, ilustrează cel mai bine, prin viaţa şi opera sa, această dublă şi simultană postulare interioară: sufletul său adînc religios îl îndreaptă spre Dante, spre litaniile latine, spre credinţă şi artă sacră, arhetipală, liturghie. Mentalitatea şi sensibilitatea modernă îl călăuzeau către actul luciferic care avea să-i fixeze făptura sfîrşită în cutremurătoarea imagine ignobilă de „înger căzut“ mai rostind doar bîlba de înjurătură „Crenom!“ („Sacré nom de Dieu!“)... tot aşa a murit şi Marele Nostru Maestru, Mihai Eminescu, într-o celulă a unui ospiciu de nebuni, închis singur înăuntru, fiindu-i rău din tot trupul şi lăsat să sufere singur zăvorît ca un animal: „înger căzut“ şi el dar nu din împotrivire, ci din încercarea de a se înălţa iară către Dumnezeu...
Icoanele acestor doi Maeştri-Martiri ne-au luminat şi traumatizat viaţa şi ca epigon al lor, în sens meliorativ, cum am precizat, le închin acest curs general de poezie, căci amîndoi împreună, întrupează, pentru sine, poetul exemplar aşacum zice şi Tabula Smaragdina, „Cu adevărat, de la sine înţeles şi fără nici o îndoială, ceea ce e jos e la fel cu ceea ce e sus şt tot ceea ce e sus e la fel cu ceea ce e jos pentru înfăptuirea lucrului unic.“ Pentru spiritul european, Baudelaire (iar nu Mallarmé, Rimbaud, Verlaine, Lautréamont sau convulsivul André Bréton) şi Eminescu configurează, pentru arta noastră, dualismul sfîşietor din care ne străduim să ieşim în acest final de veac, de mileniu şi de Eon spre reinventarea, regăsirea paradigmei holiste...
De aceea am spus, deci, că acest curs este de inspiraţie eminesciană... Sînt uimit să văd cum oameni care scriu literatură (proastă, e adevărat!) au neruşinarea să califice şi să abhoreze un simplu act de credinţă: a suspecta pe cineva că „mitizează“, că-i închină „un cult lui Eminescu“ este egal cu a interzice românului de rînd să-şi spună rugăciunea de dimineaţă „Tatăl nostru carele eşti în ceruri...“ (…)
Încercarea noastră nu se înscrie într-un demers postmodernist, ci tradiţional, de recuperare, după obnubilarea modernistă, a unei mari tradiţii: ca şi buddhismul sau creştinismul, religii care reformează în sensul recuperării autenticei tradiţii, orice demers e salutar nu în sensul inovaţiei, - dacă şi cîtă există cu adevărat - ci al restabilirii adevărurilor fundamentale transmise de Tradiţie; păstrînd proporţiile, putem spune şi noi că încercarea noastră de a redefini poezia a urmat îndeaproape aceste modele ilustre care ţin de la Renaştere încoace, poate fi rezumată ca o progresivă laicizare a valorilor, ca un obstinat refuz al sacrului; de la religiile acceptate şi instituţionalizate, la arte şi morală, toate valorile moderne sînt autonomizate şi validate numai în baza dinamismului unor teleologii optimiste... care de la o vreme au început să se năruie... Demersul nostru nu e original decît în ceea ce priveşte modul cum înţelegem să recuperăm tradiţia poetică... Primele două cursuri vor ilustra cum trebuie să fi fost la origine poezia şi spre ce fel de artă trebuie din nou să tindă... Poemele cu care ilustrez aceste două cursuri urmează invariabil o tradiţie europeană şi eminesciană: Platon, creştinism, buddhism; cel de al treilea curs este închinat lui Eminescu, sugestiilor mitice şi tradiţionale din poezia sa, şi este ilustrat prin reluarea spectacolului „Doina, închinare lui Eminescu“; cel de-al patrulea curs ar urma să fie dezvoltat în semestrul al doilea al acestui an universitar, într-un curs de poezie franceză ţinut la Facultatea de Litere a Universităţii „Al.l.Cuza“ din laşi şi s-ar constitui într-o propedeutică: el ar urmări, pornind de la romantism şi simbolism, cu analize în special din poezia lui Baudelaire, săpregătească auditoriul pentru a înţelege şi accepta poezia trubadurilor ca moment esenţial al poeziei europene, ca apogeu în fapt al unei mari arte tradiţionale în care se regăsesc (prin arabi) toate elementele tradiţionale ale poeziei, în care se topesc deopotrivă creştinismul Madonei şi tehnicile Tantrei... Pentru acest curs special dorim săinvităm mari personalităţi europene, de la românca Grete Tartler, arabistă, muziciană şi poetă incomparabilă, pînă la celebrul Jacques Bertlin, poet şi muzician magnific (dacă va fi posibil cu concursul d-lui Georges Diener, directorul Centrului Cultural Francez din Iaşi)...
Recuperînd Tradiţia prin latini şi greci, ca şi prin evrei, cursul general de poezie va fi un curs socratic, un symposion avînd ca punct central erosul; cum trebuie săfie poezia ca să merite a fi iubită, cum trebuie iubită poezia, intercesoare între amorul profan şi amorul sacru... Se restabileşte regimul nocturn (ţinînd de mistere) al poeziei ca spectacol dramatic (cursurile vor fi propriu-zis spectacole), iniţiatic şi se urmăreşte evidenţierea originii comune a religiei, poeziei, muzicii, filosofiei, magiei amplificînd într-o doctrină poetică holistă sugestiile Maestrului Nostru, Baudelaire, din „Correspondances“... Echivalarea magică macro-microcosmos urmăreşte să inducă în ascultător o viziune armonioasă a lumii, structurată de fluiditatea endogenă ca o emanaţie divină a Sufletului Lumii... Se va clarifica relaţia (tulbure chiar pentru unii istorici ai religiilor) religie - magie; în general există tendinţa ca aceşti termeni să fie daţi ca antinomici, ceea ce e exagerat... Religia presupune întotdeauna un centru (o centrală de energie) din care se naşte lumea şi de care fiinţa umană depinde şi la care tinde şi trebuie să se reîntoarcă, un centru cu care fiinţa umană, spre a fi echilibrată, trebuie să fie mereu în comuniune, căci fiinţa umană nu poate trai fără această tensiune, punte către absolut, funie pe care să evolueze, somnambulă... (…)
Ce fel de artişti a avut lumea aceasta? Şi oare chiar cu „Odele“ lui Pindar avem de-a face în cîte-o schimonosită „traducere românească“? Încurajaţi de Freud sau de Jung cutezăm să ne scufundăm în straturile subliminale ale fiinţei umane, să ne visăm în condiţia acestor Mari Maeştri ai unei Arte Tradiţionale şi să încercăm să redescoperim, să reinventăm Poezia... Toată muzica Orientului antic nu s-a notat niciodată, ne-au parvenit doar textele, „Vedele“, sau „Tao Te King“, pe marginea cărora noi, modernii, adăugăm somnoroase, erudite, fastidioase, irelevante... Şi cînd te gîndeşti că acele „texte“ odinioară schimbau viaţa oamenilor, că un asemenea „text“ („Iliada“) a făcut dintr-un copil cel mai mare cuceritor al lumii, Alexandru Macedon... Considerînd şi aşa prea lungă expunerea noastră, îndrăznim să mai adăugăm un singur lucru: există relicve care ne pot inspira (şi care ne-au inspirat în fapt toată viaţa) în demersul nostru: muzica şi poezia folclorică, viersul... Un singur exemplu ne vadovedi întrucît poezia folclorică românească poate oferi lecţii unor Rică Venturiano care umbla cu piatra tombală a poeziei româneşti în cap; viersul conservă, pe lîngă accentul natural al cuvintelor, şi accentul lor muzical, aceste cuvinte care-şi schimbă accentul natural funcţionînd, strict poetic, ca două cuvinte deosebite în contextul unei poezii (casa, casă, mama, mamă) ceea ce presupune o magistrală conştiinţă operativă: poezia nu are a face cu vorbe, cuvinte, ci cu silabe, şi în oricare limbă din lume, de la elina lui Arhilocos la româna lui Lucian Blaga, frumuseţea poeziei a fost dată de lutul în care joacă aceste silabe ca picioarele feciorilor şi fetelor la joc... (…).
Acum să explicăm, prin experienţă proprie, cum pentru a cîta oară în viaţă? ne-am însuşit lecţia sacrului printr-o drastică cenzură transcendentă... Toata iarna şi toata primăvara anului 1990 am lucrat poemul pe care-l veţi asculta, „Symposion“*, cu voluptatea reluării imaginare, zilnice, a scenariului Calvarului, o trăire estetică, deci hedonistă, şi apoi a venit ziua de 14 iunie, cea mai sinistră zi din istoria trăită de mine a poporului român: şi prin propria voinţă m-am experiat puţin în scenariul Calvarului pe care tocmai îi descrisesem, plătind această experiere cu trei ani de boală: nu ne angajăm pe Drumul Crucii sau în oricare alt scenariu sacru ca într-o simplă experienţă estetică sau existenţială, ci încercînd să ne regăsim sufletul liber, fatal, religios: în acea clipă suspendată, cînd treizeci de brute cu bîtele în mîini au pătruns în încăperea în care ne aflam şi au început să ne lovească, mi-am amintit enunţul din „Bhagavad-gita“ (II, 19) că un om nu poate fi ucis şi am surîs pînă cînd mi-au acoperit surîsul cu o pînză de sînge; după mai multe experienţe similare, clipe suspendate care durează cît lumea, numai minte de imbecil se mai poate opune sentimentului religios care ne invadează sufletul... şi despre aceasta numai muzica ne poate instrui şi poezia, cînd aspiră să devină muzică sau se topeşte, ca într-o hierogamie, toată, în muzică...
N.B.
1. Un artist, dacă vrea sa fie artist în deplinul înţeles al cuvîntului, are obligaţia morală, la cel mai potrivit moment al carierei sale, să pună în cumpănă toată Tradiţia, să o continue sau să o invalideze şi să întemeieze o alta dacă e în stare... Astfel, pentru noi, azi, Tradiţia, în limba română înseamnă folclorul şi Eminescu, doi Mari Maeştri prin care putem „primi“ toată Tradiţia poetică universală.
2. Gustul nostru pentru dramatism, pentru „înscenare“ se defulează în acest „curs“...
* Palid reflex al unui mai vechi proiect de-al nostru de a scrie 22 de poeme care să reia titlurile şi temele „Dialogurilor“ platoniciene. „Sala de gimnastică“, poemul tipărit in volumul „La Baaad" (Ed. Cartea Românească, 1979) ar fi putut sau poate purta titlul sau subtitlul „Lysis“.
Iaşi, Casa Pogor, 19 nov. 1993
II
După ce în primul nostru curs general de poezie din 19 noiembrie 1993 am fixat şi am încadrat demersul în tentativa doctrinară de recuperare a Tradiţiei, astăzi vom explica modul în care înţelegem să recuperăm tradiţia strict poetică, mai bine zis strict muzicală, tradiţie venind din timpuri imemoriale şi fixată în scris în recente timpuri istorice. Vom evita trimiterile erudite (care-şi vor găsi locul în textele tipărite ale cursurilor) şi ne vom limita la citatele absolut necesare în cursul de faţă…
Astfel, ca europeni ce sînteţi (d-voastră, pentru că eu trăiesc de mult ca un uomo universale), vă voi introduce în descifrarea metodei noastre de coborîre în straturile abisale, subtile ale conştiinţei, acelea aflate în afara planului nostru fizic de manifestare printr-un citat dintr-o carte canonică, Ieşirea, cap. 19, „Pregătirea pentru primirea legii“.
„1. Iar în luna a treia de la ieşirea fiilor lui Israel din pămîntul Egiptului, chiar în ziua de lună plină, au ajuns în pustia Sinai.
2. Plecase deci Israel de la Rafidim şi ajungînd în pustia Sinai, au tăbărît acolo în pustie, în faţa muntelui.
3. Apoi s-au suit Moise în munte, la Dumnezeu; şi l-a strigat Domnul din vîrful muntelui şi i-a zis: «Grăieşte casei lui Iacov şi vesteşte fiilor lui Israel aşa:
4. Aţi văzut ce-am făcut Egiptenilor şi cum v-am luat pe aripi de vultur şi v-am adus la mine.
5. Deci, de veţi asculta glasul meu şi de veţi păzi pămîntul meu, dintru toate neamurile îmi veţi fi popor ales că al meu este tot pămîntul;
6. Îmi veţi fi împărăţie şi neam sfînt! Acestea sînt cuvintele pe care le vei spune fiilor lui Israel!»
7. Şi venind, Moise a chemat pe bătrînii poporului şi le-a spus toate cuvintele acestea, pe care le-a poruncit Domnul (…).
25. Şi s-a pogorît Moise la popor şi i-a spus toate.“ (…).Scenariul de mai sus este un model exemplar al transmiterii dintr-un plan absolut, divin, buddhic sau nirvanic, într-un plan mundan, prin intermediul unui ales, consacrat, al unui mesaj revelat…
Din literatura hindusă, pînă la Biblie şi Coran, toate textele fundamentale care constituie Tradiţia cuprind în diferite chipuri această scenă din care vom desprinde pentru argumentaţia noastră două aspecte:
1. Orice comunicare a unui mesaj revelat se face dintr-un plan absolut într-unul uman prin viu grai, adică printr-o emisie de pneumă, de spirit, iar cel care recepţionează mesajul trebuie să fie înzestrat cu un auz absolut, ca muzicienii de geniu, să audă şi să reţină alla prima mesajul şi să-l poată reproduce fidel tot prin viu grai.
2. Comunicarea prin viu grai este cea originară, de la Vedele hinduse la Tao te King, notarea mesajului este totdeauna posterioară acestei supravieţuiri orale şi este remarcabil faptul că şi Platon opera această discriminare între operele destinate vulgului, adică toate acele care ni s-au transmis şi operele esoterice destinate a fi comunicate oral într-un cerc de iniţiaţi. De la buddhism la Platon şi creştinism, peste tot vom întîlni subzistentă ideea că, pe lîngă textul scris ai unei doctrine, există în paralel şi un mesaj ermetic care supravieţuieşte prin comunicare directă, orală, de la maestru la discipol; gnosticii, refuzaţi de tradiţia creştină instituţionalizată, nu făceau altceva decît să respecte tradiţia mai veche decît mozaismul şi creştinismul la un loc şi să pretindă că sînt deţinătorii şi ai unui mesaj christic ocult, nenotat vreodată, căci nu se putea nota, cum nu pot fi notate ultimele aproximări verbale ale Fiinţei inefabile...
De la Risi la Moise vedem deci că textele revelate sînt auzite (śruti). Rişii, fabuloasele personaje semidivine ale tradiţiei hinduse, cele care trec drept receptacolele Vedelor, erau buni auzitori, clarauditori deci, dar şi buni muzicieni şi pe deasupra se bucurau de o memorie prodigioasă care nu-şi avea sediul doar în creierul fizic, ci aşa cum ştim astăzi, aceste personaje aveau acces la toate cele cinci planuri de manifestare ale universului şi depăşindu-şi corpul grosier şi corpul eteric şi de asemenea planul astral se adăpau în izvoarele nesecate ale Manasului superior, ale corpului cauzal care păstrează memoria tuturor reîncarnărilor şi ale tuturor experienţelor sufletului uman... Dacă dorim o viziune coerentă cosmogonică, dincolo de enumerarea principiilor, din cea mai veche Tradiţie, cea hindusă şi pînă azi (teoria Big Bang-ului) viziunea care străbate, de la Vede la Cartea tibetană a morţilor, la Pitagora şi Platon, este viziunea (theoria în greacă) muzicală de manifestare a Universului. Iată descrisă lapidar o asemenea viziune de către J.C.Chatterji, în Filosofia esoterică a Indiei, carte pe care am pus-o în circulaţie în traducere românească, fluentă, de prin anii ’70 şi pe care în 1991 Editura „Porto-Franco“ a tipărit-o fără a menţiona vreun traducător, nici din ce limbă terestră s-a făcut traducerea: „Dar creaţiunea poate fi, de asemenea, considerată şi din alte puncte de vedere, din punctul de vedere muzical, de exemplu.
Mişcările născute de Fiinţa creatoare sînt vibraţii ritmice, perceptibile, pentru cine poate să le perceapă, sub formă de sunete muzicale. Universul nu e aşadar decît o imensă armonie, opera divinului compozitor; o orchestră grandioasă condusă de însuşi Dumnezeu“. Totul e produs de vibraţiile ritmice, şi cum am spus mai sus, experienţe moderne au venit să coroboreze acest fapt chiar pe planul fizic. S-a stabilit, într-adevăr, că vibraţiile muzicale produc tot felul de forme armonioase, făcute vizibile cu ajutorul unei pulberi răspîndite în aer. Aceste forme ar fi putut fi, de asemenea, fotografiate…
Vă amintiţi, cred, de scena din „Doctor Faustus“ care reproduce un asemenea experiment muzical, „Doctor Faustus“ eşecul monumental al lui Thomas Mann, cel care ar fi vrut să scrie un roman muzical şi a construit doar o catedrală cu o orgă gigant la care nu cîntă şi nu va cînta nimeni în vecii vecilor! Proust, Céline sau Joyce chiar au realizat capodoperele muzicale ale literaturii acestui veac, toţi trei continuînd în fluiditate geniul celui mai mare prozator al tuturor timpurilor, Marchizul de Sade (…).
Nu ştiu dacă aţi auzit sau dacă aţi citit ceva din Lobsang Rampa, pseudonimul unui mare iniţiat tibetan, trăitor în Anglia, se pare, şi care a tipărit vreo 12 cărţi, cea mai celebră fiind „Al treilea ochi“... Cred că dintre cărţile pe care i ie-am dat lui Marin Preda să le citească înainte de moarte era şi „Al treilea ochi“ şi „Secretele aurei“ tot o carte a lui Lobsang Rampa, printre alte lucruri tulburătoare pe care le destăinuieşte acest mare iniţiat, unul cu adevărat apocaliptic, în dublul înţeles al cuvîntului, revelator adică şi instaurator ai unei noi viziuni a lumii care o înlocuieşte pe alta, cea cunoscută. Ce spune iniţiatul tibetan: tot ceea ce ţine de manifestare, de la Big-Bang şi pînă la ultima frunză care cade, de la ţipătul lui Iulius Caesar asasinat în senat şi pînă la ultima bîlbă care cade din discursul lui Ceauşescu, totul, absolut totul, se înregistrează fidel într-un pergament (Cronica Akaşică) al actualului univers manifestat (Kalpa) şi explicaţia că iniţiatul, văzătorul poate şti totul despre trecut, dar şi despre viitor, se află în faptul că el poate avea acces la această sursă care, dacă se află în lume, se află şi în făptura umană, cum am stabilit prin citatul din Tabula Smaragdina („tot ceea ce e jos e la fel cu ceea ce e sus“ etc.)...
Sîntem posesorii (cum ne spunea şi Platon, prin anamneză) unei surse absolute de adevăr, iluminare şi ştiinţă, rămîne să învăţăm să ajungem la ea, căci drumul cel mai lung e drumul pînă la Dumnezeu şi la noi înşine, la Dumnezeu adică la noi înşine... Afirmaţia lui Lobsang Rampa are într-un chip straniu o confirmare europeană: linţoliul lui Hristos... Nu discutăm aici autenticitatea sau inautenticitatţea linţoliului; pentru noi ea e înafara oricărei dispute, ne interesează doar faptul că europeanului i se prezintă un anume model mental: cei care cred şi în Iisus Hristos, şi în autenticitatea linţoliului susţin deci că nimic în această lume nu poate fi ascuns şi că lumea păstrează sub diferite forme mărturia a ceea ce s-a petrecut: s-a descoperit astfel că unul dintre soldaţii romani care îl loveau pe Hristos pe drumul Golgotei era şchiop de un picior, căci loviturile de lance erau altfel decît cele ale celorlalţi...
„Şi cu ultima lumină din noi trebuie să strigăm: «Sînt Fiul Pămîntului şi al Cerului înstelat» cum citim pe o lamela orfică… “
Totul, absolut totul ne îndeamnă să credem în spiritual şi în valorile spirituale, descoperindu-ne şi văzîndu-ne aura trupului nostru. Descoperim că purtăm, fără să ştim, aureole, ca sfinţii, descoperim că sîntem regi deposedaţi de conştiinţa regalităţii noastre, cum zicea Pascal, descoperim că sufletul lui Dumnezeu e acelaşi cu sufletul nostru fără moarte, descoperim atunci că nimic în această lume şi nimic din această lume nu ne poate obliga să-i umilim acest suflet al lui Dumnezeu pe care-l purtăm în noi... Şi cu ultima lumină din noi trebuie să strigăm: „Sînt Fiul Pămîntului şi al Cerului înstelat“" cum citim pe o lamela orfică…
Pentru a-şi recîştiga poziţia privilegiată de ales, poetul însă trebuie să-şi caute, ca în yoga, poziţia convenabilă, cum spunea şi Brâncuşi: dificil nu e să lucrezi ci să te pui în poziţia de a lucra, iar asta înseamnă categoric că Poetul trebuie să trăiască altfel decît oamenii comuni: de la Antonin Artaud şi Beckett, la Baudelaire, Rimbaud şi Eminescu, pînă la lisus Hristos şi tracul Orfeu, vedem bine că pentru a rămîne Poet, trebuie să parcurgi un itinerar iniţiatic, să cobori printre morţi ca Iisus sau Orfeu (nu să stai la mesele prezidenţiale) şi bineînţeles să te sfărîmi zilnic lovindu-te de existenţa profană. Afirmaţia mea poate să vi se pară şocantă, dar concluzia mea este drastică în ceea ce priveşte poezie europeană: e ca şi cu medicina modernă care nu a perpetuat hipocratismul integral, ci arta bărbierilor şi scoţătorilor de măsele medievali: mă refer la medicina oficială, pentru că a existat tot timpul şi o continuitate a tradiţiei ermetice chiar la europeni...
Această tradiţie care ne călăuzeşte spre beatitudinea începuturilor, credem noi, trebuie urmată, fireşte, într-o alianţă loială cu tot ceea ce spiritul european a aproximat ca artă literară, retorică adică... Să nu vi se pară chiar atît de drastică, deci, concluzia mea este şi concluzia-fizicienilor europeni care, după mai bine de 2000 de ani, descoperă şi ei că nu au depăşit enunţul lui Democrit decît cu o negaţie, atomul (care nu mai poate fi tăiat, divizat) nu e atom, el poate fi tăiat în voie bună...
La fel şi noi putem spune că ne trezim după atîta timp şi descoperim că ceea ce credeam noi că e poezie, nu e poezie, e discurs raţional, referenţial, atinge doar planeitatea existenţei, uneori doar sensibilitatea umană şi rareori la Sappho, Pindar, tragicii greci, Dante, trubadurii, Eminescu, Novalis, Hölderlin, Baudelaire, Rimbaud, el se preschimbă în clară iluminare sau urlet de groază măsurînd abisul căderii noastre! (…).
Dacă Fiinţei Absolute i-au trebuit 8.400.000 de încercări pentru a ajunge să creeze Omul, cum se afirmă în „cartea tibetană a Morţilor“, cu atît mai mult Omului îi vor trebui milioane şi miliarde de încercări pentru a-i descoperi faţa lui Dumnezeu, dar trebuie să fim optimişti. Nu a spus doar Eminescu „în orice om o lume îşi face încercarea“, cu condiţia ca orice om să-şi însuşească teoria saltului a lui Kirkegaard; teoria lui se referă la acel moment precis din Hamlet, cînd Prinţul Danemarcei se aruncă cu spada întinsă în duelul mortal asupra adversarului: teoria saltului sau actului propriu existenţial, vrea să spună că în clipa decisivă, cînd am simţit că trebuie să ne facem Fapta noastră izbăvitoare pe pămînt, nu trebuie să mai ezităm, ci să ne prăbuşim cu toată viaţa noastră.
Căci e scris că „acel care îşi va pierde viaţa lui, o va cîştiga“, o altă viaţă mai înaltă, şi focul inimii lui va fi înlocuit cu un superfoc, cum scriu textele hinduse şi conştiinţa lui va deveni o hiperconştiinţă beatificată, béată, băută de conştiinţa absolută într-o vrajă absolută, cum e în iubirea divină în care, nu ştiu dacă ştiţi, acel care iubeşte simte nu doar că el iubeşte ci şi ceea ce simte pentru el acel care-l iubeşte, sau cea care-l iubeşte, în care deci dispare şi dualitatea iniţială dintr-un act erotic comun, şi iubiţii se topesc literalmente în iubire, ei sînt numai iubire: „Eu curg întreg în acest cîntec sfînt/ Eu nu mai sînt, e-un cîntec tot ce sînt!“ sau „Tu trebuia să te cuprinzi/ de acel farmec sfînt/ Şi noaptea candelă s-aprinzi/ Iubirii pe pămînt!“... Ar fi trebuit să vă ilustrez acest curs cu un poem, „Salamandriţa", un dublu cvartet care din nefericire e cam prea lung şi mă tem că nici eu nu sînt în cea mai bună formă spre a-l executa...
De aceea, dacă sînteţi de acord, din acest dublu cvartet o să vă interpretez doar poemul „Exorcism“ şi în începutul recitalului o să vă cînt un poem sau două a căror muzică a fost visată, la propriu. Nu sînt eu mai mult decît Dumnezeu autorul acestor melodii şi cu aceasta atingem o altă chestiune delicată pentru omul modern, chestiunea anonimatului în care se scufundau marii artişti tradiţionali şi a originalităţii cu orice preţ de care se face atîta caz în arta modernă...
Muzeul „Dosoftei“, Iaşi, 14 decembrie 1993
_-_Deisis.jpg)
