D. Ivănescu: Cronică de război. Anul 1877 în paginile „Curierului de Iaşi“ (II)

Mihai Eminescu: „independenţa este suma
vieţii noastre istorice“


Scena politică europeană cunoaşte şi în luna februarie a anului 1877 foarte multă animaţie. „Curierul de Iaşi“, preluând informaţiile transmise de agenţiile de presă străine, îşi informează cititorii asupra celor ce se întâmplau în Turcia, unde marile vizir Midhat Paşa, autorul constituţiei în care România era considerată parte integrantă a Imperiului otoman, a fost înlăturat de la putere şi înlocuit cu Edhem Paşa, care până la acea dată ocupase funcţia de ambasador la Berlin.

Concomitent sunt continuate tratativele în vederea încheierii păcii între Serbia, Muntenegru şi Turcia. În urma preliminariilor care au avut loc la Viena, între Zukici şi Vogoride, sârbii trimit la Constan­tinopol, pentru încheierea păcii, pe Cristici şi Motici, însoţiţi de ministrul de externe Pacici. Înainte de a ajunge la Constantinopol se opresc la Bucureşti. O telegramă a agenţiei „Havas“, publicată la 12/24 februarie de „Curierul de Iaşi“, anunţă că pacea dintre Serbia şi Turcia era aproape încheiată.

Câteva zile mai târziu, din Constan­tinopol, aceeaşi agenţie de presă preciza că s-a stabilit acordul definitiv între Serbia şi Poartă: „statu quo ante bellum, amnistie şi evacuarea teritoriului Serbiei“. Totodată, principele Muntenegrului acceptă să trimită, la rându-i, delegaţi la Constantinopol ca să ceară pentru muntenegreni tot teritoriul ocupat de ei la acea dată.

Atenţia presei străine, inclusiv a celei româneşti, este îndreptată spre acţiunile diplomatice ale cabinetului de la Petersburg. O circulară a lui Gorceacov, cancelarul Rusiei, adresată, la sfârşitul lunii ianuarie 1877, puterilor europene, asupra modului de rezolvare a problemei orientale, viza de fapt încetarea aplicării Tratatului de la Paris (1856), atât de neconvenabil pentru Rusia. „Agitaţia tăcută“ din lumea diplomatică, cum o numeşte „Curierul“ din 6 februarie, în urma circularei amintite, era întreruptă de misiunea generalului Ignatiev, la Berlin, Paris şi Londra.

Generalul Ignatiev, ambasadorul Rusiei la Constantinopol, trebuia să informeze cabinetele europene că ţara sa acceptă dezarmarea, cu condiţia ca Tratatul de la Paris să fie abrogat. Faţă de poziţia Rusiei, din Berlin se comunică că împăratul, în discursul său ţinut cu ocazia deschiderii Reichstagului, ar fi afirmat, la 11/23 februarie, că „pacea va fi menţinută chiar dacă Turcia n-ar executa din propria sa iniţiativă reformele relative la tratarea supuşilor ei creştini, reforme recunoscute de conferinţă“ . În aceeaşi chestiune, din Londra se anunţa că guvernul englez a început negocierile cu Petersburgul pentru a obţine termenul de un an ce-l credea necesar ca Turcia să poată aplica reformele promise.

Cele câteva luni de zile care preced momentul declarării independenţei de stat a României se caracterizează printr-o puternică animaţie, evidentă atât în acţiunile diplomatice cât şi în manifestările tuturor categoriilor sociale ce compuneau societatea românească. „Curierul de Iaşi“, receptiv la ceea ce se întâmpla în ţară şi străi­nătate, îşi ţinea la curent cititorii asupra principalelor evenimente, încercând să desluşească semnificaţia lor, luând atitudine uneori, în
cele mai multe cazuri ambiţionând spre o informare bogată şi competentă.

Începutul lunii februarie este marcat de o remaniere guver­namentală, care readuce pe D.A. Sturdza ca ministru de finanţe, pe I. Docan la Ministerul Lucrărilor Publice, I. Câmpineanu la Ministerul de Justiţie, iar I.C. Brătianu, primul ministru, preia şi portofoliul Ministerului de Interne. O săptămână mai târziu, I.C. Brătianu cerea domnitorului semnarea decretului de dizolvare a Senatului, pentru că punea piedici politicii guvernului şi nu dorea, printre altele, o eventuală alianţă cu Rusia. Ziarul ieşean menţionează, în numărul său din 25 februarie, intenţia României de a încheia o serie de tratate comerciale cu unele ţări europene, aşa cum în iunie 1875 făcuse cu Austro-Ungaria, deşi acest lucru nu putea fi văzut cu ochi buni de Imperiul otoman.

În acest sens, I. Ghica, C.A. Rosetti, V. Ghiorghian, I. Bălăceanu şi N. Ionescu, ministru de externe, primiseră însărcinarea din partea guvernului român de a proceda la schimbarea declaraţiilor provizorii cu reprezentanţii guvernelor francez, englez, italian, olandez şi elveţian în privinţa regimului vamal atât pentru produsele acestor ţări la intrarea lor în România, cât şi pentru produsele româneşti la intrarea lor în aceste ţări. Tot la 25 februarie, „Curierul de Iaşi“ relata modul de desfăşurare a audienţei la domnitor a ofiţerilor români ce făceau parte din colegiul de redacţie al „Revistei Armatei“. Este publicat cu acest prilej cuvântul grupului de ofiţeri unde, printre altele, se spunea că „în timpuri grele armata va şti să-şi îndeplinească cu abnegaţiune şi vitejie înalta sa misiune de a apăra moşia strămoşească“.

Sfârşitul lunii februarie e marcat de incidentul ce a avut loc în apropiere de Giurgiu, în insula Dinului. Un grup de 70 de turci, veniţi să taie pădurea pentru a folosi lemnul la fortificaţiile de la Rusciuc, însoţiţi de un agă cu un număr de soldaţi înarmaţi, se lovesc de rezistenţa militarilor români, care n-au acceptat încălcarea abuzivă a teritoriului românesc. Turcii sunt alungaţi, iar comisia mixtă de anchetă româno-turcă, instituită pentru a analiza cauza conflictului, nu-şi realizează intenţiile, datorită atitudinii ofensatoare a delegaţiei turce.
Din paginile „Curierului de Iaşi“ nu lipsesc informaţiile cu caracter militar. La 16 februarie, ziarul anunţa pregătirile ce se fac atât pentru apărarea podului de la Bărboşi (Galaţi) în cazul unui atac, cât şi pentru a face imposibilă o eventuală debarcare la gura Şiretului.

Din aceeaşi sursă aflăm că medicii români Iosif Panait, Stoica Iordanov, Constantin Papelan şi Ioan Corvin au fost primiţi de domnitor pentru a li se înmâna „Crucea Takora“, conferită de principele Milan al IV-lea al Serbiei, pentru serviciile aduse răniţilor armatei de la Timoc-Morava. O lună mai târziu, din coloanele perio­dicului ieşean, cititorii erau informaţi despre ordinul Ministerului de Război turc de mobilizare a armatei vilaetului Dunării, socotită la 25.000 oameni, că în Bulgaria se găseşte o armată turcă formată din 140.000 ostaşi şi 170 de tunuri, în timp ce la Vidin, în faţa Calafatului, se afla cea mai mare concentrare, 85.000 de oameni şi 100 de tunuri, iar trupa turcă din Dobrogea crescuse de la 4.000 la 6.000 de oameni. în ţară, I.C. Brătianu, în calitatea sa de ministru de interne, trimitea, la 15 martie 1877, o circulară, publicată în numărul 32 din 23 martie al „Curierului de Iaşi“, către prefecţi, prin care-i anunţa că aplicarea art. 5 şi 6 din Legea rurală, referitoare la împroprietărirea însurăţeilor, din motive multiple, se amâna pentru toamna anului 1877.

Pe plan extern, România se bucura de o tot mai mare simpatie, datorită politicii sale independente. O dovadă în acest sens este şi articolul pe care ziarul ieşean, preluându-1 din „Revista britanică“, îl publică în numărul său din 9 martie. Se spune în acest articol că „Italia mazzinistă ne-a surprins prin francheţea dorinţelor sale. Într-adevăr, domnul Melegari urmăreşte politica ilustrului său maestru, care acordase întotdeauna multă atenţiune afacerilor Dunării. Italia se crede interesată a susţine, ca o ramură dezlipită dintr-un trunchi comun, elementul român. Legiunile romane au dat o mare cantitate de sânge italian elementului dac şi trac, care formează mijlocul acestui popor. Italia se opune dară la o ocupaţie militară a provinciei române“.

O atitudine asemănătoare adoptă şi Belgia. La începutul lunii martie, ministrul de externe român a schimbat cu reprezentantul Belgiei la Bucureşti aranjamentul provizoriu făcut la 2 martie la Bruxelles, în vederea reglementării relaţiilor comerciale dintre cele două ţări, până la încheierea tratatului de comerţ.

Caracteristica politicii dusă de România în perioada pe care o discutăm se desprinde din mesajul domnesc adresat Camerei la 23 martie 1877, cu ocazia dizolvării. Cu acest prilej s-a spus: „Compli­cările afacerilor politice din Orient, care puteau să ameninţe inte­resele ţării noastre, reclamau din partea Reprezentanţei Naţionale o îngrijire patriotică spre a păstra României o poziţiune demnă şi o atitudine corectă în orice eventualitate. Aţi tratat, domnilor deputaţi, chestiunile care vă priveau cu un simţ curat românesc şi în acelaşi timp cu un tact care a ridicat prestigiul României şi a perseverat demnitatea ei contra oricărei atingeri“.

Dumitru Ivănescu, De la Revoluţia paşoptistă la întregirea naţională,
col. Historia Magistra Vitae, Ed. Junimea, Iaşi, 2004, fragment, pp. 189–193

Vă semnalez şi alte articole de pe acest blog
care au ca temă Războiul Independenţei României

• D. Ivănescu: Cronică de război. Anul 1877 în paginile „Curierului de Iaşi“ (I) (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/d-ivnescu-cronic-de-rzboi-anul-1877-n.html)
  
• Războiul Independenţei. Mărturii ale eroismului ostaşilor români (1) (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2008/12/rzboiul-independenei-mrturii-ale.html)
  
• Războiul Independenţei. Mărturii ale eroismului ostaşilor români (2) (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2008/12/rzboiul-independenei-mrturii-ale.html)
  
• Războiul Independenţei. Mărturii ale eroismului ostaşilor români (3) (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2008/12/rzboiul-independenei-mrturii-ale_3961.html)
  
• 30 Decembrie, evenimente reflectate în presă (1877), Mihai Eminescu, Dorobanţii (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2008/12/30-decembrie-evenimente-reflectate-n.html)
  
• Războiul Independenţei (1877-1878), cele trei tunuri capturate în bătălia de la Griviţa (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2008/12/rzboiul-independenei-1877-1878-cele.html)

Tudor Arghezi, evocare de Ion Murgeanu

Primăvara timpurie
Ion Murgeanu

Cred că ideea de a-l cunoaşte pe Tudor Arghezi mi-a venit mai întîi mie. N-aveam pe-atunci nici douăzeci şi doi de ani împli­niţi şi eram nedespărţit de primul prieten din viaţa mea. Despre primele noastre poezii toc­mai scrisese G. Călinescu la Cronica Optimistu­lui, în Contemporanul, un articol fulminant, intitulat chiar aşa: Poezie. Prietenul meu avea pasiunea telefoanelor, şi ajunşi la Bucureşti în acel an (1962) pentru a doua oară, în hotelul la care trăsesem, găsi unul chiar în camera noastră. Răsfoia cartea de telefoane şi se amuza după carte.

Ştiu că la un moment dat l-am auzit că dăduse acolo peste numărul casei din strada Mărţişor. L-am implorat pe prietenul meu să transformăm jocul într-o acţiune serioasă. Se arătă la început sceptic. I se părea imposibil ca Tudor Arghezi să ne primească... Totuşi sună la Mărţişor (el era cu mult mai îndrăzneţ decît mine) şi am avut norocul că la celălalt capăt al firului şi răspundă Baruţu. Auzise ceva despre noi (chestia cu Călinescu) şi se dovedi deîndată un nepreţuit prieten. Mai întîi ne făcu el o vizită la hotel.

Cînd apăru la recepţie, şi l-am auzit întrebînd de numele meu, l-am şi văzut parcă pe Tudor Arghezi însuşi, aşa cum aveam să-l desco­păr o seară mai tîrziu într-o fotografie de tine­reţe din monumentala Istorie a literaturii române de la origini pînă în prezent de G. Călinescu, carte rară a familiei Arghezi, dăruită de autor cu un autograf poetului, şi pe care o vedeam tot atunci întîia oară. Căci a trebuit să-i întoarcem vizita generosului nostru prieten la Mărţişor. Unde am şi ajuns, bineînţeles, în întîrziere. Dar am găsit, aşa cum ne fusese descris, la poartă o toacă, şi-o droaie de cîini s-au şi repezit la gard, să-şi facă datoria. Cîteva zile mai tîrziu, ajungînd în faţa Poetului (acum în casa din Piaţa Aviatorilor), prima lui întrebare a fost chiar aceasta: Dacă Baruţu ne dusese la Mărţişor, cum ne-au lătrat cîinii de-acolo? Ne primise la uşă, în micul hol de la intrare, soţia Poetului. Totodată eram însoţiţi de Baruţu.

În salonul în care Poetul a apărut dînd la o parte o draperie din faţa unei uşi secrete („Unde-s? Care-s?!“), s-a lăsat deodată linişte. Arghezi s-a aşezat în­tr-un scaun înalt, ca un jilţ (un tron, i-am şoptit eu memoriei mele să reţină; îmi părea rău că nu-i atinsesem dreapta, pe care ne-a întins-o pe rînd, cu buzele, după cuviinţa de-acasă faţă de bătrîni), iar noi am fost poftiţi pe o canapea de alături. Baruţu ocupă, încurajator, un scaun în fata noastră. În jurul nostru pasul lin al stăpînei casei. Îmi tremura mîna pe ceaşca de cafea. Dar atmosfera se încălzi numaidecît.

Eram la Arghezi, şi aveam privilegiul să fim totodată în mijlocul familiei marelui poet. Căci apăru şi Miţura. „Noi ne pupăm toată ziua; aşa e la noi“, a spus cu prilejul acesta Poetul. Era ca-ntr-o nouă Carte cu jucării, puţin deviată din cauza timpului... Mai aproape oricum, din păcate, de-un alt joc, joc viclean de bătrîni, pe care amfi­trionii noştri în vîrstă aveau să -l joace sin­guri, cîtiva ani mai tîrziu, şi pe rînd, bine. Dar atunci Arghezi mai era încă un om foarte viu, uluitor de simplu (Baruţu ne avertizase: „Tata acasă e ca un ţăran“), cu un suflet deosebit de cald. Cred că Baruţu a intuit bine de tot starea noastră rugîndu-l pe poet să ne spună ceva. Într-adevăr: noi îl crezusem o statuie vie. Cînd i-am vorbit despre Moldova şi-a adus aminte de Iaşi şi de Ibrăileanu.

Precizînd că proveneam din apropiere de Bîrlad şi l-a amintit pe poetul plaiurilor tutuvene, G. Tutoveanu. „Un om care ştia să îmbrace cămăşi albe“. „Baruţu, îşi rugă tot atunci marele scriitor fiul, să-mi aduci aminte să scriu o tabletă despre Otilia Cazimir şi Vissarion“. În curînd sună cineva nou la uşă. Era un redactor al unui mare cotidian venit la poet acasă cu şpaltul ritualei sale Tablete. S-a ridicat, şi luînd filele s-a apropiat de fereastră. A mi­gălit cîtva timp cu „deştele“ parcă filele proaspăt imprimate cu tuş... A spus ceva despre virgulele sale... Iar apoi din nou „în familie“. Practic noi atunci veneam dintr-un sat. „Cum citeşte lumea la sat?“. A fost o întrebare pusă de primul poet al ţării. Şi nu aştepta un răspuns de curtoazie. Nu era vorba cum era el acolo citit. ÎI interesa cu adevărat noua soartă a „robilor cu saricile pline“, aceiaşi care după exemplul său parcă (ori aplicînd exemplul său la proporţii de masă), „schimbau atunci întîiaşi oară/sapa-n condei şi plugu-n călimară“. Prietenul meu riscase un răs­puns cu aproximaţie caragielească: „Maestre, dumneavoastră sînteţi foarte citit la ţară“. Între­barea Poetului nu fusese însă deloc convenţio­nală. „Dar biblioteci sînt? E adevărat ce se scrie despre bibliotecile din sate?“. Începuse să fie foarte adevărat. Erau multe şi tot mai nesă­ţioase să adune cît mai mulţi cititori adevăraţi.

Stabiliserăm cu Baruţu să nu-l împovărăm pe poet, eventual, cu „comiterile“ noastre. însă dis­cuţia alunecă firesc condusă de amfitrion asupra „peizajului“ literar al zilei. Un redactor-şef de la o revistă („care se crezuse acum cîtiva ani mai mare decît Eminescu“) pleca din importanţa lui funcţie, îi lua locul un altul („care măcar ştie să se certe de-a-devăratelea“). Noi, făceam deodată şi noi parte din acelaşi „peizaj“. Cînd or să ne latre prea tare „cîinii răi de pe cine ştie unde“ să nu ne sfiim şi să-l mai cătăm. Prin Baruţu. Prin care tot atunci ne-a promis că „va fi prezent“ la o consfătuire a tinerilor scriitori din Moldova, care trebuia să se tină la Galaţi (îi părea rău că nu putea veni personal; nu văzuse Galaţii), sau mai precis „se ţinea“ în capul nos­tru, de ani de zile. Eram gata „să facem“ şi o re­vistă, şi-am „obţinut“ pe loc colaborarea pri­mului cel mai mare poet de după Mihai Emi­nescu.

Într-un autograf pe care-l păstrez şi acum cu sfinţenie (deşi n-am mania autografelor), ca­ligrafiind cuvîntul „colegi“ unii l-au interpretat excesiv. Alţi colegi mai apropiaţi însă de „lumea noastră“, cărora nu ne-am putut stăpîni să nu le arătăm chiar din aceeaşi zi „trofeul“, au avut şi mai mult umor; glumind că-l „lămuriserăm“ noi pe poet „să se treacă la colectiv“. Poetul rostise în zilele următoare în cadrul unei istorice adu­nări a ţăranilor români despovăraţi de milenara apăsare a jugurilor succesive un emoţionant cuvînt care se încheia, bineînţeles, foarte arghe­zian: „Din acest moment mă simt şi eu colecti­vizat“, îmi aduc aminte că ieşind de la Arghezi poetul ne-a însoţit el însuşi pînă în stradă. În­floriseră merii, cireşii. Ne-am despărţit de poet sub crengile încărcate de flori. Primăvara era timpurie. Curajul tinereţii noastre triumfase şi el, căci astăzi, după atîţia ani, cînd mi se dă pri­lejul, pot iscăli şi eu acest adevăr: „Mă numesc unul dintre oamenii în viaţă care l-au cunoscut în carne şi oase pe Tudor Arghezi“.

Ion Murgeanu, Primăvara timpurie, Luceafărul, nr. XXII 5(875), sîmbătă, 3 februarie 1979

Copilărie în perioada interbelică. Anul cercetăşesc 1936-1937

Anul cercetăşesc
1936-1937

Şedinţa I
26 septembrie 1936

Aşezate frumos în careu, aşteptam de Doamna Comandantă, şi nu mică ne-a fost surpriza când Doamna a venit însoţită de Doamnă Directoare, Domnişoara comandantă de străjere şi Domnişoara de educaţie fizică. S-a dat raportul, apoi s-a intonat Imnul Regal, s-a spus legea, deviza şi motto[-ul]. Doamna Comandantă a vorbit despre deschiderea noului an cercetăşesc şi ne-a strecurat pe nesimţite în suflet sentimente frumoase şi dor de muncă. Apoi s-a citit un text din Biblie şi s-a explicat. S-a cântat Chemarea cercetaşelor şi Cântecul focului, după care au făcut gimnastică. S-a explicat articolul VII din lege, apoi ne-am reamintit istoricul cercetăşiei. Ca să ne înviorăm am dansat Hora Unirii şi Domnişoara Olimpia ne-a învăţat un dans nou, Hora din Bălţi. După aceasta s-au spus anecdote şi ghicitori, care ne-au înveselit mult.
Şedinţa s-a terminat cu Imnul Cercetăşesc.

Alte articole pe aceeaşi temă:

• Copilărie în perioada interbelică. Scurt istoric al mişcării cercetăşeşti din România (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/copilrie-n-perioada-interbelic.html )

Copilărie în perioada interbelică

Caiet de patrulă,
Patrula „Rândunica“
(1933)

Legenda Rândunicii

A fost odată, o babă şi un moşneag, care nu aveau copii. Ei doreau din tot sufletul să aibă unul măcar. Pentru aceasta ei au umblat pe la toate babele din sat şi pe la toţi vrăjitorii, dar totul fu în zadar.

Într-o zi, baba s-a hotărât să ia un copil de la o femeie săracă din sat, care avea mai mulţi. Dar această femeie, nu vru să îi dea nici unul, căci îşi iubea foarte mult copiii.

Baba era foarte supărată; într-o noapte însă, moşneagul visă, că i-a spus cineva să se ducă pe drumul satului, şi ce a găsi mai întâi, să ia să crească, ca pe copilul său. Cum se sculă a doua zi, moşneagul urmă întocmai sfaturile din vis; se duse pe drumul satului şi găsi o nucă. Mai căutând, şi negăsind altceva, luă să crească nuca.

Într-o Duminică, baba s-a dus cu moşneagul la biserică, şi a lăsat nedereticat în casă, căci se sculase târziu; când au venit marea le-a fost mirarea pentru că au găsit aranjat totul. Nu ştiau ce să creadă, dat se gândiră că poate tot ei au făcut şi au uitat. A doua Duminică au păţit tot aşa; dar a treia Duminică, ei s-au întors foarte repede înapoi. Uitându-se pe fereastră au văzut nuca deschisă, iar o fată foarte frumoasă deretica în casă. Moşneagul a ascuns repede cojile de nucă, apoi a spus fetei că rămâne a lor. Ea nu vru întâi cu nici un chip, şi cerea mereu cojile de nucă; bătrânul nu voi să i le dea şi ea se învoi să rămână fiica lor.

O păzeau ca pe ochii din cap, căci era foarte frumoasă şi le era tare dragă; din cauză că flăcăii din sat începură să se învârtească împrejurul casei lui, moşneagul a ridicat un gard foarte înalt, ca să nu poată privi nimeni înăuntru.

Într-o seară, când bătrânii stăteau afară şi se uita la stele, fata le-a spus povestea ei: ea era fiica Soarelui şi se căsătorise cu Luceafărul; dar ei nu-i plăcea, căci el pleca tot timpul de acasă. Ea fugi înapoi la Soare, dar Luceafărul o găsi. Atunci fugi pe pământ prefăcându-se într-o nucă, şi a găsit-o moşneagul.

Pe când ea îşi povestea viaţa sa, bătrânilor, Luceafărul o văzu, şi se porni imediat după ea, transformat într-un tânăr. Când ajunse în satul ei, dădu o masă mare şi spuse, că fiecare părinte, care va veni cu fata, va bea gratis; făcu şi un scrânciob şi chemă pe fete să se suie în el.

Bătrânii se duseseră şi ei cu fata, pe care o chema Rândunica, şi cu toate că ea nu voia să se suie în scrânciob, căci parcă presimţea ceva, ei o făcură să se suie.

Luceafărul, atât aştepta; imediat dădu drumul scrânciobului, şi se înălţă cu Rândunica. Atunci ea îl rugă să o lase să îşi arunce rochia pe pământ, ca amintire bătrânilor. El se învoi, dar ca ea să nu îşi dea şi ea drumul, o legă la gât cu brâul său roşu; însă Rândunica se smunci tare şi căzu şi ea.

Rochia ei se prefăcu în frumoasele floricele rochiţi de rândunele, iar ea în rândunică. De atunci îşi face cuibul lângă casa oamenilor, şi e roşie la gât din cauză că a fost legată cu brâul roş al Luceafărului.

Legământul (1933)

Eu cercetaşa M.I. făgăduiesc:
Să fiu credincioasă lui Dumnezeu.
Să-mi slujesc cu dragoste patria şi regele.
Să ajut pe aproapele meu.
Să mă supun legii cercetăşeşti.

Aşa să-mi ajute Dumnezeu!

Deviza cercetăşiei este:
Credinţă şi muncă pentru patrie şi rege
Gata la datorie.

Motto: o faptă bună în fiecare zi.

Legea cercetaşelor (1933)

1. Cuvântul cercetaşei e totdeauna vrednic de încredere.
2. Cercetaşa e credincioasă regelui, ţării, părinţilor şi conducătorilor ei.
3. Cercetaşa e o bună româncă şi gospodină.
4. Cercetaşa păstrează datinile strămoşeşti şi caută frumosul.
5. Datoria cercetaşei e să fie folositoare şi să ajute pe alţii; ea respectă munca şi avutul altuia.
6. Cercetaşa nu face deosebire de credinţă, clasă socială şi avere.
7. Cercetaşa îşi îngrijeşte corpul şi duce o viaţă sănătoasă.
8. Cercetaşa e bună cu animalele, îi plac florile şi cercetează natura.
9. Cercetaşa e muncitoare, economă şi totdeauna plină de însufleţire pentru fapte bune şi realizări folositoare.
10. Cercetaşa e curată în gând, în vorbă şi în faptă şi îşi ia răspunderea faptelor sale.

***

Mişcarea Cercetăşiei în România.
Scurt istoric

În primăvara anului 1913, la liceul din Blaj se constituie, la îndemnul profesorului Al. Borza, prima legiune de Cercetaşi din România. Cercetaşii erau sub comanda elevilor din cursul superior, coordonaţi de profesorul Borza.

Aproximativ în aceeaşi perioadă profesorul Gh. Munteanu Murgoci prezintă la Bucureşti o comunicare despre boy scouts pe care i-a întâlnit în timpul unei călătorii în Anglia şi doreşte înfiinţarea unei secţii naţionale de boy scouts sub numele de Pandurii României. Principele Carol, viitorul Rege Carol al II-lea, propune ca această asociaţie să se numească Cercetăşie, denumire care a şi fost adoptată.

În vara anului 1913 mai mulţi elevi ai Liceului Lazăr din Bucureşti, inspiraţi de un articol citit într-o revistă franceză (Lectures pour tous) înfiinţează două patrule de exercitare. Marin Demetrescu, directorul liceului, susţine această initiativă, iar profesorul Vladimir Ghidionescu li se alătură şi ţine, în localul liceului, prima conferinţă despre Cercetăşie.

În noiembrie 1913, Gabriel Giurgea scrie o broşură despre Cercetăşie şi o expediază tuturor directorilor şcolilor secundare din ţară. Comandantul primelor patrule de cercetaşi este colonelul Grigore Berindei, viitor general. În acelaşi timp s-a format şi un comitet (colonelul Berindei, Gabriel Giurgea, Vladimir Ghidionescu, maior Mandescu, maior Uica, căpitan Sâmboteanu, căpitan Panaitescu şi căpitan Manicatide) care a reprezentat nucleul mişcării Cercetăşeşti organizate din România.

După izbucnirea războiului colonelul Grigore Berindei solicită o audienţă la Regele Carol I şi, în prezenţa principelui moştenitor Ferdinand, îi explică acestuia rolul şi necesitatea Cercetăşiei în viaţa socială a României. Principele Ferdinand se dedică trup şi suflet mişcării şi, în foarte scurt timp se înfiinţează un mare număr de legiuni, purtând nume de Voievozi şi Domniţe din istoria românilor. În 1914, Regele Carol I avea să închidă ochii, la vârsta de 75 de ani, lăsându-l pe nepotul său, Ferdinand, să înfăptuiască ceea ce el nu a putut să facă: pornirea la luptă, în fruntea armatelor române, împotriva ţării sale natale şi unirea provinciilor româneşti într-un singur stat. În 1914, Ferdinand devine Rege al României, la 49 de ani, depunând jurământul solemn şi promiţând că va fi un bun român.

În 1915, Asociaţia Cercetaşii României număra 12.976 membri, organizaţi în 34 de Legiuni şi 58 de Cohorte şi având 192 de comandanţi şi instructori.

Comitetul Central al Asociaţiei votează, la începutul anului 1915 Regulamentul de Administraţie şi Regulamentul Cercetaşului. Asociaţia este condusă de un Comitet Central cu 25 de membri.

Pe 8 Aprilie 1915 este promulgată Legea prin care Asociaţia Cercetaşii României este recunoscută ca persoană morală şi juridică, iar comandantul acesteia va fi Alteţa sa Regală.

La 23 Aprilie 1915 se ţine, la Bucureşti, primul Congres al Comandanţilor.

Între anii 1916-1918, activitatea cercetaşilor a fost legată de efortul de război şi a fost plină de acte de eroism, cercetaşii activând, în timpul Primului Război Mondial, alături de armată şi în sprijinul ei în spatele frontului sau chiar pe front, numeroşi eroi cercetaşi dând dovadă de mari acte de vitejie; printre aceştia se număra cercetaşa Ecaterina Teodoroiu (n. 14 ianuarie 1894, satul Vădeni, azi Târgu Jiu, d. 22 august 1917, supranumită şi „Eroina de la Jiu”, care a fost răsplatită pentru curaj cu diferite distincţii militare şi a fost ridicată la gradul de sublocotenent, primind comanda unui pluton de infirmerie, a căzut în Bătălia de la Mărăşeşti), generalul Eremia Grigorescu şi alţi eroi cercetaşi.

Prima mare tabără a cercetaşilor din România are loc la Braşov la Pietrele lui Solomon în anul 1919 . Asociaţia participă la prima Jamboree Mondială de la Londra din anul 1920 cu o delegaţie formată din 100 de cercetaşi. În anul 1922 , Asociaţia Cercetaşii României participă la Conferinţa Mondială de la Paris, numărându-se printre cele 30 de ţări membre fondatoare ale mişcării Mondiale Scout. După război a urmat o perioada de aproximativ 10 ani, până în 1929, în care mişcarea a fost relativ dezorganizată. În anul 1929 se constituie Asociaţia Cercetaşelor României, astfel că activitatea cercetaşilor a fost practic reluată în vara anului 1930 odată cu prima Jamboree Naţională de la Piatra Neamţ (întâlnire a cercetaşilor).

A doua Jamboree Naţională s-a desfăşurat între 5 şi 30 iulie 1932 la Sibiu (Dumbrava Sibiului) şi a avut un succes enorm.

La Jamboreea de la Sibiu au participat peste 2.500 de cercetaşi cazaţi în peste 1.500 de corturi şi reprezentând 60 de organizatii naţionale şi internaţionale. rintre cei care au sosit la Sibiu s-a numărat şi Directorul Biroului Internaţional al Cercetăşiei, Sir Hubert Martin, prieten şi camarad al legendarului Sir Robert Baden-Powell (22.02.1857-8 ianuarie 1941), creatorul Cercetăşiei.

Cea mai mare Jamboree organizată la noi în ţară a avut loc la Constanţa, Mamaia, în anul 1934, sub preşedenţia prinţului Nicolae, având în comitetul de organizare pe primul-ministru Ghe. Tătărăscu, miniştri, prefecţi, primari, secretari de stat, generali, profesori universitari, ofiţeri.

După anul 1989, în România s-a reorganizat mişcarea cercetaşilor guvernată tot de o „Lege a cercetaşului“ care reprezintă o sinteză a virtuţilor şi principiilor de bază în formarea caracterului unui tânăr, este cuprinzătoare şi valabilă în orice perioadă de dezvoltare a societăţii.

„Legea cercetaşului“ astăzi:

1. Cercetaşul îşi iubeşte patria sa România, şi pe toţi care trăiesc în ea şi pune interesele ţării şi colectivităţii deasupra celor personale.
2. Cercetaşul este loial, îşi respectă cuvântul dat, nu minte, este curat în gând, în vorba şi în faptă.
3. Cercetaşul este util şi îşi ajută semenii în orice situaţie, este un prieten pentru toţi şi frate cu toţi cercetaşii.
4. Cercetaşul este econom şi cumpătat, respectă munca şi proprietatea, este îngăduitor cu alţii şi sever cu sine, îşi îngrijeşte corpul şi duce o viaţă sănătoasă
5. Cercetaşul iubeşte şi ocroteşte natura şi este bun cu animalele.
6. Cercetaşul îşi iubeşte şi ascultă părinţii, respectă profesorii şi şefii, este disciplinat în tot ceea ce face, respectă părerile altora şi îşi asumă răspunderea faptelor sale.
7. Cercetaşul crede în Dumnezeu şi respectă credinţa celorlalţi.
8. Cercetaşul este curajos şi încrezător în puterile lui, vioi şi plin de însufleţire.
9. Cercetaşul iubeşte învăţătura şi la rândul lui învaţă şi pe alţii.

10. Cercetaşul se străduieşte să facă în fiecare zi o faptă buna, oricât de neînsemnată ar părea ea.

Ion Moţa: Cranii de lemn

„Să nu lăsăm urmaşilor noştri o ţară fără Biserici, fără icoane, fără ocrotirea mâinii lui Dumnezeu!“



Sâmbăta aceasta, la Biserica Ilie Gorgani, are loc un parastas pentru luptătorii legionari Ion Moţa şi Vasile Marin, căzuţi în urmă cu 72 de ani pe frontul anticomunist din Spania. În seria manifestarilor de 13 ianuarie, duminică, 11 ianuarie 2009, orele 15,oo, va fi lansată în cadru festiv culegerea de articole ale liderului legionar Ion Moţa, intitulata Cranii de lemn.

Apărută pentru prima dată în România după 68 de ani, lucrarea va fi lansată la Muzeul de Istorie a Municipiului Bucureşti (Palatul Şuţu - Piaţa Universităţi, peste drum de Biserica Colţea), ocazie la care vor vorbi pe marginea subiectului cărţii şi personalităţii autorului, dl prof. univ. dr. Cosmin Dumitrescu şi dl prof. Mircea Nicolau, preşedintele Fundaţiei George Manu (http://www.fgmanu.net/).

Participanţii vor putea urmări proiecţia documentarului Moţa şi Marin, în apărarea civilizaţiei europene, realizat de Editura Sânziana (http://sanziana2007.blogspot.com/). Intrarea este liberă, transmite Fundatia Profesor George Manu, care comemorează anual jertfa luptătorilor români din Spania. Redau mai jos un articol apărut în presa la 70 de ani de la moartea celor doi luptători anticomunişti. La ceremonia anuală de la Majadahonda au luat parte vechi luptători naţionalişti exilaţi după 1948 şi camarazi din mai multe ţări.

Legionarii Moţa şi Marin comemoraţi în Spania

Vechi luptători naţionalişti exilaţi după 1948, foşti deţinuti politici din România, dar şi mulţi tineri au comemorat, la Madrid, 70 de ani de la moartea românilor Ion Moţa şi Vasile Marin, înrolaţi în armata naţională din Spania, în lupta cu brigăzile comuniste. În 13 ianuarie s-au implinit 70 de ani de la jertfa profetică a legionarilor Ion Moţa şi Vasile Marin, plecaţi să lupte în Spania pentru apărarea Crucii în faţa ameninţării bolşevice, se arată într-un comunicat remis, marţi, agenţiei Mediafax, de către Fundaţia Profesor George Manu şi retransmis presei.


Se poate spune, fără a greşi, că acest gest a fost unul deschizător de drumuri. Peste România au trecut decenii de frământari şi suferinţe. Acum s-a ajuns într-un punct care pune o nouă pecete, încă una, pe adevărul credinţei şi al luptei lor. Gestul recent al României de a condamna în mod oficial comunismul drept un sistem şi o ideologie criminală va rămâne în istorie (dincolo de amănuntele sale pe alocuri imperfecte) cu o valoare unică de simbol. Şi, tot în vremea din urmă, majoritatea covârşitoare a românilor se solidarizează în jurul icoanelor, intuind că atacurile perverse împotriva prezenţei lor în spaţiul public pot avea pe termen lung consecinţe dezastruoase pentru identitatea noastră naţională şi spirituală, se arată în comunicat.

Apelul figurilor legendare

Amintirea jertfei lui Ion Moţa şi Vasile Marin s-a comemorat ca în fiecare an şi la Majadahonda, lângă monumentul înălţat pe locul unde ei au căzut fulgeraţi de obuzele roşii. În acest loc de pelerinaj devenit deja tradiţional s-au adunat din nou, sâmbătă, legionari din mai multe ţări, naţionalişti creştini spanioli şi un numeros public. Slujba parastasului a fost oficiată de doi preoţi, apoi a urmat discursul camaradului Radu Popescu, după care Blas Pinar, liderul formaţiunii naţionaliste Frente Espagnol, a susţinut o cuvântare.Totodată, s-au intonat imnurile Sfântă tinereţe legionară şi Cara al sol, s-a dat onorul şi s-a făcut apelul figurilor emblematice ale Mişcării Legionare: Ion Moţa şi Vasile Marin, cei comemoraţi cu acest prilej, precum şi Corneliu Zelea Codreanu şi Horia Sima. La finalul manifestării, grupul legionarilor adunaţi în jurul crucii din faţa monumentului a intonat acordurile Imnului legionarilor căzuţi.


În apărarea Crucii

În urmă cu 70 de ani, o mână de legionari români plecau să lupte în Spania împotriva comunismului. Prin aceasta ei urmau cu fidelitate linia de rezistenţă anticomunistă a Capitanului lor, Corneliu Codreanu, pe ambele planuri: cel al acţiunii şi cel spiritual. Au plecat pentru că se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Christos. Iar Ion Moţa avea să scrie într-unul din articolele sale trimise de pe front: Să nu lăsăm urmaşilor noştri o ţară fără Biserici, fără icoane, fără ocrotirea mâinii lui Dumnezeu! Să nu lăsăm copiilor noştri o viaţă în care vor fi pierdut pe Christos! Iar pentru aceasta, să nu fugim din faţa jertfei pentru apărarea Crucii!, se arată în comunicat.

Românii care se solidarizează în jurul icoanelor, atacate astăzi cu mijloace mult mai rafinate decât mitralierele anilor '30, dar nu mai puţin primejdioase, urmează, poate fără să o ştie, îndemnul la icoana! al aceluiaşi Ion Moţa.

O fac călăuziţi de un instinct încă sănătos şi de conştiinţa încă vie a identităţii noastre ca neam. Cu toate acestea, suntem atât de departe de ceea ce ar trebui să fim! E suficient să ne uitam în jur, pentru a vedea că mizeria morală e parcă mai mare decât oricând. Evenimentele recente ne arată că mai avem doar un instinct de conservare intact şi intuiţia de unde ne poate veni mântuirea, notează fundaţia citată. (Mediafax)

sursa: http://victor-roncea.blogspot.com/

Mihai Eminescu: Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie

„Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma cu tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Vis de răzbunare, negru ca mormântul
Spada ta de sânge duşman fumegând.
Şi deasupra hidrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii tainic triumfând.
Spună lumii large steaguri tricolore,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâltoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ca pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!“

Mihai Eminescu

* * *

„NOTA BENE: Timp de peste două decenii această poezie de tinereţe a lui Mihai Eminescu, capodoperă indiscutabilă a geniului romantic patriotic, este în mod tacit şi mizerabil «interzisă» a mai fi difuzată sau retipărită pe motiv că ar fi fost supralicitată de regimul naţionalist-comunist din timpul lui Ceauşescu. Deşi cauza pare a fi mai adâncă şi mult mai gravă cu conotaţii «postmoderniste» de tip new-age-ist. Desfidem orice barieră din calea publicării ritmice, fie şi mereu ocazionale, periodic vorbind, a poeziilor lui Eminescu; e şi unul din motivele pentru care readucem în prim-plan Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie. Eminescu este, se citeşte şi se reciteşte mereu şi totdeauna, în regim etern românesc.“

Ion Murgeanu, Que vadis, Patria?, Meridianul Românesc, 2008 (fragment)

Ioana Maria Lupaşcu: Prinţul baghetei

„Scrisul este o pasiune mai veche a Ioanei Maria Lupaşcu: în intervalul în care a locuit în Italia a fost corespondent al cotidianului Monitorul, în paginile căruia a publicat săptămânal, timp de trei ani, reportaje, articole, însemnări. În anul 2004 a primit Diploma de Excelenţă pentru contribuţia publicistică la Monitorul.

În 2007 lansează CD-ul Live Piano Solo (editura Libris).“


„Cartea artistei va vedea lumina zilei după jumătatea acestei luni. Este vorba de un roman nonfiction închinat muzicii celei mari şi iubirii, un roman în care armonia şi concreteţea imaginilor se îmbină cu delicateţea şi prospeţimea scrisului.

Autoarea nu impune verdicte, nu dă sentinţe, nu cheamă la nedreaptă judecare oameni şi caractere: pur şi simplu expune, cât mai firesc cu putinţă, fapte şi întâmplări care îi depăşesc cu mult epoca, vârsta, experienţa. Dealtminteri, acesta şi este unul dintre farmecele secrete ale acestui volum: respectul faţă de adevăratele valori ale trecutului, un respect ce respiră de alocuri o nostalgie bine dozată, niciodată în exces, mereu deschisă viitorului.“

„Este o cartea a speranţelor care nu şi-au pierdut memoria, este o carte despre oameni care au ratat mereu şi cu bună ştiinţă întâlnirea cu păcatul lucrurilor nefăcute. Este cartea unei pianiste de mare forţă care a pus la lucru cuvântul, obligându-l să facă ce ştie ea mai bine: să cânte.“

Memorialul Ipoteşti: Zilele Eminescu, ianuarie 2009

Omagiu lui Eminescu... atât cât putem...

Vă prezint programul manifestărilor dedicate Zilelor Eminescu aşa cum este redat pe site-ul http://cimec.wordpress.com/2009/01/09/memorialul-ipotesti-zilele-eminescu-ianuarie-2009/ , sub sloganul Patrimoniul cultural - evenimente recomandate de CIMEC – Institutul de Memorie Culturală.

Rămâne să decideţi singuri cât de memorabile sunt şi cât de mare se arată a fi legătura valorică şi ideatică între cei care susţin aceste acţiuni şi Poetul Mihai Eminescu. (Fără să mai accentuez ilaritatea enunţului „traduceri eminesciene realizate de Nicolas Blithikiotis“, întreb din limba română în limba ...? aş putea bănui, corect sau nu, că ar fi vorba de o traducere în limba franceză, dacă ar fi să iau de bună ţara de origine – Franţa – indicată între paranteze. Întreaga prezentare continuă în acest stil confuz. Aşadar, Eminescu omagiat atât cât putem... )


Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu” organizează în data de 15.01.2009 a XLII-a ediţie a Zilelor Eminescu.

Programul manifestărilor va începe la ora 10.00 cu o slujbă religioasă oficiată la Biserica satului Ipoteşti.

La ora 10.30 în Amfiteatrul „Laurenţiu Ulici” din cadrul Bibliotecii Naţionale de Poezie manifestările dedicate Zilelor Eminescu vor continua cu trei lansări de carte:

– traduceri eminesciene realizate de Nicolas Blithikiotis (Franţa)

– Rodica Marian şi Felicia Şerban – Dicţionarul Luceafărului eminescian (ediţie definitivă), Editura Fundaţia Culturală Ideea Europeană, 2007. Prezintă Pompiliu Crăciunescu, conf. univ. dr. la Universitatea de Vest Timişoara.

– Nichita Danilov – Locomotiva Noimann (volum de proză), Editura Polirom, Iaşi, 2008. Prezintă poetul Lucian Alecsa. La ora 11.30 în acelaşi Amfiteatru se va putea viziona filmul documentar Eminescu, Veronica, Creangă ( 1915), film realizat de Octav Minar (compania Pathe, Bucureşti, fotograf Svoboda). Prezentarea va fi făcută de dr. Valentin Coşereanu, director al Memorialului Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu“.

La ora 12.00 actriţa Cătălina Mustaţă va susţine un minirecital din creaţia eminesciană

Participanţii la manifestări vor putea urmări la ora 12.30 un recital Maria Răducanu (voce), Rodica Gondiu (esraj) şi Laurenţiu Gondiu (chitară)

La ora 13.30 invitaţii prezenţi la manifestări vor urmări un program folcloric susţinut de Ansamblul Poieniţa, ansamblu din care fac parte copii ai Şcolii Poiana Voronei, sub îndrumarea institutorului Sergiu Dascălu.

Programul manifestărilor dedicate Zilelor Eminescu – ianuarie 2009 se va încheia cu vizitarea expoziţiei etnografice Vremea colindelor , expoziţie realizată de Memorialul Ipoteşti în colaborare cu Muzeul Judeţean Botoşani – secţia etnografie şi prezentată de muzeograf Steliana Băltuţă.

Partenerii media ai acestei manifestări sunt: Jurnalul de Botoşani, Evenimentul de Botoşani, Actualitatea Botoşăneană, TeleM Botoşani.

Pentru relaţii suplimentare vă rugăm să sunaţi la 0231/517602.
Responsabili proiect cultural: Oneaga Constantin. Mihaela Aniţului, Florescu Ana.

Întocmit, Zăhărescu Gianina, Muzeograf relaţii publice

PS

Analizând acest comunicat mi-a venit ideea să accesez şi sumarul manifestărilor Zilelor Eminescu ediţia 2008. Am constat, la o primă analiză, că şi în anul 2008 a avut loc o lansare de carte având acelaşi traducător [„lansarea volumului Eminescu - Poezii ediţie bilingvă - traducător Nicolas Blithikiotis (Franţa), sursa: http://cimec.wordpress.com/2008/06/10/ipotesti-zilele-eminescu-14-iunie-2008/ ]. Întrucât această nouă informaţie nu face altceva decât să îmi sporească până la un grad alarmant starea de confuzie revin cu alte întrebări: o fi aceeaşi carte a cărei lansare o fi devenit o constantă a acestor manifestări? o fi o alta?...

Cezar Ivănescu: Cum m-am facut scriitor

„nu poţi scrie literatură, decât dacă simţi, în adâncul sufletului, că limba în care scrii, pentru o clipa, spre a înflori în plenitudine, se serveşte de tine: un scriitor scrie deplin conştient de existenţa marelui text genezic fără sfârşit care este literatura română: trebuie să auzi acest text polifonic şi să scrii, armonic sau dizarmonic, dar nu înafara lui, nu pe lângă... “

Este evident pentru oricine că, un scriitor care afirmă despre sine cum a devenit scriitor se încarcă de o enormă prezumţie: nu vom şti niciodată în timpul vieţii noastre dacă am devenit cu adevărat scriitor; abia trecerea unui timp îndelungat validează această calitate a unui individ oarecare şi-l situează într-o istorie literară certă deosebindu-l de masa miriadelor de grafomani.

Consider grafomania ca pe un fericit simptom indicativ în devenirea unui scriitor, ca pe un ritual de o maximă eficienţă numai în rare cazuri şi singurul de altfel de la care putem spera ceva, înafara lui întâmpinându-ne doar vidul. Bineînţeles, manifestarea grafomana se poate realiza şi numai mental...

Purced la treaba cu această modestie câştigată în timp... Scriitorul este la început un simplu grafoman care trebuie să-şi probeze zilnic faptul că mai este grafoman... Toţi marii scriitori, de la Balzac, la Eminescu şi Dostoievski au fost nişte grafomani dezlănţuiţi...

Ei sunt foarte numeroşi la început şi rămân foarte puţini până la urmă...
Cehov îşi amintea că la debutul său literar, în întreaga Rusie erau cam 500 de tineri prozatori de aceeaşi valoare, din care au rămas doar doi, el şi Gorki, poate trei, dacă-l adăugăm şi pe Leonid Andreev.

Eu însumi am facut această experienţă devastatoare prin cenaclul "Numele Poetului", cenaclu prin care am cunoscut vreo 500 de tineri poeţi romani: dintre ei, doar câţiva mai sunt lizibili la ora actuală şi pot spune despre doi sau trei că vor rămâne cu siguranţă în poezia românească...

Grafomanii care sunt scriitorii, nu pot fi zdruncinaţi în credinţa lor de grafomani decât tot de alţi grafomani. Sevastos, dacă nu mă înşel evoca apariţia lui Constantin Stere, la Iaşi, în cercul "Vieţii Româneşti"... După ce-l ascultau pe Stere citind din manuscrisele sale, toţi componenţii cercului literar al "Vieţii Româneşti" îşi promiteau să se lase de scris... dar că autentici grafomani ce erau, nu o făceau niciodată...

Am devenit eu însumi grafoman, aşa cum am amintit-o, prin repetenţie...
Am început şcoala la Huşi şi am deprins cu greu scrisul cu mâna dreapta, ca orice stângaci scriind mai uşor cu stânga: am fost corijat drastic de părintele meu pentru aceasta stângăcie incipientă.

Eram promoţia de elevi care făceam trecerea de la liceul de tip stalinist, cu zece clase, la cel de tip intermediar cu unsprezece clase dar tot fără despărţământul pe secţii, reale şi umane... Jucam fotbal, rugby şi box şi frecventam şcoala ca pe o închisoare şi numai după ce tatăl meu îmi aplica desele şi necesarele corecţii corporale... În acest ultim an pe care l-am petrecut la Liceul de băieţi "Gh. Roşca Codreanu" din Bârlad, am fost tratat ca un caz, aproape ca o fiară...

Profesorul meu de limba română, Harry Zupperman, mă aşezase, singur, în prima bancă, banca cea mai apropiată de uşa clasei, şi la fiecare intrare a sa la oră, arunca din din uşă catalogul pe catedra şi îmi aplica o directă de dreapta în plină figură: trebuia să eschivez sau să parez... Acest Harry Zupperman era pentru mulţi teroarea liceului prin exigenţa împinsă până la cruzimea cu care trata ignoranţa învăţăceilor în materie de literatură dar mai ales de limba română... Era în stare să te pălmuiască dacă te auzea rostind "atunci când" sau "ce mai faceţi?"... El avea să-mi fie şi să-mi rămână magistrul de neuitat al tinereţii mele de care m-a legat o amourhaine cum spun francezii, cu unele tente mistice ca într-o veche relaţie orientala dintre maestru şi discipol... Evreu sarac, orfan de tată, făcuse strălucite studii universitare, fusese coleg şi prieten cu Al. Sahia şi Eugen Ionescu, cunoştea bine avangarda literară românească şi, deşi căsătorit cu o pianistă care locuia în Bucureşti, trăia ca un celibatar, singur cu câinii lui în vechea casa părinteasca din Bârlad, undeva pe lângă fosta piaţă a oraşului... Desi era profesor de germană şi franceză, nu a predat o bună bucată de vreme decât româna... Mai târziu, când învăţământul românesc s-a mai normalizat, avea sî predea din nou germana, cum am aflat de la Lucian Vasiliu care i-a fost si el elev...

Făcuse şi Zupperman box în tinereţe şi de aici i se trăgea nebunia cu directa de dreapta... Lovitura îi era întodeauna însoţotă de strigătul: "apără-te băiete!"
Reuşind să obţin un 8 la o teză la limba româna, am intrat in vizorul lui Zupperman care mă hăituia căci nu-şi putea ierta de a-mi fi acordat acel 8.

Citeam de acum pe rupte, înspăimântat să nu gafez în faţa lui Zupperman, căci orice gafa de-a mea era însoţită de-o ploaie de lovituri de-ale lui... Am mai trăit o întamplare revelatoare cu Zupperman, până la sfârşitul clasei de fete, secţia umană... Era moda concursurilor literare între licee, între oraşe, ţări, continente, planete etc... Zupperman pregătea echipa de elevi fruntaşi de la liceul de băieţi, eu nu eram elev fruntaş, dar am fost cooptat în echipă dintr-o toana a lui Zupperman... Într-o zi, ne-a luat la el acasă, ne-a pus să ne descălţăm la intrare şi apoi turnându-ne el însuşi apă dintr-un ibric, ne-a pus să ne spălăm pe mâini urmând să fim iniţiaţi în vederea şi rasfoirea "Istoriei..." lui Calinescu, "Istorie" pe care Zupperman o poseda în ediţia princeps şi o venera ca pe o "Biblie"...

Frumuseţea întâmplării constă în aceea că, deşi spălaţi pe mâini, Zupperman nu ne-a lăsat pe niciunul să atingem cartea nici cu buricele, o răsfoia el singur, şi fiecare încercare a noastră de a o pipai era întâmpinată de o căutătură însângerată a lui Zupperman...

N-am atins-o, dar am văzut-o... De-a lungul anilor aveam să mai văd, ba chiar să şi citesc multe cărţi rare din biblioteca lui Zupperman... Avea maniile lui... În timpul studenţiei, venind în vacanţă în Bârlad, într-o discuţie peripatetică, pomenesc de Lautreamont... S-a oprit, trăznit, pe trotuar, ca şi cum l-aş fi pălmuit, şi m-a întrebat, resentimentar, de unde am auzit de Lautreamont.
Bineînteles că-l avea şi-l ştia foarte bine, dar nu-i convenea să ştie chiar toată lumea de Lautreamont...

Am încheiat, cum spuneam, clasa a X-a a Liceului de băieţi printr-o glorioasă şi salvatoare repetenţie şi, după numeroase intervenţii, mama a reuşit să mă înscrie în toamna următoare a lui 1955, la Liceul de fete, secţia umană. La Liceul de fete, clasele erau mixte, în clasa mea erau patruzeci de fete şi cinci băieţi, diriginta noastră, doamna Greifenberg, aparenţă de stareţă rigidă şi severă (până la trasul de păr), suflet de ingenuă şi de cloşcă ocrotitoare, Dumnezeu s-o miluiască pururea, căci fără ea, nu mai apucam să termin liceul.

Complexat de abundenţa eternului feminin, nu reuşeam să leg o conversaţie mai ca lumea, până în ziua în care, abordând o colegă mai retrasă, A. G., aceasta mi-a spus că scrie, că e poeta... De altfel, aveam să aflu, toate scriau, toate erau poete cum erau şi eleve "doamna dirigintă şi doamna profesoară de română le sfătuiseră să scrie..."

M-am pus şi eu pe scris şi mă îndrăgostisem mai mult de A.G. pe ce scriam mai mult sau invers. În scurt timp posedam deja "o operă", câteva registre babane scrise la şcoala, în timpul orelor, cu muza în ochi, sau acasă, în solitudine...
M-am prezentat la A.G. cu "opera", ea m-a îndrumat spre Cenaclul liceului de fete şi apoi spre Cenaclul orasului...

Am parcurs şi o epocă de tranziţie în care am fost disputat de profesorii de sport care mă foloseau în toate echipele de băieţi ale liceului de fete, la atletism etc. şi profesoarele de limba română care repudiau sportul şi mă obligau să-mi urmez adevărata vocaţie. Adevărata mea vocaţie era muzica, o spun eu acum, dar era prea târziu să mai fac ceva pentru ea, deşi am avut o binecuvântată profesoară de muzică dispusă să mă pregatească, gratuit, pentru Conservator... Odată intrat pe drumul Damascului, diriginta mea a mai făcut o descoperire: nu eram utemist, singurul din clasa, asa încât trebuia să devin utemist... Am fost invitat într-o anume, după-amiază, la sediul central al utemeului local, să-mi primesc carnetul de utemist.

Cum şefa utemeului întârzia, m-am plimbat cu Dan Ravaru, un prieten care din cauza bolii urma liceul la fără frecvenţă, pe bulevardul Karl Marx fost Costache Epureanu şi redevenit, şi vorbind de una şi de alta şi amuzându-ne de condiţia noastră de utemişti întârziaţi, ne-am confesat până la capăt şi ne-am mărturisit unul altuia că scriem, că suntem grafomani incipienţi, am avut o alta siguranţă de sine, o alta conştiinţă, de scriitori, şi am fost complici la o distracţie maximă. Tanti-sefa utemistă care avea să ne înmâneze şi nouă carnetele, îl boscorodea pe un amărât de ucenic pentru că îşi pierduse carnetul de utemist, el, sărmanul repeta într-una că i-a căzut din buzunarul pantalonilor, ea încerca să-l facă să înteleagă că ala e simbolul sângelui vărsat de lupte... după care ne-a înmânat şi nouă carnetele privindu-ne aspru şi sever... Carnetul aveam să-l pierd şi eu în scurt timp, întâlnirea cu Dan Ravaru avea să însemne pentru mine emanciparea din cercul familiei şi trecerea în confreria de bărbaţi care aveau să ma iniţieze în literatură, în politică, în adevărata istorie, în boemă şi chiar în misterele feminine...

Confreria de bărbaţi, exceptându-i pe Dan Ravaru şi pe răposatul Octavian Stoica, era formată din personalităţi puternice, marginalizate, oameni trecuti prin puscariile politice comuniste, ca Alexandru Tacu, hartuiti de Securitate, ca Hanceanu şi Romsier, persoane refuzate şi ostracizate de sistem, persoane oricum conştiente că sunt victimele unui sistem şi care aveau pentru noi cei tineri, pe lângă prestigiul varstei, şi autoritatea culturii şi a experienţei...

Am beneficiat din plin, în anul care a urmat, de biblioteca lui Octavian Stoica (al cărui tată, avocat, puşcăriaş politic, se trăgea dintr-o prestigioasă familie de prefecţi de Tutova) şi al lui Dan Ravaru, mi-am şocat literalmente părinţii care erau convinşi că am dat într-o formă de sminteală, după golaneală cu sportul, văzându-mă că nu ies din casa şi scriu într-o disperare; trimeteam poeme la toate revistele literare (nu erau prea multe în epocă) şi la toate concursurile literare şi în vara lui 1959, după un an în care am scris, cred, cât în tot restul vieţii mele, am publicat un poem în "Luceafarul" la rubrica "Dintre sute de catarge" (alături de cel care avea să-mi devină prieten Vasile Petre Fati) şi două poeme în "Flacara Iaşului", păstorit de conu' Fănica Oprea...

Seniorii confreriei noastre erau multumiţi... Grafomanul îşi amintise ţinta... Dar pentru "a deveni scriitor" a trebuit să accept toate provocarile de tipul Constatin Stere, să merg la Iaşi, în studenţie, şi sa-i cunosc pe grafomanii Adi Cusin, Laurentiu Ciobanu (Dan Laurentiu), Mircea Sandu (Mircea Ciobanu), Cristian Simionescu, Emil Brumaru, Ioanid Romanescu si mai ales pe, de pe atunci, genialul Petru Aruştei, să-mi promit că mă las de scris şi imediat să mă pun cu curul pe scris, să mă întrec cu galerianul Mircea Ciobanu care putea să scrie în orice poziţie; după fiecare provocare urma o perioadă de recluziune în care trebuia să-mi recâştig în propria conştiinţă stima faţă de mine însumi: nu poţi scrie literatură, decât dacă simţi, în adâncul sufletului, că limba în care scrii, pentru o clipa, spre a înflori în plenitudine, se serveşte de tine: un scriitor scrie deplin conştient de existenţa marelui text genezic fără sfârşit care este literatura română: trebuie să auzi acest text polifonic şi să scrii, armonic sau dizarmonic, dar nu înafara lui, nu pe lângă...

Provocarile au fost nenumărate în viaţa mea, cele literare, benefice, şi cele existenţiale, de multe ori mortificatoare... Învierile, retrezirile, din letargie, s-au însotit, pentru mine, de câte o prezenţă feminina, nu am putut niciodată să scriu decât pentru cineva anume, din apropiere sau din departare... Şi nu aş fi supravieţuit, după pierderea unor fiinţe dragi, oameni, câini sau pisici, dacă nu aş fi scris...

În final, aş vrea să enunţ o altă obsesie care mă domină la această vârstă, poate mi se trage de la auzul absolut de muzician pe care cred că l-am avut... Cred că grafomanul-scriitor este obligat, moral, să-şi domine opera, să o sigileze printr-o viziune integratoare... Este vorba despre faptul straniu că numeroasele manuscrise nepublicate de-a lungul unei vieţi, funcţionează ca un obstacol şi nu ştiu dacă e bine să mai urmezi vechile proiecte, ori e preferabil să le laşi în stadiul de proiect şi să începi să scrii ceva nou...

Grafomanul are şi el problemele lui: dintr-o ciornă găsită întâmplător prin dosarele mele, o ciornă dintr-o epocă de tinereţe în care nu reuseam să fac o sinteză între budism şi creştinism, am compus cu mare uşurinţă, într-o bună zi, un poem amplu "Symposion"... dacă am avea răgazul!... şi când nu ni se mai dă răgazul?... le vom sfarşi pe toate, în Cer, la Dumnezeu...

Cezar IVANESCU, Ziua, 23 septembrie 2002

Ion Zimbru: Dacă poezie nu e, nimic nu e!

APĂRAREA LUI CEZAR IVĂNESCU



„Când eram mai tânăr şi la trup curat“





Mă număr printre cei mulţi gălăţeni care l‑au cunoscut pe poetul şi omul Cezar Ivănescu. Am mai scris despre Don' Cezar în varii ipostaze, mai ales când gălăţeanca Luminiţa Mihai şi‑a lansat volumul de debut la Editura Junimea, în atmosfera entuziastă şi importantă a cenaclului omonim. Bineînţeles, evenimentul a fost marcat de prezenţa multor scriitori din Iaşi, în mijloc şi în frunte cu cel mai bun poet român în viaţă, Cezar Ivănescu.

Dar, mai ales, i‑am citit cărţile acestui Don' Quijote moldav, i‑am ascultat mărturisirile personale despre destinul său întortocheat, tragic şi frumos, deopotrivă.

Fă-l să fie, Doamne sfinte, numai om

Cine crede că se joacă de‑a poezia, acela nu se numeşte scriitor. Cine crede că se joacă de‑a Cezar Ivănescu, acela caracudă se numeşte, acela practică meseria murdară de cocoţat pe vârful piramidei cu vârful în jos. Cezar Ivănescu şi‑a osândit picioarele şi harul căutând şi descoperind poezia pe o piramidă cu vârful în jos. De departe, poetul Cezar Ivănescu este primul şi ultimul romantic al secolului trecut şi al acestui secol periculos şi asasin, mult mai periculos decât tramvaiul care a suit "moartea căprioarei" la cer.

Şi cad toate (mâine) putrede pe drum

De ce este absolut necesar să scriu despre acest mare şi important poet în paginile ziarului "Viaţa liberă"? Deoarece, şi eu fiind umil îngenuncheat la picioarele cuvântului, am ajuns să citesc şi să ascult sub auspiciile sfintei grupări literare din Iaşi. Desigur, toate acestea fiind încurajate şi ajutate de scriitori gălăţeni şi, mai ales, de către domnul Radu Macovei, directorul general al cotidianului gălăţean cel mai bine alcătuit din Moldova, cel puţin.

De ce este absolut necesar să scriu despre acest mare şi important poet din Bârlad, din Iaşi, din România şi chiar de Acolo unde au plecat Mihai Eminescu, Nicolae Labiş, Marin Preda, Ioanid Romanescu, Mihai Ursachi, Shakespeare, Esenin, Dante (?). Pentru că sunt stupefiat de mizeria pe care unii aşa‑zişi confraţi încearcă să o arunce pe sufletul şi pe dimensiunile astrale ale omului şi ale poetului Cezar Ivănescu, mulţumită căruia am citit şi am cântat Amintirea Paradisului, unul dintre cele mai semnificative semne de circulaţie prin sângele Universului implacabil şi indiferent.

Şi când pomul flori va da, fă să‑i cadă carnea grea

Nu mă interesează cine şi de ce instrumentează asemenea gunoaie scrise şi televizate. Vreau doar să vă povestesc, domnilor cititori, ce înseamnă să taci sau să nu taci în prezenţa şi în privirea şi în braţele prieteneşti ale acestui mire moldav, ale acestui îndrăgostit de Eminescu şi de Dumnezeu. Aşadar, în seara lui 25 Februarie 2003, am fost obligat/rugat să citesc în Cenaclul Junimea. Zis şi făcut. Don' Cezar m‑a oprit după primul text şi apoi ne‑am retras pentru discuţii suplimentare în camera din Casa Pogor, oferită de parasimpaticul poet Lucian Vasiliu, unde eram oaspete însoţit de prozatorul gălăţean, Dimitrie Lupu.

Nu consider că este cazul să redau tot ce au spus prietenii mei şi ai lui Cezar Ivănescu, ci mi se pare esenţial să‑mi amintesc doar înălţimile galactice şi sfânta curăţenie din discursurile/intervenţiile catedrale ale omului Cezar Ivănescu: întâlnirile cu sărăcia, cu foamea, cu centura bestială a "Tatălui Rusia", cu gara din Bârlad, cu rapidul Nichita Stănescu, cu acceleratul Marin Preda, cu toate staţiile şi contestaţiile poeziilor sale şi ale lumii, cu încercările preacurvitei Securităţi de a-l da pe brazda regimului fără pâine şi sare Dar nimeni, niciodată, nu a reuşit să-l împartă pe Cezar Ivănescu la unu, la doi, la trei Din cauza lui Don' Cezar nu s‑a întâmplat nici un accident de tren, de tramvai, de căruţă, de răutate, de frumuseţe Cezar Ivănescu nu se împarte decât cu el şi cu poezia.

Dacă unii dintre detractorii săi sunt o întâmplare în literatură, Don' Cezar este donator de sânge pentru apărarea şi păstrarea limbii române. Şi se găseşte acum un Brutus cu arme roşii care vrea să‑l pună pe Cezar sub ascultare, dar uitând că Poetul urcă singur pe crucea pe care şi‑a cioplit‑o în singurătate, în dezastru, pe măsura lui, şi nu pe mofturile mizerabile ale unor nemernici care şi‑au semnat şi‑şi semnează condamnarea la uitare.





Nec plus ultra





Cred în Cezar Ivănescu aşa cum cred în Poezie. Şi spun asta cu cărţile lui pe masă, cu cărţile lui deschise. Citiţi‑l, pentru că aceasta este singura soartă pe care şi‑a asumat‑o în faţa noastră, a tuturor, şi‑i datorăm credit nelimitat la Bursa Limbii Române!

Omul care a scris "E bine‑n gară că miroase‑a dor/ Şi a batiste în la revedere", poartă sufletul unui rătăcitor spre care doar Teiul lui Eminescu are dreptul să întindă degetul ca un nou Pillat: "Ecce homo!". Pe un poet nu‑l poate acuza decât poezia sa, dar poezia lui Cezar Ivănescu este cea care acuză, în numele lui Preda, Nichita, Romanescu Citiţi‑l pe Cezar Ivănescu şi veţi înţelege că nu se poate face din poarta Raiului poartă de Infern! Lasciate ogne speranza!

Ion Zimbru

Să-i dăm Cezar(ului) ce-i al Cezar(ului)

„Cezar Ivănescu pare să fi fost, pe timpul vieţii şi al morţii, cel mai controversat poet din literatura română a ultimului secol. Detractorii s-au întrecut pe ei înşişi. Iubitorii poeziei lui Cezar Ivănescu au stat deoparte.

Tăcuţi, uimiţi, umiliţi, plânşi de dinăuntru. Poetul nu a avut nevoie, pe timpul vieţii şi al morţii, nici de unii, nici de alţii. Cezar Ivănescu s-a trăit pe sine, aşa cum doar spiritele superioare au curajul, dincolo de regimuri, politici, abuzuri sau false încadrări valorice strălucinde, la ore de maximă audienţă, pe sticle colorate în doctrine sau latrine duhnind a (sub)cultură.

A murit la 66 de ani. Doar 66 de ani. Aveai impresia ca Ivănescu trăieşte dintotdeauna şi că va trăi şi după noi toţi. De ce, însă, televiziunile l-au ignorat şi nu i-au dat dreptul, câştigat cu mare şi neagră suferinţă, la ultimele aplauze? Cel puţin aşa cum au procedat in cazul ultimilor dispăruţi, Sabin Bălaşa şi George Pruteanu...

Cezar Ivănescu a fost, este adevărat, cel mai incomod personaj al ultimelor decenii, cel mai indisciplinat interlocutor, cel mai agresiv comentator, cel mai intransigent prieten şi cel mai pitoresc duşman. Însă România dispune de atâtea mii de exemplare disciplinate, cu platforme şi insigne, încât un Cezar Ivănescu ar fi putut fi, de-ar fi încăput pe undeva, Nebunul conştient al Adevărurilor despre noi. Ar fi putut fi Poetul, feeria universală a cuvântului nerostit. Cezar Ivănescu ar fi putut fi multe. A fost, însă, doar ce a vrut sa fie.

Cu un curaj deseori nepământean. Cezar Ivănescu a fost acel om căruia, privindu-l, îi mulţumeai în gând că spune fără teamă ceea ce tu ai gândit întotdeauna, însă niciodată nu ai îndrăznit sa strigi. Cel mai hulit român! Ar fi concurat şi ar fi câştigat categoria detaşat, dacă vreo televiziune s-ar fi hazardat să organizeze un astfel de concurs. Cel mai adevărat. Poetul care a existat şi a murit fără să mai existe. O tăcere răzbunătoare, încrâncenată.

Rostul acestui articol este de a scandaliza. De a intriga într-atât încât să incite la poezie, la adevărata cunoaştere a Poetului. Veţi descoperi versul divin, cântat, duios al unui om care a trăit pentru oameni, dar care nu a avut nevoie de ei.“

Florentina Toniţă, Să-i dăm Cezar(ului) ce-i al Cezar(ului),
ziarul Evenimentul de Botoşani, ediţia din 30.04.2008)

Cezar Ivănescu, Două mentalităţi

În aceste zile în care sărbătorim împlinirea a 75 de ani de la Unirea Basarabiei cu Ţara, să ne oprim o clipă asupra unui subtil conflict, psihologic mai întîi, care a pus faţă în faţă două mentalităţi colective: o mentalitate imperială, ilustrată la începutul acestui veac de Imperiul ţarist şi de cel austro-ungar, şi o mentalitate modernă, naţională, bazată pe recunoaşterea în principiu a dreptului naţiunilor la autodeterminare.

Mentalitatea imperială s-a manifestat dintotdeauna arogant, dinamic, cu emfaza proprie ficţiunii politice nivelatoare, cu impertinenţa cea mai sfruntată; o ilustrare actuală a acestei mentalităţi o constituie declaraţiile mincinoase şi provocatoare din chiar aceste zile ale pastorului maghiar Laslo Tökes, cetăţean român: în concepţia sa, nu maghiarii sînt cei care s-au dedat dintotdeauna acţiunilor de „purificare etnică“ astfel încît din cei 500 000 de români trăitori în Ungaria după primul război mondial, au mai rămas azi doar 25 000, ci românii, fără să se gîndească o clipă că şi acum mai există în Ardeal sate întregi de români maghiarizaţi în timpul imperiului austro-ungar şi care nu s-au desmaghiarizat nici între cele două războaie mondiale, nici sub cei 45 de ani de dictatură comunistă.

Mentalitatea imperială este de asemenea antiumană, nu doar antinaţională, întrucît se hrăneşte dintr-o continuă prezumţie de superioritate rasială, civilizatoare care anulează recunoaşterea drepturilor omului. Astfel, ungurii ar dori ca soarta Ardealului să fie decisă de minoritatea maghiară, cum ruşii ar dori, în Transnistria, ca minoritatea rusească să impună legea sa majorităţii.

În faţa acestei mentalităţi agresive şi gălăgioase, noi, românii nu am ştiut întotdeauna să ne descurcăm, mentalitatea noastră paşnică de autohtoni făcîndu-ne să jucăm un rol pasiv şi vag culpabil. E bine să observăm că, în istoria noastră, de cîte ori am cedat mental în faţa unor proiecte agresive, imperiale, am fost apoi obligaţi să cedăm şi politic şi militar. În nici un tratat serios de istorie modernă românească nu am găsit un răspuns la întrebarea: de ce a cedat fără luptă, România, Basarabia şi Bucovina, cît şi Ardealul de Nord?

Mentalitatea noastră românească, păguboasă ne joacă azi o festă de neînchipuit: în loc să fim judecaţi, aşa cum merităm, drept singura naţiune tolerantă, sistematic deznaţionalizată în această parte a Europei, în Ungaria şi fosta Iugoslavie, în Bulgaria, Grecia, Albania şi Ucraina, riscăm să ni se atribuie păcatele imperiale ale celor din jurul nostru.

Pentru a contracara propaganda antiromânească bine dirijată azi, de la Kremlin, Kiev şi Budapesta trebuie să se opereze o mutaţie esenţială şi în mentalitatea noastră; românismul, ca doctrină politică, românismul activ şi pragmatic trebuie să se încarneze în program de guvernare, în legislaţie, în funcţionarea instituţiilor statului român şi în comportamentul cotidian al românilor conştientizaţi de clipa istorică pe care o trăiesc: aşezarea durabilă a naţiunilor în baza principiilor de drept internaţional.

În aşteptarea seismelor istorice ale acestui final de veac, trebuie să ne pregătim cu gravitate mai ales conştiinţele, ca să ştim să opunem o mentalitate vie, întemeiată pe cunoaştere, unor mentalităţi belicoase, hărţuitoare şi profitoare.

Cezar Ivănescu, Două mentalităţi, articol din rubrica cinci minute, 1993

Mihai Eminescu: Drumurile s-au troienit

Drumurile s-au troienit şi comunicaţia telegrafică pare întreruptă, nici o ştire din străi­nătate nu vine să ne lumineze asupra situaţiei, tocmai acuma cînd toate celea par a atîrna de-un fir a păr.

Cîmpiile albe se-ntind împrejurul Bucureştilor şi se pierd în zarea despre miază­noapte, unde a plecat împăratul Rusiei, în zarea despre miazăzi, unde stau oştirile noastre; spre răsărit şi spre apus, unde se cumpănesc sorţile Europei.

În această izolare în care ne pune bătrîna iarnă, aceiaşi pe vremea craiului Decebal, cînd ţăranul dacic, îmbrăcat în cojoc miţos, trecea Dunărea-ngheţată, aceeaşi astăzi, cînd Vodă ţine Dunărea cu oştirile româneşti, în această izolare ne apasă mai cu greu gîndirea la ce rău loc ne-au aşezat Traian împăratul pe această muchie de lume, la cest vad de popoare carile ne privesc pe noi numai ca pe un fel de gard pe deasupra căruia se ceartă.

Dar de am fi noi măcar oameni ca oamenii, de-am fi ştiut să ne îngrădim, încît să nu poată juca nimeni pe stăpînul în casa noastră, de-am fi rămas atît de esclusivişti precum erau părinţii noştri, tot ar fi fost cum ar fi fost şi tot o mai puteam duce cu bine de pe o zi pe alta.

Dar aşa ne-am dezgrădit, făcînd drum lung unei civilizaţii pripite, unei pospăieli apusene care, în schimbul păturilor bogate ale brazdei noastre, ne împle cu trebuinţe de cari n-am fi avut trebuinţă; prin legiuiri de un caracter cosmopolit pe cari liberali obicinuesc a le numi „tot ce e românesc", am făcut din ţara noastră o nouă Americă, în care se grămădeşte superfluenţa populaţiilor apusene, cărora le convine foarte bine teoria de „om şi om“ de egalitate, libertate şi fraternitate pe socoteala noastră.

Nevoind sau neputînd cunoaşte că orice stat are nevoie de clase puternice, am ridicat din temelie toate puterile vechi ale ţării, fără a socoti că o casă veche de piatră, dar cam strimtă, e totuşi mai bună pentru vreme do iarnă şi pentru nevoi de cît un palat de ...hîrtie franţuzească. Noi am făcut în statul nostru ceea ce se face în şcolile noastre. Învăţători cari nu ştiu nici a scrie bine dau în mîna copiilor cărţi scrise într-o limbă pe cari ei n-o înţeleg şi-i pun să înveţe filă cu filă lucruri pe cari ei nu şi le pot închipui, încît, cînd băieţii au ajuns la capăt cu învăţătura, rămîn cu capul plin de cuvinte al căror înţeles nu l-au ştiut niciodată şi, neputîndu-se folosi nici într-un fel de acele cunoştinţe moarte şi fără de preţ, rămîn cu zilele încurcate şi tăind cînilor frunză, pînă ce, prin intrigi şi umiliri cari dărîmă şi restul de caracter ce le mai rămăsese dat de la natură, ajung persoane publice spre a continua asupra generaţiei viitoare sistemul vechi de stricare a minţii şi a inimei.

Astfel demagogii noştri crescuţi în străinătate, văzînd nevoile poporului nostru, l-au învăţat pe de rost cuvinte deşerte şi c-un înţeles negativ numai, socotind că prin cuvinte se întemeiază binele unui popor.

Numai pe cele mîntuitoare: „munca“ şi „economia“ întru ale lor şi ale statului nu l-au învăţat pe popor niciodată.

Astfel ţăranul dacic, care trecea în cojoc miţos Dunărea-ngheţată în vremea craiului Decebal, avea mai multă perspectivă de viitor pentru limba şi obiceiurile lui şi pentru felul lui de a fi decît ţăranul lui Vodă Carol, care se reîntoarce la vatra sa şi nu mai găseşte nimic din felul lui de a fi, ci numai aşezăminte franţuzeşti, negoţ jidovesc, industrie austriecească, limbă păsărească şi liberali cari nu muncesc nimic şi trăiesc din esploatarea ideilor politice.

Dac-am fi la loc bun, ca Spania sau Anglia, ne-am bate-n capete şi tot vechile năravuri româneşti ar pluti dasupra ca untdelemnul pe apă. Dar, pe acest vad de popoară, din cearta noastră numai duşmanul cîştigă.

Mihai Eminescu, Drumurile s-au troienit, Timpul, 11 decembrie 1877, articol reprodus după ediţia Perpessicius, M. Eminescu, Opere, vol. X, p. 17

Un posibil studiu de caz. Două date: 1941, 1953, două lumi

Salonul oficial. Pictură Sculptură
Prima pagină a catalogului, anul 1941


























































Nicolae Stoica, Un amator de icoane






















Nicolae Brana, Plângerea lui Iisus














Titi Murnu-Filionescu, Adormirea






















C. Nistor, Cavalerii Apocalipsului















Expoziţia anuală de stat a artelor plastice
(pictura, sculptură, grafică).
Prima pagină a catalogului, anul 1953



















Mihai Wagner, V.I. Lenin




















Marius Butunoiu, I.V. Stalin





















Iosif Iser, Tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej




















Gabril Miklossy, Tovarăşii Voroşilov şi Gheorghiu-Dej
în vizită la G.A.C. Livedea














Lidia Agricola, V.I. Lenin la al VII-lea Congres al P.C.U.S.



















„Stalin este Lenin de astăzi“*

„Întreaga lume este acum împărţită în două lagăre. În lagărul care luptă pentru socialism şi comunism, puterea aparţine poporului. Aceasta determină toate laturile vieţii, atât a Uniunii Sovietice, cât şi a ţărilor de democraţie populară. Aceasta determină şi orientarea fiecărei noi culturi naţionale în aceste ţări. Şi cu toată varietatea acestor culturi, vedem în fiecare din ele cum se dezvoltă repede arta de tip nou, socialist. Arta nouă ce se naşte, slujeşte poporul, slujeşte măreaţa cauză a dezvoltării sale spirituale multilaterale, contribuie la crearea unui luminos viitor al omenirii.

Realismul socialist s-a statornicit ca linie generală a artei sovietice, nu pentru că un grup de artişti a învins alt grup; realismul a învins, pentru că tot ceea ce în artă nu a mers în folosul poporului, – a slăbit în mod inevitabil, a decăzut şi a pierit; şi dimpotrivă, tot ceea ce a slujit cauza victoriei poporu­lui, s-a întărit, s-a afirmat, a antrenat toate talenele, forţele mari, a primit un ajutor general. Elementul hotărâtor a fost voinţa poporului, sprijinit de Partidul Comunist.

În fiecare din republicile socialiste ale Patriei noastre se dezvoltă o artă proprie, care oglindeşte cauza comună a con­struirii comunismului într-o formă şi cu un material luat din viaţă, caracteristice poporului respectiv, o artă naţională în for­mă şi socialistă în conţinut.

Arta de tip nou, socialistă, se dezvoltă acum în toată varie­tatea ei naţională nu numai la noi, în Uniunea Sovietică, ci şi în marea Chină, în Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, România, Albania, în Germania Democratică. Mlădiţele artei noi cresc şi în ţările în care imperialismul mai schilodeşte geniul artistic naţional.

Măreţe scopuri comune unesc azi pe oamenii progresişti din lumea întreagă, inclusiv pe toţi artiştii progresişti. Prin mijlocirea artei, artiştii trebuie să vorbească cu popoarele care i-au născut şi i-au încredinţat făclia culturii — despre aceste sarcini măreţe, dintre care cea mai importantă este lupta pentru pace şi progres. Trebuie să ne însuşim o mare măiestrie în exprimarea adevărului în artă, pentru a răspunde cerinţelor po­porului. Experienţa artei sovietice, realizările ei, ne arată că această măiestrie poate fi obţinută numai studiind viaţa, căutând să înţelegem legile ei în lumina ştiinţei marxist-leniniste, însuşindu-ne experienţa clasicilor realismului şi în primul rând a clasicilor poporului respectiv.

Anul 1953 a fost marcat de hotărârile deosebit de importante ale Partidului Comunist şi ale Guvernului Sovietic îndreptate spre continua satisfacere a cerinţelor materiale şi Culturale mereu crescânde ale poporului sovietic. Întreaga activitate a Aca­demiei de Arte, trebuie să fie subordonată rezolvării acestor sar­cini ale întregului popor. Datoria noastră constă în a crea opere de artă care să însufleţească poporul la construirea comunismului, să educe gusturile sale artistice.

Mergând pe calea trasată de Partidul Comunist, pe calea verificată a realismului socialist, oamenii de artă sovietici vor îndeplini cu cinste sarcinile de răspundere care le revin.“

Sarcinile noastre, A. Gherasimov, Preşedintele Academiei de Arte a U.R.S.S. articol din lucrarea Probleme de artă plastică, culegere de traducere de materiale sovietice, Consiliul General A.R.L.U.S. în colaborare cu Uniunea Artiştilor Plastici din R.P.R.

* „Stalin este un demn continuator al cauzei lui Lenin, sau, cum se spune acum în partidul nostru, Stalin este Lenin de astăzi“.

I.V. Stalin, Scurtă biografie, ediţia a doua corectată şi completată, lucrare coordonată de un colectiv de redactori, varianta în limba română a fost întocmită în colectivul de redacţie al Editurii Partidului Comunist Român, după originalul în limba rusă, apărut la Editura de Stat pentru literatura politică, Moscova, 1947 şi tipărit la Editura Partidului Comunist Român, 1947

„Istoria omenirii nu a cunoscut regim
mai diabolic decât regimul sovietic“

„Apreciez că nu se poate trăi într-o societate liberă şi într-un stat de drept fără întoarcere la trecut, fără reactivarea memoriei colective a românilor, a satului românesc mai ales, memorie pe care forţe ostile nouă au încercat să o distrugă în totalitate. Cartea domnului Bogdan [-Velişco], Infernala captivitate, are şi această misiune de a revitaliza memoria românilor cu privire la răul de neimaginat pe care ni l-au adus bolşevicii de la răsărit, în frunte cu Stalin, rău comparabil doar cu invazia popoarelor migratoare din sec. VII-VIII. Istoria omenirii nu a cunoscut regim mai diabolic decât regimul sovietic. Atilla, Ginghis Han, Tamerlan, Timur şi alţi conducători ai hoardelor tătare mongole, au rămas, faţă de fiara monstruoasă, apocaliptică care este Stalin nişte simpli huligani... (Ion Pelivan, Membru în Sfatul Ţării din Basarabia anului 1918)

Această împrospătare a memoriei o facem nu ca să cerem răzbunare sau pentru a stimula sentimentele de ură şi revoltă, ci o facem pentru ca noi, toţi românii, să nu uităm aceste atrocităţi şi să încercăm să le prevenim, să nu mai permitem ca părinţii, copiii, soţiile noastre, compatrioţii noştri să suporte atâta umilinţă.

Noi credem că această misiune îi revine, în primul rând, Armatei Române care, prin forţa ei, trebuie să descurajeze orice agresor probabil. Astfel, vrem să sensibilizăm şi prin această carte factorii de conducere, în sensul că, în condiţiile în care dezagregarea imperiului de la răsărit este destul de probabilă în opinia noastră, întărirea capacităţii de luptă a Armatei Române (motivaţia pentru luptă, înzestrarea organizarea etc.) este o datorie sfântă, neîmplinirea ei însemnând un atentat la însăşi fiinţa noastră naţională.“

Lt. col. (Rz) Alexandru-Nicolae Teodoreanu, Argumentum, prefaţă la Infernala captivitate, Ed. Fundaţia Gheorghe Cernea, Ploieşti, 2002

„M-am născut ca să mor pentru Dumnezeu
cel care este Calea, Adevărul şi Viaţa“

„[...] Aiud însângerat este o consecinţă a faptului că, pe tot parcursul vieţii, nici o clipă nu m-am gândit să-mi cumpăr libertatea vânzându-mi conştiinţa, vânzându-L pe Dumnezeu sau vânzându-mi neamul.

«Conştiinţa este glasul Lui Dumnezeu în om», după cum spunea Immanuel Kant, şi cred că reprezintă valoarea cea mai însemnată care i-a fost hărăzită omului pentru a-l deosebi de celelalte fiinţe. Tocmai de aceea, se spune că trebuie să mergi pe drumul dumnezeirii, unde nu există loc de renunţări.

[...] Am primit o condamnare politică de 47 ani, singura vină fiind aceea că am făcut legământ de iubire cu patria mea creştină şi străbună. La prima arestare, în 1949, primul gând a fost că va trebui să fac închisoare pentru un ideal al meu, Basarabia şi nordul Bucovinei, pentru că sunt ale noastre, pentru că am cântat «Deşteptă-te române!» şi «Hora Unirii», pentru că am gândit şi simţit româneşte.

După acel trist şi îndoliat 23 august 1944, când au năvălit ruşii în ţară, am fost martor şi am trăit ororile pe care le făceau aceşti sălbatici. [...]

Trăiam din plin eroismul românilor despre care învăţasem în şcoală, citisem şi ce înseamnă comunism în «Destinul omenirii» de P.P. Negulescu iar acum îl vedeam, lucru care nu a făcut altceva decât să mă revolte şi să mă transforme în duşmanul acestor barbari care ne călcaseră ţara pentru a 12-a oară în istorie.

[...] Şi, mai mult decât atât, ne pângăreau mamele, surorile şi fiicele sub ameninţarea armei şi, după ce le batjocoreau, le ucideau pur şi simplu, căzându-le astfel victime până şi fetiţe în vârstă de 8 ani. Nelegiuirile lor depăşeau orice imaginaţie, iar gândul de pedepsire încolţea în fiecare om al locului, impunându-se grabnice măsuri împotriva acestor vandali. [...] Asemenea mie au gândit mii de români şi au luat drumul munţilor unde au luptat ani la rând, mulţi dintre ei murind acolo şi tot mulţi fiind prinşi, apoi executaţi.

Singurul care a scăpat a fost ing. Gavrilă Ogoranu, cel care a fluturat un steag în Munţii Făgăraşului până în 1956. Acest Gavrilă Ogoranu era un adevărat simbol al jertfei şi rezistenţei neamului românesc, inclusiv al oamenilor de bună-credinţă întemniţaţi la acea vreme. Suntem singurul popor dintre cele stăpânite de comunism care, după ce-al doilea război mondial, a luptat efectiv cu arma în mână împotriva acestuia.

Am tot nădăjduit să se schimbe ceva în România, să revină vechea conducere, să scăpăm de năvălitorii din Răsărit, lucru pe care, sincer să fiu, l-am aşteptat tot timpul dar, în ceea ce mă priveşte, nu am capitulat nici o clipă de la ideea mea.

După ce am executat prima detenţie, m-au trimis în D.O. şi nu în libertate, apoi «Lotul celor 11» din Răchitoasa a fost trimis în judecată sub acuzaţii imaginare, pentru că nu-şi permiteau ca o parte dintre luptători să-şi recapete libertatea de teamă să nu cheme oamenii la răzmeriţă.

Au urmat apoi reeducările din 1960-1964, la Aiud rezistând sub 1% din numărul total de întemniţaţi – apreciat la acea dată de circa 7.000; ulterior am aflat că au fost în jur de 11.000 de deţinuţi politici în cei 4 ani de reeducare.

În iulie 1964, cu 10-12 zile înainte de eliberare, din Zarca am ieşit 94-96 de oameni, dar au mai căzut şi dintre aceştia când au venit procurorii militari de la Bucureşti pentru a mai rupe dintre noi, aşa încât, până la urmă, au rămas doar 56 de condamnaţi politici care nu acceptat pactul cu diavolul roşu.

A fost o cădere fantastică, asemenea îngerilor în frunte cu Lucifer, iar victimele au suferit atât de mult, încât, la un moment dat, nu au mai rezistat – orice metal are un punct de topire şi, din nou, spusele lui Seneca revin decisiv: «Cine ştie să moară nu va fi niciodată rob!». Aşa încât, ca să poţi trece prin acest crunt iad, trebuia să ştii să mori, de aceea nici n-au rezistat decât numai cei care au fost pregătiţi pentru acest lucru.

O frântură de timp dacă te-ar fi copleşit ceva din frumuseţea vieţii, erai pierdut! Viaţa şi libertatea trebuiau privite cu indiferenţă, iar tu, luptătorul, trebuia să fii pregătit să mori în orice clipă. Acestea ar fi fost condiţiile pentru a putea pluti, dar oare câţi au gândit în felul acesta şi câţi au mers, până la sfârşit, pe acest drum? [...] Este foarte interesant cum trăieşti în viaţă, dar în aceeaşi măsură cum mori şi socot că trebuie să mor aşa cum am trăit: mergând pe drumul aceluiaşi ideal trasat de morala creştină.

„Dumnezeu a fost cu mine în toate închisorile vieţii!“

Tocmai de aceea, mă încearcă un sentiment de milă faţă de cei care au cedat, fiind poate torturaţi sau, chiar şi în libertate, şantajaţi. Însă faţă de cei care au făcut-o din pură laşitate, mânaţi de dorinţa de a provoca un rău, la milă mai adaug şi o anumită silă şi dispreţ. Chiar dacă şi ei se numesc oameni, stau sub acest blazon doar în faţa celor care nu le cunosc zbaterile de căzuţi în noroi şi hrăniţi din răul pe care l-au făcut altora.

Mă doare şi încerc să îi înţeleg, să le găsesc o justificare, dar din păcate sunt greşeli care parcă nu pot fi iertate. Poate toate au urmat un aşa curs pentru că Dumnezeu a dăruit neamului românesc o mulţime de calităţi în defavoarea verticalităţii, pe care românul nu prea o are, dar în momente grele, de impas, a apărut cineva care a salvat situaţia. Să nu uităm că în secolul al XIX-lea, neamul românesc a avut atâţia oameni de frunte, încât se spune că am parcurs în 50 de ani ceea ce ţări înaintate au parcurs în 300 ani.

Pentru mine, cei 47 ani de condamnare politică, în afară de faptul că au fost 23 ani de privare de libertate, echivalează cu toată tinereţea mea lăsată în temniţă pentru un ideal în slujba neamului românesc, dar nu mă încearcă păreri de rău având în vedere măreaţa ţintă către care m-am orientat. Au fost deţinuţi politici cu pedeapsă chiar peste 23 ani făcuţi la zi – arestaţi în ianuarie 1941 şi eliberaţi în iulie 1964, după 23 ani şi 7-8 luni, oameni deosebiţi, adevăraţi luptători legendari în faţa cărora mă descopăr şi mă închin. Şi toate, pentru că nu au renunţat la vis... “

Grigore CARAZA
Piatra Neamţ, iulie 2004

* * *

„Jilava [...] are un câmp numit Valea Piersicilor, căruia i se mai spune şi Valea Plângerii pentru că în acest areal s-au făcut multe execuţii, sute de oameni trecând pe cealaltă lume, de cele mai multe ori nevinovaţi.

Astfel, pe data de 1 iunie 1946, în Valea Piersicilor au fost executaţi unii dintre cei mai mari oameni care au condus destinele ţării: Mareşal Ion Antonescu, prof. univ. Mihai Antonescu – ministru de Externe, generalul Picky Vasiliu – fost comandant al Jandarmeriei Române, precum şi prof. univ. Gheorghe Alexianu – fost guvernator al Transnistriei. [...]

Pe 21/22 iunie 1941, într-o sâmbăta spre duminică, generalul Ion Antonescu, conducătorul statului român, a declarat război fostei URSS, pentru a readuce la sânul patriei două provincii româneşti, Basarabia şi nordul Bucovinei, ambele cotropite de ruşi. Declaraţia de război a fost transmisă dintr-un vagon militar aflat în gara din Piatra Neamţ. După mulţi ani, într-o lume care părea mai bună decât cea din trecut, în apropierea aceleiaşi gări, s-a ridicat bustul celui care a fost mareşalul Ion Antonescu. O statuie similară a fost ridicată şi pe locul unde a fost executat, în Valea Plângerii-Jilava [...].“

„România – lagăr naţional“

„Prevalându-se de faptul că au ajuns la putere, comuniştii au inventat cele mai diabolice metode de aşa-zisă corecţie, dar care nu aveau nimic în comun cu ceea ce se cheamă echivalent între gravitatea infracţiunii şi pedeapsa aplicată. Orice ar fi putut face atingere la orânduire era distrus fără discernământ, astfel ca nici o bridă să nu se mai răzleţească vreodată de imperiul supunerii pe care l-au instituit. Aşa au fost ucişi sute de mii de oameni în cumplitele temniţe comuniste, iar intelectualitatea, cea care prin valoarea-i incontestabilă ar fi ameninţat poziţia noului sistem, era decimată metodic.

Cum „depozitele“ existente nu aveau capacitate suficientă pentru victimele condamnate, comuniştii au procedat la extinderea rapidă a numărului de închisori, astfel că, în scurt timp, România a devenit prima ţară din lume care deţinea cele mai multe obiective de exterminare pentru deţinuţii politici. A fost schimbată destinaţia iniţială a unor amplasamente, cu predilecţie vechi locaşuri de cult – mânăstiri, biserici, precum şi o serie de imobile a căror arhitectură solidă constituia o garanţie pentru săvârşirea scopului criminal: genocidul unui popor. Chiar şi aşa, spaţiul nu era îndeajuns. Şi au găsit o altă soluţie: exterminarea în masă a opozanţilor!“

fragmente din cartea Aiud însângerat, Grigore Caraza