VICTOR RONCEA: „am procese grele, deschise de dusmanii libertatii presei si ma ameninta otrepe anti-Romania“

La futilul Referendum anti-Basescu, fostul director al ZIUA, Sorin Rosca Stanescu, mi-a tras pentru pozitia mea "pro" doua avertismente "de munca", motivate politic, si mi-a taiat salariul, incercand sa ma dea afara cu forta.

L-am sustinut pe Basescu pentru ca era slab si l-am infruntat pe Rosca pentru ca era puternic.

Dreptatea a fost de partea mea si a presedintelui. Basescu a castigat iar Rosca a fost nevoit sa bata in retragere. Avertismentele sale erau ilegale. Nu mica mi-a fost mirarea sa constat ca pentru noul sef cu ZIUA de pe plantatia lui Vintu, Mihai Pilsu, acestea au ramas... legale. Motiv pentru care, inventand o problema tehnica total mincinoasa, a cenzurat un interviu cu Ion Cristoiu vs moguliada anti-Basescu, dupa care, pentru ca "faceam gat", mi-a tras si un "ultim avertisment scris". Carevasazica, celalalte doua au ramas la dosar. Bravo, Rosca, m-ai "facut"!

In fond, care era problema cenzurarii interviului cu Cristoiu? In primul rand, Jack le demonstra prostia; si asta poate sa si doara, am auzit. Esenta interviului: cu o haita de hiene urland cu spume la gura si muscandu-l de cur pe Basescu nu o sa determini electoratul sa nu-l mai voteze, ci dimpotriva. Rezultatul va fi acelasi ca si la Referendum: majoritatea va vota tot cu Basescu, victima dar si omul cu trei coaie, care se bate singur cu toata cloaca de moguli corupti si inavutiti securistic furand si sugand din averea poporului.

E, in loc sa bage la cap sfaturile lui Cristoiu, sfertodoctii l-au ras. Chipurile pentru ca spunea despre Realitatea ca e o colivie de aur si "n-ar fi colegial". Pai Cristoiu e un finut: Realitatea TV - azi Geoanalitatea TV maine iar Becalitatea sau Baselitatea TV -, dupa cum stim bine cu totii, cei care cu adevarat facem presa, e doar poleita cu aur. In "realitate", rugina a mancat demult sandramaua. Le cade-n cap!

Pe acest fond, ca sa nu se mai repete vreun "caz", o rabufnire de adevar ca problema in cauza, ideologii de Monte Carlo au trantit un "manifest" anti-Basescu, scufundandu-se - si luand cu ei la fund si ziarul - dreeept la fundul Snagovului: "ZIUA anti-Basescu". Pai priviti singuri unde a dus tampenia asta: un ziar care, in vremurile sale normale, bune, la un pamflet de-al meu batea la aproape 8000 de accesari, a ajuns astazi sa se chinuie sa atinga 2-3000 de afisari la un "cap de ziar" - "anti"! Super inteligent, nimic de zis. Asta in timp ce acest simplu blog, fara nici o sustinere financiara sau vreo promovare, alta decat cea facuta de prietenii internauti, multi necunoscuti - si carora le multumesc din suflet - ajunge la circa 10.000 de accesari zilnic (si 2.000.000 de cititori intr-un an si jumatate)!

Inapoi la "anti": pe noi, ziaristii care facem ZIUA, ne-a intrebat cineva? Pe mine, unul, nu. Desigur, nu sunt actionar (desi ar fi fost normal sa fiu pana acum, la cate beneficii am adus ziarului) dar am, totusi, o functie de conducere - Senior Editor - la care am ajuns dupa 14 ani (Dumnezeule!) de munca la acest ziar, pornind de la reporter de teren si foto-reporter cu o experienta castigata in Statele Unite, unde m-am refugiat, temporar, dupa mineriada. Am luat vreo zece premii de presa, am scris niste carti, m-au impuscat unii-altii, pe cateva fronturi ale lumii, am fost otravit in "campul muncii", am stat la masa cu Bush tatal, am procese grele, deschise de dusmanii libertatii presei si ma ameninta otrepe anti-Romania, am infiintat mai multe organizatii viabile, nationale si internationale, am dus cateva campanii de rasunet si am militat pentru adevar, de cand ma stiu.

Conteaza? Probabil ca nu. In vremuri de sclavie si de pupincurism, a spune adevarul nu este un act revolutionar, cum spunea Orwell, ci de-a dreptul sinucigas.

Sa ma-ntorc la ragetul ultimilor neuroni: bunul simt cerea sa fie informat fiecare redactor, indiferent de functie: bai, ziaristule, bai boule, uite, muschii mei "vrea" asa. Iti convine, bine; nu, cara-te! Dar iti spun ca sa ai timp sa-ti faci bagajele.
Dar daca tin cu Oprescu, am voie sa dau din coada si din pix? Ce legatura are optiunea politica a unui cetatean cu profesionalismul si meseria si datoria de a spune si scrie adevarul? Suntem ziaristi sau sclavi vanduti si cumparati la bucata? Daca va castiga tot Basescu ce se va intampla cu ziarul: se va auto-dizolva (oricum acolo se ajunge!)?

Cum ar putea un om normal la cap, un ziarist responsabil, sa fie de acord cu o asemenea aberatie, ca cea inventata la masina de stors - vorba senatorului Iulian Urban - flegme pentru Basescu? Ce rahat mai e Constitutia, care apara negru pe alb libertatea de expresie? Bun, sa zicem ca azi am de ce sa il critic pe Basescu si o si fac, cu nerv(i), dar daca maine salveaza Romania de la un dezastru, eu, ca ziarist "anti-Basescu", ce trebuie sa fac: sa-i trag un scuipat intre ochi?

Si daca eu sunt "anti-tot", si sunt "pentru" cei independenti de politica, cei 80% scarbiti, ca si mine, de aceeasi si aceeasi cloaca abjecta? Cand vad, ca ziarist, vreun prostanac, cum calca-n strachini, zi de zi, ce fac? Ma duc si zic: Sefu', pot sa-i dau o Moneda Unica Europeana in bot candidatului Karzai? Dar lui Buscu?, ca veni vorba de MUE.

Una peste alta, eu mi-am facut contestatia la "ultimul avertisment", conform Codului Muncii, si am asteptat linistit, ca legea sa faca ordine. Nu m-am dus sa urlu pe la televiziuni ca sunt cenzurat, cum facea agenta pitigaita de la Cotidianul (desi articolul ei era on line), ca sa nu afectez imaginea ziarului; la care tineam. Am zis sa astept Justitia. Daca nu ar fi fost greva magistratilor, pana acum poate era solutionata si contestatia si s-ar fi rezolvat legal si pretinsa "incalcare a liniei editoriale" in baza careia a fost eliminat interviul neconvenabil, sub un pretext cel putin stupid.

Dar... a mai intervenit ceva... Hop si-asa. Deocamdata atat.

Pot sa va mai informez ca azi/ieri (depinde cand cititi - deci miercuri) mi-au fost confiscate mijloacele de munca: calculatorul si telefonul mobil, impreuna cu numarul, care odata era personal, si mi s-a oferit un nou birou, intr-o debara. Salariul mi-a fost redus pana la cel minim pe economie, conform smecheriilor patronilor de presa.

Azi imi dau demisia! (era o gluma :)

Voi reveni! Cu afacerea securisto-ziaristica si un Raport detaliat despre "Cazul Roncea" (cum ii placea lui Rosca sa zica) "reloaded" si statutul jurnalistului roman. Raportul Oxford Analytica, o palida reflectie a situatiei reale... Promit sa va placa, unora, si sa va stea in gat, altora.

PS: Imi spune un prieten azi: daca prostia ar durea s-ar auzi un muget peste oras, deasupra redactiei ZIUA. Eu as adauga si Piata Victoriei si alte cateva locatii "selecte"...

Sursa: http://victor-roncea.blogspot.com/

I.D. Sîrbu, Marin Preda si romanul Cel mai iubit dintre pamânteni

de Petru Zoltan, Aura Stoenescu

Au trecut peste 20 de ani de când "Cel mai iubit dintre pă­mân­teni" a plecat dintre noi (17 septembrie 1989). Mulţi citesc cartea, dar puţini ştiu că, aşa cum însuşi Marin Preda spunea într-un interviu, personajul cărţii, Victor Petrini, se identifică, în linii ge­nerale, cu biografia lui I.D. Sîrbu.

Cum a fost în realitate cel care l-a inspirat pe autor şi cât a avut el de suferit din pricina re­gi­mului comunist ne-a povestit unul dintre discipolii săi, Toma Velici, cel care îi scrie cronologia vieţii la începutul cărţii "Jurnalul unui jurnalist fără jurnal", publicată postum.

Romancier, dramaturg, eseist, filozof, profesor de filozofie şi autor de literatură de sertar, cel care a scris sub pseudonimul artistic I.D. Sîrbu a fost în viaţa reală un exemplu de moralitate.


Potrivit scriitorului Cezar Ivă­­nescu, personajul principal al cărţii lui Marin Preda «Cel mai iubit dintre pământeni», Victor Petrini, cu­mu­lea­ză "date bio­gra­fice şi ex­pe­rienţe-limită ale unor personalităţi reale cunoscute de Marin Preda - I.D. Sîrbu, Ion Ca­ra­ion, Romulus Dianu - , cum şi ale autorului în­suşi". La rândul său, Paul Cernat scrie în suplimentul "Bucureş­tiul Cultu­ral" la Revista 22 din 8 iunie 2007 că: "Modelul real pentru eroul din Cel mai iubit dintre pă­mân­teni - Victor Petrini, a fost - se ştie - fostul deţinut politic din Pe­tr­ila, Ion Dezideriu Sîrbu, pe nu­me­le lui adevărat: Sîrb Desi­de­riu". Iată însă cum şi-l aminteşte Toma Velici: "Îmi revine mereu în minte zi­ua de 19 septembrie 1989, în care l-am condus pe Ion De­zi­deriu Sîrbu pe ultimul drum. Eram împreună cu Constantin Zărnescu şi cu Dan Lupescu, mer­geam după catafalc şi mă gân­deam că, în sfârşit, securiştii care l-au hăituit toată viaţa l-au lăsat în pace. Ulterior am citit ultimul ra­port al securistului pus să-l su­pra­vegheze, care s-a aflat printre noi la înmor­mântare, de parcă ar fi vrut să se asi­gu­re că I.D. Sîrbu a murit cu adevărat şi va fi acoperit de pă­mânt pentru totdeauna".

"ERA SINGUR, BOLNAV ŞI ABĂTUT"

1989 a fost pentru I.D. Sîrbu anul în care şi-a definitivat memoriile, la care scrisese timp de cinci ani, şi care s-au numit, după mai multe încercări de titlu, "Jurnalul unui jurnalist fără jurnal". A fost una dintre cărţile sale de sertar, pentru că era conştient că niciodată comuniştii nu-l vor lăsa să publice aşa ceva: "Fusesem supus - la ordinul delicat al tov. Drăghici - să fiu recrutat, cu orice preţ, colaborator al Securităţii. A început astfel un lung război cu Fiinţa mea: într-o mână mi se arăta libertatea, avansarea, viitorul luminos ce mă aşteaptă dacă accept să fiu «un adevărat fiu al clasei muncitoare», adică un discret şi informat in­telectual de tip nou. Ştiam limbi străi­ne, aveam farmec, vorbeam curgător (şi «cult»), strălu­ceam şi la catedră, şi la cafenea, şi în saloane sau alcovuri. Aveam acces la inima şi sertarele unor celebri profesori, frecventam cercuri maghiare şi germane, scriam şi despre mineri, dar şi despre universităţi şi academicieni". Se pare că Toma Velici era unul dintre puţinii oameni care i-a călcat pragul lui I.D. Sîrbu, în ultimul său an de viaţă. Toma Velici susţine că Sîrbu era bolnav de cancer la esofag, nu avea voie să vorbească în urma operaţiilor la care a fost supus şi nu-l vizita mai nimeni.

"După ce a ieşit ultima dată din puşcărie, în 1963, a trecut de faza de filozof şi a fost angajat în mină la Pe­trila ca vagonetar, apoi maşinist la Tea­trul din Petroşani, apoi a fost angajat la Teatrul Naţional din Cra­iova, unde a şi avut acolo domiciliu obliga­toriu până în 1989, când a murit. Îmi spunea că pe uşa sa scrie lepros peri­culos, pentru că oamenii se fereau de el, ştiind că a fost în puşcărie pentru că s-a împotrivit sistemului", spune Velici.

RAPORT INFORMATIV DIN CIMITIR

I.D. Sîrbu a murit la data de 17 septembrie 1989. Două zile mai târziu avea să fie condus pe ultimul drum. Nici atunci nu a fost scăpat de ochii filorilor de la Securitate. Lt. Andreiaş Ion a realizat ultimul raport informativ cu privire la I.D. Sîrbu, direct din Cimitirul Sineasca. "În ziua de 19.09.1989 am fost prezent la funeraliile scriitorului I.D. Sîrbu, care au avut loc la Cimitirul Sineasca. Necrologul defunctului a fost susţinut din partea Uniunii Scriitorilor de către Ştefan Augustin Doinaş. În cadrul cuvântului său, scriitorul a evocat acti­vitatea şi creaţia defunctului, următoarele aspecte fiind reţinute ca prezentând interes: a evocat prietenia de mai mult de 40 de ani cu I.D. Sîrbu, scoţând în relief că, fiind fiu de muncitor, acesta a fost preocupat în permanenţă de a reda realităţile vieţii cotidiene în creaţia lui; a rezultat că are cunoştinţă de scrisorile defunctului, care, ulterior, vor avea menirea să facă lumină asupra creaţiei şi vieţii celui în cauză; a mai arătat faptul că defunctul a avut o viaţă contradictorie şi că tocmai de aceea scrisorile rămase vor limpezi şi acest lucru", menţionează lt. Andreiaş Ion, la data de 21.09.1989.

RECRUTARE EŞUATĂ

Pentru că nu a vrut să devină unul dintre informatorii securităţii, I.D. Sîrbu a fost condamnat şi încarcerat în Penitenciarul Jilava, unde se pare că a fost bătut. Ajuns în penitenciar, s-a încercat din nou racolarea sa: "Tov. Căpitan Enoiu - şeful anchetei, Secţia Scriitori şi Intelectuali Dificili, obosit şi înfuriat de refuzurile şi încăpăţânarea mea, într-o zi (noiembrie sau decembrie 1958) m-a chemat la el şi mi-a spus aşa: "Uite, noi nu am reuşit să te lămurim. Te trimitem la un tovarăş care e foarte cult şi foarte informat. El îţi va explica situaţia". Am fost astfel condus (cu ochelarii negri pe nas) într-o încăpere mai mare. Acolo l-am întâlnit pe cel care cred că era căpitanul Tudor Vornicu", susţine în cartea sa I.D. Sârbu. Nici Tudor Vornicu nu l-a convins pe Sîrbu să devină colaborator al Securităţii, motiv pentru care acesta i-a oprit de la filmare scena­riul "Bivoliţele" şi i-a dat la topit toate cărţile, după cum povesteşte mai departe în jurnalul său: "După proces (am fost, de astă dată, condamnat la şapte ani muncă silnică şi confiscarea averii), în noaptea de 29 decembrie 1958, pe culoarele Jilavei, am fost atât de cumplit bătut, încât am zăcut aproape trei săptămâni într-un fel de comă semiinconştientă. (...) Pe Tudor Vornicu l-am reîntâlnit pe holul Televi­ziunii, prin 1983 (ultima mea vizită la Secţia de teatru a tv). El m-a recunoscut. «Eşti Sîrbu?», mi-a zis. Am făcut semn că da. «Cum - s-a mirat el -, trăieşti?» şi făcându-şi cruce s-a îndreptat spre ascensor".

A PREZIS ELIBERAREA

Cel care i-a fost mereu în preajmă lui I.D. Sîrbu până la sfârşit, Toma Velici, spune că acesta a prezis din 1988 sfârşitul comunismului în România: "A întrevăzut momentul 1989. El a spus din 1988 că primul strigăt al mulţimii va fi libertate şi aşa a fost". Acelaşi Toma Ve­lici, care a scris cronologia vieţii lui Ion Dezideriu Sîrbu, a încheiat-o astfel: "17 septembrie. Se stinge din viaţă, la Craiova, lăsând nefinalizate multe proiecte literare. În aceeaşi zi, pe scena Teatrului Naţional Craiova are loc premiera piesei «Arca bunei speranţe»".

Sursa articol si foto I.D. Sârbu: Jurnalul Naţional, 19 septembrie 2009
foto dedicatie pe vol. I din Cel mai iubit dintre pamânteni: Arhiva Cezar Ivănescu

'Contradicţia lui Manolescu'.

Th. Codreanu
„Deconstrucţia" canonului

Cea mai trainică sechelă moştenită de Nicolae Manolescu din anii îndoctrinării comuniste este reacţia de respingere a specificului naţional. Aparent, aflat sub armura „esteticului", criticul dă impresia că a eliminat din discursul său orice ingerinţă ideologică. Reacţiile din presă arată că aşa este şi perceput de cvasimajoritatea comentatorilor, chiar şi atunci când i se fac reproşuri. Însă dincolo de platoşa pe care şi-a confecţionat-o cu multă grijă şi pricepere, Istoria critică a literaturii române este involuntar contaminată cu ideologia internaţionalismului, nu atât fiindcă autorul nostru ar aparţine, structural, neomarxismului şi neotroţkismului, insinuate pe tărâmurile postmoderne ale politicii corecte de pe filiera Noii Stângi americane, ci fiindcă a urmat „norocul" de a beneficia de sprijinul celor mai influente cercuri ideologice de după al doilea război mondial, cu impact nu doar în centrul cultural european al Parisului. Se ştie că intelighenţia franceză (dar nu numai) a fost tradiţional marxistă şi prosovietică mai bine de jumătate de secol. În condiţiile în care întreg anticomunismul românesc tradiţional s-a prăbuşit prin ocuparea ţării de către imperiul sovietic, intelectualii români nu puteau să se realizeze în ţară decât îmbrăţişând integral sau parţial filosofia marxist-leninistă.

„Canonul" proletcultist (care a însemnat o distrugere programată a canonului occidental în varianta lui naţională) a avut o influenţă nefastă asupra structurilor antropologice ale imaginarului, ca să folosesc binecunoscuta sintagmă a lui Gilbert Durand. Mai exact spus, a produs conştiinţe sfâşiate, după experimentul spiritual asemuit aici cu cel al mâinilor care se agresează reciproc în experienţa lui Penfield. In tinereţe, nici Nicolae Manolescu nu s-a putut sustrage viziunii materialist dialectice şi istorice în scrierea primei sale istorii literare în colaborare cu Dumitru Micu: Literatura română de azi. 1944 - 1964 (1965), ceea ce nu este numaidecât un reproş de felul acelora care abundă după 1989. Înzestrat cu talent şi cu intuiţie critică remarcabilă, el s-a bucurat de sprijinul unuia dintre cei mai prestigioşi critici marxişti ai vremii, George Ivaşcu, cel care l-a şi propulsat în cultura de performanţă, încredinţându-i rubrica de cronică literară la Contemporanul, în 1962, apoi la România literară, din 1972. Cum Nicolae Manolescu provenea dintr-o familie „incorectă politic", el a fost dat afară din facultate, în 1958, pentru un an de zile, fiind reprimit în 1959. Asemenea evenimente lasă urme adânci în spiritul şi în cariera unui om. Ne imaginăm ce efect a avut asupra lui mâna întinsă de „omul providenţial" care a fost George Ivaşcu. Personalitatea de excepţie a lui Nicolae Manolescu a atras atenţia şi marxiştilor proletcultişti de felul lui Z. Ornea, Paul Georgescu, Ov. S. Crohmălniceanu, S. Damian, Paul Cornea, inşi cu o imensă influenţă ideologică şi culturală, care s-au mulat rapid şi cu inteligenţă pe evoluţia României odată cu schimbarea de direcţie a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej din 1964, continuată de Nicolae Ceauşescu.

Sub aparenţa „schimbării", ei au ştiut să întreţină aprinsă flacăra ideologiei transnaţionale protejându-se sub eticheta „esteticului", categorie culturală complexă, care, într-adevăr, deschidea posibilitatea ocultării ideologiei oficiale pentru marii scriitori. Tolerarea esteticului de către politica oficială îngăduia însă şi continuarea liniei antinaţionale sub pretextul că esteticul este incompatibil cu specificul naţional, considerat o „ideologie" de tip „fascist". Iată o „armură" neaşteptată sub care a putut fi indus în eroare şi Nicolae Manolescu. Nu întâmplător la cârma valorificării moştenirii culturale s-au postat critici ideologi de felul celor menţionaţi, apăraţi acum şi de „prestigiul" că au abandonat teoria „realismului socialist" devenind, peste noapte, „esteţi", adică „profesionişti" ai specificului literar. Un talent de felul lui Nicolae Manolescu era de uriaş folos pentru a da credit, în continuare, atmosferei resentimentare faţă de canonul naţional, chit că tânărul, apoi maturul critic venea dintr-o altă plămadă spirituală (tatăl său, Petru Apolzan, profesor de filosofie, desigur, nemarxistă, făcuse politică alături de naţional-liberali). Şi s-a văzut imediat când Nicolae Manolescu s-a apucat, în 1968, să publice antologia Poezia română modernă. De la G. Bacovia la Emil Botta (2 vol.). Criticul a avut nechibzuinţa să introducă în antologie şi poeme de Radu Gyr. Desigur, sub normalul argument al... esteticului. Dacă Nicolae Manolescu ar fi făcut investigaţii privitor la cine a determinat darea la topit a antologiei sale, ar fi putut afla cu mare surprindere că tocmai profitorii de pe urma talentului său de critic au sancţionat îndrăzneala-i... estetică! Şi asta se-ntâmpla în 1968, considerat anul maximei „liberalizări" din regimul Ceauşescu! Am temeiuri să cred că experienţa antologiei a fost una dintre cele decisive, alături de altele mai vechi, în a face din eminentul critic un scriptor sfâşiat, învăţând să scrie „la două mâini" antinomice încă de pe atunci. Poate că nu întâmplător teza lui de doctorat se va numi Contradicţia lui Maiorescu şi va întâmpina opoziţii la încercarea de susţinere în 1970. „Contradicţia lui Maiorescu" va deveni, în realitate, Contradicţia lui Manolescu, expresia ei narcisiacă ultimă fiind Istoria critică a literaturii române. După opinia mea, Nicolae Manolescu este una dintre personalităţile tragice ale culturii româneşti, aşa cum a fost, în felul său, şi Titu Maiorescu în raporturile sale cu centrul iradiant al canonului naţional, Mihai Eminescu.

fragment din Istoria "canonică" a literaturii române, aparut in Bucovina literara, nr. 7

"nici amintirea lor, nici umbra/să nu rămîie, ci-n trecut/etern li se prefacă sumbra/lor viaţă, nemaiîncăput/în Timpul Vieţii, cel de faţă"

Poem ascensional
Exorcism
(fragment)
text inedit

+++++ Cezar Ivănescu


! ca-n veci de veci să nu rămîie,
o, Doamne-Dumnezeule,
cît aur, smirnă şi tămîie,
rogu-mă miluieşte-ne,
unduitoare-a tale grîie
cu sfînt prinos, – sufletele,
ca-n veci de veci să nu rămîie,
o, Doamne-Dumnezeule!

! ca-n veci de veci să nu rămîie,
o, Doamne-Dumnezeule,
Sufletul meu copil, mîntuie
în Suflet toate groazele,
şi mîna de copil, căţuie
arzînd şi gura, – urlete,
ca-n veci de veci să nu rămîie,
o, Doamne-Dumnezeule!

! ca-n veci de veci să nu rămîie,
o, Doamne-Dumnezeule,
decît acel ce mai întîi e
Copil Divin ca Soarele,
Copil Divin rîzînd la Soare,
cu rîsul, ardere de tot,
pe Sufletul meu fă prinsoare,
Doamne, că dintre morţi îl scot!

! ca-n veci de veci să nu rămîie,
o, Doamne-Dumnezeule,
cît cel cu galbene călcîie
călcîndu-ţi, sfinte, urmele,
mă miluieşte şi-ngăduie
şi-mboboceşte-i ranele
Copilului ce-am fost şi nu e
Cum nici Fiinţa ta nu e

dar ne întinde mînuri arse
şi urlă-n toate lumile,
privirile îi sînt întoarse
în el ca-n stele razele,
ca să se mîntuie de groază
spre dînsul Doamne, -nclină-te
şi adu-l iar la tine-acasă,
o, Doamne-Dumnezeule!

! şi carnea lui cea flagelată
de bărbat tînăr şi frumos
cu bisturiu a fost tăiată
şi curăţată pân' la os,
os alb precum albeaţa rochii
Miresei de Ierusalim,
tăiaţi şi creierii şi ochii
cu care, Doamne, te privim

carnea mea, Doamne, ca Niobe
vecinic imploratoare-n cer,
alai de surle şi de tobe,
bătut-o-au pe-arşiţi şi ger,
bătut-au carnea să nu ţîie
Sufletul cu icoana Ta,
ca-n veci de veci să nu rămîie
decît osînda cărnii, grea

de-aceea mă rog Ţie, Doamne,
carnea cu care-am sîngerat
ca strugurii striviţi ai toamnei
ca să se facă vin curat
cu mîna Ta azi mi-o mîngîie,
sărută-mi-o cu buzele
ca-n veci de veci să nu rămîie
o, Doamne-Dumnezeule,

cît mîngîierea Ta cea sfîntă
şi gura ta şoptind divin,
cu mine, Doamne, bea şi cîntă,
nu trece-acest pahar cu vin,
căci sfînt şi sfînt şi sfînt e Domnul,
e Domnul Nostru Savaot
care bea vinul cum bea Somnul
Fiinţei suspendat de tot
şi sfînt şi sfînt e robul
care-i închină Domnului
Sufletul lui curat ca bobul
de rouă Okeanului!

! ca-n veci de veci să nu rămîie,
o, Doamne-Dumnezeule,
din creştet pînă la călcîie
trupu-mi străpuns de suliţe,
nici încreţit de vîntul morţii,
nici asudat de-atît ponos,
nici îndoit de lutul torţii
nici otrăvit cel vas frumos,

plînge-l şi-l spală şi-l botează
cînd toate omenelile
s-au împlinit şi încetează
sfioasele, greşelile,
şi mă călăuzeşte-n Hăul
care atît ne-a despărţit,
şi mă desparte de tot Răul
ce-asupra mea s-a săvîrşit,

să las surîsul să alunge
aceste feţe de coşmar,
Copil Divin cu plete lunge
eu să mă-ntorc la tine iar,
nici amintirea lor, nici umbra
să nu rămîie, ci-n trecut
etern li se prefacă sumbra
lor viaţă, nemaiîncăput
în Timpul Vieţii, cel de faţă
în care Tu mă priveşti mut
Doamne şi Faţă către Faţă
vezi Răul ce mi s-a făcut,
dar lîngă Tine-i numai bine,
de-aceea-Ţi zic neprefăcut,
fie să treacă de la mine
tot răul ce mi s-a făcut!