1990: Postul EUROPA LIBERA (19 iun.): Intelectualii români condamnă teroarea Mineriadei. Revista ROMANIA LITERARA (5 iul.) spala imaginea lui ILIESCU

EUROPA LIBERĂ

Perspective Europene
O emisiune de Gelu Ionescu

Intelectualii români condamnă teroarea Mineriadei

Participă la program: Adrian Marino, Ion Negoițescu, Aurel Stroe, Andei Ujică, Ștefan Zorzor, Victor Ivanovici.

Din cuprins:
Adrian Marino comentează de la Munchen: „iau cunoștință cu oroare și indignare de represiunea sălbatică și sîngeroasă de la București.... Ceaușescu este mort dar ceaușismul reînvie... ”

Scrisoare deschisă adresată de Andrei Ujică, de la Heildelberg, lui Ion Iliescu.

Scrisoare deschisă a compozitorului Aurel Stroe din Mannheim adresată președintelui Ion Iliescu.

Protestul compozitorului Ștefan Zorzor: „tovarășii care acum lovesc cu bîta pe tinerii, bătrînii și chiar pe copiii care cereau un simplu dialog, nu posedă și nici nu reprezintă nici știința politică, nici umanitatea, nici democrația. Ei se dovedesc a fi o bandă de teroriști însetați de ceea ce Ceaușescu deținea.

Scritorul Victor Ivanovici de la Atena: „Acum este cît se poate de clar că scrutinul de la 20 mai a fost viciat de o fraudă morală... Acum este limpede că pactul sau contractul social instaurat în urmă cu nici o lună în fața urnelor a fost rupt, unilateral, de către actualii guvernanți ai României.”

Criticul Ion Negoițescu: „România, ca și pe vremea lui Ceaușescu la finele carierei sale, face tot ce poate pentru a indispune Occidentul, parcă prada unei alienări sinucigașe. ...Absurditatea actualului președinte constă în sporirea haotică a haosului. Ca și Ceaușescu, domnul Iliescu este satisfăcut de originalitatea sa pe care a proclamat-o din primele zile. O originalitate care și-a atins punctul culminant în convocarea minerilor, însărcinați să facă ordine în capitala țării, să ne învețe pe toți, poate și pe cei din restul Europei, ce este democrația și cum funcționează ea pe baza principiului bîtei...”

sursa: Arhiva istorică Radio Europa Liberă / Pagini din Arhiva RFE Hoover
19.06.1990 - Intelectualii români condamnă teroarea Mineriadei

document audio: http://realaudio.rferl.org/MD/manual/2010/06/16/d6b34223-b7a2-41f3-a54b-4cd0583822c1.mp3

ROMÂNIA LITERARĂ

Ion Iliescu, Nicolae Manolescu, interviu acordat în exclusivitate revistei România literară,

joi 5 iulie 1990

„Nicolae Manolescu: Domnule Preşedinte, daţi-mi voie să încep cu o întâmplare. Ea este semnificativă în privinţa speranţelor pe care mulţi intelectuali le-au nutrit, încă din epoca Ceauşescu, în legătură cu eventuala dumneavoastră carieră politică. Un prieten scriitor, care nu vă cunoştea personal, s-a prezentat, când v-a văzut acum un an şi ceva pe coridoarele Editurii Tehnice, v-a strâns mâna (n-aţi discutat nimic), şi apoi mi-a spus mie, după o zi sau două când ne-am întâlnit întâmplător: «Acesta va fi Omul». Istoria l-a confirmat. Credeţi – şi vă rog să mă iertaţi că vă pun atât de direct întrebarea, dar eu reprezint aici o revistă literară, principala revistă literară din ţară şi sunt obligat să o fac – credeţi că aţi păstrat simpatia scriitorilor şi a intelectualilor, care a fost într-un fel cel dintâi şi (îndrăznesc să spun) poate cel mai preţios capital politic al dumneavoastră?

Ion Iliescu: Întrebarea dv. se referă, într-adevăr, la o problemă reală. Mă întreb însă dacă am putea afirma că acesta a fost sau este cel mai preţios capital politic, cu toate că simpatia scriitorilor şi intelectualilor constituie un element important prin el însuşi. Şi nu mă lasă indiferent. Alegerile au arătat însă o structură foarte diversificată a sprijinului politic. Ceea ce nu mă împiedică să constat, cu părere de rău, că sunt oameni care m-au cunoscut, de a căror stimă şi simpatie mă bucuram (sentimentul era reciproc) şi care, acum, nu numai că s-au îndepărtat de mine, dar se şi pronunţă de o manieră care nu este doar neelegantă. Asta mă amărăşte şi e o amărăciune personală. Nu vreau să caut explicaţii; viaţa noastră, atât de complexă şi complicată, face să se reaşeze multe lucruri, inclusiv atitudinile şi relaţiile dintre indivizi. De altfel, nu este vorba de toată intelectualitatea şi nici de toţi scriitorii. Continui să am relaţii foarte bune cu mulţi intelectuali, inclusiv scriitori de valoare, care au constituit şi constituie un important sprijin moral. Este vorba, însă, de unii oamenii; dar, pentru că este vorba de oameni pe care i-am cunoscut şi pe care îi şi preţuiam, nu este mai mică amărăciunea personală. Eu sper că este vorba de accidente specifice acestei perioade, care în timp vor fi depăşite. Sigur că, în cazul unora, sunt şi opţiuni fundamentale care ne deosebesc. Dar mie mi se pare că perioada pe care o trăim pune pe prim plan interese naţionale supreme – interesele noastre, ale tuturor, – care, indiferent de diferenţierile de opinii şi opţiuni, trebuie să devină interese comune, care să unească oamenii, nu să-i despartă.“

Monica LOVINESCU: [D. TUDORAN] nu a făcut niciodată ce a făcut Goma. A luptat pentru pozitii personale

Doina Jela are „avantajul“ – şi meritul – de a fi iesit cumva din sine în toată această perioadă cât a stat lângă Monica Lovinescu, de a fi intrat, cu ajutorul unei credinte care nu cere nimic în schimb, în sinea celei pe care o vede ca pe o legendă, ca pe o statuie pe care a încercat-o, totusi, să o împungă în „miezul ei moale“. Acest tip de slujire este cu atât mai credibil cu cât nu doreste decât să servească neconditionat, în timp ce observă cu minutie omul pe care îl adoră si care, în câteva rânduri, îi răspunde cu o anume răutate. „Tirania“ Monicăi Lovinescu, de care vorbesc în special dusmanii săi, politici si culturali, a existat. Dar a existat cumva ca model de comportament exemplar opus modului nostru le¬vantin-acomodabil, de comunisti avant la lettre, expectorat de gena natională imediat după instalarea oficială a comunismului la putere. Avem în amploarea actiunii ei critice si polemice, alături de Virgil Ierunca, un model neînduplecat de inteligentă care nu face tranzactii cu oricine ar fi (cazul mamei sale este cu atât mai dureros, cu cât Ecaterina Bălăcioiu nu acceptase să-i scrie, la sugestia Securitătii, să nu mai critice regimul lui Ceausescu!) si care nu depune armele criticii nici atunci când obiectul acesteia poate fi un scriitor sau om de cultură care anterior se bucurase de pretuirea lor. Monica Lovinescu: Goma a luptat pe fată cu atât mai simptomatice – si demne de cercetat pentru integralitatea adevărului istoric – sunt raporturile Monicăi Lovinescu cu Paul Goma din ultima parte a vietii ei. Paul Goma, de pildă, crede că Liiceanu este cel care a învrăjbit-o cu el! Oricum ar fi, e de admirat „rezistenta“ demnă a Monicăi Lovinescu, care, provocată de Doina Jela (în capitolul „Ultimele convorbiri cu Monica Lovinescu“, pag. 119-120-121) rezistă „ispitelor“ interlocutorului şi vorbeste despre opozantul lui Ceausescu în termeni de mare demnitate intelectuală (si asta pentru că, o stie chiar si Jela, relatia ei si a lui Virgil Ierunca cu Goma este, dincolo de frictiunile dintre ei, pe un alt plan decât cea a lor cu Jela însăsi!). Pentru frumusetea, autenticitatea si caracterul onorant pentru memoria Monicăi Lovinescu reproduc acel fragment:

„M.L.: Compromis este să gândesti într-un fel si să actionezi în felul invers. Din punctul meu de vedere, grosso-modo, asta e definitia. Dar să iesim din general si să intrăm în concret: nu suport compromisul si pentru că în România au fost mai multi compromisi decât în altă parte.

Sau n-au fost destui necompromisi care să spele păcatele neamului. La noi n-a fost, decât, grosso-modo, Goma care să ia o atitudine atât de transantă. Dar aici intru în politic.
D.J.: Ei, dar în privinta atitudinilor transante şi Doina Cornea a avut o atitudine transantă. si Vasile Paraschiv...
M.L.: Da, dar Goma era si un scriitor...
D. J.: Dar Goma avea şi în spate un socru care era foarte puternic.

M.L.: Asta, cunoscându-l pe Goma, şi chiar pe post-Goma, care nu-mi mai era prieten, cred că n-are consecinţe.
D.J.: Dar nu e un compromis să te îndrăgostesti taman de fata unui mare activist?
M.L.: Nu era mare, a fost dintre cei mărunti. Sau era mare, dar nu făcea compromisuri enorme, n-a făcut rău nimănui. Virgil, care era în cercuri de stânga, vorbeşte despre el cu simpatie. Probabil că era mai puţin penibil decât alţii.

D.J.: Păi Virgil vorbeste asa fiindcă era de stânga la vremea aceea şi i-a păstrat o amintire favorabilă.
M.L.: Nuuu, pentru că Virgil îsi neagă stânga până la a fi de dreapta. D.J.: Leonte Răutu în particular era un tip fermecător.

M.L.: Nu, dar Năvodaru n-a făcut răul pe care l-a făcut Răutu. N-a fost dictatorul literelor.
D.J.: Ne întoarcem: e un compromis să te însori cu...
M.L.: Nu e un compromis să te însori cu nimeni, dacă îl iubeşti. Astea sunt grădinile particulare.
D.J.: Da, dar numai să frecventezi grădinile alea, să ajungi să frecventezi grădini în care să întâlnesti fii si fiice de activisti, mi se pare un pic louche.

M.L.: Nu, nu mi se pare nimic louche la Goma şi o spun cu toată obiectivitatea, fiindcă la urma-urmelor Goma s-a purtat cu noi oribil. Deci nu dintr-un sentiment de părtinire.

D.J.: Unii spun că v-ati purtat tot atât de oribil cu el.
M.L.: Nu ne-am purtat oribil. Fiindcă am făcut tot ce-am putut...
D.J.: După ce l-ati adoptat ca pe un fiu si vă iubea ca un fiu, ati uitat de el după ce au apărut fii mai...
M.L.: N-am uitat de el. El a început să ne atace. Rapid. Imediat. Şi pe gelozii.

D.J.: Nu este o gelozie usor cam copilărească?
M.L.: Ba da, dar Goma era un tip copilăros, copilăros în sensul bun al cuvântului. Cine ar fi făcut ce a făcut el, dacă nu avea o doză de naivitate sau de încredere în natura umană?

D.J: Dorin Tudoran nu era la fel de copilăros?
M.L.: Dar Dorin Tudoran n-a făcut atât de mult. E prieten bun al nostru si nu ne-a dezamăgit niciodată, deci vorbesc cu obiectivitate aici sau în încercare de obiectivitate. Dar nu a făcut niciodată ce a făcut Goma.

Goma s-a situat, în tară, pe pozitii incompatibile cu prudenta, a luptat pe fată. Pe când prietenul nostru foarte bun a luptat pentru pozitii personale. Totul a pornit dintr-o ceartă a lui cu cei de la „România liberă“...
D.J.: Scrisoarea pe care a scris-o Goma lui Ceausescu, din închisoare, nu este un compromis?

M.L.: Este, dar din cele obtinute prin diverse torturi, printre ele fiind si nedormitul. Este un compromis asupra căruia m-am explicat si nu spun că l-am aprobat, dar nu l-am considerat un păcat, încă de pe vremea când a fost dat publicitătii.
D.J: Adică nu l-ai judecat.
M.L.: Nu l-am judecat.“

Semnificativ în grad înalt acest dialog, această confesiune ultimă a Monicăi Lovinescu în care, desi ispitită constant de o Doina Jela în rol autoasumat de „advocatus diaboli“, cu luciditatea-i caracteristică, rezistă tentatiei de a minimaliza actiunea unică a lui Paul Goma.

Sursă text: Nicolae Coande, Zile cu Paul Goma si Monica Lovinescu, Cultura controversei, editor Fundaţia Culturală Română

Surse foto:
coperta cărţii Doinei Jela, O sută de zile cu Monica Lovinescu
extras din fondul de manuscrise aflat in arhiva CNSAS, manuscrise, documente şi scrisori redactate de Paul Goma şi destinate tov. Nicolae Ceauşescu

FOTO-DOCUMENT: M. DINESCU, LE DESESPOIR DE LA CASERNE CEAUSESCU. ÎNTRE ADEVAR SI MISTIFICARE. 8 august 1989. APEL. Frontul Salvării Naționale.[1]

Notă

Reproducem pentru prima oară în România îndelung-mediatizatul interviu acordat de poetul Mircea Dinescu, membru al Partidului Comunist Român, ziarului comunistoid Libération, aşa cum a fost publicat de Gilles Schiller (pseudonimul lui Noel Stern): Mircea Dinescu, Le desespoir de la caserne Ceausescu, Libération, pp. 32-33, Paris, 17 martie 1989. Aceste două pagini de revistă l-au transformat peste noapte pe M.D. în mare disident, creându-i o aură de erou, riguros şi eficient amplificată şi de postul de radio Europa Liberă. Mai mult, aceste pagini l-au „acreditat“ în mod eronat în ochii multora dintre noi drept militant anticomunist. Astfel a devenit cu putinţa ca un fost membru de partid, absolvent al Academiei de Partid Ştefan Gheorghiu, şcoala de cadre de conducere comuniste, să treacă pe parcursul unui singur an de la statutul de profitor al regimului comunist şi membru al Partidului Comunist Român la cel de „vestitor al libertăţii“ pentru ca apoi, la nici o lună de la evenimentele dramatice din decembrie 1989, să devină primul preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România postdecembristă şi pentru o scurtă perioadă membru în Frontul Salvarii Naţionale (FSN) şi în Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională (CPUN). În legătură cu premeditarea acţiunilor evenimentelor din decembrie 1989 puteţi accesa un document audio postat chiar pe site-ului postului de radio Europa Liberă, Frontul Salvarii Naţionale, 8 august 1989! Apel adresat participanților la Congresul al XIV-lea al PCR de Frontul Salvării Naționale (în lectura lui Constantin Mănciulescu), document accesibil la adresa: http://www.europalibera.org/audio/audio/248879.html:

Mircea Dinescu, un răsfăţat al regimului comunist

Cu o origine modestă, provenind dintr-o familie simplă din Slobozia, de muncitori, tatăl său fiind lăcătuş mecanic, iar mama casnică, tânărul Dinescu a beneficiat atât de un element forte în comunism, atuul originii sănătoase, cât şi de susţinerea unor „protectori“ puternici (cf. Alex Ştefănescu, Istoria literaturii române contemporane, 1941–2006, art. dedicat lui Mircea Dinescu, p. 841, Editura Maşina de Scris, Bucureşti, 2005). Sprijin niciodată explicitat. Aici, este de reţinut faptul că la nici 17 ani era deja înregistrat recitând chiar pentru postul naţional de televiziune, iar la 21 de ani avea deja o primă carte tipărită, Invocaţie nimănui. Tânărul poet primind imediat şi premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. Dpdv ideologic este important să punctăm momentul. Ne aflăm în anul 1971, în plină revoluţie culturală, an în care au fost lansate „Tezele din iulie“. Să ne amintim că 1971 a fost anul în care, de exemplu Nicolae Breban a fost înlăturat de la conducerea României literare, fiind înlocuit, cu derogare obţinută special de la tov. Nicolae Ceauşescu, de gruparea George Ivaşcu, Nicolae Manolescu pentru că „N. Breban a făcut un gest fără precedent în istoria de până atunci a regimului comunist din România: a criticat public orientările şi măsurile anunţate de «conducerea superioară de partid şi de stat». Mai mult, a făcut-o în presa din Occident. Nicolae Breban era cel mai înalt demnitar român de partid care se distanţase public vreodată de linia partidului.“ (cf. Mircea Iorgulescu, România literară citat de N. Breban, În luptă cu istoria, Contemporanul, 14 iulie 1994).

Tot de la criticul Alex Ştefanescu, op. cit., mai aflăm şi că: „Protectorii săi îl ajută să «facă armata» într-un mod netraumatizant şi să publice o primă carte, Invocaţie nimanui, 1971 (distinsă imediat cu premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Romania) pentru ca apoi să îi găsească o sinecură – pitorescul post de portar al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, ocupat ...de poet (mai mult cu numele) în perioada 1972-1976.“

Poate că despre originea „protectorilor“ ne-ar putea da unele indicii chiar modul „netraumatizant“ în care M.D. şi-a efectuat stagiul militar (integral), la Securitate, la Grădiştea, primind, după propria-i declaraţie, gradul de soldat fruntaş al Securităţii.

Un alt domn, profesorul Doru Tompea, coleg de armată timp de 6 luni cu Mircea Dinescu, Adrian Nastase, Tudor Mohora ş.a., mărturisea în 2006: „Am făcut [armata – n.n.] la Batalionul de Miliţie, o unitate elitistă, unde se adunau junii nomenclaturii dar şi firi rebele de prin mediul universitar“, pentru ca în continuare să facă o declaraţie surprinzătoare: „Ne-au dat să completăm o groază de formulare. Nu ştiu dacă atunci am semnat sau nu vreun angajament de colaborare cu Securitatea. E posibil sa fi semnat. Dar nu stiu.“ (cf. Silvia Craus, Tompea mărturiseşte colaborarea, Ieşeanul, 10 octombrie 2006)

La terminarea stagiului militar M. Dinescu îşi urmează netulburat cariera pe plan literar şi social. Va fi secretar UTC al USR, membru al Partidului Comunist Români, angajat al revistei Luceafărul, şi multiplu premiant al Uniunii Scriitorilor din România, fiind publicat şi răsfăţat în fel şi chip de regimul comunist, printre privilegiaţii căruia se număra. Primeşte, de asemenea, Premiul Academiei Române. Călătoreşte frecvent în Occident.

Dintr-o notă a Securităţii, reprodusă şi în Cartea Albă a Securităţii, aflăm: „De exemplu Titus Popovici, Anghel Dumbrăveanu, Teodor Balş, George Bălăiţă, Eugen Barbu, Mircea Dinescu au spus scriitorilor aflaţi la vila „Paltinul” din staţiunea Neptun că sunt profund mişcaţi de aprecierile de care se bucură scriitorii în faţa conducerii, ca oameni ataşaţi, oricând gata să slujească patria şi poporul.“ [v. Cartea Albă a Securităţii, nota 129, p. 137, 1978].

Un alt amănunt neclar al biografiei sale este acela că a fost ultimul individ care a rămas singur, timp de câteva ore, în preajma prozatorului Marin Preda în ultima zi din viaţa acestuia, însoţindu-l de la sediul editurii Cartea Românească la o locaţie rămasă necunoscută. Ulterior, în seara aceleiaşi zile, Marin Preda s-a deplasat la Mogoşoaia unde a petrecut în Salon, în compania mai multor scriitori. Făcându-i-se rău, târziu, în noapte, a fost dus în camera sa şi trântit pur şi simplu pe pat. A doua zi a fost descoperit fără suflare. Cauza morţii, indicată de medicii legişti, a fost de asfixia mecanică.

În continuare, M. Dinescu îşi urmează chemarea de politruc urmând cursurile Academiei de Partid Ştefan Gheorghiu, la fără frecvenţă, la facultatea de ziaristică „aflată sub conducerea directă a Comitetului Central al Partidului Comunist Român, instituţie unde nu ajungeau decât oamenii strict agreaţi de regimul ceauşist şi în urma unei selecţii extrem de draconice. Pentru fiecare dintre cei ajunşi pe băncile facultăţii respective Securitatea răspundea cu capul“. În anul 1981, ca urmare a agresării unui coleg de redacţie, Iulian Neacşu, (în fapt a snopirii acestuia în bătaie), va suferi, în pofida intervenţiilor unor membri importaţi din nomenclatura partidului comunist, o condamnare penală cu suspendarea efectuării pedepsei (cf. art. 180 alin. 2 din codul penal, Sentinţa penală Nr. 1439, Şedinţa publică de la 4 septembrie 1981). Va urma plecarea sa de la Luceafărul la România literară. În ciuda comportamentului său violent şi coleric rămâne un „răzgâiat“ al sistemului comunist şi al USR apărând, în calitate de ziarist oficial, cu pixul în mână, luând notiţe, lângă Preşedintele R.S.R. tov. N. Ceauşescu. Iată ce afirma Dinescu în faţa secretarului general al partidului: „Iată, numai într-un an, am participat la trei întâlniri cu secretarul general al partidului. […] Tatăl meu a început să-mi vorbească cu «dumneavoastră»: mă văd cu secretarul general al partidului mai des decît se vede el cu o rudă a lui de la Cluj.“ (cf. stenogramei unei întâlniri a scriitorilor cu N. Ceauşescu, 13 martie 1981)

Tot în anul 1981 accede în conducerea Uniunii Scriitorilor în comitetul de 2-3%, alături de scriitori precum: Ion Lăncranjan, Florin Mugur, Zigu Ornea. Din conducerea Uniunii mai făceau parte printre alţii şi: Şt. Aug. Doinaş, Traian Iancu, Dinu Săraru, Domokos Geza, Augustin Buzura, Ion Horea. Din nou M.D. se află pe lista scriitorilor agreaţi de partid spre a fi traduşi şi operele lor răspândite spre străinătate ca fiind juste din punct de vedere ideologic. Ca atare, în 1982, în cadrul planului de propagandă externă a partidului comunist, la editura Univers îi sunt tipărite variantele în limbile franceză şi maghiară ale volumul La dispoziţia dumneavoastră (À votre disposition, A jóság rémuralma). Cartea reprezintă o selecţie din poeziile publicate anterior în trei volume, fiind scoase în relief accente de frondă şi revoltă ale poetului împotriva societăţii occidentale.

În continuare este în graţiile „protectorilor“ săi şi în cele ale mai-marilor Partidului Comunist Român publicând volum după volum, La dispoziția dumneavoastră (1979), Teroarea bunului simț (1980), Democrația naturii, (1981), Exil pe o boabă de piper (1983), Rimbaud negustorul (1985), iar în 1985 va fi tipărit şi în Anglia (Exile On A Peppercorn, Forest Books, London-Boston).

În 1988, călătoreşte în URSS. În interviul dat postului Radio Moscova, în august, laudă temeinic perestroika lui M. Gorbaciov. După cum afirmă şi în cartea sa Moartea citeşte ziarul, la revenirea în ţară după acel sejur petrecut în Ţările Baltice observă că este supravegheat.

Însă, cu toată „monitorizarea“ şi în ciuda lipsei tot mai acute a libertăţii de expresie din România comunistă mai mulţi scriitori români printre care şi Mircea Dinescu vor petrece nestingheriţi zilele de Crăciun la traducătorul Aurel Covaci, în compania familiei ambasadorului Marii Britanii, a ataşatului cultural al Iugoslaviei, Moma Koproviţala şi a altor reprezentanţi oficiali străini. Va urma seara Crăciunului, sărbătorită la Ambasada Olandei din România, în prezenţa multor intelectuali români, printre care şi Andrei Pleşu.

Cam aceasta era în mare situaţia poetului Mircea Dinescu, membru al Partidului Comunist Român. Un scriitor mediatizat, cu o situaţie socială demnă de indiviat, locuind ultracentral, în cartierul Primăverii, zona sediului Televiziunii, pe strada Bitolia. Un scriitor supravegheat de Securitate însă în acelaşi timp un scriitor cu destulă libertate de mişcare pentru a călători deopotrivă în Apus şi în Răsărit.


Cine era însă Gilles Schiller, intervievatorul lui M. Dinescu?

Cf. lui Luca Pitu (v. Documentele antume ale „Grupului din Iaşi” (V), Centrul Cultural Pitesti), dar şi a altor documente din presa vremii, Gilles Schiller după pseudonimul folosit şi în interviul luat lui Dan Petrescu în l988, pe numele său real Jean Stern era ziarist francez [de origine română?] şi lucra pentru cotidianul Liberation. Între anii 1988-1989 a vizitat de mai multe ori România, călătorind prin ţară, de la Cluj la Iaşi şi Bucureşti cu scopul de a aborda „anumite“ persoane. La Cluj a intenţionat să ajungă la Doina Cornea, „ dar, neputând-o contacta, a fost condus de Thomas Bazin la Iaşi, de unde nu a plecat cu mâna goală, scoţându-şi interviul prin valiza diplomatică a Ambasadei Franţuze.” (cf. Luca Piţu, idem). Disidentul ieşean Dan Petrescu va mai fi publicat în Libération şi pe 15 februarie 1988. Din toate aceste acţiuni se poate observa cu uşurinţă o intensificare a susţinerii mişcărilor de tip perestroikist din estul Europei. Spre finalul anului 1988 şi pe tot parcursul anului 1989, Mircea Dinescu va fi din ce în ce mai mediatizat în afara ţării şi cu precădere la postul de radio Europa liberă (în limba română), va beneficia de cea mai concertată popularizare făcută unui scriitor român aflat în ţară în ultimii 50 de ani (Exil im Pfefferkorn, trad. Werner Söllner, Suhrkamp Verlag, 1989; Trente deux poésies de Mircea Dinescu, Gap, 1989; Titanic-Valcer, Budapesta, 1989. Va fi tipărit la până şi Amsterdam, în limba română! (Moartea citește ziarul, Amsterdam, 1989), va fi susţinut în Franţa, la Paris, inclusiv de Eugen Ionescu care îi va prefaţa o ediţie în limba franceză (Poèmes, Albin Michel Éd, Paris, 1989, avec une introduction d'Eugène Ionesco).

Câteva amănunte despre circumstanţele în care a fost acordat acest interviu şi modul în care textul a fost scos din ţara ne-au fost oferite recent de Coen Storck, ambasador al Olandei în România în acea perioadă:

„La începutul lui 1989, Mircea Dinescu a fost intervievat de un jurnalist parizian de la Libération, cred ca în februarie, iar acel interviu a devenit faimos. Jurnalistului îi era teama să poarte interviul asupra sa, îi era frică să nu fie percheziţionat şi să îi fie confiscat interviul. Aşa că l-a lasat acolo, acasă la Dinescu. Nici nu era finalizat. Mircea Dinescu m-a anunţat că avea să îmi dea ceva şi am fost eu însumi acasa la el; mi-a dat interviul şi mi-a spus că ar fi minunat să îl expediez la o adresă din Paris. Singurul lucru pe care puteam să-l fac era să îl expediez prin intermediul valizei diplomatice, ceea ce era complet interzis, pentru că nu poţi să trimiţi prin curier diplomatic scrisori personale ale altora. L-am pus într-un plic şi l-am expediat la Haga prin curier diplomatic. Astfel interviul lui Dinescu a ajuns la Libération şi am fost fericit pentru asta. A mai fost un lucru foarte interesant, când, spre sfârşitul anului, nimeni nu l-a mai putut vedea pe Dinescu. Aici intervine ataşatul cultural al Ambasadei Poloneze, pe care l-am întâlnit la o recepţie culturala la Ambasada Cehoslovaciei şi am vorbit cu el. Era foarte critic la adresa României, lucru interesant la un diplomat al unei ţări comuniste. În septembrie 1989, mi-a spus că vrea să mă vadă şi a venit la mine cu un plic cu materiale de la Dinescu. Mi-a spus că fiul lui mergea la aceeaşi scoala cu cel al familiei Dinescu, aşa că soţia lui a intrat în legatura cu soacra lui Mircea Dinescu, care i-a dat acest plic, în care era literatură. Acesta a fost al doilea lucru pe care l-am expediat în Europa pentru Dinescu.“

Coen Stork, Martor al Revoluţiei, fost Ambasador Al Olandei în România (1988-1993), interviu realizat de Răzvan Brăileanu, traducere din limba engleză de Octavian Manea, http://www.revista22.ro/martor-al-revolutiei-4209.html

Din nou, ca şi în cazul disidentului Dan Petrescu, Gilles Schiller apelează la diplomaţi şi la valiza diplomatică pentru a scoate anumite texte din ţară. Iată, aşadar, că putem, conform acestor mărturii, reface parcursul interviului de la presupusul autor, M. Dinescu, la Haga! Totuşi, cu toate sursele accesate nu am reuşit să descoperim cum a ajuns textul de la Haga în redacţia ziarului Libération şi de acolo la redacţia în limba românia a postului de radio Europa liberă. Pe cale diplomatică? Simplu, prin poştă? O altă chestiune neclară este cea a limbii în care a fost scris textul. Cine a intermediat legătura dintre M. Dinescu şi Gilles Schiller? Ţinând cont că Mircea Dinescu nu cunoaştea limba franceză putem presupune că textul a fost transmis în limba română. Însă cine a făcut traducerea? De ce acest aspect nu este menţionat nicăieri?

Pe data pe 17 martie 1989 postul de radio Europa liberă, redacţia în limba română, transmitea o versiune mult mai amplă a interviului în lectura lui Virgil Ierunca şi a lui Alain Paruit (la Actualitatea românească), fără a specifica însă că există diferenţe substanţiale între textul apărut în aceeaşi zi în cotidianul Liberation şi cel citit de redactorii Europei libere. Emisiunea este înregistrată şi de o unitate specială a Securităţii, Departamentul R. (cf. Notă 0472378, pp 426–429, Cartea Albă a Securităţii, ed. cit.). Inclusiv nota Securităţii redată ca atare şi în Cartea Albă a Securităţii preia informaţia eronată cum că textul rostit la Europa liberă ar fi textul în varianta română a interviului tipărit sub titlul Le desespoir de la caserne Ceausescu. Toate sursele găsite dau, cu mici diferenţe, ca text al interviului din Liberation, textul apărut în Cartea Albă a Securităţii şi probabil tipărit aproape identic şi în Moartea citeşte ziarul (ed. 1990).

Pe 17 martie 2009, la împlinirea a 20 de ani de la publicarea interviului în Liberation, Jurnalul Naţional reproduce forma transmisă de postul Europa Liberă, fără a se specifica nici de această dată că nu acesta este textul interviului. (Accesând linkul puteţi compara şi dvs. textele: http://1989.jurnalul.ro/stire-special/disperarea-din-cazarma-ceausescu-319796.html)

Cine şi de ce a dorit perpetuarea acestei informaţii eronate? Dacă pe 17 martie 1989 era de înţeles dorinţa redacţiei postului Europa liberă de a induce în rândul populaţiei din ţară convingerea că avem disidenţi care pot zdruncina regimul comunist şi mai ales că Occidentul ne susţine, acum, la trecerea a 20 de ani de la eveniment devine de neînţeles perpetuarea acestui fals. Ar trebui să aflăm cum a ajuns textul la Paris, în ce limba a fost scris, dacă ziarisul Jean Stern (Gilles Schiller) cunoştea limba română samd.

alte surse

De exemplu, un alt document menţionează următoarele: „Interviul a fost realizat în februarie 1989, în România. […] Într-adevăr, interviul lui Dinescu (o versiune mai amplă a acestuia a fost emisă de Serviciul în Limba Română a REL) a atins mai multe dintre punctele conţinute în cele două recente scrisori adresate lui Ceauşescu de şase veterani ai PCR şi de către poetul Dan Deşliu.” 16 martie 1989, Radio Europa Liberă (München), Raport al secţiei de cercetare, Document din "Arhiva 1989", Cluj-Napoca

Citindu-l nu poţi să nu te întrebi cum de ştiau pe 16 martie 1989 dacă înterviul, netipărit încă, va fi sau nu identic cu forma primită la redacţie. (Pe ce cale, filieră au primit textul transmis în emisiunea difuzată pe 17 martie 1979? La ce dată? În ce limbă? Ar fi interesant de aflat distribuţia şi canalele pe care textul a ajuns de la Haga în redacţia revistei Liberation şi de acolo traseul urmat în continuare.). M. Dinescu relata în 2009: „Am fost acasă când a început Revoluţia. Ca urmare a unui interviu acordat de mine revistei Libération eram arestat la domiciliu. Interviul a apărut pe 17 martie 1989. A doua zi am fost chemat la revista „România literară” unde eram redactor şi dat afară. Şi am stat acasă şi am scris poezii până pe 22 decembrie.“

Din Cartea Albă a Securităţii, D 10 966, vol. 6, f. 9-16, p. 505, aflăm că Mircea Dinescu, deşi supravegheat, putea încă transmite mesaje în afara ţării, prin telefon, în mod liber (v. conţinutul unei conversaţii telefonice dintre Mircea Dinescu şi Alexandru Papilian: „Mircea Dinescu: Şi de-aia am intrat în partid, ca să mă port ca un membru de partid liber». /.../ În legătură cu interviul apărut în Franţa, între cei doi s-a purtat următorul dialog: Alexandru Papilian: «Am văzut, astăzi, cum îţi spun, interviul din Libération». Mircea Dinescu: «A apărut interviul în Libération?». Alexandru Papilian: «Da. Cu o fotografie mare, foarte frumoasă». Mircea Dinescu: «Da». Alexandru Papilian: «Ocupă aproape două pagini de ziar». Mircea Dinescu: «Aha! Sunt fotogenic?». Alexandru Papilian: «Eşti fotogenic. Cam trist. Dar eşti fotogenic...» Mircea Dinescu: «Tristeţea este meseria mea să ştii...». Interviul are drept consecinţe arestarea sa la domiciliu şi excluderea din partid.“

Relativ recent, în anul 2008, într-o emisiune televizată „ziaristul Victor Roncea, coordonator al campaniei «Voci curate» de la Civic Media, a declarat că un membru de frunte al Colegiului CNSAS, Mircea Dinescu, reprezintă interese străine, fiind documentat de unitatea anti-KGB a Securităţii. Potrivit informaţiilor dezvăluite de Roncea, există mărturii ale unor foşti ofiţeri ai UM 0110 privind legăturile lui Mircea Dinescu cu KGB, nu numai prin soacra acestuia, Ludmila Loghinovskaia. Astfel, în 1989, acesta a urmat un traseu complicat prin ţările baltice, pentru a ajunge ulterior în Crimeea, unde a primit instrucţiuni precise privind rolul său în lovitura de stat pregătită de sovietici, cunoscută generic sub numele de «Revoluţia» din decembrie 1989. Informaţiile respective se află şi în arhivele CIA, s-a afirmat în emisiune.

Gilles Schiller a publicat multe articole şi interviuri obţinute în/şi despre ţările din Est (de exemplu de la un interviu cu V. Havel, 21 martie 1989 şi până la „Nadia Comaneci s’envole à l’Ouest“, „Critiqué, Ceausescu accentue la presssion“ articole semnate împreună cu Veronique Soulé, sau de la „Bucarest-Paris: route coupee pour les enfants d’Elena“ până la „Friture roumaine dans un village wallon“).

accesaţi şi:

l http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2010/08/ambasadorul-coen-vrand-sa-l-glorifice.html

l http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/02/falsificarea-trecutului-recent-prin.html

l http://roncea.ro/2010/08/20/eroul-martir-col-gheorghe-trosca-victima-agenturii-kgb-si-dupa-moarte-de-ce-s-au-infipt-profitorii-tuturor-regimurilor-plesu-patapievici-si-dinescu-la-sefia-cnsas/

AMBASADORUL COEN VRAND SA-L GLORIFICE PE DINESCU IL DESFIINTEAZA CA DIZIDENT. POVESTEA ACORDARII INTERVIULUI PUBLICAT IN ZIARUL COMUNISTOID LIBERATION

IOAN HERALD

Exista in celebrul roman Gargantua si Pantagruel al scriitorului clasic francez Francois Rabelais (1494-1553) un pasaj de un umor rustic debordant in care Paganel se intalneste intr-o zi cu un taran care purta atarnate pe umar, unul in spate altul in fata, legate unul de altul cu sfoara, doua cosuri in care stateau cele doua copile ale lui. Ca sa-l ironizeze, Paganel il intreaba pe taran daca nu cumva grija pentru castitatea fetelor il indemna sa le care cu el peste tot cu atata truda si anevointa si il descoase daca fetele lui mai erau fete mari. La care omul ii raspunde linistit : "Inalte domn, de fata mezina, pe care o am mereu sub ochii mei, as putea raspunde domniei tale ca s-ar putea sa mai fie fata mare, fiindca nu am vazut sa se fi culcat cu cineva pana acum, dar nu bag mana in foc pentru asta. Cat despre cea din spate, pe care nu pot sa stau cu ochii mereu, nu mai am demult nici o nadejde c-ar mai fi fata mare".

Stimati cititori, puneti acum in locul batranului taran francez din cartea lui Rabelais pe Nicolae Ceausescu si in locul fetelor sale pe Andrei Plesu (in cosul din spate) si pe Mircea Dinescu (in cosul din fata) si veti avea imaginea fidela a dizidentei romanesti anticomuniste de dinainte de 1989.

Ideea acestei asemanari hazlii mi-a venit citind interviul pe care Razvan Braileanu l-a luat in limba engleza lui Coen Stork, cel care a fost ambasador al Olandei la Bucuresti timp de cinci ani si care macar pentru un interviu ar fi trebuit sa stie limba romana si nu o stie.

Interviul cu pricina a aparut si in revista 22 din 21 decembrie 2007 si este deosebit de interesant atat pentru umorul lui involuntar cat si ca document istoric, intrucat (tot involuntar, adica fara sa vea) spulbera pur si simplu mitul dizidentei anticomuniste din Romania si in special pe cel al lui Mircea Dinescu.

Marturisesc ca inca doua sau trei interviuri de acest gen si Ceausescu va fi cu siguranta reabilitat la modul oficial. Vorbind despre dizidenta romaneasca pe timpul lui Ceausescu, fostul ambasador al Regatului Olandez la Bucuresti face eforturi sa vorbeasca serios si sa infatiseze pe Ceausescu si regimul acestuia in culori sumbre si infricosatoare. Dar cu cat se straduieste mai mult in acest sens, cu atat te cuprinde mai tare rasul citind ce spune el. Eu unul, spre finalul interviului, eram cocosat de ras. Hazul nebun vine tocmai din faptul ca (dupa cum scrie in interviu), Ceausescu nu numai ca era constient de faptul ca Dinescu nu mai era demult "fata mare" din punct de vedere politic, dar se saturase pana peste cap de el si voia sa se descotoroseasca de persoana lui, dar nu stia cum sa faca.

Pe de alta parte, este interesant de urmarit cam cu ce scopuri veneau la Bucuresti pe timpul lui Ceausescu ambasadorii Occidentului si care era modalitatea de lucru a acestora, pentru ca numai in acest fel vom intelege cum a ajuns Romania colonie a Uniunii Europene si cum au ajuns in buzunarele Occidentului bogatiile romanesti adunate prin truda a milioane de romani timp de o jumatate de veac.

Totodata este bine de stiut la ce se putea astepta din partea puterilor straine occidentale cel care complota impotriva lui Ceausescu. Daca o facea, o facea pe propria lui piele, pe care occidentalii cinici nu dadeau nici macar o ceapa degerata.

Cel care isi alegea calitatea de dizident nu trebuia sa se astepte, in cazul ca o dadea in bara, la vreo protectie occidentala, pentru ca protectia asta nu avea sa vina sub nici o forma ! Desi era prieten la catarama cu Mircea Dinescu si desi din februarie 1989 pana in decembrie 1989 ambasadorul Coen nu mai auzise nimic de Mircea Dinescu, olandezul nu a miscat nici macar un deget pentru a se interesa de acesta si nu l-a interesat nici macar daca mai traieste sau nu
(ceea ce nu era cazul, fiindca Dinescu traia, si inca foarte bine, la vila lui).

La un moment dat, Razvan Braileanu il intreaba (in engleza, evident) pe fostul ambasador olandez in Romania : "Dupa ce v-ati prezentat la Ceausescu ati luat legatura cu dizidentii. Cum ati luat legatura cu acesti dizidenti ?". La care Coen Stork raspunde fara sa clipeasca : "Ambasadorul Marii Britanii Hugh Arbuthnott m-a pus in legatura prin oamenii lui cu Andrei Plesu, cu Mircea Dinescu, cu familia Oroveanu, cu Mariana Celac... Hugh Arbuthnott i-a invitat pe dizidentii romani la Ambasada Marii Britanii".

Vom observa aici ceva foarte ciudat. Ambasadele occidentale din Bucuresti functionau pe timpul lui Ceausescu ca niste case conspirative anticeausiste si ca niste aspiratoare de "dizidenti" anticeausisti. Practic conspirau la rasturnarea ordinii statale in Romania.O faceau insa atat de prost ca Securitatea era la curent cu toate miscarile lor. Motivul oficial pentru care "dizidentii" romani anticeausisti (Dinescu, Plesu, Oroveanu, Cornea etc.) fusesera chemati urgent la Ambasada Marii Britanii era acela ca ei trebuiau sa asculte chipurile o piesa de teatru interpretata de doi actori englezi care venisera tocmai din Londra in acest scop. La "spectacol" fusese adusa de la Cluj si Doina Cornea. Alaturi de "dizidenti" au luat loc in sala , bineinteles, si ofiteri sub acoperire ai Securitatii Romane, care urmarisera curiosi tot tambalaul, fara sa intervina.

Unii dintre ei erau cunoscuti dealtfel foarte bine de ambasadori si tocmai in asta consta hazul nebun al interviului, in acest "spionaj" si aceasta "dizidenta" de catifea. Printre securistii prezenti la spectacol pe care-i cunostea ambasadorul britanic se numara si Rosu Marian, ofiter sub acoperire in ministerul roman al Afacerilor Externe. Acesta, ranjind sarcastic, l-a intrebat pe ambasadorul Marii Britanii, care se luptase s-o care de la Cluj pe Doina Cornea : "Eu tot nu va
inteleg pe voi occidentalii. Cu Mircea Dinescu este clar, stim care este treaba cu el, dar de ce dracu' o carati voi pana aici pe femeia asta de la Cluj ? Va pierdeti vremea cu astia, dom'le, ascultati ce va spun eu ! Daca vreti sa aflati niste chestii tari despre Ceausescu veniti la noi la Securitate sau la Ministerul de Externe !"

La care ambasadorii Marii Britanii si ai Olandei au replicat plini de mandrie, cu demnitatea nestirbita a profesionistului in culegerea de informatii: "Apreciem oferta dumneavoastra, stimate domn, dar noi avem filierele noastre pentru a ne procura informatiile necesare !"

Daca nu sunteti cazuti pe jos de ras, urmariti-ma cu atentie. In continuare, fostul ambasador al Olandei povesteste cu nonsalanta scopul pentru care venise el in Romania. Asadar ambasadorul Coen ii spune lui Razvan Braileanu, cel care-i ia interviul, cum lucra el impotriva lui Ceausescu prin 1987-1989, ca ambasador occidental: "Am stabilit contacte si legaturi permanente cu dizidentii amintiti mai inainte : Doina Cornea, Mircea Dinescu, Mariana Celtac, familia Oroveanu,
pe care ii invitam deseori la resedinta mea. Pentru mine aceste intalniri erau extrem de importante. Ei imi spuneau ce se mai intampla prin tara. Cu exceptia celorlalti, Mircea Dinescu nu avea aprobare de la autoritati sa ma viziteze, asumandu-si in felul acesta si unele riscuri si consecinte pentru informatiile pe care mi le da fara stirea autoritatilor."

Asadar "dizidentii" veneau la ambasadele occidentale cu voie de la Securitate, de la Militie si, deci, cu voie de la Nicolae Ceausescu in ultima instanta. Ce se mai intampla prin Romania ambasadorii occidentali aflau de la Mircea Dinescu si de la Doina Cornea, doi oameni redusi la stadiul de informatori. Spre deosebire de turnatorul la Securitate (considerat un monstru), turnatorul la occidentali este considerat in Romania un erou, desi turnatorul ramane turnator indiferent unde toarna impotriva tarii lui. Totusi, de unde puteau Doina Cornea (o femeie de 60 de ani) si Mircea Dinescu (cel cu o suta de tinichele legate de coada) sa stie asa de bine ce se intampla prin Romania incat sa tina la curent ambasadele occidentale cu tot ce se intampla in Romania? Va dati seama ce "secrete" strasnice posedau acesti indivizi daca Securitatea ii lasa sa "informeze" periodic ambasadele occidentale? Bietul ambasador Coen ia foarte in serios toata "munca lui de informatii" fara sa stie ca ea nu facea nici cat o ceapa degerata. Marturisesc ca rareori mi-a fost dat sa citesc texte de un umor mai suculent decat acest interviu. Dar sa-l urmarim mai departe pe maestrul Coen si pe "dizidentii" lui.

Deci toti dizidentii care il informau pe Coen "ce se intampla in tara" o faceau cu stirea Securitatii si a lui Ceausescu. Numai Dinescu refuzase sa ceara aprobarea autoritatilor, fiindca el nu era un dizident oarecare ci era un dizident pur-sange ! Dar stati asa ca nu ati auzit ce urmeaza. Iata ce zice in continuare ambasadorul Coen in interviul pe care l-a dat: « Dinescu era fantastic ! El nu era intimidat de Securitate ! Cand a venit la resedinta mea din strada Atena cu sotia lui, Masha, se tineau dupa el multi militieni care supravegheau drumul si casa. Militienii au vrut sa-l opreasca sa intre in casa la mine, dar el le-a spus fara sa se intimideze : "-Am fost invitat aici de ambasador ! Nu aveti voie sa ma opriti ! ". Si vorbind asa, Mircea i-a intimidat el pe militieni si nu invers. Militienii au dat infricosati un pas inapoi. Mircea a facut atunci doi pasi inainte si a tipat la militieni : "-Vedeti, bai, ca mai vin alte doua cupluri ! Sa nu cumva sa nu le lasati sa intre ca apoi aveti de-a face cu mine !"».

Se intelege ca militienii au rupt-o la fuga infricosati din fata marelui dizident.

Stimati cititori, chestiile astea, va reamintesc, nu sunt inventate de mine ci le povesteste la modul cel mai serios posibil chiar fostul ambasador al Olandei in Romania Coen Stork in revista 22 din 21 decembrie 2007. Daca nu credeti, cititi revista 22 ! Va veti face in acest fel o idee clara a ceea ce au insemnat "suferintele si prigoana comunista" pentru dizidentul Mircea Dinescu pe vremea lui Ceausescu. Si veti intelege totodata tragedia adevaratilor dizidenti anticeausisti
care gemeau in puscariile comuniste ori in lagarele ceausiste de munca fortata si care nu interesau in nici un fel pe ambasadorii occidentali precum dl Stork. In timp ce scriitori ca HERALD si ca TERMURE erau schingiuiti la Canal sau pe Uranus de tortionarii Securitatii si aruncati in beciurile din Prahova plini de sange pe paturile de fier ori pur si simplu lichidati (precum inginerul URSU), oameni ca Dinescu, Plesu sau Caramitru participau la dineurile ambasadorilor occidentali, erau invitatii acestora, se distrau in compania femeilor frumoase prin ambasadele occidentale care slujeau ca locuri de zbenguiala pentru asa ceva (si sa vedeti ca insusi Coen spune asta ceva mai departe in interviul lui). Adevaratii dizidenti nu sunt considerati insa cei care sangerau si mureau in beciurile si lagarele Securitatii ci cei care dansau cu damele in brate prin casele ambasadorilor si faceau "dizidenta anticeausista" cu aprobare de la Securitate ! Este bine ca apar astfel de lucrari prin reviste si prin ziare. Putem vedea in acest fel nu numai incompetenta serviciilor de spionaj occidentale ci si cinismul diplomatilor occidentali si in ultima instanta adevaratul profil moral al unui Occident care zice ca ne-a scapat de comunism. Pacat ca nu sunt mai multe aceste interviuri si aceste relatari ! Mare pacat ! Sa mergem insa mai departe.

In istoria "dizidentei" romanesti pe primul loc (urmat la mica distanta de Ana Blandiana) se afla Mircea DINESCU.

Mircea Dinescu va ramane probabil in atentia viitorilor ceausistologi (adica cercetatori si istorici specialisti in viata lui Ceausescu, fiindca vor exista astfel de sprcilisti pe viitor) nu ca scriitor (desi este un poet merituos) ci ca unul dintre cele mai controversate personaje ale socialismului ceausist. Prin atitudinea lui politica s-a condamnat singur la acest statut care din pacate va eclipsa pe viitor din ce in ce mai mult valoarea lui poetica pana va reusi s-o anuleze. Mircea Dinescu este perceput azi de tinerele generatii ca un mare dizident anticomunist si ca un feroce luptator contra comunismului, desi nimic din biografia lui nu il indreptateste la o astfel de etichetare in virtutea careia a ocupat functii extrem de importante dupa 1989 (presedinte al Uniunii Scriitorilor din Romania, membru in CNSAS etc. etc.). Fara a-l suspecta ca joaca teatru atunci cand zice ca a luptat impotriva comunismului ceausist, vom vedea la o cercetare mai atenta ca Dinescu a fost in realitate un om care a trait in interiorul cercului nomenclaturii ceausiste si care nu s-a sfiit sa profite din plin de pe urma acestei situatii. Nu voi relua temele pe care le-a tratat Cornelui Vadim Tudor in Romania Mare privitoare la faptul ca rudele lui Dinescu dinspre partea sotiei erau nomenclaturisti sovietici de rang inalt si ca Mircea Dinescu frecventa regulat Amabasada URSS. Chestiunile sunt in sinea lor adevarate, ceea ce explica faptul ca spre deosebire de alti dizidenti marea presa occidentala il ocolea cu grija pe Dinescu, din motive foarte intemeiate. Insa altceva trebuie scos neaparat in evidenta.

Desi zice ca ura comunismul, Dinescu a slujit comunismul (ca ziarist si redactor la Luceafarul si Romania Literara, publicatii deosebit de prestigioase in comunism si care apareau sub egida PCR si cu finantare comunista) si s-a bucurat pe deplin de toate avantajele unui veritabil nomenclaturist comunist : locuinte, slujbe, copii sai studiau la scoli alaturi de copiii ambasadorilor. Dinescu a studiat la cea mai inalta scoala politica a regimului comunist, Academia Politica Stefan Gheorghiu, la Facultatea de Jurnalism, facultate aflata sub conducerea directa a Comitetului central al Partidului Comunist Roman, institutie unde nu ajungeau decat oamenii strict agreati de regimul ceausist si in urma unei selectii extrem de draconice. Pentru fiecare dintre cei ajunsi pe bancile facultatii respective Securitatea raspundea cu capul !

Dinescu a fost un membru influent al PCR , a calatorit in strainatate. A primit de cinci ori Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania (incepand cu 1971), distinctie echivalenta in plan literar in comunism cu titlul de Erou al Muncii Socialiste. A primit Premiul Academiei Romane. Nu a refuzat niciodata nici unul dintre aceste premii ori distinctii si le-a acceptat pe toate, desi ca dizident putea sa refuze macar unul dintre ele (sa nu uitam ca Sartre a refuzat Premiul Nobel, iar Cioran a refuzat Premiul Academiei Franceze !).

Mircea Dinescu fost unul dintre cei mai prolifici si mai bine platiti scriitori comunisti din Romania, publicand peste zece volume de poezie intr-o tara in care statul platea unui scriitor pentru un volum de poezie pretul echivalent unei vile in banii de azi. Si poate ca toate aceste lucruri mi-ar fi indiferente si as trece peste ele cu nepasare, dar nu-mi poate fi in nici un caz indiferent faptul ca un asfel de om hotaraste soarta mea astazi si prin semnatura lui confirma ca eu, Ioan HERALD, care am trecut prin lagarele comuniste de munca fortata, merit sa fiu numit sau nu parlamentar, senator roman, ambasador sau inalt functionar public. Acest lucru mi se pare cu adevarat o monstruozitate si din acest punct de vedere nu voi inceta nici un moment sa acuz Uniunea Europeana de nesinceritate si fals, indecenta politica si lipsa de respect fata de adevaratii martiri ai totalitarismului estic. Am dreptul acesta si nu voi inceta sa fac uz de el niciodata.

Unul dintre punctele forte al "dizidentei" anticomuniste romanesti este si ramane interviul pe care Mircea Dinescu l-ar fi acordat prin februarie 1989 unui reporter nu de la Le Monde, de la Herald Tribune ori New York Times ci ziarului francez Liberation, de orientare comunista.

Ciudata si bizara chestie ! Un ziar de orientare socalista-comunista ia un interviu unui
scriitor care "il injura" pe Ceausescu. E ca si cand Kremlinul ar acorda azil unui atentator care ar fi incercat sa-l ucida pe presedintele Vladimir PUTIN. Nu vi se pare cam lipsit de credibilitate un astfel de demers ?

Marturisesc ca in ciuda eforturilor mele nu am reusit sa dau de acel interviu acordat de Dinescu ziarului LIBERATION, desi il caut de o jumatate de an. Nu stiu ce contine el si nu stiu deci daca in acel interviu Dinescu il injura pe Ceausescu, cum se spune, sau asta este doar o inventie a folclorului dizidential romanesc de dupa 1989. Si nu stiu de ce faptul ca Dinescu il injura pe Ceausescu conta asa de mult in ochii Occidentului in timp ce blestelele celor care mureau in lagarele comuniste de munca fortata prin care eu am trecut nu le auzea nimeni prin Occident. Dar sa ne intoarcem la "actul istoric" al interviului acordat de Dinescu ziarului LIBERATION. Nici ambasadorul Coen nu povesteste nimic despre continutul interviului, dar relateaza cum i s-a luat lui Dinescu acel interviu. Ceea ce este extrem de interesant ! Coen relateaza ca un jurnalist de la ziarul francez LIBERATION (nimeni nu stie cine a fost ziaristul asta si ce hram purta el!) a venit la Dinescu prin luna februarie 1989 si l-a intervievat. Cu toate acestea, dupa cum marturiseste Coen, "jurnalistul i-a luat interviul lui Dinescu, dar i-a fost frica sa duca interviul in Franta. Asa ca a lasat interviul acolo in casa la Dinescu si a plecat inapoi in Franta fara interviu. De fapt interviul nici nu fusese bine schitat, era neterminat."

Cam fricosi jurnalistul asta francez. Si foarte prost ! Daca mi-ar fi luat mie un interviu in lagarul Uranus pe vremea lui Ceausescu, l-as fi invatat cum sa scoata interviul afara din tara folosind textul unei simple carti de poezie (de Eminescu, de exemplu) sau textul un simplu ziar (Scanteia). Nu cred ca la trecerea granitei i-ar fi luat cineva din mana ziarul Scanteia ! Si in afara de asta exista mii de metode peste granita un text (inclusiv memorarea mnemotehnica a textului dupa formule extrem de simple). Este ciudat ca Soljenitan a reusit sa scoata din URSS manuscrisul giganticului ARHIPELAGUL GULAG microfilmat si ziaristul de la LIBERATION nu a putut trece dincolo de granita un simplu text pe care oricine il putea invata ca pe o poezie. Si este si mai ciudat ca Dinescu insusi a reusit sa scoata ilegal din tara manuscrisul unei carti de-a lui care a fost tiparita in Occident, dar ziaristul francez nu a fost capabil sa scoata un simplu interviu. Chestiunea merita cu adevarat studiata, dar pana atunci revin la interviul cu pricina.

Interviul pe care jurnalistul francez l-a luat lui Dinescu si pe care l-a lasat neterminat, l-a finalizat probabil Mircea Dinescu ! Adica Dinescu si-a luat singur interviul ! Numai asa se explica faptul ca respectivul interviu a ajuns sa fie gata de tipar si predat ambasadorului Coen o luna mai tarziu. Cineva s-ar putea intreba cum a ajuns interviul in Franta daca jurnalistul care il incepuse abandonase interviul (fara sa-l finalizeze!) in casa la Dinescu si o tulise inapoi in Franta? O spune tot dl Coen in continuare : "Mircea Dinescu m-a anuntat ca are sa imi dea ceva si am fost eu insumi acasa la Dinescu unde el mi-a predat interviul finalizat si mi-a spus ca ar fi minunat sa-l expediez la Paris. L-am pus in plic si l-am expediat la Haga prin curier diplomatic. Asa a ajuns interviul lui Dinescu la LIBERATION "

Pai de ce nu facuse chestia asta (trimiterea interviului prin curier diplomatic) jurnalistul francez la Ambasada Frantei si preferase s-o tuleasca de unul singur inapoi la Paris fara interviu ? Mister.

Interviul a aparut, zice-se, in LIBERATION in a doua parte a anului 1989, cand ambasadorii occidentali au inceput sa se nelinisteasca fiindca nu mai venea Dinescu pe la ei ca sa le spuna ce mai era nou prin Romania. Cu ocazia asta Coen afla "cutremurat" ca Dinescu era pus sub urmarire de catre Securitate. Informatia nu o capata prin telefon de la Dinescu ci de la atasatul cultural al Poloniei la Bucuresti care ii aduce un plic cu materiale de la Dinescu. Fiul lui Dinescu invata la scoala cu fiii celorlalti diplomati (probabil fiindca tatal lui era ...dizident !), asa ca sotia lui Dinescu, ducandu-se sa-si ia fiul de la scoala intrase in legatura cu nevestele celorlalti diplomati si le da plicuri de la Dinescu. Plicuri in care Dinescu punea poezii si nu plangeri cum ca ar fi fost persecutat ori pus sub urmarire de catre odioasa Securitate si de catre odiosii militieni la care el se rastea. La randul lor, ambasadorul Marii Britanii si al Olandei, care il vizitau frecvent acasa la el pe Dinescu (fara ca autoritatile ceausiste sa se opuna), timp de aproape un an de zile februarie-decembrie 1989) nu mai calca pe la Dinescu si nu mai dau nici macar un singur telefon lui Dinescu, desi "auzisera" ca acesta fusese pus sub urmarire de catre Securitate. De ce ?

Situatia ar putea pare bizara privita de departe, dar privita de aproape ea este foarte clara. Securitatea nu il impiedica pe Mircea Dinescu in nici un fel sa mearga la ambasadele Angliei, Olandei, Americii si in general l-ar fi lasat cu draga inima sa plece si la Polul Nord, numai sa scape de el. Securitatea a tras nadejde mereu ca englezii sau americanii il vor lua din tara pe Dinescu si o vor scapa de grija lui, insa englezii si olandezii, smecheri, nu voiau plecarea lui Dinescu din
tara si faceau experimente politice cu el. In secret trageau nadejde ca sa fie omorat de Securitate pentru ca ulterior sa declanseze un scandal monstru impotriva lui Ceausescu. Asa se explica faptul ca nici un ambasador occidental nu a mai calcat pe la Dinescu in anul 1989, din februarie pana in decembrie. "Marele dizident" Dinescu era bucatica de cascaval otravit pe care occidentalii o pusesera in cursa intinsa Securitatii. Dinescu era de mii de ori mai folositor occidentalilor in Romania decat la Londra sau la Washington. Mircea Dinescu si cei ca el au fost folositi tot timpul de catre occidentali pe post de cobai fara ca ei insisi sa stie chestia asta.

In toata aceasta intriga se vede rolul ambasadorilor occidentali. Ambasadorii nu sunt insarcinati cu munca de informatie. Pentru asta exista ofiteri si agenti sub acoperire. Acestia aduc ambasadorului informatiile, iar ambasadorul le sistematizeaza si le trimite mai departe la centrala lui prin curieri diplomatici. Ambasadori care sa faca ei insisi munca de informatie nu exista si nici nu ar fi rentabili, pentru ca ambasadorul, prin natura misiunii lui si in baza scrisorilor de acreditare, are sarcini oficiale si legaturi strict oficiale. Daca se ocupa cu spionajul si este descoperit de statul care-l accepta, atunci este expulzat si nu isi compromite doar cariera pe viata, dar compromite grav si tara care l-a trimis in misiune. Si de ce sa faca ambasadorul munca de informatii daca la ambasada dispune de zeci de atasati care sunt in realitate spioni profesionisti si mult mai capabili ca el in munca de informatie ? Totusi, aceste aspecte nu-i impiedicau deloc pe ambasadorii occidentatli sa faca personal spionaj si sa se amestece direct in problemele de politica interna ale Romaniei.

Pe de alta parte, daca Securitatea era la curent cu toate aceste mizerii, inseamna ca si Ceausescu era la curent cu actiunile poetului-dizident. De ce nu reactiona Ceausescu ? Raspunsul l-am dat mai sus, dar il reformulez. Ceausescu se saturase de Dinescu si astepta ca englezii sau olandezii sau oricine ar fi fost sa-l ia pe Dinescu in strainatate. Ceea ce, spre disperarea lui Ceausescu si a Securitatii, nu se intampla. Pentru ca sa-l forteze pe Dinescu sa ceara sa plece in strainatate, Ceausescu a dat ordin sa fie supravegheat la domiciliu, dar numai atat.

Asa zisii dizidenti nu reprezentau nici un fel de pericol pentru Securitate si pentru Ceausescu. In al doilea rand, ca si taranul francez al lui Rabelais, Ceausescu stia ca Dinescu nu mai era demult "fata mare" din punct de vedere politic si se saturase sa-l care cu el si sa-l tina mereu sub supraveghere. Voia sa-l vada plecat din tara. Occidentalii insa nu voiau sa-l scoata din tara pe Dinescu si trageau nadejde ca Securitatea il va ucide pana la urma, prilej care ar fi fost folosit de Occident pentru a face, a mai spus, un scandal monstru, acuzand regimul ceausist de crima. In spionaj acest lucru se numeste "operatiunea Abraham" dupa numele profetului biblic care a vrut sa-si sacrifice fiul pe altar ca jerfa adusa lui Dumnezeu. Vom vedea in acest fel ca Dinescu a fost in mai mare primejdie din partea prietenilor lui occidentali decat din partea lui Ceausescu !

Pe data de 23 decembrie 1989, ambasadorul Coen impreuna cu ambasadorul Angliei, al SUA, al Frantei, al Spaniei si al Belgiei erau stransi in jurul unei imese sub un clopot de sticla la ambasada SUA, cand un ofiter de informatii american le-a spus ca Nicolae Ceausescu fusese evacuat din Comitetul Central si ca multimea a intrat in palatul prezidential. Spune fostul ambasador Coen : "Ne-am ridicat toti ambasadorii care eram acolo si ne-am imbratisat cu caldura. Era o atmosfera extrem de emotionanta !"

Oare de ce erau asa de emotionati ambasadorii ? Si de ce se bucurau ei? Un ambasador nu are voie sa aiba sentimente si simpatii politice, altfel este un prost ambasador si se desacalifica din punct de vedere diplomatic. Totusi, aici ii vedem pe respectivii diplomati occidentali topaind de fericire, adunati toti intr-un loc ascuns, ca niste conspiratori de duzina si bucurandu-se ca in tara in care se aflau era pe punctul de a se da o lovitura de stat (cum s-a si intamplat pana la urma)
pusa la cale si de ei ! Sa ne miram atunci ca Moscova ii expulzeaza din Rusia pe banda rulanta pe diplomatii occidentali ?

Spune in continuare fostul ambasador al Olandei , privitor la ziua de 23 decembrie 1989: "De la Ambasada SUA m-am dus direct acasa la Dinescu pe strada Bitolia, unde locuia el. Mircea si Masa Dinescu au iesit din casa... Am strigat : « - Mircea ! Mircea ! S-a terminat ! » Am plecat apoi spre ambasada" .

Dupa uciderea salbatica a lui Ceausescu are loc petrecerea in casa lui Coen, cu ocazia Revelionului : "Am organizat o petrecere cu toti prietenii mei :familia Plesu, familia Dinescu, Domokos Geza si numerosi jurnalisti. Am baut, am dansat, am mancat ! A fost o petrecere fantastica. Pe la miezul noptii la pianul din ambasada cantau Johnny Raducanu. Ion Caramitru a venit si m-a rugat sa-i dau o sticla de sampanie ca sa o bea cu o femeie foarte frumoasa pe care o intalnise pe drum si i-am dat."

Se pare ca aerul de bordel occidental se potrivea in ansamblu, cu atmosfera de intriga a ambasadei. Un pasaj extrem de interesant din amintirile lui Coen il reprezinta sosirea lui in Bucuresti ca ambasador din partea Regatului Olandei si ceremonia prezentarii in fata lui Ceausescu, prilej pentru a-i inmana scrisorile de acreditare. Ceea ce Coen si face. Dupa ce il saluta pe seful statului, acesta (Ceausescu) il invita pe noul ambasador al Olandei alaturi de el pentru o discutie amicala, asa cum se obisnuia. Sa dam cuvantul fostului ambasador al Olandei care relateaza in cadrul interviului : "A urmat o discutie de vreo 15-20 de minute de nonsensuri despre cat de bune si fericite sunt relatiile poporului roman cu Olanda si cum pot fi ele imbunatatite".

Dle Coen, nimic nu este nou sub soare, dupa cum spune Ecleziastul in Biblie. Ce spuneti voi, occidentalii ca a fost pe vremea lui Ceausescu, este din nou in Romania : saracie, foame, frig, moarte. In asteptarea momentului cand o noua revolutie va elibera poporul roman de urechelnitele si paduchii numiti elite si politicieni romani precum si de negura insectelor parazite hematofage a asa zisilor investitori straini occidentali care l-a napadit, puteti asculta linistit, si dumneavoastra si ceilalti ambasadori occidentali, discursurile prietenilor dumneavoastra Dinescu, Caramitru, Doina Cornea, Andrei Plesu si multi altii despre cat de bune sunt relatiile Romaniei cu Uniunea Europeana si cum se poate alinia tara noastra la standardele occidentale cat mai repede. Niste nonsensuri, desigur...

titlu articol: EX-AMBASADORUL COEN STORK VRAND SA-L GLORIFICE PE DINESCU IL DESFIINTEAZA CA DIZIDENT
sursa: http://www.universulromanesc.ro/content/view/194/107/

Sursa fotografii:

1. articol citat

2. http://www.civicmedia.ro/, Mircea Dinescu alaturi de tov. Nicolae Ceausescu

3. fragment din Alex Stefanescu, Istoria literaturii române contemporane. 1941-2006, articolul despre Mircea Dinescu. Ni se explica cum acesta a facut armata intr-un mod netraumatizant (la Securitate, Gradistea – n.n.) ca urmarea a sustinerii primite de la „protectorii sai“.

4. Pandele, preluare internet, 22 decembrie 1989, pancarda cu numele lui Mircea Dinescu

Accesati si interviul acordat de excelenta sa Coen Storck,
fost ambasador al Olandei in Romania in perioada 1988-1993
http://www.revista22.ro/martor-al-revolutiei-4209.html