Intelectualii Democraturii (I)
Nicolae Manolescu a fost cel mai important cronicar literar al epocii Ceauşescu. De la început şi pînă la sfîrşit. Pe atunci, meseria lui avea o foarte bună cotă socială. Misterios, după 1989, după Revoluţie, Nicolae Manolescu e asimilat unui mare disident. Ca şi Gabriel Liiceanu şi ca atîţia alţii. Cu traiectorii inexplicabile şi înainte, şi după. Cum a devenit Nicolae Manolescu la pensie şi mare diplomat la UNESCO e un alt mister care aşteapta să fie dezlegat.
La începutul anilor ’60, Manolescu a scris unele dintre cele mai odioase articole „proletcultiste”. M. Niţescu, mort la finele anilor ’80 în condiţii neelucidate, a probat într-o carte că Nicolae Manolescu a plătit cel mai greu tribut din generaţia sa propagandei de partid. În chip inexplicabil, Manolescu s-a înşurubat atît de bine în „structurile literare”, încît n-a mai avut nevoie nici de carnetul de membru de partid (PCR). Puritate maximă. Dar ce fel de puritate ?
Scriitorii clujeni au trecut printr-un moment de mare emoţie la apariţia Istoriei literaturii de Nicolae Manolescu. Pentru că foarte mulţi dintre ei nu s-au regăsit în cartea de vreo 30 de ani promisă să fie complementul Istoriei... lui Călinescu. Clujenii s-au stresat degeaba : cărămida lui Manolescu e doar cel mai mare fîs al criticii şi istoriei literare din 1989 încoace. Fîsul are totuşi un merit, acela că Manolescu nu mai poate folosi „marea” sa Istorie ca argument de teroare şi şantaj pentru scriitorii încă în viaţă. Ceea ce, cu mănuşi sau fără, a cam făcut în ultimele trei decenii. Tovărăşeşte.
Chiar şi o parte a Securităţii, una colaterală, a dat-o-n bară cu Nicolae Manolescu. Mihai Pelin a deschis Cartea albă a Securităţii (1996) cu un document (Doc. 1) despre criticul literar. „Notele” lui Mihai Pelin la acest document, stupefiante, au scăpat vigilenţei lui Virgil Măgureanu.
Iată-le :
„La 17 noiembrie 1969, documentul referitor la Nicolae Manolescu a fost notat cu următoarea rezoluţie : „Pentru ultima oară vă atrag atenţia să puneţi în lucru prin mapă acest element. În termen de trei luni să rezolvăm cazul. Prezentaţi o schiţă cu sarcinile ce vi le propuneţi.”
Mihai Pelin comentează : „Din documentele anterioare, rezultă că ideea ca Nicolae Manolescu să fie recrutat ca informator aparţinea biroului de Securitate din Cîmpina, care înaintase un dosar corespunzător inspectoratului din Ploieşti.
La 5 martie 1969, de la Ploieşti spre Cîmpina a plecat următoarea adresă :
„Vă restituim alăturat dosarul de lucru al numitului Marin Nicolae (Nicolae Manolescu – n.n.) din oraşul Cîmpina, urmînd ca dv. să continuaţi, pe de o parte, urmărirea lui activă, iar pe de altă parte să fie contactat conform indicaţiilor date... Din studiul dosarului rezultă că dintr-un anumit punct de vedere, susnumitul ar prezenta interes pentru organele D.G.I.E., ţinîndu-se cont de pregătirea sa şi, mai ales, de relaţiile ce şi le-a creat în Franţa şi R.F. a Germaniei. Nu există date suficiente în ceea ce priveşte atitudinea sa faţă de regimul socialist, faţă de politica partidului nostru şi, de aceea, verificările ulterioare vor trebui tocmai acest aspect să-l aibă în vedere, cît şi relaţiile sale interne şi externe. Din punct de vedere al atitudinii sale rezultă, totuşi, că nu are o poziţie tocmai corespunzătoare, dacă analizăm conţinutul scrisorii expediate lui Paul Miron în R.F. a Germaniei, prin care îi dă de înţeles că, dacă s-ar mai duce în Germania, nu s-ar mai întoarce în ţară. De asemenea, felul cum a conceput antologia poeziei româneşti dintre cele două războaie dovedeşte că poziţia sa politică nu este corespunzătoare, deşi el, în discuţii, face mult caz de faptul că este fiu de muncitor, că simte muncitoreşte, că are ură împotriva legionarilor etc. Urmează ca, după clarificarea acestor probleme, să analizăm din nou acest caz şi numai atunci vom hotărî dacă va corespunde pe linia muncii D.G.I.E.”
Securitatea din Cîmpina şi din Ploieşti nu era la curent nici cu articolele pure şi dure ale lui Nicolae Manolescu din 1961-1965 şi nici cu relaţia privilegiată a tînărului Manolescu cu tovarăşul George Ivaşcu, director la Contemporanul şi, ulterior, la România literară.
În scurta sa prefaţă la Cartea albă a Securităţii, Virgil Măgureanu, directorul S.R.I. în funcţie în 1996, îl citează de două ori cu admiraţie pe Nicolae Manolescu („oameni de talia criticului literar Nicolae Manolescu sau a criticului de artă Andrei Pleşu”). Despre dosarul de la Securitate al lui Nicolae Manolescu nu se ştie încă mai nimic. S-ar putea ca, odată cunoscut, acest dosar să fie mai valoros, chiar şi în ceea ce priveşte literatura din comunism, decît Istoria semnată de critic. Nu e exclus ca ierarhiile instaurate în 1960, dintre care multe valabile şi astăzi, să fie mai degrabă militare decît literare.
Nicolae Manolescu a fost cel mai important cronicar literar al epocii Ceauşescu. De la început şi pînă la sfîrşit. Pe atunci, meseria lui avea o foarte bună cotă socială. Misterios, după 1989, după Revoluţie, Nicolae Manolescu e asimilat unui mare disident. Ca şi Gabriel Liiceanu şi ca atîţia alţii. Cu traiectorii inexplicabile şi înainte, şi după. Cum a devenit Nicolae Manolescu la pensie şi mare diplomat la UNESCO e un alt mister care aşteapta să fie dezlegat.La începutul anilor ’60, Manolescu a scris unele dintre cele mai odioase articole „proletcultiste”. M. Niţescu, mort la finele anilor ’80 în condiţii neelucidate, a probat într-o carte că Nicolae Manolescu a plătit cel mai greu tribut din generaţia sa propagandei de partid. În chip inexplicabil, Manolescu s-a înşurubat atît de bine în „structurile literare”, încît n-a mai avut nevoie nici de carnetul de membru de partid (PCR). Puritate maximă. Dar ce fel de puritate ?
Scriitorii clujeni au trecut printr-un moment de mare emoţie la apariţia Istoriei literaturii de Nicolae Manolescu. Pentru că foarte mulţi dintre ei nu s-au regăsit în cartea de vreo 30 de ani promisă să fie complementul Istoriei... lui Călinescu. Clujenii s-au stresat degeaba : cărămida lui Manolescu e doar cel mai mare fîs al criticii şi istoriei literare din 1989 încoace. Fîsul are totuşi un merit, acela că Manolescu nu mai poate folosi „marea” sa Istorie ca argument de teroare şi şantaj pentru scriitorii încă în viaţă. Ceea ce, cu mănuşi sau fără, a cam făcut în ultimele trei decenii. Tovărăşeşte.
Chiar şi o parte a Securităţii, una colaterală, a dat-o-n bară cu Nicolae Manolescu. Mihai Pelin a deschis Cartea albă a Securităţii (1996) cu un document (Doc. 1) despre criticul literar. „Notele” lui Mihai Pelin la acest document, stupefiante, au scăpat vigilenţei lui Virgil Măgureanu.
Iată-le :
„La 17 noiembrie 1969, documentul referitor la Nicolae Manolescu a fost notat cu următoarea rezoluţie : „Pentru ultima oară vă atrag atenţia să puneţi în lucru prin mapă acest element. În termen de trei luni să rezolvăm cazul. Prezentaţi o schiţă cu sarcinile ce vi le propuneţi.”
Mihai Pelin comentează : „Din documentele anterioare, rezultă că ideea ca Nicolae Manolescu să fie recrutat ca informator aparţinea biroului de Securitate din Cîmpina, care înaintase un dosar corespunzător inspectoratului din Ploieşti.
La 5 martie 1969, de la Ploieşti spre Cîmpina a plecat următoarea adresă :
„Vă restituim alăturat dosarul de lucru al numitului Marin Nicolae (Nicolae Manolescu – n.n.) din oraşul Cîmpina, urmînd ca dv. să continuaţi, pe de o parte, urmărirea lui activă, iar pe de altă parte să fie contactat conform indicaţiilor date... Din studiul dosarului rezultă că dintr-un anumit punct de vedere, susnumitul ar prezenta interes pentru organele D.G.I.E., ţinîndu-se cont de pregătirea sa şi, mai ales, de relaţiile ce şi le-a creat în Franţa şi R.F. a Germaniei. Nu există date suficiente în ceea ce priveşte atitudinea sa faţă de regimul socialist, faţă de politica partidului nostru şi, de aceea, verificările ulterioare vor trebui tocmai acest aspect să-l aibă în vedere, cît şi relaţiile sale interne şi externe. Din punct de vedere al atitudinii sale rezultă, totuşi, că nu are o poziţie tocmai corespunzătoare, dacă analizăm conţinutul scrisorii expediate lui Paul Miron în R.F. a Germaniei, prin care îi dă de înţeles că, dacă s-ar mai duce în Germania, nu s-ar mai întoarce în ţară. De asemenea, felul cum a conceput antologia poeziei româneşti dintre cele două războaie dovedeşte că poziţia sa politică nu este corespunzătoare, deşi el, în discuţii, face mult caz de faptul că este fiu de muncitor, că simte muncitoreşte, că are ură împotriva legionarilor etc. Urmează ca, după clarificarea acestor probleme, să analizăm din nou acest caz şi numai atunci vom hotărî dacă va corespunde pe linia muncii D.G.I.E.”
Securitatea din Cîmpina şi din Ploieşti nu era la curent nici cu articolele pure şi dure ale lui Nicolae Manolescu din 1961-1965 şi nici cu relaţia privilegiată a tînărului Manolescu cu tovarăşul George Ivaşcu, director la Contemporanul şi, ulterior, la România literară.
În scurta sa prefaţă la Cartea albă a Securităţii, Virgil Măgureanu, directorul S.R.I. în funcţie în 1996, îl citează de două ori cu admiraţie pe Nicolae Manolescu („oameni de talia criticului literar Nicolae Manolescu sau a criticului de artă Andrei Pleşu”). Despre dosarul de la Securitate al lui Nicolae Manolescu nu se ştie încă mai nimic. S-ar putea ca, odată cunoscut, acest dosar să fie mai valoros, chiar şi în ceea ce priveşte literatura din comunism, decît Istoria semnată de critic. Nu e exclus ca ierarhiile instaurate în 1960, dintre care multe valabile şi astăzi, să fie mai degrabă militare decît literare.
Petru Romoşan
