Imitarea Mirumului
Acum, cînd păşim în cel de-al doilea veac al eternităţii eminesciene, vom spune că Eminescu este nu doar „omul deplin al culturii româneşti“ cum, cu înţelepciunea senectuţii, s-a străduit să ne-o reamintească filosoful nostru, Constantin Noica, dar mai mult, că pentru noi, românii, Eminescu încarnează cea mai desăvîrşit-conceptibilă imitare a unui model sacru, iar opera sa ne va rămîne în veci, cartea sfîntă a neamului.
Nu am fi îndrăznit să facem publică această învestitură sacrală, dacă nu am fi descoperit tocmai la cel mai „fără de nici un Dumnezeu“ filosof român, acest pasaj: „Tot ce s-a creat pînă acum in România poartă stigmatul fragmentarului. Afară de Eminescu, totul este aproximativ în cultura românească. Nici unul nu ne-am lăudat cu el. Căci nu l-am declarat cu toţii, o excepţie inexplicabilă printre noi? Ce a căutat pe aici acel pe care şi un Buda ar putea fi gelos ? Fără Eminescu, am fi ştiut că nu putem fi decît esenţial mediocri, că nu este ieşire din noi înşine şi ne-am fi adaptat perfect condiţiei noastre minore. Suntem prea obligaţi faţă de geniul lui şi faţă de turburarea ce ne-a vărsat-o în suflet“.
Numai el ar putea rosti vorbele angelinului Paul Klee, „Doar lîngă Dumnezeu îmi aflu locul“, şi lîngă el, nimeni...
Pentru sufletele comune, Eminescu a putut să pară doar un genial personaj „istoric“, „mais aux âmes bien nées“ el le-a apărut totdeauna învestit cu acea tremenda majestas, un mysterium tremendum et fascinans (Rudolf Otto) în stare să provoace o conversiune fatală... De aceea, toţi românii erudiţi, de la Titu Maiorescu şi Nicolae Iorga la Mircea Eliade, Perpessicius şi Petru Creţia, au simţit că pietatea faţă de Eminescu măsoară gravitatea cu care ne întîmpinăm propriul nostru destin. Pentru toţi acei care am avut şi avem o patrie în limba română (ca să-l parafrazez pe marele portughez Fernando Pessoa căruia de drept îi aparţine formularea) drumul de acces către textele fundamentale ale umanităţii trece prin acest corpus al operei eminesciene şi în acest ceas trebuie să ne plecăm cu recunoştinţă fruntea şi în faţa celui mai obscur eminescolog care va fi trudit să ne redea întreagă „conştiinţa noastră mai bună“... Ca epigoni (în sensul meliorativ şi etimologic al termenului) ai lui Eminescu, orice biografie a Poetului, scrisă chiar cu un sentiment tragic, nu ne mai poate mulţumi prin anticlimaxul inerent oricărei descripţii lineare realiste...
Visez la acel care va scrie o Lalita-Vistara şi nu mă îndoiesc deloc că trans-figurarea abia ne va arăta adevărata icoană a Poetului.
Scriam cîndva că orice ins, spre a-şi proba sieşi că e român, ar trebui să scrie o biografie a Poetului, actualizîndu-şi astfel în conştiinţă nu doar un model exemplar al spiritualităţii româneşti, ci modelul exemplar prin excelentă pentru oricine vrea să realizeze „o vieţuire lină şi cumplită“ ca bun român...
Vom scăpa şi de acea rea conştiinţă a păcatului faţă de Eminescu dacă, pe deasupra, vom răspîndi, să se afle la căpătîiul oricărui bun român, şi o ediţie populară a operei complete care acum ni se oferă nouă, celor mai privilegiaţi români...
Vom experia astfel acel uimitor comerţ spiritual, potlach, în care fiecare se străduieşte să dea cît mai mult şi vom constata vrăjiţi cît de puţin am dat, chiar toată viaţa noastră primind în schimb totul, căci scris e-n firea Mirumului, ca o pleromă ce se află să ne copleşească şi bietul nostru trai, să ni-l îndrepte înspre adevăr şi biata noastră conştiinţă să ne-o preschimbe într-o hiperconstiinţă beatifică...
Norocul nostru al celor de azi ni se măsoară prin bucuria de a trăi în deplinătatea revelată a spiritului eminescian, iar nefericirea noastră, cîtă este, prin neascultarea „turburării ce ne-a vărsat-o în suflet“.
Norocul nostru, mai mare ca al altor români care au mers în drumul lui Eminescu (Hasdeu şi Nicolae Densusianu, Xenopol, Iorga şi Pârvan, Bacovia, Goga şi Blaga, Arghezi şi Ion Barbu, Enescu, Pallady şi Ţuculescu, Mircea Eliade şi pînă la copilul de geniu care a fost Labiş) ni se măsoară prin distanţa viziunii juste pe care ne-au transmis-o înaintemergătorii noştri: ştim azi măcar să nu mai facem grosolane erori de situare, căci nu noi îl „distingem“ pe Eminescu („Rege el însuşi al cugetării omeneşti, care alt rege ar fi putut să-l distingă ?“, cu vorbele lui Maiorescu), ci Eminescu ne măsoară insignifianţa sau grandoarea noastră...
Un singur român ni se pare a mai fi trăit deplin în duhul lui Eminescu: Brâncuşi (aforismele lui sînt singurele „apocrife“ pe care le-am adăuga cu voluptate operei eminesciene); marmoreele sale divinităţi, adevărate yantra, pot fi gîndite ca imagini hermeneutice care induc starea necesară meditaţiei asupra lui Eminescu...
Numai limba română ştie dacă mai poate da un Eminescu în literatură („Nu noi sîntem stăpîni ai limbii, ci limba e stăpînul nostru“), şi numai Dumnezeu ştie dacă ne va mai da un Bodhisattva pe măsura lui...
Nevrednici de întîia lui venire, e mult mai înţelept să nu mai aşteptăm o alta, căci ne aflăm în kali-yuga, şi să-ncercăm să privim cu ochii noştri de beznă, în ochii lui de lumină...
Cezar Ivănescu, Imitarea Mirumului,
Luceafărul, anul XXXII, nr. 24, 17 iunie 1989
SURSA: www.in-memoriam-cezar-ivanescu.blogspot.com/
Acum, cînd păşim în cel de-al doilea veac al eternităţii eminesciene, vom spune că Eminescu este nu doar „omul deplin al culturii româneşti“ cum, cu înţelepciunea senectuţii, s-a străduit să ne-o reamintească filosoful nostru, Constantin Noica, dar mai mult, că pentru noi, românii, Eminescu încarnează cea mai desăvîrşit-conceptibilă imitare a unui model sacru, iar opera sa ne va rămîne în veci, cartea sfîntă a neamului.
Nu am fi îndrăznit să facem publică această învestitură sacrală, dacă nu am fi descoperit tocmai la cel mai „fără de nici un Dumnezeu“ filosof român, acest pasaj: „Tot ce s-a creat pînă acum in România poartă stigmatul fragmentarului. Afară de Eminescu, totul este aproximativ în cultura românească. Nici unul nu ne-am lăudat cu el. Căci nu l-am declarat cu toţii, o excepţie inexplicabilă printre noi? Ce a căutat pe aici acel pe care şi un Buda ar putea fi gelos ? Fără Eminescu, am fi ştiut că nu putem fi decît esenţial mediocri, că nu este ieşire din noi înşine şi ne-am fi adaptat perfect condiţiei noastre minore. Suntem prea obligaţi faţă de geniul lui şi faţă de turburarea ce ne-a vărsat-o în suflet“.
Numai el ar putea rosti vorbele angelinului Paul Klee, „Doar lîngă Dumnezeu îmi aflu locul“, şi lîngă el, nimeni...
Pentru sufletele comune, Eminescu a putut să pară doar un genial personaj „istoric“, „mais aux âmes bien nées“ el le-a apărut totdeauna învestit cu acea tremenda majestas, un mysterium tremendum et fascinans (Rudolf Otto) în stare să provoace o conversiune fatală... De aceea, toţi românii erudiţi, de la Titu Maiorescu şi Nicolae Iorga la Mircea Eliade, Perpessicius şi Petru Creţia, au simţit că pietatea faţă de Eminescu măsoară gravitatea cu care ne întîmpinăm propriul nostru destin. Pentru toţi acei care am avut şi avem o patrie în limba română (ca să-l parafrazez pe marele portughez Fernando Pessoa căruia de drept îi aparţine formularea) drumul de acces către textele fundamentale ale umanităţii trece prin acest corpus al operei eminesciene şi în acest ceas trebuie să ne plecăm cu recunoştinţă fruntea şi în faţa celui mai obscur eminescolog care va fi trudit să ne redea întreagă „conştiinţa noastră mai bună“... Ca epigoni (în sensul meliorativ şi etimologic al termenului) ai lui Eminescu, orice biografie a Poetului, scrisă chiar cu un sentiment tragic, nu ne mai poate mulţumi prin anticlimaxul inerent oricărei descripţii lineare realiste...
Visez la acel care va scrie o Lalita-Vistara şi nu mă îndoiesc deloc că trans-figurarea abia ne va arăta adevărata icoană a Poetului.
Scriam cîndva că orice ins, spre a-şi proba sieşi că e român, ar trebui să scrie o biografie a Poetului, actualizîndu-şi astfel în conştiinţă nu doar un model exemplar al spiritualităţii româneşti, ci modelul exemplar prin excelentă pentru oricine vrea să realizeze „o vieţuire lină şi cumplită“ ca bun român...
Vom scăpa şi de acea rea conştiinţă a păcatului faţă de Eminescu dacă, pe deasupra, vom răspîndi, să se afle la căpătîiul oricărui bun român, şi o ediţie populară a operei complete care acum ni se oferă nouă, celor mai privilegiaţi români...
Vom experia astfel acel uimitor comerţ spiritual, potlach, în care fiecare se străduieşte să dea cît mai mult şi vom constata vrăjiţi cît de puţin am dat, chiar toată viaţa noastră primind în schimb totul, căci scris e-n firea Mirumului, ca o pleromă ce se află să ne copleşească şi bietul nostru trai, să ni-l îndrepte înspre adevăr şi biata noastră conştiinţă să ne-o preschimbe într-o hiperconstiinţă beatifică...
Norocul nostru al celor de azi ni se măsoară prin bucuria de a trăi în deplinătatea revelată a spiritului eminescian, iar nefericirea noastră, cîtă este, prin neascultarea „turburării ce ne-a vărsat-o în suflet“.
Norocul nostru, mai mare ca al altor români care au mers în drumul lui Eminescu (Hasdeu şi Nicolae Densusianu, Xenopol, Iorga şi Pârvan, Bacovia, Goga şi Blaga, Arghezi şi Ion Barbu, Enescu, Pallady şi Ţuculescu, Mircea Eliade şi pînă la copilul de geniu care a fost Labiş) ni se măsoară prin distanţa viziunii juste pe care ne-au transmis-o înaintemergătorii noştri: ştim azi măcar să nu mai facem grosolane erori de situare, căci nu noi îl „distingem“ pe Eminescu („Rege el însuşi al cugetării omeneşti, care alt rege ar fi putut să-l distingă ?“, cu vorbele lui Maiorescu), ci Eminescu ne măsoară insignifianţa sau grandoarea noastră...
Un singur român ni se pare a mai fi trăit deplin în duhul lui Eminescu: Brâncuşi (aforismele lui sînt singurele „apocrife“ pe care le-am adăuga cu voluptate operei eminesciene); marmoreele sale divinităţi, adevărate yantra, pot fi gîndite ca imagini hermeneutice care induc starea necesară meditaţiei asupra lui Eminescu...
Numai limba română ştie dacă mai poate da un Eminescu în literatură („Nu noi sîntem stăpîni ai limbii, ci limba e stăpînul nostru“), şi numai Dumnezeu ştie dacă ne va mai da un Bodhisattva pe măsura lui...
Nevrednici de întîia lui venire, e mult mai înţelept să nu mai aşteptăm o alta, căci ne aflăm în kali-yuga, şi să-ncercăm să privim cu ochii noştri de beznă, în ochii lui de lumină...
Cezar Ivănescu, Imitarea Mirumului,
Luceafărul, anul XXXII, nr. 24, 17 iunie 1989
SURSA: www.in-memoriam-cezar-ivanescu.blogspot.com/
